Termenul despre care am decis să vorbesc este un „ism” mai puțin discutat și, după știința mea, unul care nu a făcut obiectul vreunei teorii. Cum au făcut, de exemplu, populismul sau utilitarismul sau totalitarismul. Seamănă puțin cu primul, în măsura în care nu anunță mari prejudicii sau abia le implică. Nu este un baros social și nici nu poate deveni, așa cum se întâmplă cu totalitarismul. Am decis să vorbesc despre provincialism, care este, după părerea mea, unul dintre cele mai interesante neologisme tardive.
Este, cred, diagnosticul unei atitudini. O atitudine pe care o aștepți constant de la o persoană pe care deja o cunoști. În acest sens, provincialismul colorează comportamentele.
Am auzit pentru prima oară termenul într-un context depreciativ, un context cu care s-a întâlnit toată lumea. Copil fiind, l-am auzit din gura unei rude mai îndepărtate, un om simplu, un cizmar. I se fixase, probabil, în vocabular atunci cînd se instalase în București, în atelierul personal de pe Calea Griviței. Ajunsese cumva în București, la domiciliul elitelor țării, și de aici vedea mai bine ce-l desparte de rudele din Oltenia. Nu doar că evadase din „provincie”, dar scăpase și de micul ei stigmat pe care îl distribuia deja, cu plăcere, altora.
Înțelesul limpede al chestiunii s-a tulburat pentru mine deoarece cu trecerea timpului am observat că Bucureștiul este provincial prin comparație cu Parisul, Parisul prin comparație cu Londra și toate capitalele europene și ale lumii prin comparație cu New York. Am observat cu timpul că lumea a avut întotdeauna un centru, desigur informal. Un singur centru, niciodată două sau mai multe centre concurente. Poate Atena, cu siguranță Roma, Paris, Londra și, în fine, New York au îndeplinit funcția de centre unice ale lumii. Această primă utilizare a termenului este cea care l-a menținut în uz în Europa continentală și este probabil motivul care nu l-a menținut în uz în lumea anglo-saxonă. Franța a fost prototipul statului centralizat și a creat în Europa mai multe modele, printre care România. Această perspectivă a provincialismului este administrativă, iar modelul de centralizare cu o capitală care „ia totul” și o provincie care consumă un buget raționalizat nu a produs prea multă fericire celor care îl posedă.
Pentru că drumul spre succesul personal trece prin socializare, multe inteligențe părăsesc provincia. Peroanele gărilor sunt găurite de pașii apăsați ai „rastignacilor”. Bineînțeles, statutul de terra mirabilis al capitalelor se consolidează și prin densitatea „instituțiilor naționale”.
Însă dincolo de figura clasică a provincialului, adică dincolo de figura omului administrat de departe, cu alte cuvinte, dincolo de cel mai răspîndit sens al termenului, a apărut și imaginea unei atitudini în care marca geografică nu este prezentă. Nu cred că acest provincialism secund are un domeniu predestinat. L-am întîlnit în politică, în cultură, în cercetarea academică. Termenul are o accepțiune amplă și am decis să vorbesc despre provincialisme în mod separat. O să încep aici cu provincialismul în politică.
Ce acoperă diagnosticul „provincial”? Pentru a garanta cît de cît coerența, am încercat să mă opresc la o singură trăsătură distinctivă. Am întrebat cîndva, în tinerețe, un om pe care l-am admirat, ce deosebește, în primul și în primul rînd, o persoană inteligentă de un prost. Mi-a răspuns prompt că un om inteligent nu va trata niciodată o chestiune importantă ca pe una secundară, ceea ce prostul face aproape întotdeauna. Am fost fermecat de răspuns. Și am avut ocazia să îl verific continuu, o bună bucată de timp.
Este adevărat, se mai întîmplă ca un ins a cărui inteligență o prețuim să mai exhibe cîte un comportament cu tușă provincială. Însă asta trebuie pus pe seama imperfecțiunii umane și pe un soi de hazard. În sensul pe care l-am adoptat, în care domină calificarea precisă a lucrurilor importante, sau, altfel spus, care are în centru capacitatea de a emite judecățile de valoare adecvate, susțin provincialismul lipsa anvergurii, a distincției, a eleganței și a amenității.
Fără să fie dramatic, provincialismul are consecințe sociale. Din mîinile lui ies lucrări publice inutile și pare să aibă monopolul prostului gust. Fără să fim o societate mult diferită de cele cu care ne învecinăm, care formează și primul cerc de fier al comparațiilor, tragem după noi, poate mai mult decît alții, o cantitate imensă de prost gust. Dar despre asta, atunci cînd voi vorbi despre provincialismul în cultură.
Primul exemplu de provincialism pe care l-am ales îi vizează pe comunicatorii publici din politică. Însă înainte de provincialismul lor, atrage atenția provincialismul presei. Presa așteaptă de la senatori și deputați „inițiative legislative” și „interpelări”. Adică să exercite ocupațiile predilecte din paleo-parlamentarism. Presupozițiile care alimentează aceste așteptări: parlamentarii reprezintă elita partidului și posedă o putere efectivă. Cum să ai însă inițiative legislative cînd aparții mai mult proletariatului de partid decît elitei și cînd ai puterea membrilor Marii Adunări Naționale și cam același orizont politic?
Totuși, pentru comunicarea politică, televiziunile îi preferă pe membrii Parlamentului. Poate și pentru că de la al doilea mandat ei devin politicieni de profesie cu care publicul s-a obișnuit. Probabil își pierd stîngăciile, emoțiile și complexele. Nu își pierd și structura de iluzii și credințe false care alimentează provincialismul.
Televiziunile au făcut ierarhii și au realizat portofolii care includ promisiuni sau măcar declarații de participare. Pe treapta ierarhică superioară sunt plasați miniștrii și foștii miniștri. Aceștia sunt considerați experți și se speră de la ei că se vor ridica la nivelul de interes al temei rezervate pentru ora de audiență de vîrf. De regulă, nu împart „antena” cu alți invitați.
Redactorii TV de mîna a doua, masa realizatorilor, vag specializați și fără cine știe ce alonjă, au un portofoliu stabil de invitați pe care îi rotesc într-un ritm destul de lent. Culoarea locală este asigurată de persoane care par să fie ancore ale societății civile.
Pentru fiecare emisiune se extrag cîteva figuri care ocupă între 4 și 6 pătrățele pe ecran. Totul se întîmplă în intervalul pe care unii îl numesc al siestei și al somnului de după-amiază.
Cîteva dintre iluziile și credințele din acest mainstream politic sînt vizibile. E.g., credința că expunerea într-o emisiune fără rating este mai bună decît nimic. Apoi, iluzia că notorietatea se construiește prin acumulări incrementale. Credința că pentru notorietate este mai important să fii isteț și obraznic decît să fii fotogenic. Sau, credința că o banalitate adevărată poate fi în același timp importantă. Pe scurt, dacă observi un număr suficient de politicieni fără însușiri, devii, vrînd-nevrînd, structuralist.
Dacă în politica internă puțin provincialism nu a omorît pe nimeni, în schimb, în politica internațională provincialismul te poate duce la buza prăpastiei. Însă nu întotdeauna. Lumea în care trăim nu este nici lumea de la 1815, nici cea de la 1848, nici cea de la 1918 și nici măcar lumea de după Războiul Rece. Cum este? Pe scurt, este mai sofisticată și mai periculoasă. Mai sofisticată, prin complexitatea organizării inter-statale, dar și a celei non-guvernamentale. Mai sofisticată, prin distilarea intereselor marilor puteri și prin depozitarea lor în afara razei de acțiune a tratatelor internaționale. Mai periculoasă, în măsura în care acțiunile au devenit mai impredictibile, printr-o nouă asociere dintre pasiuni și interese și prin multiplicarea unor drepturi informale de veto.
Elitele din statele mici și mijlocii judecă politica internațională prin analogie cu politica internă. De exemplu, atunci cînd elitele întrețin iluzia „păcii prin drept”, a importanței unui „drept obligatoriu al Cartei ONU”, deși el nu este și un „drept executoriu”, iluzia controlului înarmării și atunci cînd bagatelizează ubicuitatea răului. Atunci cînd domină iluzia că într-un sistem dominat de marile puteri egalitatea suverană a înlocuit deja hegemonismul sau imperialismul. Dacă vă place metafora pădurii, politicienii provinciali văd tigrii fără dinți și gheare și, în general, văd animalele de pradă apatice.
Apoi, dacă sîntem dispuși să aruncăm o privire atentă la două organizații ale statelor occidentale, observăm o neliniștitoare trăsătură comună: obsesia centrului. De exemplu, în UE, care era inițial ceva mai mult decît o uniune, era o comunitate în sensul lui Ferdinand Tönnies, toate privirile noilor membri sunt îndreptate spre centrul de comandă sau spre presupusele „locomotive”. Bulgaria nu este interesată să crească nivelul de integrare cu România, nici cu Ungaria, cu atît mai puțin cu Slovenia sau Cipru. Așadar, nu ne atrag atenția cei cu care sîntem probabil mai compatibili (chiar și din perspectiva intereselor), ci cei cu care sîntem cel mai puțin compatibili.
Iar în cadrul NATO, lucrurile sînt și mai limpezi. Pe de-o parte, hegemonul e mult mai pregnant și, pe de altă parte, este vizibilă atracția/repulsia de la periferie, e.g. în relația dintre Grecia și Turcia.
Iată state aparent atașate de suveranitatea lor, care au în realitate pasiuni prost ascunse pentru eventualii hegemoni. Ideea provincială este aici, desigur, iluzia că pentru o relativă bunăstare internațională este important să-ți asiguri simpatia centrului.
Știu că mulți sîntem nemulțumiți de reprezentarea noastră internațională și de atenția care ni se acordă în lume. Dacă ținem să marcăm momentul în care ne-am deplasat cel mai mult de la periferie spre centrul relațiilor internaționale, acela a fost momentul tratatelor de lîngă Paris din 1920. Totuși, unii vor observa că și mai recent a existat un moment în care România părea să avanseze de la periferie spre centru. Ne-au vizitat De Gaulle și Richard Nixon, iar Ceaușescu a fost invitat în Statele Unite și plimbat de Regina Elisabeta a II-a cu trăsura. Devenise în epocă un fel de mediator în Orientul Mijlociu, prin relația apropiată cu Arafat, și un furnizor de tehnologie în Africa și Orientul Mijlociu.
Nici unui alt șef de stat român nu i s-a acordat de atunci o importanță comparabilă. Ceaușescu exploata o singură idee politică, inspirată ce-i drept, aceea de a nu îi urma pe membrii Tratatului de la Varșovia în incursiunea lor din Cehoslovacia. Așa a întreținut, cu succes, iluzia dizidentului din interiorul blocului sovietic. Însă atenția care i s-a acordat atunci s-a dovedit lipsită de importanță pentru evoluția lui politică ulterioară.
Vestea proastă este că nu există nici o „cale regală” pentru formarea rapidă a unui grup de specialiști în relațiile internaționale și de persoane atît de remarcabile încît să atragă, ipso facto, simpatii și legături durabile pentru țara noastră.
Atîta timp cît navigăm pe ape liniștite și ne simțim ocrotiți de mari puteri în care avem încredere, nu avem nevoie de prea multă politică externă. Iar dacă se spune în spațiul nostru public ceva important înseamnă că a fost luat de undeva. În rest, provincialismul are o calitate care, după părerea mea, nu este de disprețuit. Toate lucrurile rele vor veni ca o moarte în somn.
Totuși, de ce am scris acest text? Pentru că, într-o zi, vizitîndu-l din nou pe unul din înțelepții mei favoriți, George F. Kennan, am găsit un citat din Edward Gibbon, din celebra sa carte Declinul și prăbușirea Imperiului Roman: „De la entuziasm la impostură e un pas pe ceva alunecos și periculos; demonul lui Socrate oferă o imagine memorabilă despre cum se poate înșela un om înțelept; despre cum un om bun poate să-i înșele pe alții; despre cum poate adormi conștiința într-o stare de mijloc, amestecată, între auto-amăgire și fraudă voluntară”[1].
Pentru că alunecarea de la entuziasm la impostură, asupra căreia mi s-a atras atenția, este de esența provincialismului. Pentru că nu toți cei care ne oferă imagini false ale realității ne înșală în mod voluntar. Iar provincialismul circulă sub deviza onestă „caveat emptor”, adică sub deviza „să-l lăsăm pe cumpărător să se păzească”. Dar cum să se păzească? Primul pas nealunecos ar fi să luăm în considerare prezența provincialismului. Dacă s-ar putea, cu prioritate.
[1] v. George F. Kennan, American Diplomacy, The University of Chicago Press, Chicago & London, 1992, p. 109.
Prof. Valentin Constantin
* Mulțumim Revistei Orizont, ediția septembrie 2022
