O celebră butadă descria istoria culturală a omenirii prin căutarea unui principiu prim de către mai multe personalități celebre. Ea debuta cu Moise care ar fi susținut că „Legea este totul” și se termina apoteotic cu Einstein care a demonstrat că „Totul este relativ”.
Crescut în spiritul dogmatic al epocii, profesorul Marian Nicolae are o epifanie în cel mai pur stil paulinic, pe drumul către clădirea care astăzi găzduiește Institutul Național al Magistraturii și atunci reprezenta sediul Ministerului Justiției, și-și dă seama că Legea nu este totul și că pozitivismul care i se predase la școală este un idol fals. Așa că, fără să uite noțiunile de bază ale dreptului (obiectiv), el decide să treacă la nivelul următor și, fără a fi iconoclast, să vadă dincolo de lege, punând „Totul sub semnul discuției”… Așa a început drumul Revistei Române de Drept Privat în anul 2007.
În ziua de astăzi, ne-am transformat dintr-un popor al Cărții într-unul al Cuvântului. Dar tindem să uităm că Evanghelistul Ioan nu a spus numai că „Cuvântul este totul”, ci și că trebuie să-L acceptăm, Cuvântul nu ne este impus. Poate de aceea se spune astăzi, în spirit critic, că „se scrie mai mult decât se citește”.
Eu cred că nu este adevărat.
Judecătorul citește mai mult decât scrie: este suficient să comparați întinderea unei hotărâri cu cea a întregului dosar. Procurorul face la fel: comparați rechizitoriul cu dosarul de urmărire. Chiar și avocații au același obicei. Un avocat de litigii știe că trebuie să fie succint[1] și să nu scrie tot ce știe; un avocat de consultanță știe că nu trebuie să scrie contracte lungi pentru că părțile nu le vor citi. Notarul este chiar mai parcimonios: el evacuează toate clauzele de stil inutile puse de avocatul părții în contract[2]. Practicianul în insolvență se asigură că nu repetă toată contabilitatea debitorului în raportul privind cauzele insolvenței pentru că orice cuvânt costă atunci când îl publici în Buletinul Procedurilor de Insolvență. Executorul este cel mai eficient: el citește tot dosarul de executare, și rezumă chestiunile esențiale într-o încheiere succintă. Ceea ce ne duce înapoi la judecătorul care va da o încheiere de încuviințare și mai scurtă. The circle is now complete[3]…
Chiar și cultura populară[4] a ajuns să fie interesată de cât se citește. Astăzi am remarcat un insert la televizor (între calupurile de publicitate) în care ni se spunea că „Pentru o dezvoltare culturală armonioasă, citiți cel puțin o carte pe lună”.
Eu cred că, de fapt, se citează mai puțin decât se scrie. Citarea în hotărârile judecătorești există, dar nu este marcată[5]. Citarea din lucrările profesioniștilor dreptului este marcată de argumentul autorității[6]. Doar citarea în lumea academică pare a avea unele probleme…
[*] Discurs rostit în deschiderea festivității Premiilor Revistei Române de Drept Privat, București, Aula INM, 4 octombrie 2022
[1] Dragoș Pârgaru, O oră în cinci minute, în Andra-Roxana Trandafir, Lucian Bojin, De-a dreptul vorbind, Ed. Universității de Vest din Timișoara, 2021.
[2] Undeva, în anii ’90, profesia m-a dus într-un oraș de lângă Dunăre unde trebuia să înregistrăm o garanție asupra unei barje în registrul naval local. Întrucât creditul era acordat de o instituție financiară internațională, contractul de gaj avea vreo 50 de pagini. Am fost nevoiți să ajungem la notarul din localitate pentru a face mai multe copii „legalizate” ale documentului. Vă închipuiți reacția notarului când a văzut ce monstru i se pune pe masă… Tot în acei ani, confruntat cu un contract similar, un director de regie autonomă mi-a spus că el nu a semnat în viața lui acte mai lungi de 2 pagini și că nu are de gând să înceapă acum…
[3] Darth Vader în Star Wars. Episode IV. A New Hope
[4] Este vorba despre o campanie publică venită dinspre societatea civilă…
[5] Daniel-Mihail Șandru, în Diana Botău, Raluca Bercea, Lucian Bojin, Vă place dreptul, Ed. CH Beck, București, 2019.
[6] Un coleg îmi povestea cum, într-o serie de dosare în care reprezenta Facultatea de Drept, se ridica frecvent o anumită problemă de procedură civilă. Confruntat cu această chestiune, Profesorul Viorel Mihai Ciobanu (decan al Facultății la acel moment), redactase o notă scrisă cu argumentele de drept (procesual) relevante. Colegul meu se afla în posesia „originalului” acelei note, scris (cu scrisul său mărunt și ordonat, și semnat) de mâna Profesorului. Ori de câte ori rostea în fața instanței argumentele de pe foaie și invoca numele autorului argumentului, instanțele deveneau extrem de atente…
Av. prof. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM
