Dacă Isaiah Berlin (în Gânditorii ruși) justifica cruzimea Revoluției Ruse din 1907 prin faptul că Revoluțiile europene/Revoluția franceză au eșuat în ceea ce privește modalitatea de transformare în realitate cotidiană a idealurilor revoluționare, Michel Onfray (în Decădere. Viața și moartea iudeo-creștinismului) se deplasează și mai în spate și explică originile totalitarismului comunist și nazist prin caracterul lipsit de factualitate a contractului social propus de Rousseau (în Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni); primele pagini din Discurs asupra originii fac vorbire despre nevoia de abandonare a faptelor astfel încât doar ideile să rămână în discuție.
Spune Rousseau „Să începem deci prin a elimina toate faptele.”
În Decembrie 1951, Bertrand Russell a publicat in The New York Times un articol intitulat – The Best Answer to Fanaticism – Liberalism, unde vorbește despre pasiunea englezilor față de Neimportanța ideilor (și deci lipsa de semnificație a ideologiilor pentru englezi) respectiv 2) scopul activității intelectuale – după liberali (cei autentici), sa poată adresa întrebări cu privire la orice, pentru a afla adevărul iar pentru – ceilalți (Non-liberali, conservatori) – activitatea intelectuală doar întărește credința că adevărul este cunoscut deja (edification not knowledge).
Delocalizarea realității a fost mai întâi un concept filosofic înainte de a fi unul științific[1] prin contribuția ab inițio a lui Niels Bohr[2] la fizica cuantică (iar acum a laureatului Nobel pentru Fizică pe 2022). Iar îndepărtarea realității și factualului din discuție a creat, după spusele lui Michel Onfray primatul Ideii și atât, întâietate ce nu ține seama în niciun fel de consistența factuală preferând abstractul.
Mitul Peșterii al lui Platon este creatorul Ideii, a matricei ce se află dincolo de lumea văzută, a realității cotidiene.
Creștinismul duce mai departe acest Transcedental fundamentând o religie pe Ideea ce se află dincolo de aici și acum, cum ar vrea Marele Inchizitor în dialogul său cu Isus coborât pe Pământ la Sevilia în opera lui Dostoieveski. Împăratul Bizanțului Manuel al II lea în dialogul său cu Înțeleptul musulman arată poziția Creștinismului respectiv a Islamului pe axa Realitate – Transcedental, în sensul că Islamul este calea de mijloc, accesibilă aici pe Pământ, sub toate aspectele, tuturor, în timp ce Creștinismul reprezintă un standard aproape imposibil de atins, aici pe Pământ de omul străzii.
Pictura abstractă a lui Kandinsky a scos Subiectul din pictură, fiind tot o formă de golire de realitate a Ideii.
Noica, interpretându-l pe Platon distinge între Concept și Idee, în sensul că primul (Conceptul) discută despre ceea ce este comun în mai multe situații/aspecte, în timp ce a doua (Ideea) are în vedere esența situației/aspectului. Conceptul este o chestiune statistică – ceea ce se întâmplă cel mai des, în timp ce Ideea este o chestiune principială – ceea ce dacă lipsește situația nu există. Este firesc ca Ideea să fie împuținată de factual în condițiile în care aceasta ia naștere exact în momentul în care respectiva realitate se sublimă, își arată esențialul constitutiv. Dacă realitatea nu s-ar substanția, nu s-ar sublima Ideea nu ar lua naștere. Ideea este echivalentă Principiului întrucât ambele privesc esențialul.
Fapt este că fără Idee nu se poate trăi, că viața în afara Idei ar avea o formă extrem de agresivă de spontaneitate, intempestivitate și haos încât nu ar putea fi discutată în niciun fel. Ar fi order from disorder numai, după cum ne spune Schrodinger, după cum și viciul ideologizării ce poate afecta Ideea ar face ca viața să fie doar order from order. În fapt viața alternează între order from order și order from disorder, fără a exista o formulă matematică prestabilită cu privire la incidența uneia sau alteia dintre cele două situații.
Trei (3) sunt păcatele Ideii în cadrul unui sistem de gândire: Ideologia, adică subjugarea întregului ansamblu factual, a întregii realități unei Idei anume, boală de care spune Bertrand Russell că s-au ferit englezii; Abstractizarea Ideii, adică ceea ce a făcut Kandinsky cu pictura iar Rousseau cu Contractul social în sensul că Ideea a devenit Idee pentru sine, își este suficientă sieși independent de realitatea factuală potențial de exprimat sau de sublimat; Banalitatea/mediocritatea Ideii despre care vorbesc Împăratul Manuel al II lea la 1391 și Înțeleptul Musulman atunci când așază Creștinismul pe un piedestal greu de atins respectiv coboară Islamul la un nivel mereu posibil de atins.
Capacitatea Ideii de a se sustrage celor 3 păcate capitale ce-i animă viața o face cu adevărat Idee. Fuga de transformarea Realității într-o abordare unilaterală, într-un monolog ideatic, de golirea Idei de orice contact cu realitatea, cu faptele constitutive în fapt ale idei de Idee, de calea de mijloc ce poate fi atinsă fără efort, oricând și oricum, ajută ideea să devină Idee. Monopolizarea ideatică a realității dublată de golirea Idei de conținut factual precum și împrietenirea idei cu aici și acum, oricând și oricum, fără a lăsa niciun rest constituie viciile de structură ale Idei.
Despre felul în care Creștinismul, Dreptul și Politică conviețuiesc în jurul acestor boli ale Ideii, în continuare.
Creștinismul se sustrage în mod vădit Banalității, fiind după cum spune și Înțeleptul Musulman un standard uneori prea înalt pentru Om, fuge de Abstractizare întrucât îndumnezeirea este un proces concret ce se întâmplă aici pe Pământ, în persoana Omului în carne și oase, după cum este pe punctul de a scapă și de păcatul Ideologiei în condițiile în care acceptă că Realitatea poate fi guvernată inclusiv de către Știință (aceasta fiind poate un instrument prin care Dumnezeu întemeiază înțelegerea omului).
Întruparea lui Isus duce și la întruparea transcedentalului fără ca acesta din urmă să-și piardă esența și natura, iar acest mecanism de transbordare a transcedentalului în activitatea curentă, îndepărtează de Ideea Creștinismului atât păcatul Abstractizării dar și pe cel al Mediocrității. De altfel, această relație dintre transcedental și cotidian constituie matricea clasică a Ideii, a realului esențializat, sublimat în ceva superior situației ce a fost supusă sublimării. Omul se îndumnezeiește fiind astfel mai mult decât natura umană.
Prin îndumnezeire Omul devine Idee, în sensul că se esențializează ridicându-se la un nivel superior sieși.
Poate că la începuturi Creștinismul nu a avut substanțialitatea unei Idei, care să mai și subziste dincolo de păcatele aferente, însă pe parcurs această religie a reușit să se sublime astfel încât să fie și Idee (esențialul unei realități) dar și să scape de păcatul Abstractizării (Sfinții Părinți au ajutat în mod semnificativ la golirea de abstract a Noului Testament) iar mai curând face pași concreți pentru a se îndepărta de boala Ideologiei; în schimb boala Mediocrității a stat încă de la începuturi departe de Creștinism.
Ideea Dreptului însă este lovită de toate cele 3 împuținări mai sus menționate. Și abstract în condițiile în care este creația Statului, instituție ce s-a îndepărtat în mod consecvent de realitatea pe care trebuia să o exprime (interesul general), devenind astfel o creație autonomă, dar și mediocru în condițiile în care consistența cognitivă a acestuia este de asemenea împlinită aici și acum, fiind lipsit de orice urmă de transcedental (nu are rest în niciun fel).
Dreptul lucrează doar cu văzutul cuprins în pozitivismul normativ, lăsând nevăzutului aspectele ce ar putea eventual juca rolul Transcedentalului (Dreptatea, spre exemplu). Însă nevăzutul a fost scos în totalitate din structura constitutivă a Dreptului în condițiile în care nevoia de predictibilitate și transparență cognitivă nu permite insinuarea lucrurilor necuantificabile, nemăsurabile direct și imediat în sfera de aplicare a Dreptului.
Vocația ideologizantă a Dreptului, în condițiile în care de asemenea nu are rest sub aspectul realității de cârmuit, sau dacă are rest este pentru că încă nu și-a găsit instrumentele adecvate și pentru respectivele domenii (legile fizicii, spre exemplu îi scapă Dreptului !), nu este contestată de către nimeni, ci din contră am putea spune, este criticată ca nefiind suficient de evidentă.
Politica în forma ideii este atât mediocră, cât și abstractă dar și ideologizantă. Mediocritatea vine din faptul că este în totalitate lipsită de transcedental, fiind o gândire complet fără niciun rest, fiind și aici dar și dincolo același lucru. Caracterul abstract al Politicii este dat de ignorarea, de cele mai multe ori a realității ce ar trebui sublimată astfel încât Ideea de Politică să ia naștere. Autonomizarea Politicii de corpul social afectează atât modalitatea de determinare a interesului general dar și concretețea acesteia – Politica își este suficientă sieși fără a mai avea nevoie de terți participanți în procesul de constituire ontologică a acesteia. Plinătatea de competență ce animă Politică o face să fie extrem de ideologizantă, să subsume întreaga realitate unei singure Idei, ideea de politică.
[1] Max Planck are un articol, publicat pe la 1900, „Dynamical Laws and Statistical Laws”. Schrodinger are o carte, publicata pe la 1944, „What’s life”. Einstein, Podolsky și Rosen au un articol pe la 1935 „Can Quantum Mechanical Description of Physical reality be considered Complete?” Primul (Planck) distinge intre legile dinamice din fizica (adică cele ce se întâmplă pentru că trebuie – „is necessary”) și cele statistice (cele ce se întâmplă eventual – „is only probable”). Cel de-al doilea (Schrodinger) spune ca doua sunt principiile ce au dat naștere vieții – „order-from-order” si „order-from-disorder”. Order-from-order corespunde legii dinamice a lui Planck (lato sensu e fizica lui Newton), in timp ce order-from-disorder funcționează asemenea legii statistice a aceluiași Planck (lato sensu e fizica atomica). Legea dinamica/order-from-order și Legea statistica/order-from-disorder se aplica împreună. Cel de-al treilea (Einstein) a murit cu convingerea ca fizica atomica este incompletă întrucât „Dumnezeu nu joacă zaruri”, adică nu poate fi doar statistică/probabilă. Noi (ăștia ce nu ne întâlnim cu Sfinții la discuții) trăim după regula lui Einstein – considerăm că viața este order-from-order, adică nu acceptăm order-from-disorder, probabilitatea ca lucrurile ar putea fi așa sau așa (ca pisica lui Schrodinger). Doar Dumnezeu și geniile astea de secol XX au putut face viața din haos (din bube, mucegaiuri și noroi). Este provocarea contemporaneității, acum când lumea se zdruncină semnificativ, să facă ordine din dezordine. Să vedem ce rezultă.
[2] Einstein (cu Podolsky și Rosen) au publicat în Martie 1935 un articol – Can Quantum-Mechanical Description of Physical Reality be considered Complete? ce-l provoacă pe Niels Bohr să scrie un articol în Iulie 1935 – Can Quantum-Mechanical Description of Physical reality be considered Complet? Care la rândul lui îl determină pe Schrodinger să scrie un articol în octombrie 1935 – Discussion of probability relations between separated systems. Niels Bohr îi influențează pe toți, și pe Einstein dar și pe Schrodinger. Iar Premiul Nobel de anul acesta în Fizică este despre confirmarea experimentală a acestor 3 articole (plus unul al lui Bell).