se întreba Weizsäcker (colaborator al lui Heisenberg). Feynman spunea așa – „There is a difference between the name of the thing and what goes on.” Tot Feynman spunea ca îți dai seama de cel ce știe ceva dacă poate explica gravitația fără a vorbi despre gravitație.
Fizica cuantică este o genialitate nu datorită formulelor matematice și experimentelor ce o întemeiază ci din cauza faptului ca și-a pus problema înțelegerii (fizicii, ecuațiilor matematice, înțelegerii în general).
Ce știu eu când știu… ceva? Fizica cuantelor a făcut saltul de la formule matematice și experimente la înțelegerea efectivă a acestora, la ce exprimă ele. Si în felul acesta discuția a fost despre Înțelegere și nu despre Formulele Matematice.
Teoria electronului a lui Lorenz – Poincare nu era diferită substanțial (cât privește formulele și experiența) de Teoria Relativității a lui Einstein – (Minkowsky). Câțiva ani fizicienii au stat pe gânduri ce teorie să îmbrățișeze – a lui Poincare sau a lui Einstein. Știm că s-a impus Einstein nu prin formulele sale ci pentru că propunea o altă Înțelegere a realității analizate.
De aceea Niels Bohr și Heisenberg au rămas cu un gust amar față de lipsa de disponibilitate a lui Einstein pentru acceptarea fizicii cuantelor; nu înțelegeau cum a putut schimba Înțelegerea în relația cu Poincare dar de ce nu poate să (își) schimbe Înțelegerea față de Niels Bohr.
Geniul adevărat (după mine) este Niels Bohr iar Fizica cuantică a făcut ceea ce doreau presocraticii – să unească Fizica cu Înțelegerea (știința conceptelor, cu Filosofia). Dar în perioada în care Niels Bohr și Heisenberg se preocupau de Înțelegerea diferită a aceleiași realități fizice, lumea se juca de-a Dumnezeu creând structuralismul și formele fără fond, fără realitate, acolo unde totul poate capătă viață, întrucât acest tot depinde doar de exprimare în condițiile în care Realitatea a fost îndepărtată.
Fizica nu a renunțat la Realitate (nici nu are cum) ci doar și-a schimbat Înțelegerea, în timp ce Restul Lumii a decis să schimbe și Înțelegerea dar și Realitatea (să o anihileze).
În fapt, lumea celor 2000 și ceva de ani a evoluat între două afirmații – cea (în fapt o parafrază) a lui Socrate – Știu că nu știu nimic și cea a fizicii cuantice, exprimată în cuvinte puține de Weizsäcker – „Ce știu eu când știu.”
Neștiința lui Socrate a dat naștere întrebării, mirării, maieuticii, dialogului în timp ce întrebarea fizicii cuantice a creat Înțelegerea, dincolo de formule și concepte, de legi și abstractizări.
Există domenii de activitate ce nu suportă niciuna din aceste întrebări, nici nu pot avea onestitatea socratică a neștiinței creatoare de înțelepciune, dar nici nu își permit alintul, luxul de a se întreba ce înțelegem din ceea ce știm.
Dreptul este un astfel de domeniu, unde neștiința socratică este eliminată prin ipoteză, ab initio, îndepărtându-se în felul acesta și întrebarea și mirarea dar și dialogul, iar înțelesul nu este o miză, un scop pentru că, nu-i așa, scopurile legiuitorului ne sunt indiferente în condițiile în care noi juriștii suntem aici pentru a aplica formulele și mecanisme juridice, astfel cum acestea au fost exprimate în mod oficial; realitatea contemplată de formulele juridice nu mai interesează pe nimeni în condițiile în care autonomia Dreptului tinde spre libertatea absolută, inclusiv față de contextul factual de reglementat.
Câți ne întrebăm ce știm când știm dispoziții legale, articole de legi, ansambluri de legi, ramuri de drept, Drept?
Această întrebare – Ce știu eu când știu, a schimbat de două ori lumea.
Mai întâi în felul fizicii cuantice unde conceptele fizicii clasice (fizica lui Newton) au fost re-inventate pentru a face accesibilă înțelegerea unei noi realități fizice, realitatea atomului, lumea subatomică. Iar aici întâietate a avut nu cadrul formal, formulele matematice ci înțelegerea acestora în relație directă cu noua realitate fizică analizată.
Și în apoi în felul a ceea ce trăim zilele acestea în societate, lumea conceptelor și ideilor golite de realitate. Foucault, Derrida, Barthes, Kandinsky, Huxley, Orwell și-au pus această problemă a Înțelegerii modului în care lumea s-a formalizat în 2000 de ani, însă aceștia au decis că importante sunt formulele și nu realitate, sens în care au îndepărtat realitatea și faptele rămânând concentrați doar pe forma de exprimare, pe schimbarea simbolurilor.
Astfel s-a ajuns la concluzia că importanța conceptului, golit în prealabil de orice conținut factual, poate fi umplut cu orice idee (nu realitate). Trăim vremurile în care conceptul se umple cu Ideologie și atât.
Primii au adaptat formulele, înțelesul acestora pentru a corespunde Realității fizicii cuantice, în timp ce cei din urmă au schimbat și formulele dar au și îndepărtat realitatea căci doar în felul acesta puteau reinventa exprimarea.
Ce știu eu când știu este în fapt echipolentă cu Știu că nu știu pentru că ambele trec de aparența exprimării păstrând însă substanța realității exprimate. Nici Socrate dar nici Niels Bohr, Heisenberg sau Pauli nu au schimbat cu tot dinadinsul Realitatea factuală ci concentrarea lor a fost pe ce înțeleg în mod profund și esențial din aceasta Realitate exprimată convențional (în formule matematice).
Și Weizsäcker dar și Socrate depășesc convenția exprimării pentru a discuta în mod direct și nemijlocit despre (cu) Realitatea.