”Western civilization has come in for a lot of attack because it’s Western. The word Western has been taken to be a standard term of abuse by so many people in the world today, and in particular by people who don’t have the faintest idea what it means, historically, metaphysically, or poetically. Our Western civilization is not some peculiar, narrow little obsession of people who happen to live in a certain geographical part of the world. It is an inheritance, constantly expanding, constantly including new things. It is something which has given us the knowledge of the human heart, which has enabled us to produce not just wonderful economies and the wonderful ways of living in the world that are ours, but also the great works of art, the religions, the systems of law and government, all the other things which make it actually possible for us to recognize that we live in this world, insofar as possible, successfully.”[1]
R. Scruton
Recent, în cauza Bouton c/ Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Franța pentru încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.[2]
În anul 2013, o activistă Femen a întrerupt o repetiție pentru concertul de colinde de Crăciun în biserica ”La Madeleine”, expunându-se topless în fața altarului, pictată pe întregul corp cu sloganuri pro-avort, cu brațele încrucișate, purtând o coroană de spini și vălul albastru al Sfintei Fecioare, urinând și ținând în mâini „două bucăți de ficat de bou, simbol al pruncului Iisus avortat”. Pe pieptul ei erau scrise sloganurile „Crăciunul este anulat” și „a 344-a curvă”, referindu-se la manifestul celor 343 de feministe pro-avort din 1971. În această manieră, Eloïse Bouton a protestat față de învățăturile Bisericii Catolice cu privire la dreptul la viață. Ulterior, gruparea ucraineană Femen, unde Eloïse Bouton era membră, a sărbătorit pe rețelele de socializare, scriind „Crăciunul este anulat!” și că „sfânta mamă Eloïse tocmai a avortat embrionul lui Isus pe altarul Bisericii La Madeleine”.
Preotul bisericii a depus o plângere împotriva lui Eloïse Bouton, care a fost găsită vinovată de instanțele franceze pentru „expunere sexuală” ilegală, fiind condamnată la mai mult de o lună de închisoare cu suspendare și obligată să plătească bisericii despăgubiri în cuantum de 2.000 de euro.
Reclamanta s-a plâns la Curte pentru încălcarea art. 10 din Convenție. Potrivit Curții, condamnarea reclamantei s-a bazat pe caracterizarea infracțiunii de „expunere sexuală”, fără să se fi intenționat – conform poziției exprimată de Guvernul francez – sancționarea ideilor și opiniilor critice asupra doctrinei Bisericii Catolice în materie de avort”.
Analizând cererea, Curtea s-a oprit asupra a două elemente importante pentru soluționarea speței: (i) proporționalitatea ingerinței în libertatea de exprimare; (ii) proporționalitatea sancțiunii.
Cu privire la primul aspect, Curtea a admis că dreptul intern al Statelor poate sancționa în mod legitim comportamentul unei persoane care expune o „parte sexuală a corpului său”, într-un loc public, deci și într-o biserică. Totodată, reține că, deși este adevărat că reclamanta avea dreptul să facă campanie pro-avort, este incontestabil că o astfel de punere în scenă nu ar putea decât să jignească convingerile unora, mai ales având în vedere locația aleasă. Curtea recunoaște că judecătorii francezi au apreciat necesitatea ingerinței în libertatea de exprimare a reclamantei, invocând astfel „nevoia socială imperativă de a proteja persoanele prezente în lăcașul de cult, de acțiunea desfășurată de o persoană pe jumătate goală, pe care unii o pot considera șocantă”. Curtea de Apel a menționat chiar că această acțiune, pe care inculpata a considerat-o că se încadrează în libertatea ei de exprimare, a avut ca efect, în primul rând, încălcarea gravă a libertății de gândire a celorlalți. Curtea de Casație a respins recursul reclamantei, insistând asupra necesității reconcilierii a două libertăți protejate de Convenție, și anume libertatea de exprimare, pe de o parte, și libertatea de conștiință și de religie, pe de altă parte. Așadar, judecătorii francezi s-au străduit cu toții să exercite un control al proporționalității între diferitele libertăți în cauză.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, potrivit Curții, controlul proporționalității a fost insuficient. În speță, Curtea reține că prestația reclamantei a avut loc într-o biserică și reamintește că a admis deja, într-o astfel de situație, că un astfel de comportament ar putea fi considerat ca nerespectând regulile de conduită acceptabile într-un loc religios, deducând de aici că impunerea anumitor sancțiuni ar putea fi, în principiu, justificată de necesitatea de a proteja drepturile altora (a se vedea Mariya Alekhina și alții c Rusia[3]). Cu toate acestea, în speță, în ceea ce privește pedeapsa aplicată reclamantei, „Curtea este mai întâi surprinsă de severitatea pedepsei pe care instanțele naționale au aplicat-o reclamantei, fără a explica de ce a fost necesară o pedeapsă cu închisoarea pentru a garanta protecția publicului, ordinea, morala și drepturile altora în circumstanțele cauzei.”
Invocând propria jurisprudență, Curtea reține că pedeapsa cu închisoarea, chiar cu suspendare, aplicată în cadrul unei dezbateri de interes general este compatibilă cu libertatea de exprimare numai în circumstanțe excepționale, cum ar fi discursul discriminatoriu sau al instigării la violență (principiu stabilit în Hotărârea Otegi Mondragon c. Spania[4]). Însă în speță, pe de o parte, instanțele naționale nu au reținut astfel de comportament, iar pe de altă parte, arată Curtea, persoana în cauză nu avea antecedente penale. Aici Curtea reproșează judecătorilor francezi următoarele: (1) că nu au ținut cont și nu au aprofundat toate elementele litigiului pentru aprecierea sancțiunii; (2) nu au evaluat dacă acțiunea Femen a fost „ofensatoare în mod gratuit” sau a incitat la lipsa de respect față de credințele religioase, ca în cazul Otto Preminger Institut c. Austria 1994[5]; (3) judecătorii nu au fost interesați de faptul că reclamanta avusese grijă să se expună în biserică, într-un moment în care nu se oficia o slujbă de închinare; (4) „s-au limitat să examineze problema nudității sânilor [activistei Femen] într-un lăcaș de cult, izolat de performanța generală din care făcea parte, fără a lua în considerare, în echilibrul intereselor implicate, sensul dat comportamentului ei de către reclamantă”; (5) instanțele interne nu au luat în considerare nici faptul că reclamanta a acționat în afara oricărei ceremonii de cult, de vreme ce nicio liturghie nu se desfășura la momentul faptelor, iar reclamanta nu s-a expus în fața corului aflat la repetiții; (6) acțiunea reclamantei s-a desfășurat într-un interval de timp scurt, fără a scanda lozincile exhibate, iar persoana tulburată de conduita reclamantei a părăsit biserica de îndată ce i s-a solicitat să facă acest lucru; (7) judecătorii s-au limitat să examineze problema nudității sânilor reclamantei într-un lăcaș de cult, decontextualizată, fără a se lua în considerare, în balanța intereselor implicate, semnificația dată de reclamantă actului de protest; (8) deși, în cursul urmăririi penale, judecătorii nu au ignorat declarațiile reclamantei relative la motivațiile politice și feministe ale acțiunii sale individuale, parte dintr-o mișcare colectivă și internațională menită să protesteze cu înflăcărare deliberată și șocantă împotriva convingerilor și poziției Bisericii Catolice față de drepturile femeii, instanțele interne au refuzat să țină seama de semnificația inscripțiilor de pe pieptul și spatele reclamantei, în fapt, un mesaj feminist cu referire la manifestul pro-avort din 1971, cunoscut sub numele de „manifestul celor 343 de târfe”; (9) instanțele interne nu au luat în considerare explicațiile oferite de reclamantă cu privire la semnificația dată nudității de activistele Femen, în opinia cărora nuditatea este un „drapel politic”, nici cu privire la alegerea cu intenție a locului de a protesta, un lăcaș de cult notoriu, adecvat pentru a asigura mediatizarea manifestului.
Curtea a subliniat că expresia doamnei Bouton era „politică”și că „urmărea să contribuie la o dezbatere publică pe o problemă controversată: „dreptul femeilor de a dispune liber de corpul lor, inclusiv dreptul de a avorta” (§ 48). Prin urmare, deși actul controversat era „susceptibil să ofenseze convingeri personale intime de natură morală sau chiar religioasă”, sancțiunea penală impusă a fost în mod clar disproporționată, echivalând cu o încălcare a libertății de exprimare a doamnei Bouton (§§ 52-68).
În opinia concordantă, judecătoarea Kateřina Šimáčková arată că, în ceea ce privește obiectivul urmărit de protestul reclamantei, trebuie adăugat că în cultura franceză sânul a încarnat libertatea și protestul, este cunoscută pentru numeroase exemple de sâni goi feminini ca expresie a libertății – fie că este vorba de Le Déjeunersur l’herbe al lui Manet sau despre La Liberté guidant le peuple, de Delacroix, în care Marianne simbolizează republica. Totodată, doamna Kateřina Šimáčková susține: ”civilizația franceză nu este puritană. Acesta este și motivul pentru care nu se poate susține că un mijloc de exprimare pur politic, precum sânul, care nu a fost sexualizat în niciun fel, ar putea constitui o ingerință în dreptul de a fi protejat împotriva agresiunii sexuale (sau chiar că este contrar moralității în general). Acest caz, precum S.A.S. v. Franța (nr. 43835/11, 1 iulie 2014), ilustrează problema către care tinde unul dintre obiectivele de performanță ale solicitantului. Societatea acceptă și chiar cere ca legiuitorul să disciplineze femeile cu privire la ceea ce pot sau nu expune și chiar să folosească instrumentele dreptului penal pentru a le impune conduita convenabilă”. În opinia sa: ”femeile nu au dreptul să fie îmbrăcate prea mult sau prea puțin. Toată lumea este liberă, dar femeile trebuie să aibă grijă ce dezvăluie și ce ascund.”
Așadar, între libertatea de gândire și de religie, pe de o parte, și libertatea de exprimare non-verbală, pe de altă parte, Curtea a apreciat în favoarea celei de-a doua, luând în considerare mesajul transmis prin spectacolul-protest desfășurat de activista Femen într-o biserică creștină catolică, în cadrul unei „dezbateri publice”. Activismul acesta care ofensează a intrat deja în biserică și este bine protejat.
A lovi în simbolurile creștinismului înseamnă a uita faptul că drepturile omului și democrațiile moderne datorează creștinismului demnitatea umană. Paradoxul este că religia creștină a fost motorul libertății umane și a stat la baza drepturilor și libertăților fundamentale și la temelia democrațiilor moderne. Cultura dominantă a oricărei societăți își are rădăcinile în religie, la care se raportează regulile de conduită, moralitatea și valorile. Religia determină identitatea unui individ sau a unui grup. Însă religia nu are doar o dimensiune culturală și politică, ci și una juridică, făcând obiectul protecției juridice. Dar, un examen atent al jurisprudenței Curții, arată că protejarea religiei creștine este din ce în ce mai astenică. Poate pentru că blasfemia – așa numita crimă fără victimă – nu (mai) este reglementată, poate pentru că creștinismul este o religie a iubirii și a toleranței, poate din alte motive. Spre deosebire de religia creștină, religia islamică a provocat trei crize mondiale majore pe baza… libertății de exprimare: (1) criza Versetelor Stanice (pentru care Salman Rushdie a plătit crunt chiar în acest an, în timp ce se afla în SUA – legănul democrației moderne-, în cadrul unei dezbateri organizate într-o sală de evenimente din localitatea Chautauqua din vestul statului federal New York), (2) criza caricaturilor daneze (2005), (3) criza caricaturilor franceze (Charlie Hebdo) (2015).
Până atunci, judecătorii naționali trebuie să descifreze cu atenție mesajele de pe sânii, abdomenul, coapsele și fesele tuturor activistelor, în orice loc s-ar afla ele: mesajele și activistele! Căci corpul vorbește… politic. Chiar și atunci când forța lui este folosită pentru a distruge lucrările de artă în numele politicii schimbărilor climatice, noua religie globală.
Le Déjeuner sur l’herbe, Édouard Manet
La Liberté guidant le peuple, Eugène Delacroix
Spectacolul-protest din biserica ”La Madeleine”
[1] R. Scruton, The Last Speech: “A Thing Called Civilization”, disponibil aici;
[2] Disponibilă aici;
[3] Disponibilă aici;
[4] Disponibilă aici;
[5] Disponibilă aici;
[6] Disponibil aici.
Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara