Statul social și dreptul la un nivel de trai decent al românilor: o realitate efectivă sau o incontestabilă iluzie

1. Abordări generale și normative

Constituția din anul 1991 a statuat, chiar în primul său articol, că țara noastră este un ”stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme… și sunt garantate”. O atare abordare este una naturală, căci existența unei veritabile democrații nu poate fi concepută fără respectarea regulilor esențiale ale statului de drept și fără promovarea consecventă a drepturilor sociale de natură a asigura cetățenilor un nivel de trai decent. Textul are o importanță deosebită și prin faptul că evocă și valorile supreme ale societății românești, precizând că acestea ”sunt garantate”.

În contextul investigației noastre sunt fundamentale și prevederile art. 47 din Constituție, intitulat marginal: ”Nivelul de trai”. Potrivit primului alineat al acestui text: ”Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”.

Ideea de stat social nu este o creație a legii noastre fundamentale, ea fiind promovată în multe alte țări din spațiul Uniunii Europene, dar și în alte state din Europa și de pe alte continente. Un exemplu notabil în acest sens, la nivelul țărilor europene, este acela al Spaniei. Potrivit art. 1 din Constituția spaniolă: ”Spania constituie un Stat social și democratic de Drept, care își propune ca valori supreme a ordinii sale juridice libertatea, justiția, egalitatea și pluralismul politic” (t.a.). Am reprodus aici acest text, întrucât el a constituit un model care l-a inspirat și pe legiuitorul constituțional din România. Asemenea prevederi există și în alte constituții europene, astfel cum am remarcat și cu un alt prilej[i].

În ultimii ani tot mai multe state au promovat valorile statului social și au consacrat dispoziții corespunzătoare în legile lor. Un exemplu foarte recent este relevant în această privință. Ne referim la Constituția Republicii Chile, adoptată la data de 4 iulie 2022. Potrivit art. 1 alin. (1) din această lege fundamentală: ”Chile este un Stat social și democratic de drept”[ii]. Trebuie să observăm, totuși, că deși adoptată, Constituția Republicii Chile a fost respinsă de popor în cadrul referendumului organizat pentru aprobarea acesteia (62% din voturi pentru respingere și 38% pentru adoptare). Este o soluție surprinzătoare în condițiile în care noua lege fundamentală a promovat o multitudine de drepturi de ultimă generație, cum ar fi dreptul la o locuință, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la educație etc. Trebuie să spunem că actuala lege fundamentală s-a dorit a constitui un răspuns pertinent, în plan constituțional, la marile mișcări sociale care au avut loc în Chile în cursul anului 2019.

Fără a intra în detalii asupra tuturor semnificațiilor statului social și de drept se cuvine să observăm că acest atribut este legat și de obligația autorităților de a asigura cetățenilor săi un nivel de trai decent. Iar la noi acest lucru este promovat cu claritate de art. 47 din Constituție. Pentru că ne-am referit la Constituția Republicii Chile nu putem să nu remarcăm un text fundamental în legătură cu nivelul de trai al cetățenilor săi. Potrivit art. 33 alin. (2) din Constituție, orice persoană ”are dreptul să îmbătrânească în demnitate, să beneficieze de asigurări sociale suficiente pentru o viață demnă…”.

Dispoziții extrem de relevante întâlnim și în Carta europeană privind drepturile sociale. Două mențiuni se cuvin să fie făcute în această privință. În primul rând, art. 23 din Cartă obligă statele să ia măsurile adecvate pentru a oferi persoanelor vârstnice șansa de a rămâne membri activi ai societății prin intermediul unor ”resurse suficiente care să le permită să ducă o viață decentă și să participe activ la viața publică, socială și culturală”. O prevedere similară este prevăzută în art. 4 din Cartă cu privire la asigurarea unei ”salarizări echitabile”. Prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, Parlamentul României a ratificat Carta socială europeană, revizuită și adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, astfel că ea a devenit obligatorie și pentru autoritățile guvernamentale române.

Din păcate, astfel cum am subliniat pe larg în studiul anterior evocat, criza pandemică a contribuit în mod substanțial la o înrăutățire a nivelului de trai al românilor. Nu dorim să reiterăm dezvoltările realizate în cadrul abordărilor menționate. În ultimii doi ani criza pandemică s-a accentuat, ulterior survenind și alte crize extrem de grave, cum sunt cele de natură economică, financiară și chiar de securitate. Iar realitatea zilelor noastre este una care nu ne oferă prea mari perspective, cel puțin pe termen scurt sau poate chiar mediu, pentru realizarea obiectivului de garantare a unui trai decent pentru toți români.

Criza nu este însă numai una românească, ci una aproape generală și implicată într-o anumită măsură și de procesele accentuate de globalizare. Nu ne propunem aici o definiție a globalizării, fenomen care va continua probabil o anumită perioadă de timp, deși există autori care vorbesc tot mai mult, în ultimul timp, de un proces de deglobalizare, ceea ce nu trebuie exclus cu desăvârșire în condițiile în care unele țări prosperă enorm de pe urma crizelor, iar altele continuă să sărăcească și să se împovăreze de datorii sau să ajungă în colaps economic și financiar.

Totuși, un autor american, cu o vastă experiență politică și diplomatică, a formulat câteva idei interesante despre globalizare și care nu ar trebui ignorate, precum nu ar putea fi nesocotite nici concluziile sale. El remarca că globalizarea se referă la ”emergența unei piețe mondiale din ce în ce mai interconectate prin fluxul peste granițe al forței de muncă, turiștilor, ideilor, corespondenței, petrolului și gazului, semnalelor radio și de televiziune, datelor, rețetelor și medicamentelor ilegale, teroriștilor, migranților și refugiaților, armelor, virușilor (electronici și biologici), dioxidului de carbon și al altor gaze care contribuie la schimbarea climatică, al bunurilor de larg consum, hranei, dolarilor și al altor monede de schimb, tweet-urilor și al unei infinități de alte lucruri – este una din realitățile definitorii ale existenței moderne”[iii]. Din simpla lectură a acestei nedeclarate definiții rezultă, fără îndoială, că globalizarea produce multe efecte pozitive, dar și unele negative. De altfel chiar autorul recunoaște că: ”Unele dintre consecințele globalizării sunt simultan bune și rele”[iv].

Dacă avem în vedere abordarea autorului anterior menționat, care cuprinde realmente repere relevante ale globalizării, trebuie să ajungem la concluzia că vina fenomenelor negative dintr-o societate sau alta nu trebuie plasată cu obstinație în ”curtea” globalizării. Este adevărat că unele dintre efectele negative ale globalizării trebuie să ne dea mult de gândit, dar până la urmă responsabilitatea pentru binele sau răul unei națiuni vine mai degrabă din ”grădina” acelor guverne care nu se preocupă cu multă abnegație despre binele public sau de interesul național. Și uneori s-a pus întrebarea: de ce unele țări sărăcesc iar altele se îmbogățesc? Răspunsul a fost dat, cel mai adesea, cu referire la capacitatea guvernelor de a gestiona treburile publice.

Socotim și noi cu fermitate că răspunsul nu poate fi identificat decât în sfera politicilor economice și în competența guvernanților. Nu arareori există țări bogate care sărăcesc în continuu pentru că guvernanții nu știu să gestioneze averea națiunii. Un exemplu frecvent a fost dat în privința situației comparate a Germaniei de Vest și de Est (în urma cu mai bine de trei decenii) sau a Coreii de Nord și a Coreii de Sud. Azi ne putem gândi și la situația din Venezuela, țară în care politicile socialiste greșite au condus la o inflație galopantă, la o criză socială și economică greu de imaginat, ceea ce a provocat în anii precedenți un exod uriaș al cetățenilor venezueleni spre alte destinații (Brazilia, Columbia etc.). Să mai adăugăm aici că Venezuela este țara cu cele mai mari resurse petroliere din lume și cu cel mai redus preț al benzinei. La aceasta ar mai trebui să adăugăm că Venezuela a fost considerată mult timp cea mai prosperă țară din America de Sud. Venezuelenii vorbesc azi cu nostalgie despre ”epoca de la bonanza” (epoca prosperității). Este un exemplu real care ar trebui să ne dea mai mult de gândit despre destinul națiunii noastre.

2. Afirmarea sau degradarea continuă a unor drepturi sociale?

La noi, suprapunerea crizelor din economie, din sănătate, din finanțele publice și din energie au condus, în mod nepermis, la o scădere drastică a nivelului de trai al populației, executivul nostru național fiind aproape paralizat în fața acestei ”furtuni perfecte”. Iar mai nou a apărut și criza din justiție, determinată în principal de adoptarea legilor justiției și de o cursă pentru pensionare a unui număr important de magistrați. Dar, din păcate, și cu riscul de a ne repeta, toate aceste crize sau marea lor majoritate se datorează unei proaste guvernări, dar și unei crize morale fără precedent. Un mare procedurist francez observa, în urmă cu mai mulți ani, că: ”veritabila criză din justiție este poate o criză morală care afectează atât opinia publică, cât și pe judecător”[v]. O atare afirmație poate fi ușor translatată și în privința altor crize.

Criza din energie a bulversat nu doar la noi nivelul de trai al cetățenilor. Din păcate însă la noi criza este mult mai profundă, iar aceasta în condițiile în care salariile și pensiile sunt cu mult sub nivelul din marea majoritate a țărilor membre ale Uniunii Europene. Or, în ultimul timp am asistat la creșteri de prețuri la energie de două sau chiar trei ori mai mult decât în ani precedenți, iar trecerea peste iarna ce se apropie va deveni un adevărat calvar pentru mulți români. Iar Guvernul României și coaliția actuală de guvernare fac ”eforturi extraordinare” pentru a plafona prețurile la energie, promovând noi ordonanțe și reglementări, fără ca ceva esențial să se întâmple. Aceste căutări ”perseverente” demonstrează că nu există voința politică pentru a înlătura actuala situație din energie. Dacă s-ar fi dorit o reglementare rapidă și eficientă ea putea fi ușor realizată. Din păcate asemenea procese legislative tind să depășească timpul necesar pentru adoptarea unei noi constituții sau pentru reformarea unui cod.

Vina pentru criza din energie este căutată adeseori în altă parte, iar nu în propria ogradă, astfel că marii beneficiari ai tranzacțiilor din energie sunt în continuare protejați. Se ignoră capacitățile noastre din energie, mai mult energia pe următorii ani a fost înstrăinată, iar cumpărarea din altă parte a necesarului de energie se va face cu un preț mult mai mare. Pe de altă parte, constatăm că unele hidrocentrale nu intră în funcțiune deși sunt aproape de finalizare, din motive de ordin ecologic. Nu știm dacă în alte țări mai dezvoltate se produc asemenea fenomene, cum sunt cele legate de blocarea finalizării unor investiții pentru motive legate de ocrotirea anumitor viețuitoare (peștișori, lilieci, fluturi, urși etc.). În orice caz autorul nu cunoaște ca vreo autostradă din Occident să nu fi fost finalizată pentru motive de genul celor menționate. Se pare că asemenea standarde, foarte ”înalte” se aplică numai în unele țări, după cum pesta porcină se îndreaptă cu predilecție spre Estul mai puțin bogat.

Problema esențială, în opinia noastră, este aceea a găsirii unui echilibru optim între interesul de a ocroti mediul ambient și a garanta oamenilor un nivel de trai decent, iar aceasta pentru a rămâne în sfera unor interese majore ale națiuni și care sunt legate cu prioritate de protecția cetățenilor. Din punct de vedere constituțional un bun exemplu este acela al Constituției chiliene, la care am făcut deja referire și care proclamă în art. 59 alin. (1) dreptul fiecărei persoane la ”un minim de energie vitală, ieftină și sigură”. Iar cel de-al doilea alineat al textului antereferit precizează că ”Statul garantează accesul echitabil și nediscriminatoriu la energie care să permită persoanelor satisfacerea nevoilor lor, veghind pentru asigurarea continuității serviciilor energetice (t.a.)”. O atare soluție ar trebui să-l inspire și pe legiuitorul român.

În plină criză energetică noi am închis capacitățile de exploatare a cărbunelui, în timp ce Polonia și Germania și-au redeschis minele. Sperăm ca acest lucru să se întâmple și la noi. Este vorba desigur de o abordare pe termen scurt, pentru folosirea tuturor resurselor pentru depășirea crizei. Mai recent criza energetică este invocată și pentru amânarea deciziei legate de ajustarea pensiilor la un procent egal sau apropiat de cel al inflației. Motivul este de o inconsistență greu de imaginat, anume acela că până nu se clarifică situația prețurilor din energie nu se poate stabili gradul de influențare a acestora asupra inflației. Or, la noi ajustarea pensiilor se face în raport de procentul mediu de inflație din anul precedent, respectiv, în prezent, cel din 2021. Evident că acest lucru este nefiresc și ignoră realitatea faptelor. Dacă Guvernul ar fi dorit să ofere românilor o pensie corespunzătoare ar fi trebuit să ajusteze pensiile în raport cu inflația existentă în anul acesta, iar nu cu cea din anul 2021. Este adevărat că se fac unele eforturi timide în acest sens. Din păcate însă cei din coaliția de guvernare nu s-au pus de acord în această privință, unii vorbesc de un procent de 10-11 %, alții de 15% sau chiar de 27%. Oricum chiar și ajustarea pensiilor la nivelul inflației actuale nu este de natură a rezolva aspectele legate de creșterea manifestă și exagerată a prețurilor la produse de larg consum, la energie și mai ales la cele alimentare. Iar acest lucru se întâmplă încă din primăvara acestui an. Problema se va rezolva într-un anumit mod până la finele acestui an, dar populismul și lipsa de raționalitate sunt cele care domină actuala clasă politică.

Problema pensiilor putea fi rezolvată fără atâtea controverse prin simpla modificare a dispozițiilor legale în materie, anume în sensul că ajustarea cu rata inflație ar trebui să se facă în raport cu cea existentă în anul precedent celui în care se determină pensia pentru anul următor. Un exemplu în acest sens este cel recent din Spania, țară în care ajustarea se face în raport cu media inflației existente în luna noiembrie (pentru perioada decembrie anul precedent-noiembrie) a anului precedent celui în care se acordă pensia. În cursul lunii octombrie a acestui an guvernul spaniol a finalizat proiectul de buget pentru anul viitor, stabilind o ajustare a pensiei în raport de inflația din luna noiembrie, cu precizarea că procentul propus este de cca. 8,5%, în condițiile în care inflația în Spania este de cca, 8%. O abordare realistă, iar procentul evocat este unul provizoriu întrucât cuantumul definitiv al inflației nu va fi definitivat decât la finalul acestei luni (noiembrie)[vi]. În urma unei atare ajustări cu rata inflației pensia minimă va fi în Spania de 721 de Euro, iar cea maximă puțin peste 3.000 de Euro[vii], aceasta din urmă reprezentând un record istoric.

Gestionarea pensiilor în România este un proces cu multe variabile și chiar necunoscute, mai ales în condițiile în care în sistemul de asigurări sociale există soluții profund inechitabile. Problema este în atenția autorităților guvernamentale, dar este greu de soluționat din cauze economice și mai ales financiare. Totuși mai persistă pensii a căror cuantum este greu de justificat în unele cazuri. Și nu ne referim la cazul magistraților sau al militarilor. Fără îndoială că pensiile mari se datorează unor salarii mari, ceea ce este explicabil în mare măsură. O anumită raționalitate ar trebui să existe în raportul dintre pensiile așa-numite speciale și necontributive și cele contributive. Dar pensiile, indiferent de denumirea lor, nu ar trebui să depășească salariul avut de persoana în cauză. O altă abordare este greu de admis căci afectează nivelul de trai al tuturor cetățenilor.

Discutabile sunt și unele opțiuni, tot mai mult afirmate de social-democrați, cu privire la impozitarea progresivă a salariilor și pensiilor. În privința pensiilor o atare opțiune este credem fundamental eronată atâta timp cât pensiile de stat se întemeiază pe contributivitate. Aplicarea unui procent mai ridicat de impozitare pentru pensiile mai mari reprezintă o adevărată sancțiune civilă. Dar însăși ideea de impozitare a pensiilor este discutabilă atâta timp cât sumele din care ele se constituie – contribuțiile – au fost ele însele impozitate la timpul potrivit. Reamintesc aici că într-o anumită perioadă istorică impozitarea pensiilor a fost eliminată din legislație. În societate s-a creată o confuzie și cu privire la ”majorarea” diferențiată a pensiilor. O atare abordare nu are niciun temei legal sau etic. Nu este firesc ca într-o societate democratică să favorizăm nemunca, iar o parte din fondul de pensii să fie direcționat în acest sens. Este o abordare tipic populistă și o manifestare care dovedește că de fapt Statul nostru social nu dorește să investească în pensiile cetățenilor, ci să ia de la cei cu pensii mai mari și să dea la cei cu venituri reduse. Este important însă de precizat că obligația statului de a-i sprijini pe cei lipsiți de resurse sau cu resurse insuficiente este greu de tăgăduit. Și este important ca Statul să facă acest lucru, dar nu din fondul de pensii ci din cel al bugetului de stat.

Legiuitorul nu a reușit încă să soluționeze problemele semnalate de Banca Mondială, cum este cea privitoare la cuantumul pensiilor și la pensionarea magistraților. Autoritățile subliniază în ultimul timp că pensiile magistraților nu vor fi afectate. Și ele nici nu pot fi afectate în privința celor aflate în plată, căci legea nu dispune numai pentru viitor. Rămâne însă o problemă, anume aceea a pensionării magistraților. Păstrarea soluției actuale de pensionare a magistraților la o vârstă la care de-abia au ajuns la apogeul carierei profesionale rămâne o soluție cel puțin discutabilă și chiar misterioasă. Resortul unei atare soluții reprezintă pentru noi un mister greu de pătruns. Iar aceasta în condițiile în care în unele state democratice vârsta de pensionare nu diferă de cea din dreptul comun sau este chiar mai mare decât aceasta. Cu titlu de exemplu, amintesc aici că potrivit articolului II din Constituția SUA judecătorii de la Curtea Supremă și de la curțile inferioare ”își vor menține posturile în caz de bună comportare și, la date fixe, vor primi pentru serviciile lor o compensație care nu va putea fi micșorată cât își exercită funcția”. În Canada, judecătorii rămân în funcție până la împlinirea vârstei de 70 de ani (art. 72 din Constituție). O soluție similară a fost prevăzută și în Constituția Republicii Chile (art. 316). Oricum o reformă a pensiilor speciale ar trebuie să fie realizată, conform prevederilor cuprinse în PNRR, până la finele acestui an.

Reforma recentă a legilor justiției a generat și un val de pensionări a magistraților, ceea ce este de natură să provoace o criză semnificativă în justiție, domeniu în care supraîncărcarea judecătorilor este și un fenomen care îi îndeamnă spre o pensionare mai rapidă. Totuși o atare abordare nu trebuie să conducă la menținerea unor soluții inechitabile. Dar, până la urmă, vina este a legiuitorului și a autorităților guvernamentale care au propus legi de natură a institui privilegii greu de identificat în alte țări democratice.

Inacceptabilă este însă și o altă soluție ”înțeleaptă” a legiuitorului român și anume cea privind cumulul pensiei cu salariul. Ne reamintim că instanța noastră constituțională a apreciat că inadmisibilitatea unui atare cumul ar afecta dreptul la muncă al cetățenilor. Asupra acestei abordări s-ar putea discuta, căci dreptul la muncă trebuie să fie garantat în timpul vieții active a unei persoane, respectiv până la pensionare. Trecând peste această observație nu putem să nu constatăm că o atare abordare este discutabilă cu deosebire în privința persoanelor care nu au împlinit vârsta standard de pensionare. Tot la fel de nefirească ne apare și cumulul pensiei cu salariile obținute în cadrul unor funcții de demnitate publică și chiar și în alte funcții de conducere. Altminteri generăm grave inechități sociale și privilegii care nu ni se par a se armoniza cu prevederea constituțională conform căreia nimeni nu este mai presus de lege (art. 16).

Dreptul la un nivel de trai decent este departe de a fi realizat și în privința salariaților. Salariile de azi din România sunt printre cele mai reduse din Europa comunitară și departe de a se apropia de condițiile necesare spre a asigura acestora un nivel de trai decent. Iar problema este foarte bine cunoscută. Iar aceasta în condițiile în care există o mare dezordine și în managementul salarizării. Există azi în România, astfel cum am mai subliniat, salarii care depășesc cu mult salariul unui demnitar sau chiar al Președintelui României sau al Primului ministru, ceea ce considerăm deopotrivă de inacceptabil și păgubos pentru societate. Și abordarea noastră vizează, desigur, salariile din sistemul public și din societățile comerciale cu capital majoritar de stat. Salariile din mediul privat urmează alte reguli, așa cum este și firesc.

Inflația galopantă și într-un procent important a afectat și ratele românilor care s-au îndatorat pentru cumpărarea unei locuințe. Acestea aproape că s-au dublat ceea ce va genera mari dificultăți pentru cetățenii care au achiziționat locuințe, unii dintre aceștia încercând chiar să le înstrăineze pentru a plăti creditul. Această situație afectează cu deosebire tinerii și implicit nivelul lor de trai.

Munca la stat constituie și un bun refugiu pentru protejații sistemului și adeseori pentru cei care nu ar avea competența de a ocupa un post important în sfera economiei private. Iar stabilirea unor salarii de multe ori într-un raport invers proporțional cu experiența profesională și cu competența nu reprezintă un fenomen foarte rar întâlnit. Zilele acestea mass-media reflecta cazul unei directoare a unui institut cultural român care nu a acceptat locuința în care au stat patru din predecesorii ei, iar prețul chiriei era de 6.500 de Lire[viii]. Sancțiunea ”fabuloasă” aplicată de MAE nu a fost alta decât rezilierea contractului de închiriere. Nici o altă sancțiune pentru demersul menționat, cel puțin până în prezent, și care în mod evident a fost unul cel puțin abuziv.

Iar cazul semnalat de presă nu este unul singular. Există multe alte situații în care statul român a fost grav prejudiciat, iar sumele irosite nejustificat sunt fabuloase. Azi nimeni nu răspunde pentru privatizările frauduloase sau pentru nerespectarea contractelor de cumpărare și prin care se propuneau investiții serioase. Or, autoritățile române ar avea, cel puțin în unele cazuri, posibilitatea de a obține rezilierea contractelor. Nu sunt semne că cineva ar intenționa să procedeze astfel. Dimpotrivă, semnalele merg în direcția unor noi privatizări, fără ca românul să știe dacă acestea vor fi profitabile națiunii. Iar exemplele nu lipsesc nici în această privință. Una din marile mize este cea privitoare la cumpărarea portului Constanța. Aș reaminti în acest context și problema achiziționării vaccinurilor din timpul perioadei pandemice. Achiziționarea unui surplus total nejustificat și evident a condus la prejudicierea statului român, dar opinia publică nu este informată asupra eficienței unor asemenea achiziții.

De asemenea nu ar trebui ignorat nici faptul că România s-a îndatorat în ultima perioadă într-un ritm accelerat și a făcut împrumuturi cu dobânzi foarte ridicate, printre cele mai ridicate din UE. Iar poporul nu cunoaște pe deplin destinația sumelor împrumutate, iar factorii responsabili ar fi trebuit să explice situația creată.

Pe de altă parte, în plină criză economică Guvernul a căutat să majoreze salariile demnitarilor cu 15%. Criza economică a condus și la blocarea posturilor din administrație, deși recent au fost scoase la concurs sau examen un număr de 1116 posturi vacante sau temporar vacante[ix]. Vorbim despre digitalizare și eficiență economică dar avem una dintre administrațiile cele mai lipsite de performanță și consumatoare de resurse financiare. Și atunci mai este util să ne întrebăm de ce nu sunt bani pentru pensii și salarii?

În atare condiții singura întrebare care se mai poate pune este aceea de a ști cât a mai rămas din suveranitatea statului român? Iar o atare întrebare trebuie pusă și în contextul în care pentru pretinsa creștere a pensiilor, care este de fapt o imitație de indexare cu rata inflației, autoritățile române au invocat necesitatea unui acord din partea Bruxelles-ului pentru a proceda astfel. Și nu în ultimul rând, în materie de pensii România este singura țară care a alocat un procent de 9,4% în PNRR pentru pensii până în anul 2050. Care mai este utilitatea unui guvern care nu poate majora salarii sau pensii fără o ”autorizare” prealabilă din partea unor autorități comunitare?

Răspunsul era greu de dat în urmă cu numai câțiva ani sau chiar luni. Azi acest lucru a început să se clarifice odată cu pronunțarea deciziei Curții Constituționale din data de 9 noiembrie 2022, de respingere a sesizării Avocatului Poporului în legătură cu eliminarea sancțiunii disciplinare având ca obiect nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și ale deciziilor pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și justiție.

Decizia evocată a stârnit unele reacții extrem de critice la adresa instanței de control constituțional. Astfel, un fost membru al CSM aprecia recent că această decizie implică consecințe extrem de grave și care pot conduce la un haos total. Magistratul concluziona că: ”Dacă, până acum aveam 5000 de judecători care se raportau la o singură lege, de astăzi, fiecare dintre cei 5.000 de judecători va judeca după propria lege. Fără să se teamă că va fi tras la răspundere pentru asta”[x].

Semnificativă este și o altă opinie, chiar dacă aceasta reprezintă o critică extrem de energică la adresa Curții Constituționale. În acest sens s-a remarcat că: ”Curtea Constituțională și-a dat, ieri, foc la propria jurisprudență și a respins, cu majoritate de voturi, sesizarea Avocatului Poporului pe tema eliminării din legislație a sancțiunii disciplinare aplicabile judecătorilor care nu respectă deciziile CCR și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție”[xi].

În ceea ce ne privește ne-am exprimat opinia în legătură cu problema în discuție, chiar înainte de adoptarea noii reglementări privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel că nu dorim să reiterăm unele dintre argumentele prezentate în studiul la care ne referim[xi]. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că instanța de control constituțional ne oferă una dintre cele mai mari surprize din istoria sa. Iar aceasta după ce în urmă cu un an a adoptat o decizie contrară și cu o motivare pertinentă. Care sunt revelațiile Curții de și-a schimbat opțiunile juridice atât de repede și ”convingător”. Ne alăturăm opiniei anterior prezentate și credem și noi că această soluție reprezintă un semnal puternic pentru cei care nu agreează existența Curții Constituționale spre renunțarea la această instituție democratică și care la începutul noii noastre democrații a întâmpinat o opoziție destul de manifestă și puternică. Dar acum ne putem întreba cu mult temei care este, într-adevăr, utilitatea unei instituții a căror decizii nu trebuie neapărat să fie respectate? Se argumentează că obligativitatea deciziilor Curții rezultă din dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție. Perfect adevărat, numai că legea fundamentală nu se ocupă de sancțiuni, a făcut-o legiuitorul organic. O obligație fără sancțiuni este practic o non obligație, iar acest lucru este cunoscut și de studenții din anul I de la Drept. Soluția instanței constituționale este echivalentă cu instituirea unor infracțiuni în Codul penal sau într-o altă lege penală, urmată de o precizare legislativă subsecventă prin care se statuează că toate acele fapte penale nu se pedepsesc. Fără îndoială că un atare exemplu este unul radical, dar exprimă cu o puternică semnificație o realitate promovată pe baza unei ”inspirații” venite de pe alte tărâmuri. Potrivit unor surse mas-media soluția criticată ar fi rezultatul unei condiționări impuse pentru ca România să fie primită în spațiul Schengen. Putem chiar să înțelegem, într-o anumită măsură, o atare abordare, dar nu putem să nu ne întrebăm dacă prețul nu este unul enorm și total nejustificat. Pasul făcut zilele acestea de instanța constituțională este unul uriaș și deschide drumul spre noi abordări costisitoare pentru țară. Dar ce poate fi mai edificator decât declarația, făcută recent la un post TV de un înalt demnitar din staff-ul forului legislativ, în sensul modificării de îndată a legilor justiției dacă după adoptarea lor Comisia de la Veneția va face unele recomandări care nu se regăsesc în normativizările adoptate. Iar declarația nu are nici o nuanță cu privire la calitatea recomandărilor la care se referă, ceea ce semnifică că se va proceda în consecință indiferent dacă recomandările sunt benefice sau nu pentru sistemul nostru judiciar.

Și totul putea fi evitat dacă în anul 2012 nu s-ar fi instituit în lege sancțiunea la care ne-am referit. Or, este cunoscut faptul că renunțarea la o dispoziție legală semnifică voința legiuitorului de a înlătura toate consecințele acesteia, iar în cazul nostru însăși caracterul de obligativitate al deciziilor la care ne referim.

3. Câteva concluzii

Societatea de azi este confruntată cu un val de crize greu de controlat și de înlăturat într-un viitor foarte apropiat. La criza sanitară, economică și financiară se adaugă și o puternică criză de securitate, cu o tendință de a se extinde mai departe de Europa. Controlul acestor crize este o întreprindere ce pare tot mai dificilă. Suntem nevoiți să alocăm mari cheltuieli pentru apărare ceea ce afectează, în mod considerabil, prosperitatea națiunilor.

Crizele la care ne referim sunt cel puțin în parte și un reflex al crizei morale profunde pe care o înregistrăm la toate nivelurile societății umane, iar nu doar în domeniile menționate mai sus. Situația nu este una mai bună nici în sănătate sau educație. Iar aceste două domenii au un rol esențial cu privire la sănătatea poporului și la progresul unei națiuni. Căci fără sănătate și o excelentă educație obiectivele unei societăți moderne și democratice sunt greu de realizat. Or, din păcate și aceste sectoare de activitate au suferit o deteriorare constantă și au creat aparența, cel puțin, că un atare ”progres” a fost programat.

Pe de altă parte, constatăm din nou că instabilitatea legislativă este promovată și în materiile la care ne-am referit în cadrul demersului de față. Dacă ne referim doar la ordonanțele din domeniul energiei se poate observa o frecvență greu de înțeles a modificărilor promovate doar în ultimele două luni. Situația este aproape identică și în materie de pensii, aplicarea Legii nr.127/2019 fiind amânată până în anul 2023. Între timp se vorbește tot mai mult de o nouă lege a pensiilor. Chiar și o persoană cu o altă pregătire decât cea juridică s-ar putea întreba când legiuitorul a fost mai profesionist, respectiv atunci când a adoptat Legea nr. 127/2019 sau acum când dorește o nouă legislație în materie. Despre ce stabilitate și predictibilitate a legilor se mai poate vorbi în peisajul nostru juridic contemporan.

Iar toate acestea au ”prosperat” pe fondul unei degradării a vieții publice și al scăderii considerabile a autorității statului român. Mulți dintre români au salutat formarea unei coaliții parlamentare constituite din cele mai mari partide politice din țară. Dar progresele așteptate sunt departe de a se fi realizat în mod integral. Și este cert că azi nivelul de trai al românilor este unul dintre cele mai scăzute din ultimele trei decenii și cu ”perspective” de a se înrăutăți și mai mult în perioada următoare. Dar astfel cum am sugerat deja ar fi greu să dăm vina doar pe procesele de globalizare sau pe autoritățile comunitare ori pe cele guvernamentale. Credem că și noi români ar trebui să reanalizăm propria noastră contribuție cu privire la progresul națiunii și la viitorul ei. Ne rămâne doar speranța că aceste crize vor fi doar temporare, astfel cum au fost majoritatea crizelor economice, pandemice sau financiare din istorie. Rămânem doar cu un optimism bine temperat în privința caracterului pasager al crizei morale a societății românești. Dar poate că până la urmă, astfel cum spunea Mario Varga Llosa ”perfecțiunea absolută nu pare a acestei lumi”[xiii].


[i] A se vedea pentru unele detalii I. Leș, Statul de drept și justiția socială la începutul mileniului III, apud https://www.universuljuridic.ro/statul-de-drept-si-justitia-sociala-la-inceputul..
[ii] A se vedea în același sens și art. 1 din Constituția Columbiei din anul 1991
[iii] R. Haass, Lumea în care trăim. O scurtă introducere, Ed. Orion-Nemira, 2021, P. 203. Dr.Richard Haass este președinte al Council on Foreign Relations și fost consultant senior al președintelui George W. Bush pentru Orientul Mijlociu.
[iv] Idem, p. 206.
[v] Roger Perrot, Institutions judiciaires, Montchrestien, Paris 1999, p. 514.
[vi] El Gobierno preve subir las pensionesc un 8,5% în 2023, El Pais din 4 octombrie 2022.
[vii] N. Rodrigo Palacio, R.Pascual Cortes, Como quedaran las pensiones maximas y minimas para 2023?, apud El Pais economia din 5 octombrie 2022.
[viii] A se vededa A. Constanda, Statul român plătește lunar 6.500 de lire chirie pentru directoarea ICR Londra, care n-a vrut să stea într-un apartament gratuit. Cum explică MAE, apud Libertatea din 8 noiembrie.
[ixi] A se vedea Angajări la stat. Guvernul a dat liber la posturile de la stat. Unde se caută oameni, apud Wall-street din 9 noiembrie 2022.
[x] I. Alexandru, CCR s-a sinucis. Orice decizie a Curții Constituționale poate fi ignorată de instanțele de judecată, apud jurnalul.ro din 10 noiembrie 2022.
[xi] Ibidem.
[xii] I. Leș, O surprinzătoare propunere de eliminare a unei importante abateri disciplinare din cuprinsul Legii nr. 303/2004privind statutul judecătorilor și procurorilor, apud https://www.universuljuridic.ro/o-surprinzatoare-propunere-de-eliminare
[xiii] M.Varga Losa, Jumătate de secol cu Borges, Humanitas, București 2022, p. 88.


Prof. univ. dr. h. c. Ioan Leș
Vicepreședinte – Academia de Științe Juridice din România