Motto:
1.-”În fiecare om sălășluiește un SOARE, totul e să-l lăsăm să ARDĂ”, Socrate
2.-”Viața este floarea al cărei nectar este IUBIREA”, Victor Hugo
3.-”Dacă îți place trandafirul, trebuie să-l accepți cu tot, cu spinii lui”, Nicolae Iorga
I. Introducere
A. Considerații generale
1. Drepturile sociale privite ca drepturi fundamentale
În doctrina clasică a libertăților publice, drepturile sociale sunt considerate veritabile drepturi fundamentale, fiind din punct de vedere formal, caracterizate, în principal, prin universalitatea titularilor lor[1].
Principiul și modelul de Stat social este înțeles ca un garant al solidarității sociale, repus în cauză prin mondializarea economică, concurenta sistemelor sociale din UE și situația delicată a finanțelor publice.
În contextul actual, economic, instituțional și politic global, ideea unei ”ierarhizări a priorităților în domeniul prestațiilor sociale este de o urgență majoră, fără a se omite că fundamentul drepturilor sociale se află în exigențele permanente de garantare a demnității persoanei umane, a coeziunii naționale și a binelui comun în general, bine comun care trebuie să ghideze acțiunea constantă a puterilor publice[2]”.
În aceste condiții, juridicitatea drepturilor fundamentale trebuie să fie pe deplin garantată.
2. Drepturile sociale-o categorie specifică de drepturi ale omului
”Catalogul drepturilor omului a fost lărgit în Declarația Universală a drepturilor omului din 10.12.1948 prin denumirea de ”drepturi sociale”, ceea ce a schimbat conceptul drepturilor omului.
Aceste drepturi sociale nu sunt mai legitime sau mai importante decât drepturile civile clasice și libertățile fundamentale, dar, caracteristicile lor juridice sunt diferite.
Drepturile sociale sunt: dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la educație, dreptul la sănătate, dreptul la locuință, etc.
Aceste drepturi impun Statelor obligații pozitive, necesitând resurse considerabile, iar prioritățile trebuie să fie stabilite, mai întâi ratione materiae, decât ratione personae sau ratione temporis, fiecare Stat având marja de apreciere de a decide care sunt prioritare.
Chiar dacă fiecare Stat dorește să le realizeze pe toate și chiar dacă puterile-legislativă, executivă și judiciară, pot fi favorabile realizării lor la maximum, va fi imposibil să se realizeze efectiv toate aceste drepturi pentru toată lumea, întrucât Statul nu dispune de resursele necesare”[3].
În doctrina juridică se accentuează asupra obligației fundamentale minime a fiecărui Stat de a asigura, cel puțin, satisfacția esențială a fiecăruia din aceste drepturi sociale, conform recomandărilor Comitetul Națiunilor Unite pentru drepturile economice, sociale și culturale.
Incapacitatea de a realiza efectiv toate aceste drepturi sociale pentru toate persoanele în același timp, datorită insuficienței resurselor disponibile, impune nevoia esențială de a determina care anume drepturi sociale și pentru care persoane vor putea fi satisfăcute în realitate.
Adaptând ”obligația fundamentală de minimum”, CEDO a trebuit să stabilească care clase de (necesități/nevoi) vor avea proprietate asupra celorlalte clase, în condițiile, în care, jurisdicțiile naționale, conștiente de imensitatea și sensibilitatea, eminamente politică, a acestei sarcini, nu se angajează cu ușurință într-o asemenea întreprindere.
Fiind familiarizată cu cadrul juridic, politic și economic al propriului Stat național, jurisdicția națională este, fără îndoială, mai calificată decât orice organism internațional să adopte decizii obligatorii, asupra garantării și realizării efective a drepturilor sociale.
3. Drepturile sociale cu valoare constituțională.
I. Dreptul la muncă
1.Valoarea constituțională a dreptului la muncă[4]
”Revine legislatorului obligația de adopta reguli proprii pentru a asigura dreptul fiecăruia de a obține un loc de muncă și de a permite, astfel, exercitarea acestui drept la muncă de un număr cât mai mare posibil de interesate” (CCFr. Dec.83-156/28.03.1983).
2.Dreptul la muncă și alte drepturi principale constituționale: concedierea, recalificarea, reintegrarea, s.a.
II. Dreptul la locuință
1. Dreptul la locuință nu a fost reglementat nici în Constituția – 1946 și nici prin lege.
Consiliul Constituțional a consacrat în jurisprudența sa că acest drept nu este recunoscut ca un drept fundamental, ”Promovarea obligației de a asigura locuință a persoanelor defavorizate răspunde unei exigențe de interes național” (CCFr-Dec.274/29.02.1900), iar ”posibilitatea oricărei persoane de a dispune de o locuință decentă este un obiectiv cu valoare constituțională” (Dec. 94-359/15.01.1995).
2. Deci, în dreptul constituțional francez nu există consacrat ca drept fundamental ori ca principiu constituțional-dreptul la locuință, cică un ”simplu obiectiv cu valoare constituțională”, care permite să fixeze o linie de conduită parlamentară și guvernamentală și să canalizeze acțiunea lor pentru a pune în practică veritabilele drepturi fundamentale ale persoanei, precum: apărarea demnității persoanei umane și de a asigura individului și familiilor sale condițiile necesare dezvoltării lor”.
3. În Decizia 98-403 din 29.07.1998, Consiliul Constituțional a statuat că este de ”competența legislativului de a pune în practică obiectivul cu valoare constituțională care constituie posibilitatea pentru orice persoană de a dispune de o locuință decentă care trebuie privită ca o salvgardare a libertății individuale”.
B. Unele coordonatele de ordin juridic și sociologic ale vieții în România și în lume (2011-2022)
1. Studiul privind calitatea vieții și bunăstarea socială în 163 de țări (2020).
Un studiu recent[5] privind calitatea vieții și bunăstarea socială a cetățenilor din 163 de țări, are ca obiective trei dimensiuni principale:
– nevoile de bază: hrană și îngrijirea medicală de bază, apă și salubritate, locuință și siguranță personală;
– nevoile de bunăstare: accesul la educație, la comunicații și informații, sănătatea și bunăstarea, calitatea mediului și
– elementele ce țin de oportunități: drepturile personale, libertatea personală și de alegere, incluziunea, dreptul la muncă, accesul la educația avansată, s.a.
În clasamentul mondial, elaborat de acest Studiu, România este calificată în primele 50 de țări, la nevoile de bază (locul 45) și la oportunitate (49), iar la bunăstare după locul 57, obținând cele mai bune ”scoruri” la siguranța personală (36), drepturile personale (46), accesul la educația avansată (49) și accesul la comunicații și infrastructuri (49), dar, la polul apus, are cele mai slabe punctaje: incluziune (91), locuința (90), sănătatea și bunăstarea (85).
Statele membre ale UE, cu excepția Croației, Ungariei, Bulgariei și României, se află în primele două categorii de țări din clasament, ca un nivel al calității vieții, pe primele locuri fiind Norvegia, Danemarca și Finlanda.
Țările Europei Centrale și de Est se află în prima jumătate (1-50) a acestui clasament: Slovenia (22), Estonia (24), Cehia (25), Polonia (31), Lituania (32), Letonia (35), Slovacia (36), Croația (39), Ungaria (40), Bulgaria (43) și România (45) -(?!).
Unele concluzii ale studiului:
– calitatea vieții și bunăstarea socială a scăzut în ultimii 10 ani, SUA, Brazilia și Ungaria înregistrând un declin substanțial privind indicele de progres social (2011-2020);
– din 2011 la 2020 singurele coordonate care sau îmbunătățit la nivel global sunt: accesul la informații și comunicații, la educație avansată, locuință, apă și salubritate;
– drepturile personale și incluziunea sunt indicatori care au scăzut serios, iar siguranța personală și calitatea mediului au stagnat.
2. De peste 45 de ani, în România și, la nivel mondial, se desfășura cercetări și studii pe tema calității vieții, în strânsă legătură cu indicatorii social, realizate din perspectiva interdisciplinară-sociologie, economie, psihologie, ecologie, juridică, medicină, s.a. cu o paradigmă care se referă la punerea în relație a condițiilor de existența cu percepțiile și evaluările oamenilor, cu stările de spirit, de satisfacție, fericire, frustrare[6].
Cercetările sistematice ale Institutului pentru Cercetarea Calității Vieții în România, în cei peste 30 de ani de la înființare, au vizat ”Diagnoza Calității Vieții”, efectuată cu un număr de 12 valuri, anuale și 54 de indicatori și care au rezultat o evaluare generală: nivelul calității vieții în România este unul modest, dat de principalii indicatori de standard economic, nivelul de trai (PIB/locuitori), Fond de consum al populației, veniturile gospodăriilor, tipul de speranță de viață la naștere. România alocă din anii 2010 la zi, 12-13% din PIB politicilor sociale (media UE-27,5%), cheltuielile cu educația nefiind incluse.
2.1. În volumul ”România rurală în noul capitalism: 1990-2020”, ICCV al Academiei Române[7], care cuprinde 22 de studii științifice, elaborate de sociologi, demografi, antropologi, economiști, politologi și specialiști în comunicare, se prezintă un tablou general al calității vieții în mediul rural în perioada celor 30 de ani în multiple domenii: 1).procese demografice; 2).structură agrară şi economie agrară; 3).calitatea vieţii (ocupare, venituri, consum şi dotarea gospodăriilor, sărăcie); 4).condiţii de viaţă (locuire, acces la utilităţi – apă, canalizare, gaze, energie electrică, internet); 5).accesul la sănătate şi învăţământ – evaluări şi percepţii ale populaţiei privind accesul la învăţământ şi calitatea asistenţei medicale; 6).stratificare socială; 7).devianţă socială şi criminalitate;8).procese de urbanizare şi suburbanizare; 9).viaţă religioasă.
2.2.”Raportul de cercetare”, 2018 al ICCV, intitulat ”Calitatea vieții în România în context European”, relevă elemente majore, precum:
– inegalități în nivelul de trai pe categorii socio-demografice,
– condițiile materiale problematice, având la bază cel mai scăzut venit din UE, 66% din populație fiind în dificultate,
– nivelul de trai este scăzut în raport cu celelalte State membre UE,
– o proporție mare de populație cu probleme de supraviețuire biologică, cu un regim alimentar sub decent și locuințe inadecvate, iar nemulțumirea oamenilor față de nivelul de trai a crescut semnificativ,
– deși, în România, marea majoritate a populației trăiește în locuințe proprietate personală, ceea ce asigură o anumită stabilitate în viața oamenilor, calitatea locuirii este în general scăzută (40% din populație) cu aglomerare și fond de locuințe deteriorate, în special în mediul rural,
– lipsa dotărilor pentru confortul termic, efectele crizei energetice, costurile ridicate ale cheltuielilor de întreținere, nesiguranța majorității celor vârstnici și procentul ridicat de șomeri (25% la tinerii între 16-24 ani?!) și altele,
– calitatea serviciilor publice este sub media UE, în special la serviciile de sănătate (5,9 în România și 6,7 media UE), serviciilor sociale pentru copii (5,9 România, 6,7 media UE), locuințe sociale (5,0 România, 5,6, media UE),
– accesul la serviciile publice este problematic, datorită corupției în furnizarea lor,
– vârstnicii au starea de spirit cea mai proastă, iar satisfacția, mediul de viață nu s-a îmbunătățit, fiind marcată de neîncredere și dezamăgire, de o crescândă stare de spirit negativă
3. Unele date privind starea lumii ne relevă marile pericole și riscuri asupra calității vieții:
– creșterea populației în 2020 cu 74.641.428 ființe născute și scăderea cu 51.840.798 decedați (la 15.11.2022 populația lumii a ajuns la 8 miliarde de ființe umane);
– cheltuieli sociale bugetare:
– educație – 7,9 miliarde USD
– sănătatea – 311,6 miliarde USD
– militare – 3,5 miliarde USD
– utilizatori internet – 5,5 miliarde,
– emisii de bioxid de carbon – 5,1 miliarde USD
– deșeuri toxice în aer, apă, sol – 8,7 milioane tone
– subnutriți – 856,4 milioane
– supraponderali – 1,7 milioane
– obezi – 796,3 milioane
– oameni fără apă – 786,9 milioane
– sănătatea:
– decese de boli transmisibile – 2020-11,5 milioane
– Sida – infectați – 43,2 milioane
– cancer-decese – 7,3 milioane
– bani din droguri ilegale – 352,6 miliarde USD
– decese de alcool – 2,2 milioane
– decese de fumat- 4,4 milioane
4. Lumea parcă a luat-o razna din momentul în care copiii au fost de vânzare și cumpărați în Europa ”civilizată” în anii ’90, iar, într-un stat fondator al UE (Olanda?) timp de 4 ani (2010-2014) a funcționat ca partid parlamentar” Partidul pedofililor”, tolerat de ”valorile UE” (dizolvat de instanța europeană).
În concluzie, rezultă suficiente argumente pentru a justifica interesul și oportunitatea unei asemenea dezbateri în mediul academic și universitar a temei care privește, realitatea vieții, al cărei corolar îl constituie starea drepturilor sociale calificate ca drepturi fundamentale.
II .Drepturile sociale fundamentale-în ”constelația” drepturilor fundamentale ale omului.
Dreptul social este un drept mixt aparținând atât dreptului privat, cât și celui public.
Drepturile sociale sunt ansamblul de drepturi instituite prin dispoziții legislative care reglementează dreptul muncii și subramurile sale, dreptul la educație, dreptul la locuință, dreptul la existență și dreptul la securitate socială[8], calificate ca ”drepturi ale omului de a doua generație”, în raport cu cele civile și politice-libertățile individuale, de primă generație și cu cele de a trei generație, drepturile ecologice , drepturile relative la bioetici, s.a.
Relevant este textul art. 25 din Declarația universală a drepturilor omului din 10.12.1948 adoptată de Adunarea Generală a ONU și inclusă în Constituția României – 1991 (art. 20):
”Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa”.
Într-un studiu recent[9] examinându-se diversele cazuri și moduri de normativitate a drepturilor sociale, se pledează, în contextual universalizării și globalizării, pentru transformare și reformularea acestora, în principii și reguli de natura a accentua eficacitatea politicilor publice și a strategiilor, în special în UE și de a tranșa, în mod obiectiv, dezacordurile dintre state relative la punerea în practică a clauzelor sociale și la garantarea efectivă a drepturilor sociale.
2. Drepturile sociale fundamentale în ordinea juridică a UE
2.1. În pregătirea Cartei drepturilor fundamentale a UE, Parlamentul European a efectuat un amplu Studiu-documentar de lucru intitulat ”Drepturile sociale fundamentale în Europa”, care a generat elaborarea și redactarea textelor din Carta-2000, intrată în vigoare la 01.01.2009 odată cu TUE și TFUE.
2.2. Definirea și delimitarea ”drepturilor sociale fundamentale”
Prin drepturi sociale fundamentale se înțelege drepturile care incumbă cetățeanului, pe care le exercită în relația cu alți indivizi și cu statul, care nu pot fi realizate decât dacă comunitatea publică furnizează prestațiile în scopul garantării cadrului de viață al cetățeanului (pg. 9, par. 2-studiu).
2.3 .Protecția drepturilor sociale în dreptul constituțional și în legi speciale.
În majoritatea constituțiilor Statelor membre ale UE drepturile sociale sunt enunțate ca drepturi fundamentale garantate și dezvoltate, într-un cadru adecvat de normativitate, în legi speciale.
Integrarea drepturilor sociale fundamentale în constituție prescrie un standard de viață care să fie garantat la acest nivel suprem și protejat de excesele din legi simple ori din jurisprudență, posibile în caz de schimbări de guverne (pg. 10-pr. 3.2.).
3. Recunoașterea drepturilor sociale fundamentale în Carta drepturilor fundamentale a UE și în Carta socială europeană.
3.1.Carta sociala europeană (art.1-19) conține Catalogul drepturilor fundamentale relativ la: (1) dreptul la muncă, (2) dreptul la condiții de muncă echitabile, (3) la remunerație echitabilă, (4) libertatea de asociere, (5) negocieri colective, (6) dreptul la protecția copiilor și adolescenților, (7) dreptul la protecția lucrătorilor, (8) dreptul la orientarea și formarea profesională, (9) dreptul la protecția sănătății, (10) dreptul la securitate socială, (11)dreptul la servicii sociale, (12) dreptul la protecția familiei, (13) dreptul la libera circulație și altele.
La acestea se adaugă drepturile sociale înscrise în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1989), care se compune din două titluri:
– primul enumeră drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor și stabilește pentru fiecare din ele prescripțiile minimale și bazele programului de realizare și
– cel de-al doilea titlu care cuprinde norme relative la punerea în aplicare a Cartei, conform principiului subsidiarității, rezervând Statelor membre responsabilitatea principală de a garanta drepturile sociale fundamentale, în cadrul unei strategii de coeziune economică și socială în piața internă[10].
3.2. Carta drepturilor fundamentale a UE-2009.
Carta face parte din dreptul primar al UE și include principalele drepturi sociale fundamentale și reafirmă drepturile care rezultă, în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune Statelor membre, din CEDO și din celelalte Convenții ale Consiliului Europei, din cartele sociale adoptate de UE și de Consiliul Europei, din jurisprudența CEDO și a CJUE” (”Preambulul”, alin. 5).
Carta consacră, între altele, ca drepturi sociale fundamentale, dreptul la muncă, dreptul la asistență socială și la asistență în ceeace privește locuința, destinate să asigure o ”viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul UE și de legislațiile și practicile naționale” (art.34-3).
3. Drepturile sociale fundamentale în constituțiile unora din Statele membre ale UE.
3.1. Belgia
În raport de alte constituții recente, Constituția belgiană din 1994 nu menționează decât un număr limitat de drepturi sociale fundamentale, dar, datorită acestei rezerve, s-a adoptat o vastă legislație socială care susține un veritabil Stat social.
Principalele drepturi sociale sunt înscrise în art. 23-24 din Constituție: dreptul la demnitatea umană, dreptul la muncă, la remunerație echitabilă, la securitate socială, la protecția sănătății, la asistența socială, medicală și juridică, la locuință convenabilă, la un mediu sănătos și la un cadru deschis și accesibil, social și cultural.
3.2. Danemarca.
Deși, Constituția din 1953 conține doar două dispoziții privind drepturile sociale fundamentale (art. 75-76), dreptul la muncă și dreptul la socializare, toate drepturile sociale ale cetățenilor sunt protejate de o manieră eficace pin legi simple și decizii administrative și prin recursul la tribunale de drept comun.
3.3. Germania.
Prin art. 20 (1) și 28 din Constituția Germaniei este proclamată ca ”Stat federal, democratic și social”, astfel că toate actele puterilor publice trebuie să fie supuse principiului Statului social, în condițiile, în care, drepturile sociale fundamentale sunt înscrise în constituțiile landurilor.
Textul art. 2 (2) par. 1 și art. 1 (1) din Constituția federală vorbește de ”dreptul la un minimum vital social”, ”botezat” în doctrină ca un ”drept la minimum vital ecologic”.
3.4.Grecia.
Constituția din 1986, în Partea a II-a, art. 4-25, conține o listă lungă și detaliată a drepturilor fundamentale individuale și sociale. Din păcate, drepturile sociale fundamentale nu sunt juridic aplicate și garantate, cât timp Statul nu poate fie sancționat și obligat la executarea obligațiilor sale. De exemplu, dreptul la școlarizare gratuită, nu este garantat întrucât statul și comunitățile locale nu dispun de un număr suficient de locuri de studiu (ca și în alte state, precum este România).
3.5. Spania.
Constituția spaniolă este inspirată din cea germană: art. 1 ”Spania este Stat de drept social și democratic”, instituțiile constituționale și jurisprudența fiind obligată să se bazeze pe această clauză relativă la ”Statul social”, dar, mai ales, pe reglementarea dezvoltată a drepturilor sociale fundamentate, chiar în normele Constituției.
3.6. Franța
Drepturile sociale fundamentale nu se regăsesc în Constituția din 1958; ele sunt protejate în Declarația din 1789, ca și drepturile fundamentale clasice, dar, mai ales, prin legile infraconstituționale.
3.7. Italia
Constituția din 1993 conține o serie de drepturi sociale fundamentale, garantate în mod detaliat și recunoscute ca drepturi subiective de Curtea Constituțională.
3.8. Austria.
Constituția nu conține drepturile sociale fundamentale, ci le include în categoria drepturilor fundamentale ”clasice”, precum libertatea muncii (art. 6), dreptul la alegerea liberă a profesiei și orientarea profesională (art. 18).
Cu toate acestea, Austria este unul din Statele membre care oferă un plus de securitate socială, prin legislația infraconstituțională și condițiile economico-sociale.
3.9.Portugalia.
Art. 2 din Constituție prevede că Portugalia este un Stat de drept democratic, care are ca obiectiv instaurarea unei democrații economice, sociale și culturale, ceea ce ilustrează distincția între drepturile economice, sociale și culturale.
Ca și în Constituția spaniolă, în cea portugheză se prefigurează ”efectul etern” relativ la protecția drepturilor fundamentale sociale și economice.
3.10. Suedia
Conform art. 2 (2) par. 1-2 din Constituție, individul trebuie să fie obiectivul primar al funcției publice, iar comunitatea este obligată sa garanteze: dreptul la muncă, dreptul la locuință și la formare, la asistență și securitate specială, dar și la un mediu vital sănătos.
Ca și în alte state scandinave, drepturile sociale ale cetățenilor sunt reglementate într-o legislație simplă și sunt, ca drepturi subiective, apărabile în fața tribunalelor constituționale, instaurându-se o veritabilă egalitate socială.
3.11. Polonia.
Constituția din 1997 conține în cap.2, partea IV, un catalog al drepturilor economice, sociale și culturale, în care sunt definite și detaliate. Textul art. 74 prevede că ”Statul garantează securitatea ecologică și calitatea mediului”, iar în art. 75 se reglementează obligația Statului ca în politicile publice să țină seama de nevoile cetățenilor în materie de locuințe și să definească legal protecția drepturilor locatarului.
4. Sinteza consacrării drepturilor sociale existente.
4.1. Statele membre care au înscris drepturile sociale fundamentale în Constituție (”drepturi exprese”) și Statele care nu le-au prevăzut expres în Constituție, dar le recunosc efectiv.
4.2. Trei modele de integrare în dreptul constituțional: liberal, sud-european și moderat.
a). modelul liberal – neînscrierea în Constituție: marea protecție oferită de UK și Austria arată că integrarea drepturilor sociale în dreptul constituțional nu este necesară pentru a garanta asistența socială a cetățenilor,
b). modelul sud-european-se distinge printr-o integrare globală a drepturilor fundamentale în Constituție, acoperind toate domeniile și definind, astfel, în dreptul constituțional o protecție cât mai mare posibil a cetățenilor (Italia, Spania și Portugalia),
c). modelul moderat – în care sunt combinate tendințele liberale de definire concretă a drepturilor social subiective cu obiectivele statului sau cu o serie de programe (Germania, s.a.)
Adaug, însă, modelul nord-european (Suedia, Finlanda, Norvegia), care asigură , în cel mai înalt și deplin grad, exercițiul tuturor drepturilor sociale, în mod concret și efectiv, definindu-se ca state sociale, cu o veritabilă egalitate socială.
III. Starea drepturilor sociale în România – stat de drept, democratic și social
1.Drepturile sociale fundamentale înscrise în Constituția revizuită și în Pactul internațional al ONU relativ la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat de România în 1974.
În Constituia revizuită drepturile sociale nu sunt toate grupate și înscrise distinct ca drepturi fundamentale, în titlul II-intitulat ”Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”.
Consacrarea, în art. 15, a universalității tuturor drepturilor și libertăților înscrise în Constituție, răspunde, pe deplin, exigențelor din preambulurile celor două Pacte privitoare la drepturile omului – Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, adoptate în 1966, de Adunarea generală a ONU și ratificate de România la 31.oct. 1974, în care se statuează că aceste ”drepturi decurg din demnitatea persoanei umane și statelor le revine obligația de as promova respectul universal și efectiv al acestor drepturi fundamentale[11]”.
Drepturile sociale incluse în cap. II – Titlul II din Constituție ca drepturi fundamentale:
– dreptul la învățătură (art. 32),
– dreptul la un mediu sănătos (art. 35),
– munca și protecția socială (art. 41), (Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, în loc de ”dreptul la muncă este garantat”),
– dreptul la grevă (art. 43),
– nivelul de trai decent (art. 47-1),
– dreptul la securitate socială (art. 47-2),
-protecția persoanelor cu handicap (art. 50).
2. Dreptul la un trai decent – drept fundamental de rang constituțional.
Prin conținutul său, dreptul la un nivel de trai decent include ”dreptul cetățeanului la condiții rezonabile de viață, care să-i asigure lui și familie un trai civilizat, decent”[12].
Sintagma ”nivel de trai decent” aparține legiuitorului constituant, dar, în raport de conținutul art. 47, mai potrivită era expresia ”condiții rezonabile de viață”, așa cum apare în pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale și în carta socială europeană, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999.
Dreptul la un trai decent apare, deci, ca un drept complex, care cuprinde o multitudine de drepturi sociale fundamentale, precum dreptul la muncă, condiție principală pentru un trai decent, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul la securitatea socială dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială, dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale, dreptul la locuință, toate pentru a se asigura o existență demnă cetățenilor europeni.
3. Dreptul la locuință – drept social fundamental în dreptul european, absent din catalogul drepturilor fundamentale al Constituției revizuite.
3.1. Recunoscut, in Carta socială europeană, revizuită, ratificată de România, ca drept fundament social (art. 16, 30, 31), potrivit art. 20 (1-2) din Constituția revizuită, acest drept are același conținut în dreptul intern, fiind, deci, calificat ca un drept social fundamental, ca efect al priorității de aplicare a normei internaționale[13].
Aceeași calificare este dată dreptului la locuință și prin cele două rapoarte recente:
– Raportul ONU din 26.12.2019 relativ la dreptul la o locuință adecvată și la un nivel de trai decent și
– Raportul Parlamentului European-2019 privind accesul la locuințe decente, care notează expres că ”dreptul la o locuință adecvată este un drept fundamental, care presupune:
– asigurarea de locuințe adecvate, salubre și eficiente energetic,
– combaterea lipsei de adăpost și a discriminării,
– garantarea securității dreptului la ocuparea locuinței,
– investiții în locuințe sociale, publice, accesibile și eficiente energetic,
– locuințe sociale, publice și la prețuri abordabile, conform Rezoluției Parlamentului European referitoare la locuințe sociale în UE (2013).
4. Strategia națională a locuirii-2020-2050 în România – un instrument mai mult descriptiv, decât efectiv și aplicativ.
4.1. Starea locuirii:
– supraaglomerarea-media în UE – 17,8%, în România – 45%, Letonia – 42,5% și Bulgaria-39,5%.
– calitatea locuirii – 2020-în UE-32,5% locuirii într-o casă sub-ocupată, prea mare pentru nevoile celor care o locuiesc și 7,1 în România, 10,3% Letonia și 11,1% Grecia,
– căldura în casă – 2020 – în UE – 8,2% din populație nu avea temperatura adecvată; România – 27%, Bulgaria-27.5%, Lituania – 27%, Cipru – 21%, Austria-1,5%, Finlanda – 1,8%, Cehia – 2,2%,
-toaleta în casă – (duș sau cadă)-UE – 1,5%, România – 21,2%, Letonia-7%.
4.2. Datele Eurostat privind ocuparea fondului de locuințe în UE.
Aproape 70% dintre locuitorii statelor Uniunii Europene sunt proprietari ai locuințelor în care trăiesc, iar cel mai mare procent – peste 96% – este, de departe, în România, conform datelor publicate de Eurostat. La polul opus, dintre statele UE, se află Elveția, unde puțin peste 40% dintre locuitori sunt proprietari ai locuinței. România este însă țara aflată pe ultimul loc la capitolul calitatea locuirii – cele mai aglomerate locuințe.
Datele Eurostat pentru 2020 arată că în Uniunea Europeană 69,7% din populație deţinea în 2020 locuinţa în care trăia, în scădere uşoară faţă de 2019 – 69,8%. În România, tendinţa este însă inversă – procentul celor care sunt proprietari ai locuinței în care trăiesc a crescut de la 95,8% până la 96,1%.
România este urmată la acest capitol de Slovacia, cu 92,3% proprietari ai locuințelor, Croația și Ungaria – 91,3%, Lituania – 88,6%, Polonia – 85,6% și Bulgaria – 84,3%.
În majoritatea statelor, procentul celor care deţin locuinţa în care trăiesc este mai mare decât cel al chiriaşilor. În Elveția, este mai mare procentul chiriașilor – 57,7%. În Germania, jumătate (50,4%) din locuitori sunt proprietarii locuinţelor în care trăiesc, în timp ce cealaltă jumătate (49,6%) trăiesc într-o locuinţă închiriată. Datele arată, însă, că în cazul Germaniei procentul proprietarilor scade de la un an la altul, de la 51,1% în 2019 până la 50,4% în 2020, în timp ce procentul chiriaşilor creşte.
Alte state unde procentul proprietarilor de locuinţe este redus sunt Austria (55%) şi Danemarca (59%).
5.3. Starea fondului imobiliar în România:
-fondul imobiliar se degradează,
– nesiguranță în cartiere, în blocurile vechi,,
– traficul-problema cea mai gravă a mediului pentru doi din cinci români,
– în 1990, 85% din stocul de locuințe din România era construit după 1945, în special în perioada 1961-1989,
– fondul de locuințe din mediul rural este mai vechi decât în urban, dar au apărut și numeroase locuințe noi,
– 35% din cele 8,8 milioane de locuințe ale țării impun de reparații urgente, între care 10.000 de blocuri construire înainte de 1980, care au nevoie de reparații la structură, acoperiș și încălzire.
IV. În loc de concluzii.
1. Drepturile sociale fundamentale sunt efectiv realizabile într-un număr mare din Statele membre ale UE, chiar daca nu sunt expres înscrise în Constituție (țările scandinave, Austria, Germania, UK, s.a.).
Deși sunt proclamate în Constituție ori în legi speciale, drepturile sociale fundamentale nu sunt efectiv garantate deplin ori titularii lor au accesul limitat la exercițiul acestora, politicile publice sociale ale unor state fiind ineficiente (state sud și est europene).
2. În România, drepturile sociale principale sunt înscrise în Constituție (oarecum dispersate), în codul civil și codul muncii, precum și în legi speciale, dar, dreptul la muncă nu pare consacrat ca un drept fundamental, iar dreptul la locuință adecvată, nu este înscris. Totuși, dreptul la locuință decentă, caracterizat ca drept social fundamental, în Carta socială europeană, ratificată de România, este integrat și aplicat cu prioritate, în dreptul intern, însă, nefiind însoțit de garanții legale concrete și eficace, rămâne un drept iluzoriu.
3. Demnitatea, ca valoare supremă, este în epicentrul calității vieții, iar dreptul la un trai decent, în siajul căruia există dreptul la un mediu sănătos, la educație, la muncă, protecție și asistență socială, dreptul la locuință, s.a., ca drepturi sociale fundamentale, constituie ”florilegiul” calității vieții.
4. Cursul descendent al garantării efective și concrete a drepturilor sociale fundamentale s-a accentuat, în ultimii doi ani (2020/2022) și datorită efectelor grave ale crizei Covid-19, generalizată în plan mondial și dramatică în țările, în care calitatea vieții este puternic marcată de sărăcie, lipsa alimentației de bază, a medicamentației și asistenței medicale, a locuințelor și a locurilor de muncă.
5. ”Criza a făcut vizibilă cultura rebutului. Măsurile de prevenire contra virusului ”Covid-19” au arătat că oamenii nu au locuințe unde distanțarea să fie posibilă, gândiți-vă câte familii trăiesc înghesuite în orașele noastre…, în mahalalele și cheoabele din atâtea locuri în lume, la centrele de emigranți și taberele de refugiați, cum li se refuză cele mai elementare drepturi la igienă, la hrană, la o viață demnă, la felul în care în aceste locuri sunt transformate visurile la o viață mai bună în camere de tortură.
Una din speranțele mele pentru această criză pe care o trăim este că vom reveni la contactul cu realitatea. Trebuie să trecem, de la virtual la real, de la abstract la concret, de la adjectiv la substantiv.
De aceea, cred că viitorul pe care trebuie să-l construim este necesar să înceapă cu o ecologie generală și integrală, care să ia în serios deteriorarea culturală și etică ce merge mână în mână cu criza noastră ecologică”[14].
6. Calitatea vieții într-un stat de drept, democratic și social generată de drepturile sociale fundamentale, trebuie declarată, prin lege, ca o componentă a securității naționale și a siguranței persoanei, ca ființă umană.
[1] M.Borgetto, ”Universalitè et droit de la protection sociale”, iar G. Kombiset et P.Juanjan ”Sujets et object universelle en doirt”, Press universitaires de Strasbourg”, 2007, pg. 20.
[2] Thierry Rambaud, ”Drepturile sociale ca drepturi fundamentale”, în ”Revue de droit comparè”, 2014, pg. 605-623.
[3] ”Liber amicorum”, Vicent Berger, Editèe par Conseil de l’Europè Strasbourg- 2014, de Marc Bossuyt, Președintele Curții Constituționale a Blegiei, profesor emerit la Universitatea din Anvers, în vol. ”Coèrence et impact de la jurisprudence de la Cour Europèenne des droits de l’homme”.
[4] Louis Favoreau s.a. ”Droit constitutionnel~, Dalloz, 2008, pg. 949-952.
[5] Studiu realizat de Social Progress, Imperative și Deloitte, la solicitarea Comisiei Europene-2021.
[6] Ioan Mărgivan, ”Calitatea vieții în România: prezent și perspective”, în Revista CCV ”Calitatea vieții”, XXI, nr. 3-4, 2010, pg. 231-237.
[7] Coordonatori Julian Stănescu și Flavius Mihalache, Ed. Pro Universitaria, 2021.
[8] WIKIPEDIA, 12.XI.2022.
[9] Jèrome Porta ”Les transformations des droits sociaux dans la globalisation” în ”La Revue des droit de l’homme”, nr. 16/2019, Paris.
[10] Pierre Rodière, prof. Universitè Paris I-Pantheon-Sorbonne, ”Droit social de l’Union Europèenne”, LGDJ, Paris, 2010, pag. 103-104.
[11] I.Muraru, E.S.Tănăsescu, ”Constituția României. Comentariu pe articole”, Ed. CH Beck, 2008, pg. 137.
[12] M.Constantinescu, A.Iorgovan, s.a. – ”Constituția României revizuită-explicații și comentarii”, pg. 37.
[13] I.Muraru, E.S.Tănăsescu, op.cit. pg. 173.
[14] Papa Francisc, ”Să reâncepem să visăm. Calea către un viitor mai bun”, Roma, 2021, pg. 26-27 și 49.
Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO
