Aureolată de a fi consacrat juridic și exprimat politico-instituțional realitatea a ceea ce s-a ipostaziat în imaginarul colectiv drept România Mare ca desăvârșire a procesului de unificare statală la 1 decembrie 1918, Constituția din 29 martie 1923 al cărei centenar suntem chemați a-l marca a fost considerată drept unul din vârfurile, dacă nu cel rămas până acum cel mai înalt, de dezvoltare a constituționalismului românesc, apreciat în contextul dat. Deși adeseori citată și frecvent invocată ca atare până la adulație, legea fundamentală de atunci a făcut arareori obiectul unor analize profunde și cuprinzătoare în literatura domeniului, pe măsura semnificațiilor și implicațiilor sale în dezvoltarea democrației constituționale și a evoluției construcției statale naționale. Faptul poate fi explicabil conjunctural, dar nicidecum justificat și de acceptat pentru totdeauna mai ales în fața judecății istoriei.
Cele mai frecvente abordări monografice le datorăm istoricilor, bineînțeles rămase incomplete și insuficiente pe fondul substanței juridico-instituționale. Din păcate, cele cuvenite juriștilor s-au redus la referiri sporadice în paginile, și ele fatalmente rare, ale cursurilor și manualelor privitoare la succesiunea în timp a legiuirilor fundamentale, sau în zona utilitarismului textelor (sumar) comentate. În cazul evaluărilor momentului constituțional centenar au intervenit, așadar, puternic evoluțiile conjuncturale concrete legate de mersul istoriei: după numai 7 ani de aplicare consecventă a regimului său politico-instituțional, odată cu instaurarea carlismului în 1930, în privința Constituției din 1923 a început „calvarul” contestărilor, deopotrivă prin apariția inițiativelor de revizuire până la abrogare și a practicilor totalitare de simulare a aplicării prevederilor sale, care aveau să atingă punctul culminant prin înlocuirea ei cu legea fundamentală de instaurare a dictaturii personale, plebiscitată din 11 februarie 1938. Atari evoluții au amânat analiza și reflecțiile teoretice cuvenite, iar evenimentele ce au urmat – izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale, instaurarea sovieto-comunismului, detașarea și uitarea aferente deceniilor de ignorare/nepăsare post-1989 – au definitivat starea de precară înscriere a sa în analiza istoriei.
De aceea, marcarea centenarului său reprezintă, poate, ultima mare șansă de a readuce în atenția cercetării științifice și ca obiect al reflecției teoretice profunde momentul politico-juridic constituțional din 1923 și a reuși astfel, printr-o „deblocare” a situației intervenite și stimulare a preocupărilor pertinente, o mai bună poziționare a sa în parcursul juridico-istoric național. Tocmai de aceea sub pretextul invocării modelului inițiativei Institutului Social Român (ISR) din 1921–1922 și în sensul aceluiași imperativ al satisfacerii interesului naţional, Institutul de Cercetări Juridice (ICJ) a înțeles să inițieze acest ciclu de prelegeri-dezbateri consacrat tradițiilor constituționale și perspectivelor constituționalismului în România, cu contribuții din partea personalităților reprezentative ale științei dreptului constituțional al momentului. Și tot în spiritul responsabilității științifice inerente misiunii noastre academice, am înțeles să ne asumăm în acest cadru și susținerea prelegerii-dezbatere privind tocmai constituția ce reprezintă obiectul momentului aniversar, aferentă definirii României ca stat național unitar.
1. Dincolo de procesul politic complex și textul normativ rezultat, adoptarea Constituției din 1923 a însemnat și un exercițiu, și un efort intelectuale extraordinare, la care au participat forțele juridice creatoare reunite ale țării reîntregite, într-un context inedit și rămas unic în istoria dreptului din țara noastră. Adunarea, dialogul și valorificarea marilor experiențe constituționale europene aduse la București de reprezentanții orizontului juridic multicultural românesc al timpului – neolatin, austriac, austro-ungar și rus –, a presupus o operă de sinteză și opțiuni juridico-culturale extraordinare, menite să asigure continuitate, să satisfacă diversitatea și mai ales să asigure specificitatea statală națională într-o Europă fondată pe valorile Dreptului și Justiției. Această compatibilitate extraordinară între mersul național și concertul european a oferit procesului de recreare constituțională aferent statului național unitar șansa unui curs unic, cu rezultate excepționale. Trei coordonate majore au concurat la această perspectivă: consecvența în promovarea prin adaptare a cadrului fondator de la 1866, de sorginte occidental-europeană, național liberal, dezbaterea intelectuală a momentului constituțional, prin inițiativa ciclului de 23 prelegeri a profesorului D. Gusti și ISR și dialogul juridic național asigurat prin anteproiectele de constituție elaborate, publicate și dezbătute în acest context.
2. Momentul culminant al unificării teritorial-statale. Grație conjuncturii istorice constituționalismul românesc s-a născut ca unul, prin esențele sale, național, liberal și democratic, într-o ecuație a interdependențelor care i-au conferit identitate și perenitate. Ca act politico-juridic concret, Constituția din 29 martie 1923 s-a înscris istoric în procesul general de desăvârșire a construcției unității statale a teritoriilor locuite de români în aplicarea primatului principiului juridic al naționalităților, devenit dominant la nivel european începând din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ea a reprezentat o expresie elocventă și o măsură prioritară a unificării juridico-instituționale, alături de cea administrativă, judiciară, legislativă, a regimului profesiilor juridice și, nu în ultimul rând, prin jurisprudența și reflecțiile dezvoltate, cea în planul științei dreptului și culturii juridice. Atunci au primat rațiunile de consecvență în promovarea funcțiilor modernizatoare, integratoare și de consolidare ale constituționalismului în varianta lui românească, avute în vedere la asumarea sa ca factor determinant în constituirea și afirmarea statalității noastre moderne, de tip european-occidental. Pentru aceasta s-a impus, mai întâi, depășirea tensiunilor inerente generate de prezența și confruntarea concomitentă a mai multor tradiții și realități constituționale aferente provinciilor alipite Vechiului Regat, care își revendicau persistența prin preluarea și exprimarea în litera și spiritul așteptatului text constituțional. Posibilele interferențe și influențe reciproce între soclul preexistent, de sorginte belgiano-europeană implantat la 1866 și dezvoltat în cele peste cinci decenii și jumătate care îi urmaseră, și experiențele noilor veniți – cea austro-ungară din Transilvania, austriacă aferentă Bucovinei și rusească prezentă în Basarabia – așteptau, sub presiune politică, reflectarea și asimilarea. Diversitatea situațiilor mergea până la revendicări de păstrare a autonomiei regionale, ceea ce contravenea esenței unitare a edificiului constituțional acceptat și promovat în contextul românesc și punea în pericol patrimoniul dobândit și adaptat cerințelor proprii. Orbiți de mizele concrete ale momentului și fără a detecta adevăratele sensuri ale mersului constituțional românesc, mulți au invocat, în contestarea proiectului, defecțiuni de revizuire a așezământului constituțional inițial, fondator și formator. Desigur, din punct de vedere formal, potrivit criteriului numărului articolelor abrogate, înlocuite, modificate și reformulate, poate că așa a fost. Dar, pe esența lucrurilor, adaptarea a reușit, ceea ce urmărea în mod definitoriu, să asigure continuitatea, desăvârșirea, consolidarea și afirmarea misiunii statalității românești. Întregul proces de dezvoltare constituțională și unificare legislativă post-1918 s-a realizat prin adaptarea legii fundamentale la noile realități și extinderea reglementărilor din Vechiul Regat asupra provinciilor alipite – 1928 în Basarabia, 1938 în Bucovina și 1943 în Ardeal în temeiul a două axiome: natura modernă de tip european a dreptului din întreg cuprinsul românesc și caracterul asumării sale liber consimțite în Vechiul Regat.
3. Un „vârf” al democrației constituționale. Organizarea României ca stat unitar, cu un regim politic democratic de tip occidental și de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, a fost considerată un factor important de promovare a unificării naționale, promovat ca atare. Constituționalismul românesc și-a afirmat astfel, în mod specific, una din funcțiile sale majore, cea de integrare statală a națiunilor pe principiul autodeterminării popoarelor. Sistemul juridico-instituțional modern a reprezentat o atracție și o garanție pentru locuitorii provinciilor românești pe rând alipite pentru un viitor, deopotrivă, național și democratic în cadrul statului român. O primă ilustrare a acestui fapt a constituit-o revenirea la vechea țară a teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră, când în Proclamația adresată locuitorilor Dobrogei, la 14/26 noiembrie 1878, Carol I afirma: „Veți depinde de acum înainte de un stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea desbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. Cele mai scumpe lucruri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe națiuni străine. Religia voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre, și nimeni nu le va putea lovi fără a-și primi legiuita pedeapsă”[1].
În aceeași perspectivă, inițierea marii revizuiri la începutul anilor 1910, care avea să conducă în cele din urmă la adoptarea Constituției din 1923, a fost justificată prin necesitatea consolidării interne a statului (în primul rând pe calea reformei agrare, cu dreaptă despăgubire, în anumite condiții și introducerea colegiului electoral unic) din punctul de vedere al politicii externe a țării, al rolului ce revenea Vechiului Regat în regiune ca promotor al afirmării dreptului la autodeterminare al popoarelor, apărarea ființei sale și de înfăptuire a dezideratului secular de dezrobire a teritoriilor locuite de români ce se găseau sub dominație străină. Reforma constituțională, anunțată prin scrisoarea-manifest a PNL din septembrie 1913, era precipitată, în concepția autorilor săi, de „noile condiții interne și internaționale create statului român în urma războaielor balcanice, când România trebuia să pășească pe un nou drum de dezvoltare”[2]. Declarația privind propunerea de revizuire din 21 februarie 1914 și pozițiile exprimate asupra conținutului său reiterau aceeași idee că întărirea economică și social-politică a statului român modern era o adevărată nevoie națională și servea în mod direct și decisiv accelerării procesului de unificare națională. O atare dimensiune avea să se accentueze și să se nuanțeze în noua conjunctură internațională generată de izbucnirea Primului Război Mondial, în condițiile în care noua organizare europeană pe principiile naționalităților și a statelor naționale devenea tot mai evidentă. Așa cum rezulta și din acordul încheiat cu Antanta în august 1916, România intrase în război tocmai pentru realizarea marelui deziderat al reîntregirii sale în fruntariile etnico-naturale ale națiunii române, iar modificările constituționale din 1917 se circumscriau și mai mult unor atari semnificații.
„Atât sufragiul universal, cât și principiul exproprierii – declara Ion I. C. Brătianu în sesiunea extraordinară a Parlamentului desfășurată la Iași în mai-iunie 1917 – sunt cerute nu numai de spiritul vremurilor în care trăim, dar și de necesitățile pe care ni le impune întinderea suveranității noastre dincolo de Carpați”[3]. Însă, „cel mai mare” și mai impactant discurs în favoarea revizuirii constituției a fost considerat și rămâne cel rostit la 9 iunie 1917 de marele orator Barbu Ștefănescu Delavrancea. Deși conservator, relevând interdependența organică dintre problema agrară și cea națională, el surprindea și exprima elocvent legătura dintre regimul constituțional și aspirațiile de unitate: „nu vrem să se mai audă din gura dușmanilor din țară și din afară: priviți la frații voștri: n-au pământ, libertăți și drepturi… Dându-le ce nu au, noi îi cucerim biruindu-ne… Cu revizuirea Constituției dereticăm casa noastră în care vom primi pe frații noștri, după atâtea veacuri de durere și suferințe”[4].
Proiectele votate de către Parlament au fost supuse aprobării regelui, care, la 19 iulie 1917, semna decretul nr. 721, publicat în Monitorul oficial din 20 iulie 1917, pentru modificarea articolelor 19, 57 și 67 din legea fundamentală prin care se consacrau principiile generale ale exproprierii și se instituia regimul electoral bazat pe votul universal.
Iar concluziile cele mai expresive asupra momentului constituțional respectiv aparțineau tot primului-ministru Ion I.C. Brătianu care vedea, astfel, „pentru trecut încheierea unui capitol din viața și programul politic al Partidului Liberal”, iar pentru viitor „un capitol nou în dezvoltarea mai completă și mai trainică a țării”[5].
4. Prelegerile-dezbateri ale Institutului Social Român. Departe de a arăta o adoptare, aparent precipitată sub presiunea evenimentelor politice, Constituția din 29 martie 1923 a beneficiat de o pregătire minuțioasă. Miza istorică extraordinară pe care o reprezenta, aceea de a continua și desăvârși proiectul de organizare a statului român modern pe calea unei „legi fundamentale liberale și cu caracter național” care reprezentase „un mare pas înainte în neatârnarea noastră și organizarea statului român”, ferindu-l de riscurile derivelor unor experiențe dăunătoare, a necesitat elaborarea și aplicarea unei strategii speciale de pregătire și înfăptuire a reformei constituționale. Ea s-a manifestat, deopotrivă, în explicarea provocărilor momentului constituțional, promovarea procedurii de înfăptuire și stabilirea conținutului propriu-zis al demersului reformator.
În privința primului obiectiv trei instrumente au fost lansate, în principal, de Partidul Liberal, căruia i-a aparținut, de altfel, rolul de leadership în înfăptuirea sa și care erau chemate să asigure dezbaterea publică spre o acceptabilitate cât mai largă a obiectivelor noului așezământ constituțional. O primă direcție a reprezentat-o o largă campanie de discuții politice asupra necesității „revizuirii constituționale”, desfășurată prin presă și manifestații publice. În cadrul dezbaterilor și poziționărilor publice ale partidelor și oamenilor politici s-au desprins câteva idei privind noul așezământ constituțional, în privința cărora opera consensul: el trebuia să fie „nu numai național, dar și larg democratic”, să ducă „la armonizarea… tuturor părților sociale”; se impunea înlocuirea conceptului liberal-individualist de proprietate, considerată ca „sacră și inviolabilă”, cu unul aparținător viziunii solidariste, purtătoare a unei funcții sociale; receptarea cerințelor declarațiilor de unire ale provinciilor alipite privind respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale; nu în ultimul rând se reclama unificarea legislativă, mai ales în formula „nu prin extinderea formală a unei legislații dominante, ci printr-o nouă sinteză originală, care să valorifice toate tradițiile istorice și care să corespundă aspirațiilor naționale”. Au urmat apoi două dezbateri naționale speciale menite a transmite același mesaj: ciclul de conferințe inaugurat de Institutul Social Român, condus de profesorul Dimitrie Gusti (în răstimpul 18 decembrie 1921 – 14 iunie 1922), și elaborarea și publicarea a patru anteproiecte de constituție reprezentând poziționarea a tot atâtea curente politice, cu un evident caracter de „părți”, „regiuni”, cu reverberații de tradiții și perspective constituționale, devenite reunite într-un tot aflat în proces de configurare și consolidare[6].
Imaginat, inițiat și derulat în cadrul ISR și sub direcția științifică a profesorului Dimitrie Gusti, ciclul de 23 de prelegeri de pregătire a noii constituții pornea de la teza sociologică potrivit căreia „o constituție nu poate fi împrumutată și nu poate fi opera unui legislator inspirat”, ea „nu are a crea și a inventa nimic, ci numai de a formula politicește și juridicește, în mod solemn, psihologia socială, starea economică, dezideratele dreptății sociale și aspirațiile etice ale națiunii”[7]. Perspectivele constituționale sugerate erau clar expuse în prelegerea lui Vintilă Brătianu (a doua ca succesiune în timp, după cea a lui Nicolae Iorga, consacrată exclusiv considerațiilor istorice, de atmosferă emoțională, dar nici ea ruptă total din contextul preconizat), susținută în prima zi a Crăciunului din 1921 și intitulată sugestiv Nevoile statului modern și Constituția României Mari. Principalul mesaj care se dorea transmis era acela că România Mare, ca și cea mică de la 1859, în afara momentului fondator 1856–1866 și a ceea ce a urmat, nu avea tradiții constituționale, ceea ce o (putea) lipsi de „experiența de continuitate”, dar și aceasta (putea) fi de folos „pentru un popor oprit atât de mult să-și ia propria ființă”, cu atât mai mult cu cât existau temeri în privința „tradițiilor lăsate (pe de o parte a teritoriului național) de unele organizații medievale, cum era cea austro-ungară, numai pe deasupra modernă sau cea bolșevică”[8]. Ca atare, ideea dedusă și promovată era aceea că se impunea păstrată opțiunea fondatoare de la 1866 în sensul de a „lua dintr-însa țelul ce l-a avut de a asigura traiul național și democratic al statului român modern”, completarea și adaptarea prevederilor la noile realități socio-naționale. O atare abordare teoretică și-a găsit expresia practică, deopotrivă, în procedura de revizuire urmată și viziunea constituțională promovată în litera și spiritul noului text constituțional. Așa cum le clarifica inițiatorul lor D. Gusti, prelegerile au reprezentat „un veritabil curs”, iar textele lor reunite au exprimat „un mic sistem de chestiuni privitoare la Constituția viitoare a României” și au constituit „un mic tratat”, primul consacrat constituționalismului românesc. El își justifică, în mod indiscutabil, asemenea caracterizări deopotrivă prin unitatea temelor abordate, diversitatea punctelor de vedere exprimate, personalități implicate în susținerea lor și valoarea ideilor formulate, oferind astfel un solid soclu teoretic ansamblului normativ intrat în vigoare la 29 martie 1923.
5. Anteproiectele de constituție. Un exercițiu cu puternice conotații de consultare politică, în mod egal concretă și de evaluare comparativă și valorificare potențială a particularităților regionale, l-a reprezentat elaborarea și publicarea a mai multor anteproiecte de constituție provenite din partea ori asumate de principalele partide, fatalmente cu o marcantă rezonanță regională în condițiile istorice date. A fost vorba, totodată, și poate înainte de toate, de primul dialog al constituționaliștilor români din centrele universitare ale țării reîntregite – București, Cernăuți, Iași și Cluj –, care, dincolo de eventuala apartenență politică, exprimau curente teoretice relevante și încercau să aducă contribuții proprii la noua sinteză constituțională românească pe cale a se naște. În afara opiniilor exprimate în presă, în conferințe publice sau în Parlament asupra principiilor ce se cuveneau cuprinse în noua lege fundamentală, o asemenea inițiativă permitea o poziționare în termeni juridic concreți chiar sub forma cea mai apropiată, formal și ideatic de reperul-obiectiv avut în vedere. Primul document de acest gen, care a avut în acest fel rolul și de model figurativ și de raportare pentru celelalte, a fost cel al Partidului Național Liberal, întocmit de cercul de studii al formațiunii, care a fost supus dezbaterii publice încă din martie 1921[9]. A fost urmat de anteproiectul profesorului R. Boilă publicat la Cluj în vara aceluiași an, alcătuit sub influența Partidului Național și reprezentând neoficial punctul său de vedere. Pornind de la acest text, ulterior ardelenii au încercat să dezbată și să adopte un document oficial, dar la intervenția lui Iuliu Maniu, care considera că un atare demers putea fi interpretat ca o recunoaștere a Parlamentului Constituant, l-au abandonat. Perspectiva concretă a Partidului Țărănesc în acest sens a fost exprimată în noiembrie 1921, într-un text însoțit cu o expunere de motive semnată de profesorul de drept constituțional (basarabean) Constantin Stere. În fine, în 1922 a apărut la Cernăuți anteproiectul redactat de profesorul C. Berariu, considerat a reprezenta viziunea bucovineană. Cu ascendentul de a constitui partidul dominant din Vechiul Regat cu orientare intrinsec liberală ce-și asumase proiectul statal românesc, deopotrivă național și liberal, cu obiective circumstanțiate desăvârșirea unificării naționale și modernizarea socioeconomică și democratică, PNL s-a pronunțat ferm pentru menținerea perspectivei stabilite prin actul constituțional fondator din 1866, sub regimul căruia România Mică de la 1859 devenise România Mare din 1 decembrie 1918, și revizuirea și completarea ei prin elementele impuse de noile realități socioeconomice și istorice. Așa se face că textul liberal propunea consacrarea expresă a caracterului unitar al statului și includea unele prevederi cuprinse în Declarația de unire votată la Alba Iulia (drepturi și libertăți politice și confesionale pentru minoritățile naționale). În spiritul evoluțiilor timpului, de această dată concepția neoliberală biruia și își strecura semnificațiile în preconizatul text constituțional. Conform acesteia, statul român nu se mai putea rezuma doar la atribuții de ordin politic, ci trebuia să devină un factor de orientare și de coordonare a vieții economice, sociale și culturale, de creștere pe „vertical” a țării reîntregite. Ca expresie a acestui fapt erau prefigurate principii noi, precum cel al naționalizării bogățiilor subsolului, regimului apelor, în scopul valorificării lor în interes general, și alte prevederi de acest gen.
Se preconiza introducerea de noi dispoziții constituționale precum cele vizând controlul bugetului, cel al banului public ori răspunderea materială a miniștrilor și funcționarilor în vederea limitării abuzurilor administrative. Tot în zona noutăților figura înființarea unui Consiliu Legislativ ori crearea Consiliului Superior al Armatei. Astfel, proiectul lui R. Boilă pornea, la rându-i, de la ideea că noua constituție trebuia să consemneze elementele pertinente ale hotărârilor de unire ale provinciilor alipite și mai ales a celor două aferente Declarației de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, considerate ca insuficient reflectate în propunerea liberală. Se punea în acest sens un accent deosebit pe rezolvarea problemei minorităților prin recunoașterea dreptului de a folosi limba maternă în administrație și justiție, libertății religioase și egalitatea pentru toate confesiunile etc. Se respingea naționalizarea bogățiilor subsolului pe motivul că statul ar fi fost un rău gospodar și se preconiza garantarea dreptului de proprietate prin precizarea că „nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor”. Noutățile vizau respingerea separației puterilor în favoarea unității și indivizibilității ei și consacrarea funcțiilor statului. De altfel, văzând în hotărârile de la Alba Iulia nu definitivarea unui program politic de partid, „ci s-a conturat o concepție de stat”, Partidul Național remarca în acestea coloana vertebrală a noului așezământ statal românesc.
Mai desprins de contextul istoric regional și preocupat cu precădere de noul „suflu revoluționar” al epocii profund social, anteproiectul țărănesc propus de C. Stere era orientat spre zona reformelor politico-instituționale, a drepturilor și libertăților cetățenești și a principiului „supremației legii”, purtând importante rezonanțe solidarist-progresiste europene.
Circumscris poziției Bucovinei, textul propus de profesorul C. Berariu se pronunța ferm, la fel ca anteproiectele liberal și cel de la Cluj pentru un stat unitar și indivizibil, însă în privința organizării administrative împărtășea punctul de vedere din documentul lui C. Stere, care cerea descentralizarea administrativă până la crearea unui regim bazat pe autoadministrare. De altfel, se cuvine reținută ideea că practic toate pozițiile exprimate în anteproiectele prezentate de reprezentanții provinciilor alipite au propus, cu accente diferite, în domeniul administrației, descentralizarea ca principiu suprem, care se impunea compatibilizat cu principiul constituțional al statului unitar.
Comentatorii demersului anteproiectelor au remarcat faptul că, din motive diferite și perspective la fel, cel mai viu interes a fost arătat, în cercurile politice și la nivelul opiniei publice, anteproiectului liberal și, într-o oarecare măsură, celui țărănesc; tot așa s-a subliniat determinarea și hotărârea cu care PNL a căutat, chiar cu încălcarea normelor constituționale, să impună adoptarea propriului său anteproiect de constituție; în același ton s-au prezentat și lucrările Comisiei constituționale din vara anului 1922, desemnarea profesorului C.G. Dissescu ca redactor al proiectului, care „ar fi fost supravegheată tot timpul de… V. Brătianu, secondat de I.I.C. Brătianu”!
5.1. „Spiritul noii constituții”. Într-un articol cu acest titlu, publicat sub inițialele I.B. în oficiosul liberal lunar Democrația din chiar martie 1923[10], după ce se treceau în revistă noutățile aduse de proiectul textului constituțional promovat în numele schimbării (adaptării) impuse de noua situație istorică în care se afla statul român, se conchidea prin desprinderea a ceea ar fi constituit „caracteristica spiritul general” a viitorului pact fundamental. Precizările făcute în acest context, provenite tocmai de la inițiatorul și promotorul principal al proiectului, rămân edificatoare pentru semnificațiile întregului demers constituțional de acum un secol. Trei afirmații pot fi în acest mod reținute și se cuvin a fi interpretate spre desprinderea înțelesurilor adecvate. Prima: „Reacționarismul de care a fost acuzat legiuitorul este de fapt numai o atitudine energică menită să oprească dezagregarea socială de azi”. Secunda: „Constituția nouă… a mai căutat să fie și științifică, ceea ce, în drept, înseamnă utilizarea elementelor istorice, vii care, singure, făuresc eșafodajul juridic al unui popor”; spre a ilustra „necontestata importanță… pentru noi” a acestei metode se cita Jean Cruet cu a sa La vie du droit et l’impuissance (1908), unul din primii promotori ai sociologiei juridice: „Marea necesitate a momentului pentru democrații este aceea de a se cunoaște bine pe sine pentru a acționa mai bine”. Tertio: „… spre a (nu) rupe firul legislativ, constituanții au avut grija să mențină, mereu, contactul cu vechea Constituție perfecționând-o pe alocuri și clarificând-o pretutindeni ca, astfel, evitându-se abuzurile și interpretările alambicate să se asigure democrației românești o nestânjenită și complectă dezvoltare”. În continuarea acestei perspective, într-un studiu elaborat pentru Societatea de legislație comparată din Paris, cu titlul Evoluția dreptului public român. De la 1869 până la 1920 (și publicat în „Dreptul” din 30 septembrie 1923), profesorul C.G. Dissescu, principalul artizan, în sens tehnic, al legii fundamentale din 29 martie 1923, considera că, în contextul dat, „Aproape întreaga Constituție a fost refăcută”, ceea ce implica „prefacerea legilor locale cu un spirit de unitate legislativă” în perspectiva „celei mai tari influențe… ce a geniului latin”[11]. De altfel, concluzia multora dintre juriștii români reprezentativi ai timpului era aceea că noua alcătuire constituțională, atât prin formă cât și prin conținut, constituia o adaptare a Constituției din 1866 la noile realități ale statului român. Se păstra astfel „tradiția belgiană” care dobândea o mai bună adaptare prin forța evoluțiilor și asimilărilor suferite în cei 57 de ani care se scurseseră atunci de la „transplantul” fondator; noul așezământ „nu e o nouă Constituție, ci o substanțială modificare a celei din 1866”[12] (G. Sofronie); „o nouă formulare a vechilor texte”[13] (M. Djuvara); un compromis între diferite concesii, „cea mai înaintată, cea mai democratică Constituție ce se putea da acestei țări reîntregite”[14] (D. Drăghicescu). Aceasta nu a împiedicat ca, începând cu anii 1930, majoritatea să se schimbe în favoarea opiniei stimulate de noua conjunctură politică, potrivit căreia era vorba de o revizuire și neurmarea formelor procedurale prevăzute de art. 129 al constituției în vigoare atrăgea nulitatea legii fundamentale ca act convențional, salvarea valorii sale juridice fiind asigurată de sancționarea (promulgarea) sa regală și transformând-o, așa cum a fost cazul și în 1866 (atunci ca urmare a neconvocării și implicării Senatului în adoptare), într-una octroiată (concedată) de monarh.
6. Revizuire, completare ori adaptare constituțională? Dacă în privința necesității „completării constituției statului român” pentru „a răspunde noii sale situațiuni” era unanimitate atât la nivelul clasei politice, cât și în lumea juridică, referitor la modul îndeplinirii sale (la procedura de urmat) părerile contemporanilor au fost împărțite, structurându-se în două poziții fundamentale, exprimând considerații și perspective diferite. Ele poartă, dincolo de analiza și disputa juridică, elemente de apreciere, percepere și acceptare a momentului istoric constituțional și a semnificațiilor sale.
Astfel, dincolo de poziționările pur politice, de partid, politicieni-juriști de prestigiu precum Take Ionescu și Mihail Antonescu ori profesori de drept ca Demetru Negulescu s-au pronunțat în sensul existenței unei situații de revizuire a legii fundamentale și, în consecință, aplicării dispozițiilor sale pertinente, poziție care a devenit dominantă printre specialiștii domeniului. „Odată ce constituția a fost determinată, susțineau partizanii acestei teze, puterea constituantă nu mai poate apărea decât sub forma Camerelor de revizuire; legea fundamentală nu poate fi însă reformată numai în conformitate cu formele prevăzute pentru aceasta”. Orice altă «înscenare» era considerată revoluție, dacă se impunea de jos, respectiv lovitură de stat, dacă provenea de sus. Dimpotrivă, din rațiuni presupuse de natură conjunctural-electorală, ținând de evitarea riscului unor noi alegeri ce puteau să nu-i mai asigure majoritatea parlamentară, PNL a considerat că ne aflăm într-un caz excepțional, de completare spre actualizare a constituției situat în afara prevederilor art. 129 și care, deci, nu presupunea antamarea unei atari proceduri. Pentru aceasta, se pornea de la premisa că nu se poate ignora faptul că provinciile de peste Carpați și de peste Prut s-au alipit României, deci „au intrat nu numai sub Coroana română, dar și sub Constituția României, căci… la noi coroana face parte din Constituție”. În orice caz legea fundamentală putea fi revizuită, dar nu înlocuită și nu putea fi revizuită decât în formele și cu garanțiile prevăzute într-însa.
În contextul atât de disputat, deopotrivă politic și juridic al elaborării și adoptării Constituției României Mari, profesorul de drept și politicianul Petre Missir (om de spirit, junimist și prieten al lui I.L. Caragiale!) publica în revista „Dreptul” din 24 septembrie 1922 (condusă de profesorul C.G. Dissescu) un articol intitulat simplu Constituanta[15], care rezuma problema și încerca să ofere dezlegarea ei (evident din perspectiva liberală!). Sub semnul invocării păcatelor silogismului, în care perfecta logică putea să echivaleze cu completa lipsă de adevăr, el pornea de la faptul că, în speța dată, opera ca premisă majoră afirmația: Constituția, operă a constituantei nu putea fi schimbată decât prin revizuire; cea minoră era: Noile ținuturi alipite au jurat credință Coroanei, deci și Constituției din care Coroana face parte, și rezulta concluzia: Deci și noua Constituție nu putea înființa decât numai prin camere de revizuire.
Pentru demersul său și în argumentarea tezei, Missir pornește de la scopul și rațiunea de a fi ale procedurii de revizuire, prevăzută de constituție; ele ar fi rezidat în precauția ca în așezământul constituțional să nu pătrundă „schimbări pripite și nepotrivite cu interesele țării” și spre a se asigura „prin noile alegeri cea mai competentă selecție a celor chemați să reprezinte țara, așa încât hotărârile lor să fie luate în deplină conformitate cu acele interese”.
Constituția de la 1866 cuprindea astfel un mecanism propriu, de „autoreglare” într-o ecuație ce exprima cerința stabilității pe baza ordinii reale și permanentă transformare prin evoluție progresivă. Rămânea însă întrebarea: ce se întâmpla atunci când precauțiile respective deveneau inutile sau insuficiente?, fapt ce ar fi implicat admiterea „altei putințe de modificare și amendare a constituției” decât aceasta. Așadar, ar exista schimbări care se operează în corpul unui așezământ constituțional fără ca precauțiile revizuirii să fie necesare și altele pentru care ele „nu sunt destul de încăpătoare”; în primul caz, s-ar afla modificări ce se impun ordinii legale ale unui stat din sursa dreptului public extern, care are precădere asupra legiuirilor interne; inovațiile de o atare proveniență, chiar dacă aduc atingere unor dispoziții constituționale, nu au nevoie să se treacă prin filiera revizuirii din simplul motiv că ele se impun astfel cum au fost stabilite prin actul internațional, așa încât formele preventive ale acesteia rămâneau fără nici o aplicare. Dar chiar și pentru reformele constituționale ce se raportează la viața internă a statului poate interveni atunci când în constituirea internă a unui stat aveau loc prefaceri internaționale, în urma cărora întregi teritorii trec de la un stat la altul și vin astfel populații care făcuseră parte dintr-o suveranitate, să se constituie într-o alta. Dintr-o asemenea perspectivă de interpretare juridică, se aprecia că ținuturile ce au intrat în anul 1918 în organizarea statului român aduceau cu ele tradiții, moravuri și legiuiri deosebite, înrădăcinate prin trecutul lor și sufletul populațiilor respective, și au amplificat viața internă a țării încât nu se putea susține că ar fi însemnat o simplă evoluție internă. Era vorba de ceva ce nu putea fi comparat numai cu dezvoltarea progresivă a unei țări, ci de evenimente mărețe internaționale pe care nu le-ar fi putut nimeni prevedea și cu atât mai puțin legiuitorul constituant de la 1866. Ca atare, nu mai putea fi problema unei revizuiri parțiale a constituției, limitată la anumite dispoziții ale sale, ci „de o completare a ei totală pentru a corespunde nevoilor ființei politice înnoite a României unite”. Prin voința lor, recunoscută internațional prin tratatele de pace, noile ținuturi intrau sub suveranitatea română, deopotrivă, „cu țara de mai înainte și cădeau alături sub regimul acelorași legi”.
Statul român avea dreptul a le aplica legile sale, dar nu era obligat să o facă; așa se face că, pentru o bună perioadă, nu a uzat de el pentru toate relațiile de drept privat, ci a admis ca aceste raporturi să continue să rămână sub imperiul legilor sub care s-au întemeiat până la unificarea întregului drept privat. Și, continua profesorul Missir, dacă a înțeles că facă acest lucru, cu atât mai mult nu se cuvenea să le trateze ca teritorii anexate prin cucerire în privința legii fundamentale ce avea să le guverneze după întregire. De aceea era mai potrivită deschiderea căii celei mai larg discutate în sânul unei constituante, decât a o restrânge la o simplă revizuire parțială!
În orice caz, pe fond a fost vorba de o adaptare generală a întregului edificiu constituțional fondator la noile imperative ale vieții sociale românești și de consolidare a statului ca unul național liberal, ceea ce însemna menținerea cadrului și a spiritului bazelor fondatoare și adaptarea lor la situația istorică dată.
7. O adaptare prin actualizare a edificiului constituțional. În concepția profesorului C.G. Dissescu, „Aproape întreaga Constituție a fot refăcută”: condiția teritoriului, dreptul minorităților, drepturile publice și politice, regimul proprietății, condiția femeii, întinderea acestor drepturi, regimurile diferite ale Bisericii, raporturile lor cu statul supus în diferitele provincii până la unire la diferitele dispoziții și condiții, centralizarea politică și descentralizarea administrativă, regimul diferitelor impozite, crearea Consiliului Legislativ, controlul judecătoresc al constituționalității legilor ș.a. ne oferă tabloul prefacerilor suferite de pactul fundamental.
Pe tărâm politic, noul pact fundamental proclama, în art. 1, unitatea teritoriului românesc, subliniere „absolut necesară față de tendințele regionaliste care… se observă la anumite partide politice”; în plus, într-o epocă de „anarhie generală”, unitatea „inextricabilă între toate elementele naționale” era indispensabilă. O altă dispoziție aferentă aceleiași perspective se referea la faptul că limba oficială era numai limba română, „excluzându-se totuși, ideea unei dominațiuni de limbă cu suprimarea celorlalte”. Se modifica apoi art. 7 în așa fel încât se admiteau naturalizările în masă, încetățeniții dobândind dreptul de a cumpăra imobile rurale. Continuarea reformei electorale asigura cerințele descentralizării în sensul că se permitea alegerea prin vot a consiliilor județene și locale. Un progres în materia drepturilor și libertăților cetățenești îl reprezenta și faptul că acestea erau trecute enunțiativ și nu limitativ în noul text. În planul „drepturilor sociale” se recunoștea „egalitatea femeii cu bărbatul înaintea legilor”, libertatea muncii lucrătorilor, iar ca o favoare în privința „clasei birocratice” „satisfacția de a vedea atribuite instanțelor ordinare sarcinile contenciosului administrativ”.
Naționalizarea subsolului era o inovație în raport cu dispozițiile legii fundamentale, dar „era ceva obișnuit chiar pentru legiuirea românească anterioară, bunăoară Codul Calimach…”. Ca argument de doctrină se invoca teza promovată de Aubry și Rau conform căreia „tot ceea ce nu poate fi legitimat prin eforturi concrete… cade în mod firesc în patrimoniu public”. În afară de argumente de text și de doctrină erau invocate și rațiuni de ordin economic foarte importante așa încât, pe lângă „divizarea exploatării”, opera și „chestiunea valutară” care, în condițiile unui leu devenit slab, permitea „acapararea avuțiilor… și, în special, a petrolului de către finanța internațională”.
Ideea astfel susținută, dezvoltată și ce se dorea a fi acreditată era aceea că noua formă a legii fundamentale reprezenta o adaptare prin actualizare a sistemului normativ constituțional a cărui structură fondatoare era întemeiată pe caracterul unitar, liberal și democratic al statului. Problemele principale au fost analizate și în privința lor personalitățile științei dreptului și-au expus punctele de vedere, urmând adesea o atare teză și exprimând întotdeauna în termenii analizei științifice interesul național. Un exemplu elocvent îl poate constitui în acest sens articolul menționat al profesorului M. Djuvara consacrat deosebirilor (teoretice) pe care știința dreptului public o face „între dreptul constituțional, acțiunea politică de guvern și dreptul administrativ, acțiunea administrației” și implicațiile sale (practice și directe) pentru „luminarea unor stări recente de la noi”, cu trimiteri directe la pretențiile unei superiorități administrative din unele ținuturi alipite și, în numele ei, revendicări de autonomie a administrațiilor locale și zonale. Distingând între dreptul și realitatea constituționale și, respectiv, dreptul și realitățile administrative, fără a ignora însă interdependențele inerente între toate acestea, juristul-filosof ținea să sublinieze că problemele „mari politice nu sunt și nu trebuie să fie atât chestiuni de tehnică, cât mai ales chestiuni mari de credințe și de viață ale unui popor”[16]. Așa se face că, în pofida unei aparențe de superioritate tehnică, administrația austro-ungară reprezenta „o adevărată monstruozitate juridică, ființa sa politică fiind întemeiată aproape exclusiv pe forță, față de populațiunile cu tendințe naționale diverse care le compuneau; istoria, în privința aceasta a dat verdictul său”. Precumpănirea elementului politic în viața publică, ca „expresie vie a idealului sufletului omenesc”, în timp ce aspectul administrativ „atinge aproape numai partea materială a vieții și interesele ei imediate” făcea așa încât defecțiunile experienței administrative românești să fie acceptate critic și prin depășirea inconvenientelor și afirmarea imperfecțiunilor necesare să poată fi exprimate la nivel național. În registrul teoretic care ne interesează aici, profesorul Djuvara ținea să observe greșeala ce se face când se compară administrația românească de azi din teritoriile unite cu cea veche a statului dominant înainte de război. Căci administrațiunea statelor vechi organizate după felul de a fi al politicii respective nu a fost nici prin personalul ei conducător, nici prin spiritul ei românesc”[17]. Tocmai distincția de principiu între organismul politic și cel al administrației permite și oferă perspectiva inevitabilă a eliminării decalajului, într-o evoluție menită să le unifice prin idealul politic.
În același cadru al dezbaterilor teoretice lămuritoare se plasa și articolul lui I.C. Filitti referitor la Chestiunea naționalizării subsolului cu referire la nou dispoziție constituțională, care proclama dreptul de proprietate și de exploatare al statului asupra zăcămintelor miniere. Răspunzând criticii cu caracter doctrinar, prezentată de „un distins om de drept, decanul Baroului din Capitală”, nimeni altul decât I.N. Micescu, autorul studiului sublinia tocmai perspectiva adaptabilității în cadrul legii fundamentale din 1923 a instituției juridice a dreptului de proprietate la noile condiții sociale, care dintr-unul individual și absolut își asuma în primele decenii ale veacului trecut o puternică funcție socială. „Această concepție energică a dreptului de proprietate – denunța el poziția „prințului” avocaților români – aparține acelorași timpuri în care tatăl de familie (pater familias) avea drept de viață și de moarte”. În realitate însă, Codul civil român, ca și toate codurile inspirate direct de Codul Napoleon, înlătură în mod expres toate consecințele acestui drept absolut”. Iar concluzia, în urma unor ample dezvoltări a evoluțiilor teoretico-practice în materie era clară: „Naționalizarea subsolului, organizată în vederea ca exploatarea minelor să se facă în folosul națiunii și statului român, are o importanță ce se evidențiază prin ea însăși”. Deosebit de semnificativă rămânea însă și astfel angajarea autorului în marea dezbatere constituțională de acum un veac ținând „a-mi rosti convingerea, cu speranța neascunsă ca și alții să-și mărturisească convingerile, într-o ocaziune atât de importantă și de decisivă, și să caute să se producă acea liberă și sinceră discuțiune care este atributul și datoria unei democrații ce râvnește a fi demnă de libertatea și pozițiunea cucerită prin legea de ordine a unei societăți cu civilizație contemporană”[18].
8. Protagoniștii. Asemenea evoluții generale și reușita marii consolidări constituțional-politice de la momentul desăvârșirii unității naționale (1918) a fost și rodul unui (relativ) consens național asupra punctelor esențiale prioritare. Într-adevăr, s-au manifestat în acest context complex și uneori contradictoriu conlucrarea dintre adversarii politici și personalități covârșitoare la prima vedere aflate pe poziții ireconciliabile, precum Nicolae Iorga, gânditorul căruia i se datorează, și nu numai, definiția constituțională a României ca stat național unitar, și Ion I.C. Brătianu, omul de stat a cărui viziune a inclus nu numai reforma constituţională încheiată în 1923, ci și politica de dezvoltare „prin noi înșine”, realizată pe bazele (juridice) al acesteia. Un N. Iorga care, deși a participat la dezbaterile parlamentare, susținând poziţiile inovante ale primului-ministru s-a abținut de la vot, acceptând totuși noul așezământ constituțional ca un omagiu adus momentului întregitor. Din perspectiva dezbaterii problemelor și relevării ideilor de forță ale noului așezământ politico-instituțional al țării reîntregite, se remarcă gândul și faptele unui Dimitrie Gusti, inițiatorul, din fruntea Institutului Social Român, al ciclului de prelegeri din decembrie 1921–iunie 1922 consacrate pregătirii, stabilirii și înțelegerii noilor perspective ale legii fundamentale, adoptată la 29 martie 1923. În umbra spectacolului acțiunilor publice și confruntărilor de idei din sala și de pe scena Ateneului Român, discuția tezelor prezentate și pozițiilor exprimate cu precizie și tenacitate de Vintilă Brătianu în numele „ocultei” liberale atotbiruitoare le-au asigurat succesul și impunerea viziunii unui efort constituțional început încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea și ale cărui roade erau culese și exprimate formal prin izbânda marelui proiect național.
Nu în ultimul rând și tocmai în acest registru Constituția României Mari din 29 martie 1923 a fost una care a purtat și exprimat pecetea celor două mari personalități politice fondatoare ale noului așezământ statal: Regele Ferdinand („Răspunzătorul”, după afirmația lui N.D. Cocea) și primul său ministru, Ion I.C. Brătianu.
*
* *
Ca act de cunoaștere socială și exprimare juridică și mai ales prin semnificațiile sale, adoptarea Constituției din 1923 va rămâne în istorie nu numai ca un moment politic excepțional, de importanță majoră, ci și ca un monument al civilizației juridico-politice româneşti. Și de aceea acum, la centenar, se impune a se vedea și trata ca atare. Mai mult ca în orice altă privinţă, analiza și cinstirea sa confirmă adevărul că, după cum principala virtute a culturii e aceea de a ajuta la o mai bună citire a lumii care ne înconjoară, tot așa și dreptul și, prin urmare, și cunoașterea sa nu mai trebuie să rămână un mijloc de criptare a ei, ci unul și de a decripta și valoriza mai bine trecutul. Din această perspectivă, lucrarea constituțională încununată prin adoptarea Constituției României întregite a însemnat și un mare act de creație juridico-instituțională și civilizațională națională. El s-a înscris procesului istoric general de deplină definire a națiunii române, început la mijlocul secolului al XIX-lea și desăvârșit imediat după Primul Război Mondial. A presupus o împletire complexă și inedită de elemente politice, juridice și sociale, o întâlnire de tradiții și experiențe europene, o diversitate de abordări practice, teoretice, conjuncturale și de durată și toate subsumate imperativului de sinteză și de integrare într-un nou tot al cărui liant era nevoia construirii și afirmării specificului propriu.
A reprezentat, în cele din urmă, o adaptare a datului constituțional configurat la 1866 în termenii unei noi sinteze la cadrul național reîntregit și la cel european reorganizat pe bazele dreptului și valorilor cooperării și dialogului reciproc creator. Opera juridico-constituțională de acum un secol a fost una de sinteză, la care au participat profesorii de drept constituțional de la cele patru facultăți de drept ale țării, ceilalți specialiști reputați în materie, cărora li s-au alăturat, din perspectivele specifice, sociologi, istorici sau economiști. Toate acestea s-au constituit într-o prețioasă moștenire ale cărei seve cultural-istorice dăinuie până astăzi și se impun a fi valorificate ca atare.
Cu această convingere ciclul de conferințe Tradiția constituțională și perspectivele constituționalismului în România se înscrie, înainte de toate, unui demers de cultură a dreptului și de cunoaștere istorică.
[*] Conferință susținută în cadrul simpozionului Constituția din 1923: România ca stat național unitar, desfășurat la 24 noiembrie a.c., în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române.
[2] Proclamația Alteței Sale Regale Carol I către poporațiunea Dobrogei, 14/26 noiembrie 1878, în vol. „Treizeci de ani de domnie a Regelui Carol I. Cuvântări și acte”, Editura Academiei Române, București, 1879, vol. I (1866–1880), p. 515.
[3] „Viitorul” din 8 septembrie 1913.
[4] D.A.D. Sesiunea extraordinară 1916–1917, ședința din 6 mai 1917, p. 70.
[5] Idem, p. 588.
[6] Dezbaterile Constituantei, Senat, ședința din 20 iunie 1917, p. 224.
[7] Noua Constituție a României (23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român), Tiparul Cultura Națională, f.a.
[8] Ca demers științific, inițiativa apărea, așa cum sublinia D. Gusti în Cuvântul de deschidere în activitatea ISR, pe lângă cea de cercetare, editare și documentare, ca un „element nou” constând în organizarea unui sistem de prelegeri publice asupra unor probleme de actualitate care într-un moment dat se află în centrul preocupărilor contemporanilor”.
[9] Vintilă I. Brătianu, Nevoile statului modern și Constituția României Mari, în vol. „Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor”, Editura Humanitas, București, 1990, p. 58.
[10] D. Ioanițescu, Anteproiect de constituție întocmit de Cercul de studii al PNL, București, 1921; R. Boilă, Anteproiect de Constituție pentru statul român întregit, Tipografia Națională, Cluj, 1921; C. Stere, Anteproiect de Constituție întocmit de secția de studii a Partidului Țărănesc, Tipografia Viața românească, București, 1922; C. Berariu, Noua Constituție a României. Reflexiuni și anteproiect, Întreprinderea de arte grafice Bucovina, 1922.
[11] „Democrația”, revistă lunară, anul XI, nr. 3, martie 1023, p. 52-57.
[12] C.G. Dissescu, Evoluția dreptului public român. Dela 1869 la 1920, în „Dreptul”, anul LI, nr. 28, p. 217-219.
[13] G. Sofronie, Curs de drept constituțional, Editura Cartea Românească, Cluj-Sibiu, 1941, p. 89.
[14] M. Djuvara, Curs de drept constituțional, București, 1925, p. 313.
[15] D.A.N.C. Senat, ședința din 13 martie 1923, p. 645.
[16] Petre Missir, Constituanta, în „Dreptul”, anul L, nr. 29, p. 229-231.
Așa, de exemplu: Mircea Djuvara, Guvern și administraţie. Reflexiuni asupra deosebirii între dreptul constituțional și al administrației, în „Dreptul”, anul LI, nr. 3, 28 ianuarie 1923, p. 17-19; Ion C. Filitti, Chestiunea naționalizării subsolului, în „Dreptul”, anul LI, nr. 10, 18 martie 1923, p. 73-76; Victor Râmniceanu, Noua Constituție a României întregite, în „Dreptul”, anul LI, nr. 27, 23 septembrie 1923, p. 209-213 ș.a.
[18] Mircea Djuvara, Guvern și administraţie, lucr. cit., p. 19.
[19] I. C. Filitti, Chestiunea naționalizării subsolului…, lucr. cit., p. 75-76.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
