Am citit recent pe site-ul unei organizații americane înființate anul trecut, Brownstone Institute, un articol despre auto-cenzura unor economiști americani de vîrf, care au refuzat să comenteze la vremea respectivă efectele probabile sau posibile ale unor măsuri luate de administrație pentru combaterea pandemiei Covid[1].
În esență, inflația din Statele Unite este un preț plătit și pentru auto-cenzura economiștilor din mediul academic, dar și pentru cenzura practicată de giganții digitali care a avut ca țintă oamenii de știință dizidenți, în special profesorii de medicină.
Există mai multe idei interesante în articol. De exemplu, ideea că lockdown-urile au avut rolul lor în instalarea fricii excesive de Covid. Odată instalată frica în populația Americii, dar și la noi, să ne reamintim, comportamentele au fost asemănătoare. Așa cum ne spun cei doi autori, ”cea mai intruzivă politică guvernamentală din generația noastră a fost văzută brusc ca un prînz gratuit”. Sau, ideea că fanatismul vaccinului, care a negat calitățile ”imunității de turmă” a fost cel care a provocat scepticismul față de vaccin. În fine, ideea că liderii ”ortodoxiei” susținută de stat au pus eșecul lockdown-urilor pe seama faptului că nu au fost suficient de stricte. Oricît de interesante mi s-ar părea aceste idei, nu am suficiente date cu care să acompaniez argumentele autorilor. Și, mai ales, cum spunea cineva, nu cred că aș putea elimina din argumentul meu toate premisele și toate complicațiile neesențiale.
Mi-au atras atenția cifrele inflației americane: între 4 și 5% în anul 2021 și 8.4% în septembrie 2022. Pronosticurile înclină spre o inflație prelungită și înțeleg că americanii sunt îngrijorați și sunt nemulțumiți de acțiunile recente ale oficialilor lor.
Pentru mine, ca european aflat tocmai la semi-periferia economiei mondiale, subiectul inflației americane se leagă și de reapariția dolarului puternic. Experții o spun clar: ”un dolar puternic exportă inflația în toată lumea și permite Statelor Unite să-și regleze propria inflație”. Vocea îi aparține lui Jason Furman, profesor de economie la Harvard și fost consilier-șef al administrației Obama[2]. În timpul pandemiei, Furman s-a auto-cenzurat. Oricum, știam că prețul importurilor americane scade, iar consumatorii americani sînt avantajați. S-au semnalat reduceri de prețuri de aproape 20% la ceai, la ciocolată și la multe alte ingrediente, reduceri care mai îndulcesc pentru americani inflația. Poate că noi ar trebui să privim inflația cu și mai multă atenție și seriozitate decît o fac americanii. Pentru că la noi inflația depășește deja 15%. Scopul meu este să arăt că în loc să o combatem, ceea ce recunosc că ar fi cam dificil, noi am ales să o manipulăm.
Inflația și deflația este ceea ce știe toată lumea: boli monetare. Dacă masa monetară care poate fi cheltuită pe bunurile și serviciile oferite într-o societate dată este supradimensionată, avem inflație. Dacă procesul este invers, fenomenul contractării masei monetare se numește deflație. Judecate ca ”fenomene care modifică distribuția bogăției între diferitele clase sociale, inflația este cea mai rea dintre cele două”[3].
Cu majoritatea populației la limita sărăciei și cu o mare majoritate a pensionarilor scufundată deja în sărăcie, o inflație de 15%, sau peste, reprezintă un fenomen de o extremă violență. Nu discut cauzele măririlor de prețuri de la noi. Ele nu au fost cauze naturale. Nu discut cum am intrat în epoca volatilității. Nici dacă am intrat singuri sau am fost ținuți de mînă. Soluțiile pentru asanarea inflației sînt așteptate de la marile bănci centrale ale statelor dezvoltate. În procesele inflaționiste de după cel de-Al Doilea Război Mondial, de exemplu, din perioada 1972-1979, atunci cînd Statele Unite au ajuns la o inflație de 9.1% și Marea Britanie la una de 15%, băncile centrale au intervenit și au furnizat exemple de politică monetară valabile pentru toată lumea. Și în acest moment cele două mari instituții financiare din Occident de la care se așteaptă soluții funcționale, Rezerva Federală (FED) și Banca Centrală Europeană (BCE) se declară, ne spune Financial Times, ”determinate să stabilizeze prețurile”. Deși, Președintele FED Jerome Powell a recunoscut în august că urmează o perioadă de creștere economică slabă și de ”degradare a pieței muncii”. Cu alte cuvinte, nu am atins încă vîrful crizei. În plus, ne paște combinația infernală de inflație și șomaj numită stagflație.
Europa este cea mai afectată de războiul din Ucraina și a devenit un epicentru al crizei energetice. Creșterea economică este în acest moment neglijabilă, iar inflația este peste cea din Statele Unite. Mi-a reținut atenția și o declarație a unui fost președinte a Băncii Naționale Elvețiene: ”Este dificil să interpretezi datele actuale și să distingi între presiunile inflaționiste temporare și cele pe termen lung”. Așa cum sugera un înalt funcționar din BCE, vom numi ultimele două decenii din viața noastră ”epoca marii moderații”. Pentru că, în curînd, de la valsul etichetelor cu prețuri vom trece la rock-n-roll.
Dacă inflația ne va secera așa cum ne amenință acești oameni aparent competenți, cine trebuie să-i protejeze pe cei mai nefericiți dintre semenii noștri? Suntem anunțați de media că ultima luptă pe care urmează să o ducă pensionarii va fi lupta cu mizeria. Unii dintre ei nici măcar nu știu că umilința pe care ei au porționat-o ca pe o rație de mîncare aparține demnității umane în integritatea ei. Cine trebuie totuși să-i protejeze? Statul, care are în job description protecția oamenilor? Dar statul i-a abandonat demult. ”Nu putem” a devenit a noi forma cea mai bine distilată a lui ”nu vrem”.
Ni s-a spus că democrația are un cîine de pază: presa liberă. Ideea s-a fixat în mințile tuturor. Ar putea deveni în această situație critică presa un cîine de pază asurzitor pentru stat? Nu cred. Pentru că presa liberă s-a dovedit deja un ”tigru de hîrtie”. După ce în pandemie se considerase loială ”necesității” și ne explica că vom proteja viața cu succes prin măsuri de distrugere a vieții, astăzi presa ne explică cu seninătate că una dintre cele mai dezonorante invenții legislative îndreptate împotriva drepturilor oamenilor trebuie menținută pentru bunăstarea profesională a procurorilor.
Dacă în timpul pandemiei oamenii erau amenințați cu probabilitatea morții, astăzi sînt amenințați cu facturi verosimile de curent și gaze, ceva mai rele decît moartea. Toate televiziunile aparțin la data la care scriu aceste rînduri unui cor specializat în difuzarea ”apocalipselor de buzunar”. Rolurile de arme nucleare tactice ale discursului public le îndeplinesc prin rotație cîțiva profesori universitari cunoscuți ca funcționari academici, cîțiva ziariști care au avut prudența să nu întrerupă lecturile particulare după terminarea facultății, și cîțiva generali care au decis să termine cu pudoarea și să dezvăluie în sfîrșit națiunii competențele care le-au creionat pensiile. Presa a realizat o mică revoluție. În loc să păzească o abstracțiune evazivă cum este democrația, a decis că e mai bine să devii cîinele de pază al grupurilor de interese, y compris al instituțiilor statului mai impertinente și care fac servicii de furnizori de știri.
Probabil că în continuare veți întreba: oare noi nu avem specialiști capabili să preia nobilul rol al cîinelui de pază al democrației? Nu, nu avem cohortele de laureați ai premiului Nobel pe care le au americanii. Adică nu avem personaje cu o autoritate științifică comparabilă. Nimeni din instituția din Piața Romană din București nu va lua premiul Nobel pentru economie. Însă probabil că ar putea să încerce să caute ideile de valoare și să le pună în circulație. Iar dacă trebuie să vorbim de auto-cenzura specialiștilor noștri din universități, gîndiți-vă că ei nu-și pot păzi instituțiile de comunitățile de tăinuitori ai doctoratelor plagiate.
Am vorbit mai sus de manipularea inflației. Voi da exemplul de context care ar putea dovedi că afirmația nu este vorbă în vînt. Mai întîi se manipulează prin limbaj. De exemplu, să vorbești de o ”majorare a pensiilor cu 10%” în loc să vorbești de o ”indexare obligatorie cu 15%”, o rată minimă a inflației, reprezintă manipulare pură. Apoi, pe fondul problemei, să repeți cu insistență leninistă că nu poți majora/indexa decît în limitele resurselor bugetare este o manipulare drapată în catifea. Pentru că resursele bugetare necesare se creează prin reforme a căror țintă trebuie să fie dublă: gresarea circuitelor economice și administrative, delimitarea costurilor operaționale și reducerea costurilor administrative
La noi, singura soluție manipulatorie pe care o poate declara guvernul, mărirea taxelor și a impozitelor, este vag inflaționistă. Iar afirmația implicată în discursul public, ”nu putem să facem reforme” este versiunea înșelătoare al lui ”nu vrem să facem reforme”. De fapt, ce nu vrem în primul rînd? Nu vrem să înlocuim o clientelă de funcționari publici necesari mașinăriei politice cu o birocrație competentă, necesară statului.
Mancur Olson, unul dintre giganții pe umerii căruia mi-ar fi plăcut să stau, așa cum spunea el despre David Ricardo, ”cîinele care nu a lătrat” este detaliul din acțiune care, odată descoperit, duce la prinderea criminalului. La mine este auto-cenzura unei clase de cîini de rezervă ai democrației, clasă care ar trebui să cuprindă personajele principale din ceea ce ne place să numim ”mediul academic”.
[1] Autorii articolului din 21 septembrie 2022, Jayanta Bhattacharya și Mikko Packale, sunt universitari la Stanford și Waterloo.
[2] Courrier International, nr. 1666 din 6-12 octombrie 2022, p. 47, care citează New York Times din 26 septembrie curent.
[3] Am folosit o excelentă antologie a textelor lui Keynes despre inflație, apărută în Franța. V. J. M. Keynes, Essais sur la monnaie et l’économie, ed. Payot, 1971, p. 16 et seq.
Prof. Valentin Constantin
* Mulțumim Revistei Orizont, ediția noiembrie 2022
