In Memoriam Prof. univ. Constantin C. STOICESCU (1881-1944), decan al Facultății de drept, rector al Universității București și ministru al justiției (1941-1942). Testamentul Stoicescu și administrarea legatului de către Facultatea de drept, în baza deciziei civile nr. 791/03.02.2005 a ÎCCJ – Secția civilă

Marin Voicu

I. Prof. univ. dr. C. C. Stoiescu – decan al Facultății de drept și rector al Universității din București, ministru al justiției și membru corespondent al Academiei Române.

1. Născut la 23.08.1881, Constantin Stoicescu își începe studiile de drept la Paris, unde își ia licența, apoi susține teza de doctorat, în 1904, tot la Paris, după care specializarea la Berlin, unde urmează un semestru la Facultatea de Drept.

În 1907, întorcându-se în țară, ia parte la concursul pentru ocuparea catedrei de drept roman de la Facultatea de Drept din București, fiind numit docent de drept roman, iar în 1908 este numit profesor agregat și în 1913 este titularizat.

Marea lui autoritate și respectul pe care i-l arătau ceilalți colegi, precum și grija sa pentru Facultate și studenți, au făcut să fie ales în 1934 decan al Facultății de Drept din București, iar în 1936 este ales, cu o mare majoritate, rector al primei Universități din țară. În aceasta calitate, conduce destinele Universității din capitală cu demnitate și autoritate, încât în 1938 este reales în demnitatea de rector.

2. A publicat monografii asupra procedurii civile romane (Contribution à l’étude de la formule arbitraire, 1905), noțiunii de injuria (Noile teorii asupra injuriei. Studiu de drept roman, 1907) și un Curs elementar de drept roman (1923), tipărit în mai multe ediții.

Manualul său de drept roman intitulat “Curs elementar de drept roman”, apărut în 1931 într-o a treia ediție, poate fi considerat și astăzi ca fiind cel mai bun manual românesc de drept roman. În acest manual, Stoicescu a căutat să simplifice totul cât mai mult cu putință, pentru a nu înfățișa materia dreptului roman ca ceva arid și încurcat. Dar cu toate că în acest manual ni se înfățișează dreptul roman numai în liniile sale generale, […] prin claritatea lui precum și prin siguranța părerilor emise de către autor, păreri care se bazează pe texte riguros controlate, manualul lui Stoicescu a fost considerat ca una dintre cele mai sigure călăuze pentru studiul dreptului roman.

II. Testamentul prof. C. C. Stoicescu – Legatul imobiliar din 17.07.1941, privind moșia ”Băneasa-Dămăroaia”[1].

1. Existența moșiei ”Băneasa-Dămăroaia” și proba dreptului de proprietate aparținând lui George San-Marin.

1.1. Regimul juridic al imobilului în litigiu

Proba dreptului de proprietate originar și existenţa moşiei „Dămăroaia Băneasa” s-a dovedit, ca şi dreptul de proprietate al lui George San-Marin asupra acesteia.

a) Prin Cartea de hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul judeţului Ilfov – Secţia 1 împreună cu planul topografic al moşiei s-a stabilit (filele 143, dosar fond):

– existenţa, suprafaţa şi vecinătăţile moşiei Băneasa – Dămăroaia, în hotar cu moşia Herăstrău şi cu moşia Băneasa Văcărească, precum şi

– succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia, indicându-se ca probe cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov – Secţia a 2-a şi hotărârile nr. 26 din 21 septembrie 1840 şi nr. 40 din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil.

Dispozitivul cărţii de hotărnicie prevede că „suprafaţa moşiei „Băneasa – Dămăroaia” a d-lui George San Marin este cuprinsă în perimetrul mai sus descris, după rezultatul operaţiunilor trigonometrice, găsindu-se 392,64/100 ha sau pogoane 783,44/100, până la apa Colentina totalul suprafeţei moşiei Băneasa – Dămăroaia a d-lui George San Marin, fiind de 418,64/1000 hectare sau de 835,31/100 pogoane,, (fila 1 1 verso).

b) Prin Ordonanţa nr. 15047 din 7 iunie 1894 a Tribunalului Ilfov Secţia I s-a stabilit hotarele (grăniţuirea) moşiei învecinate,
Băneasa -Văcărească, proprietatea principesei Măria Bibescu, în care se reţine istoricul proprietăţilor funciare vecine, inclusiv al celei din litigiu, iar prin Ordonanţa nr. 221 din 7 iunie 1879 a Tribunalului Ilfov (p. 140) s-a confirmat că George San Marin a avut ca autor pe Vorniceasa Ipsilante la moşia Băneasa Dămăroaia.

c) Prin Testamentul din 15 martie 1885 George San Marin lăsa nuda proprietate a moşiei Băneasa – Dămăroaia, lui C. C. Stoicescu – nepot şi uzufructul fiicei sale – Iosefina Stoicescu, conformat prin Ordonanţa nr. 15047 din 7 iunie 1894, noile vecinătăţi, pe C. I. Stoicescu, părintele minorului proprietar testamentar C. C. Stoicescu asupra moşiei Băneasa – Dămăroaia (pct. XII) consemnându-se expres ca „aparţinând minorului”.

Într-o asemenea situaţie, nu poate fi primită teza intimaţilor, însuşită eronat de instanţa de apel, potrivit căreia testamentul lui George San Marin şi sentinţa civilă nr.221 din 7 martie 1879, nu au aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al acestuia. De altfel, într-o acţiune în retrocedare imobiliară interesează proba dreptului de proprietate a autorului celor de la care s-a expropriat bunul de către stat, fiind inutilă, dar şi dificilă examinarea istorică a dreptului originar şi succesiunea acestuia din secolele XVII – XIX, îndeosebi datorită disfuncţiilor datorate regimului de evidenţă de transcripţii-inscripţii.

2. Dreptul de proprietate al defunctului prof. C. C. Stoicescu.

2.1. Dreptul de proprietate al defunctului C. C. Stoicescu

Aşadar, s-a probat dobândirea, pe cale testamentară de către C. C Stoicescu, ca minor, a dreptului de proprietate asupra moşiei Băneasa – Dămăroaia”, astfel cum a fost determinată ca suprafaţă şi vecinătăţi prin cărţile de hotărnicie, planul topografic din 1879 şi cărţile de judecată ulterioare.

De asemenea, s-a probat, fără echivoc, exercitarea dreptului de proprietate de către defunctul profesor C. C Stoicescu până la data decesului său (1944), precum şi transmisiunea acestui drept prin testamentul autentificat sub nr. 9848/1994 către Josefina Stoicescu (mama), Roza Stoicescu (soţie supravieţuitoare) şi Facultatea de Drept Bucureşti.

2.2. Prin Jurnalul de judecată nr. 1868 din 2 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov pentru împărţeala judecătorească s-a hotărât că:

– testamentul din 17 iulie 1941 este valabil, dar a fost redus la rezerva succesorală a ascendentei privilegiate Iosefina Stoicescu, succesiune acceptată de tutorele său, sub beneficiu de inventar;

– cotele succesorale şi moştenitorii sunt Iosefina C. Stoicescu, conform art. 843 Cod civil cu 50%, Roza Stoicescu şi Facultatea de Drept cu câte 25% din întreaga avere succesorală;

– s-au inventariat toate bunurile succesorale şi s-a dispus ieşirea din indiviziune a celor trei succesori.

2.3. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov – Secţia a VlII-a, s-au stabilit cotele de câte 3/8 ce revin legatarilor cu titlu universal Roza Stoicescu şi Facultatea de Drept (fila III), dar nu s-a modificat jurnalul de judecată din 2 noiembrie 1944, deşi conform art. 673 Cod civil, ascendentul privilegiat moşteneşte un sfert din succesiune când vine în concurs cu colateralii privilegiaţi.

Cota de 1/8 cerută de cei doi legatari universali în aplicarea art. 673 Cod civil s-a admis, însă, prin decizia civilă nr. 12 iunie 1946 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a Vi-a, care a „ordonat trimiterea apelantelor Facultatea de Drept şi Roza Stoicescu în posesiune a încă 1/8 din averea succesorală de pe urma defunctului profesor C. Stoicescu, avere prevăzută în testamentul din 17 iulie 1941, procesele verbale din 21 şi 27 iunie 1944 şi inventarul nr. I 121 1/1944″.

2.4. Ilustrative, atât în ce priveşte raporturile juridice succesorale din speţă, dar şi asupra problemelor teoretice şi a aprecierii gratitudinii autorului defunctul C. C. Stoicescu, sunt Concluziile scrise” din partea Facultăţii de Drept din Bucureşti, în respingerea cererii acesteia, spre a fi trimisă în posesia pe încă o optime din succesiunea lăsată de profesor C. Stoicescu,,, elaborate şi susţinute la Curtea de Apel Bucureşti de profesorul Traian R. lonaşcu.

Această soluţie, ca şi decizia civilă nr. 199 din 12 iunie 1946 au fost confirmate prin decizia nr. 574/1952(complet prezidat de prof. Ilie Stoenescu) a Curţii Supreme – Secţia civilă, recunoscându-se, deci, irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat:

– existenţa dreptului de proprietate al autorului C. C. Stoicescu asupra moşiei „Băneasa – Dămăroaia”,

– calitatea de succesori „legatari cu titlu universal – fiecare pentru o jumătate – asupra cotității disponibile a întregii averi mobiliare şi imobiliare a soţiei Roza Stoicescu şi a Facultății de Drept din Bucureşti,

– cotele de câte 3/8 ale fiecăruia din cei doi succesori testamentari și

– suprafaţa, amplasamentul, vecinătăţile şi structura construcţiilor ce compuneau moşia „Băneasa – Dămăroaia”.

3. Expropiere efectuată prin Legea nr. 187/1945

3.1. Procedura administrativă

Primăria municipiului Bucureşti – Serviciul sistematizării prin certificatul nr .251 – 513 din 5 aprilie 1945 a atestat, pe baza Planului de sistematizare, aprobat prin Decretul regal nr. 3890 din 18 noiembrie 1937, „situaţia terenului, proprietatea prof. defunct C. Stoicescu din cuprinsul Municipiul Bucureşti, comuna urbană nereşedinţă Băneasa” arătând că „terenul situat în estul şoselei Bucureşti Mogoşoaia, preşedinte de comuna Băneasa, este, în întregime, situat în zona veche destinată pentru parc”.

În baza art. 3 din Legea nr. 187/1945, Comitetul pentru reforma agrară a decis „exproprierea totală a moşiei defunctului Constantin Stoicescu, aflată pe teritoriul comunei Băneasa”.

În procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946 se constată că:

moşia defunctului C. Stoicescu are o suprafaţă de 193 ha,

– proprietarii succesori au fost chemaţi spre a „depune actele de proprietate”, că

– defunctul C. Stoicescu a lăsat un testament la 17 iulie 1944 prin care „a înţeles să rezerve moşia astfel:

Facultăţii de Drept din Bucureşti 1/3 din suprafaţă,

– unei nepoate 1/3, 1/3 a lăsat soţiei sale şi nuda proprietate, iar mamei sale uzufructul”, că

– nu s-a făcut nici un act de partaj succesoral, „moştenitorii acţionând în judecată Facultatea de Drept din Bucureşti, proces ce se află şi astăzi pendinte de Tribunalul Ilfov – Secţia I-a, formând obiectul dosarului nr. 2749/1945″.

Totodată, prin acelaşi proces verbal, în art. 2 se decide, conform hotărârii Comisiei Centrale de Reformă Agrară, că suprafaţa de 193 ha expropriată, cu întreg inventarul „se constituie rezervă de stat”, predându-se Ministerului Agriculturii, iar la pct. 5 se menţionează că „în cazul în care se va dovedi că Facultatea de Drept din Bucureşti este într-adevăr proprietară pe o suprafaţă oarecare de teren din această moşie, ceea ce astăzi nu a putut face dovada, rămâne să hotărască Comisia Judeţeană de Reformă Agrară dacă este cazul a se face aplicarea art.8 din lege, restituindu-se terenul, fapt ce se poate face foarte uşor, deoarece întreaga suprafaţă este rezervă de stat şi nu s-a dat la împroprietărire”.

3.2. Situaţia juridică şi topografică actuală a imobilului expropriat

După exproprierea şi preluarea efectivă terenul şi construcţiile au trecut în rezerva de stat, dar, ulterior s-au dat în administrarea unor instituţii publice. Astfel, prin decizia nr. 1134/1963 a fostului Comitet executiv al Sfatului Popular Bucureşti, s-a instituit în favoarea Ministerului Apărării Naţionale un drept de administrare asupra unei suprafeţe de teren şi construcţii („Cazarma 2300 Bucureşti), pe care îl deţine şi în prezent.

Raportul de expertiză tehnică efectuat de ing. topograf Fuioagă Mihai, în dosarul nr.4996/1999 al Tribunalului Bucureşti (fila 19) pe baza planşelor şi schiţelor a „identificat forma geometrică, suprafaţa, dimensiunile şi vecinătăţile terenurilor” din Băneasa – Dămăroaia şi a consemnat existenţa Parcelelor A şi B în Str. Străuleşli nr.2 şi, respectiv 4, precum şi a parcelelor 1-48 situate în Str.Tipografiei, Str. Presei Naţionale, Poligrafiei, Str. Jiului şi altele.

Parcela A are „o suprafaţă de 3,8 ha (restul sub apă) şi este deţinută de Ministerul Apărării Naţionale ca club, sală de distracţii, port etc. Nu intră în categoria terenurilor de instrucţie, de poligoane, de sedii (cazărmi) ş.a. Are o construcţie, fostul conac al moşiei şi o sală de sport 8+1 din beton armat” (fila 3 raport).

3.3. Preluarea fără titlu valabil față de Facultatea de drept

3.3.1. În cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că „titlul de deţinere a Statului pentru terenul menţionat este nul absolut” pentru că moştenitorii erau cunoscuţi şi nu s-a probat că terenul a fost arendat mai mult de şapte ani consecutiv, aşa cum cereau dispoziţiile art. 3 din lege.

O asemenea afirmaţie a rămas, însă, o simplă susţinere, căci reclamanta nu a probat-o, deşi hotărârea Comisiei de expropriere din 21 martie 1946 este amplă şi explicită, indicând clar temeiul legal al exproprierii „moşiei succesiunea C. Stoicescu”.

Nici o dispoziţie imperativă a Legii nr. 187/1945 nu a fost încălcată în procedura exproprierii moşiei Băneasa – Dămăroaia, iar invocarea în acţiune, a nesocotirii prevederilor Decretului nr. 83/1949 este străină cadrului legal al exproprierii şi preluării de stat.

Aşadar, preluarea s-a făcut cu titlu valabil, iar destinaţia dată imobilului expropriat, aceea de rezervă de stat, prin dezmembrarea dreptului de administrate – cercetare, apărare ş.a. – nu încalcă scopul şi principiile Legii nr. 187/1945 a reformei agrare. Într-o atare situaţie bunul, aflat în domeniul public al statului, nu poate fi retrocedat în natură reclamantei şi intervenienţilor Popa Ecaterina şi Isăilă Mihai.

3.3.2. În raport cu Facultatea de Drept, însă exproprierea s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 187/1945, cele două texte de lege invocate de Comisia de expropriere (art. 3 lit. e şi g) ca temei al preluării nefiind incidente. De altfel, chiar în cuprinsul Hotărârii din 21 martie1946 (punctul 5) se recunoaşte dreptul (în litigiu) al Facultăţii, în cota de 3/8 şi se rezervă acesteia posibilitatea restituirii în natură pe baza probării dreptului de proprietate, deşi este confirmată ca legatar universal al defunctului C. C. Stoicescu. Cum s-a relevat în precedent, dreptul de proprietate pe cote părţi (3/8) al Facultăţii s-a născut de la decesul autorului (1944) şi a fost atestat, apoi, prin hotărârile judecătoreşti examinate.

Prin urmare, Facultatea de Drept nu făcea parte din titularii dreptului de proprietate funciară expropriabili, conform Legii nr. 187/1945, iar dispoziţiile art. 3 lit. „e” („bun de mână moartă”) şi „f” (arendat mai mult de 7 ani consecutiv anterior) nu erau aplicabile dreptului dobândit de Facultate.

Aşadar, preluarea s-a făcut tară titlu valabil, printr-un act ilegal, fiind o deposedare de fapt şi nu în temeiul unei dispoziţii de lege aplicabilă, ceea ce echivalează cu o expropriere ilegală, contrară şi finalităţii Legii nr. 187/1945.

Întrucât această privare de proprietate ilegală a continuat după 20 iunie 1994, când România a ratificat CEDO, prin Legea nr. 30/1994, pe temeiul art. 20(2) din Constituţia revizuită, se constată că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 1(1) din Protocolul nr. 1 Adiţional al Convenţiei („violarea continuată”) aşa cum a decis, în mod constant şi jurisprudenţa CEDO.

În consecinţă, instanţa de apel a pronunţat o decizie legală relativ la acţiunea reclamantei şi ai intervenienţilor Popa Ecaterina şi Isăilă Mihai, dar ilegală în raport cu dreptul de proprietate preexistent al Facultăţii de Drept, ceea ce atrage modificarea ei, în parte, astfel încât, i se va recunoaşte dreptul de proprietate indiviză cu Statul român, într-o cotă de 3/8 din Parcela A aşa cum a fost individualizată prin expertiza Popescu, omologată de instanţă.

4. Administrarea legatului prof. C. C. Stoicescu de către Facultatea de drept a Universității din București. Hotărârea nr. 826/27.07.2020 al Consiliului profesoral privind ”alocarea veniturilor moștenirii ”Constantin Stoicescu”.

4.1. Prin Testamentul său din 17.07.1941, Prof. C. C. Stoicescu a lăsat Facultății de drept din București, 3/8 din averea sa (”Fondul Stoicescu”) și a instituit anumite sarcini. Elementele esențiale ale testamentului în privința sarcinilor, astfel instituite, sunt următoarele:

a) moștenirea inițială viza o serie de imobile, iar sarcinile aveau în vedere în menținerea acestora (capitalul Fondului Stoicescu);

b) Facultatea de drept (prin intermediul Consiliului Facultății) urma să dispună de veniturile acestui capital (”venitul ce se va încasa”);

c) principala sarcină a testamentului este aceea de a acorda ”ajutoare studenților merituoși și lipsiți de mijloace”;

d) de asemenea, se pot acorda ”burse pentru studierea dreptului în străinătate”;

e) se mai poate acorda un premiu (din trei în trei ani) pentru cea mai bună teză susținută în cadrul Facultății în domeniul dreptului roman, istoriei dreptului sau dreptului civil;

f) în sfârșit o bursă anuală va fi acordată celui mai bun absolvent al Colegiului ”Matei Basarab” din București.

4.2. Categoriile de studenți, ajutoarele, burse și premii

”Decanul Facultății de drept este împuternicit să decidă acordarea ajutorului ”Constantin Stoicescu”, de la caz la caz, și în acele situații în care studenții nu depășesc venitul mediu net pe membru de familie de 2000 de lei, dar au obținut cel puțin media 7,50, pentru:

studenții orfani de unul sau de ambii părinți (inclusiv în cazul în care în certificatul de naștere al studentului este menționat un singur părinte):

studenții care suferă de boli deosebit de grave (în acest din urmă caz se poate acorda și o sumă mai mare decât cuantumul stabilit pentru ca studenții să poată suporta mai ușor costurile tratamentului medical) și

studenții aflați în alte situații speciale”.


[1] Extras din decizia nr. 791/03.02.2005 a ÎCCJ – Secția civilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate (cota de 3/8) al Facultății de drept (decizie motivată de judecător Marin Voicu).


Prof. univ. dr. h.c. Marin Voicu
Doctor în drept civil al Facultății de drept a Universității din București