Marian Enache: A apăra Constituția este expresia fidelității față de țară

Alina Matei
Alina Matei
Marian Enache
Marian Enache

Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule judecător Marian Enache, președintele Curții Constituționale a României, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. Astăzi este Ziua Constituției. Împlinește 31 de ani. Cum este EA – Constituția – astăzi, în zi de sărbătoare?

Marian Enache: Constituția actuală a României, care împlinește, așa cum precizați, la 8 decembrie 2022, 31 de ani, reprezintă o manifestare de voință a suveranității poporului român în ceea ce privește opțiunea sa fundamentală pentru democrație și stat de drept prin consacrarea unui nou mod de organizare statală și a unui nou tip de societate, antitetică statului totalitar și unei societăți închise și autarhice, caracteristică sistemului politic și ideologic unipartidist, perimat și incompatibil cu sensul istoriei. Constituția României, aprobată prin referendum național la 8 decembrie 1991, a fost adoptată de o Adunare Constituantă, desemnată prin alegeri și alcătuită pe baze politice pluraliste. Legea fundamentală este un document politico-juridic de importanță majoră pentru istoria poporului român, care, prin propria sa voință, a repudiat în timpul Revoluției din Decembrie 1989 vechiul regim politic și, prin noua Constituție, și-a constituit un nou stat și un nou sistem de drept potrivit aspirațiilor sale de libertate și demnitate compatibile cu valorile și principiile vieții politico-constituționale din lumea civilizată. Această opțiune clară, pentru democrație, a poporului român a fost un pas uriaș, care a schimbat statutul și destinul politic al țării, demonstrând vocația noastră în receptarea și practicarea modelului de democrație constituțională europeană, garantarea suveranității politice a țării, garantarea unității și solidarității cetățenilor români, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială, și protecția drepturilor și libertăților omului, separația și echilibrul puterilor în stat, pluralismul politic și social, supremația Constituției și a controlului constituționalității, garanție esențială împotriva arbitrarului și a excesului legilor. Toate aceste valori și mecanisme ale democrației și culturii constituționale au condus la instituirea unui sistem de exigențe în interiorul ordinii juridice și la crearea unui mediu instituțional în conformitate cu cerințele statului de drept.

Au fost create premisele integrării țării noastre în structurile euroatlantice, România participând la procesele și transformările politice din Uniunea Europeană și NATO ca una dintre țările cu o poziție importantă în proiectele geostrategice, politice și militare din zonă. Întreaga deschidere și integrare a României în aceste structuri a fost posibilă și datorită suportului constituțional oferit de Constituția din 1991, revizuită în 2003, care a reprezentat o veritabilă „coloană vertebrală” a organizării și funcționării statului și societății românești, un sistem de referință și de validare a sistemului juridic și de garantare a drepturilor omului. În acest sens, cu prilejul aniversării celor 31 de ani de la aprobarea Constituției țării, putem vorbi despre viabilitatea acestui act fundamental în modelarea unui cadru constituțional adecvat pentru desfășurarea procesului democratic, în pofida unor inerente imperfecțiuni ale Constituției și a unei vieți politice uneori paradoxale și tumultuoase. România a traversat 31 de ani fiind considerată o țară angajată în procesul democratic ca un stat organizat constituțional, care a reușit aderarea europeană în temeiul Constituției actuale.

Fără intenția de a fetișiza în sine rolul Constituției, născută ca urmare a unor profunde schimbări în societatea noastră românească, rol care rămâne fundamental pentru organizarea statului de drept și pentru democrație, consider că actuala Constituție și-a îndeplinit într-o măsură considerabilă menirea pentru care a fost creată, putând fi considerată drept un alt moment istoric al continuității și vitalității constituționalității românești, de valorificare a tradițiilor autohtone îmbinate cu elementele de modernitate europene.

Consider că se cuvine să promovăm cu toții mai mult spiritul și cultura constituționalismului în viața politică și socială prin formarea unei conștiințe juridice corespunzătoare pentru respectarea și apărarea valorilor înscrise în Legea fundamentală.

Nu trebuie să uităm ce a spus un cunoscut constituționalist francez, Jean Gicquel, și anume că dreptul constituțional și constituționalismul sunt o mărturie a civilizației occidentale.

Alina Matei: Deschiderea și dialogul sunt două dintre direcțiile asumate de dumneavoastră la momentul preluării mandatului de președinte al Curții Constituționale. Care este, pentru dumneavoastră, modul ideal de comunicare la nivelul Curții?

Marian Enache: Deschiderea, dialogul și consolidarea echidistanței față de autoritățile publice sunt și trebuie să fie  direcții inseparabile și corelative în activitatea Curții Constituționale. Deschiderea presupune, în mod necesar, dialogul și comunicarea cu celelalte entități instituționale, inclusiv cu societatea. Curtea Constituțională, ca orice altă instituție, nu poate fi în afara societății. Prin intensificarea acestor două modalități de lucru putem realiza o dezvoltare instituțională mai bună, o transparență și o cunoaștere mai concretă a activității instituției. În fapt, ne propunem mai multe planuri de promovare a acestor direcții.

În primul rând, susținem un dialog și o colaborare optime, îmbunătățirea relațiilor de colegialitate în interiorul Curții Constituționale, cu respectarea convingerilor și independenței judecătorilor atât în dezbateri, cât și în exprimarea votului, inclusiv libertatea formulării unor opinii separate sau concurente, dar și găsirea unor elemente comune pentru îndeplinirea unor acțiuni de interes pentru activitatea de ansamblu a instituției, care cuprinde mai multe componente alături de cea principală, funcția jurisdicțională.

În al doilea rând, ne propunem un dialog în planul relațiilor interinstituționale cu autoritățile din sistemul judiciar, autoritățile legislativă și executivă, pentru a cunoaște, informal, mai bine realitățile și problematica din domeniile lor de activitate, cu păstrarea integrității atribuțiilor și competențelor fiecăreia dintre aceste autorități și fără interferențe sau influențe instituționale între acestea și competențele Curții Constituționale. Dialogul și schimbul de informații profesionale nu înseamnă ingerințe în activitatea acestor autorități, scopul fiind acela al comunicării oficiale instituționale și evitarea recluziunii instituționale. De altfel, Curtea Constituțională a mai cunoscut asemenea precedente, întâlniri pe teme profesionale și informale, și vrem să ne imaginăm multiplicarea acestui tip de acțiuni prin consultări cu cei interesați să le realizeze.

În al treilea rând, dorim să promovăm deschiderea și dialogul în planul relațiilor internaționale prin organizarea unor întâlniri bilaterale între Curtea Constituțională și alte curți constituționale sau curți supreme de justiție. Avem în vedere un program aprobat de judecătorii plenului Curții pentru anul 2023. Și în a doua jumătate a anului 2022 s-au realizat asemenea întâlniri și schimburi de experiență cu reprezentanți ai instituțiilor și personalități internaționale. Există și un program de participare la întâlniri și schimburi profesionale și în privința magistraților-asistenți ai Curții Constituționale.

O altă direcție de acțiune este preocuparea pentru recuperarea tradițiilor privind controlul de constituționalitate și aducerea în spațiul Curții a unor simboluri, lucrări și a memoriei unor personalități care au contribuit în perioada antebelică și interbelică la promovarea controlului de constituționalitate în România. Toate acestea reprezintă pentru noi repere de continuitate. Un exemplu de asemenea personalitate este și constituționalistul Constantin G. Dissescu, care, prin opera și activitatea sa științifică, a contribuit la fundamentarea dreptului constituțional și a fost, la timpul său, un promotor al controlului de constituționalitate.

Plenul Curții Constituționale intenționează să adopte, cu prilejul aniversării a 31 de ani de la nașterea Constituției, în cadrul unei ședințe solemne, o hotărâre prin care Sala de consiliu, unde au loc deliberările și luarea Deciziilor, să poarte numele marelui constituționalist Constantin G. Dissescu. Vor urma în cadrul activităților Curții și alte acțiuni, cu titlul de restitutio, reeditarea unor lucrări valoroase din sfera dreptului constituțional și promovarea unei simbolistici corespunzătoare în spațiul și atmosfera Curții Constituționale, care să ateste istoria existenței și evoluției constituționalismului și a unei vieți constituționale românești, în scopul reconectării instituției noastre la spiritul acestor tradiții incontestabile.

Alina Matei: Care este relația dintre un judecător constituțional și cartea vie numită Constituție?

Marian Enache: Constituțiile se adoptă, de regulă, în anumite condiții istorice concrete, în perioade de mari transformări ale societății și schimbări ale cursului evenimentelor din viața unui popor. În istoria constituțională a Europei, în care se integrează și istoria constituțională a României, cu excepția perioadei comuniste, au existat câteva valuri de constituționalism intrinseci progresului și civilizației națiunilor. Constituțiile, denumite și așezăminte politico-juridice ale națiunilor, prin conținutul, forma și scopurile lor, se caracterizează, spre deosebire de alte legi, prin stabilitate, printr-o durată mai mare a existenței lor în ordinea juridică și au un efect structurant asupra întregului sistem de drept și de normă de validare fundamentală a acestuia.

Principiul stabilității Constituției, menținerea ei în viața politică a comunității o perioadă mult mai îndelungată comparativ cu alte legi obișnuite ar putea, abstract vorbind, să determine și un proces de confruntare a Legii fundamentale cu dinamica vieții sociale, sub toate aspectele ei, împrejurare care ar putea crea un dezacord între textele Constituției adoptate într-un timp mai îndepărtat și actualitate (prezent). „Materialele de construcție juridică” ale unei constituții sunt mai rezistente și mai plastice și ele alcătuiesc ceea ce se numește „constantele constituționalismului”, care îi conferă, de altfel, un grad mai mare de stabilitate față de toate celelalte componente ale unui sistem de drept. În reglementările sale, constituțiile întrebuințează categorii și principii de maximă generalitate și chiar universale, alături, evident, și de elementele tradiționale specifice sau volitive ale constituantului național. În constituțiile românești democratice începând cu 1866 și până la Constituția din 1991 inclusiv există un element de continuitate, adaptare și modernizare a unor valori, principii și instituții, o tradiție care a fost valorificată critic.

Textele Constituției devin însă viabile și eficace numai odată cu aplicarea lor și în această ipostază putem vorbi despre viața unei constituții, despre transfigurarea ei într-o „cartă vie”, pentru că numai în acest fel ea acționează în realitate și produce efectele pentru care a fost edictată.

Judecătorul constituțional, pentru a aplica prevederile Constituției în controlul de constituționalitate exercitat pe calea unei obiecții sau a unei excepții, recurge la metode de interpretare a textelor constituționale în raport cu motivele de neconstituționalitate invocate privind unele legi sau părți din acestea. Prin această operațiune rațional-juridică se realizează o deplină înțelegere a conținutului și sensului unui text constituțional în raport cu criticile de neconstituționalitate a unor texte de lege pretins neconstituționale, formulate de subiecte determinate în Constituție.

Interpretarea Constituției implică atât o abordare originalistă, cât și una permanent ancorată în realitățile cu care se confruntă societatea, și anume cea circumscrisă dreptului viu. În acest cadru, putem observa elemente originaliste în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr.580 din 20 iulie 2016), care au în vedere înțelesul general acceptat al unor termeni/noțiuni/concepte la momentul adoptării Constituției. Teoria dreptului viu – și, ca o digresiune, trebuie să remarcăm contribuția fundamentală la apariția acestei teorii a lui Eugen Ehrlich, profesor la Universitatea din Cernăuți, în lucrarea sa Grundlegung der Soziologie des Rechts (1913) – are în vedere o interpretare evolutivă a textelor juridice și constă în motivarea unei hotărâri sau a unei decizii prin raportarea conținutului juridic al reglementării la realitățile concrete prezente în viața socială. Putem aminti mai multe decizii ale Curții Constituționale în care interpretarea evolutivă a conceptelor constituționale a reprezentat elementul care a adaptat jurisprudența la realitatea socioeconomică sau chiar juridică existentă (Deciziile nr. 766 din 3 iunie 2010, nr. 1533 din 28 noiembrie 2011 sau nr. 498 din 10 mai 2012).

Apreciez că instanța constituțională, în interpretarea Constituției, poate utiliza ambele teorii, însă, desigur, nu cu privire la unul și același concept. Ele trebuie să se îmbine în mod organic și să asigure acea securitate juridică de care trebuie să beneficieze orice persoană într-un cadru constituțional existent. Aceste teorii nu se exclud, astfel că din coexistența lor nu putem decât să tragem concluzia că unele concepte constituționale pot fi interpretate numai prin prisma înțelesului lor originar, din perioada adoptării Constituției, pe când altele se pliază și se adaptează exigențelor unei societăți aflate într-o permanentă dinamică.

Alina Matei: Ce valoare a avut pentru dumneavoastră, când ați fost numit judecător al Curții Constituționale, calitatea de vicepreședinte al Comitetului Adunării Constituante din 1990?

Marian Enache: A fost o șansă pentru mine să particip la „nașterea” unei Constituții în care am fost efectiv implicat, atât la elaborarea proiectului Constituției în Comisia de redactare a acestuia, cât și la dezbaterile din Adunarea Constituantă, împreună cu regretații Vasile Gionea, Amadeo Lăzărescu, Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, precum și cu profesorii în viață Florin Bucur Vasilescu, Ioan Vida, Ioan Leș și alte personalități ale timpului, membri ai Adunării Constituante din 1990, care au contribuit la apariția Constituției din 1991. Cine are curiozitatea să parcurgă lucrările Constituantei din 1990 va putea observa că întreaga activitate, durata și procedurile democratice, problematica, documentarea internațională și argumentările grupurilor politice parlamentare, idealismul, seriozitatea și dorința sinceră a membrilor acelei Adunări de a da țării o Constituție au avut semnificația unei veritabile școli a constituționalismului la începuturile democrației românești. Ca o referință generală, pot spune că toate partidele din acea perioadă, coparticipante la dezbaterile din Constituantă, indiferent de coloratura lor politică, au fost călăuzite de Ideea Europei și de tradiția constituționalismului românesc. Chiar și modelele folosite la adoptarea Constituției, precum și sursele de inspirație și expertiza erau de sorginte europeană. Sigur că această experiență nemijlocită a oferit tuturor celor care au participat la realizarea acestei opere o înțelegere mult mai profundă a modului de a concepe o constituție, a fundamentării unor soluții adoptate, dar mai ales o percepție mai sensibilă a spiritului unei constituții. Această experiență legislativă este foarte importantă în procesul de  interpretare istorică și a intenției constituantului în construcția edificiului constituțional. Am considerat că experiența dobândită în Constituantă îmi este utilă pentru o mai bună hermeneutică în aplicarea textelor din Constituție la situațiile concrete pe care Curtea le are de soluționat. În cadrul Curții Constituționale au fost și sunt judecători care nu au trecut prin experiența unei Constituante, dar care prin pregătirea profesională excepțională și experiența din diferitele domenii ale dreptului au contribuit și contribuie în mod substanțial la calitatea și valoarea jurisprudenței Curții. Nu este, cred, determinant, pentru a fi un judecător eficace al Curții, să fi avut privilegiul să participi la procesul de elaborare a Actului fundamental, dar sigur că o asemenea experiență își are utilitatea ei din perspectiva modului de a înțelege mișcarea și însemnătatea constituționalismului în ansamblul său, precum și eficiența sa în dezvoltarea democratică a unei societăți.

Alina Matei: Cum trebuie apărată „suveranitatea” Constituției și de către cine?

Marian Enache: Discuția trebuie începută de la premisa suveranității. Suveranitatea este fundamentul și expresia legitimității puterii politice, precum și unul dintre elementele constitutive ale statului român, alături de teritoriul și populația țării. În temeiul suveranității, un stat este îndrituit să-și exercite supremația internă și independența în raporturile cu celelalte state, în calitate de subiecte de drept internațional public.

Însăși noțiunea de organizare politică a unei comunități umane presupune în mod organic conceptul și realitatea suveranității. Nu poate exista un stat ca organizație politică a unei națiuni fără atributul suveranității. Prin urmare, pentru sistemul puterii organizate statal, suveranitatea reprezintă o valoare constituțională fundamentală, iar principiul supremației Constituției se referă în mod direct la garantarea suveranității ca unicul izvor al puterii politice. Dacă ne referim la ideea unei „suveranități” a Constituției, aceasta trebuie înțeleasă în sensul poziției dominante a Constituției în cadrul sistemului de drept, al forței sale juridice în raport cu celelalte acte normative, al apărării valorilor pe care aceasta le consfințește, ca urmare a manifestării de voință a poporului care a aprobat prin referendum actuala Constituție.

Pentru o aplicare efectivă a acestor valori fundamentale a fost înființată Curtea Constituțională, după modelul european. Prin rolul și funcțiile ei, aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională, care, prin competențele acordate de Constituție, în special prin realizarea controlului de constituționalitate, pune în practică, concretizează dispozițiile constituționale, adoptând decizii general obligatorii, cu opozabilitate erga omnes, asigurând prin aceasta exigențele statului de drept și supremația Constituției.

Curtea Constituțională reprezintă o structură instituționalizată de aplicare, promovare și apărare a Constituției, prin prerogativele atribuite de însăși Legea fundamentală. Formele de apărare a Constituției sunt însă multiple, începând de la înșiși cetățenii unui popor, cărora Constituția le stabilește statutul constituțional și legal, continuând cu fiecare autoritate și fiecare instituție care, tot prin Constituție, au obligativitatea respectării ei, și până la patriotismul constituțional, obligația etică de respectare și apărare a Constituției, care incumbă tuturor persoanelor ce au ori au dobândit cetățenia română.

Alina Matei: Activitatea Curții Constituționale este densă, intensă și sub lupă. Mă refer aici doar la cea care privește termenele de judecată. 8.800 de dosare erau la momentul preluării mandatului dumneavoastră de președinte al Curții. Cum percep judecătorii acest număr mare/foarte mare de dosare?

Marian Enache: Ca o precizare prealabilă, trebuie să observăm faptul că aproximativ 95% din activitatea Curții Constituționale este axată pe soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești. Analizând dinamica sesizărilor Curții Constituționale în cei 30 de ani de activitate, putem observa că după un început mai timid, odată cu anul 1997 numărul sesizărilor crește, ajungând în anul 2009 la un record absolut de sesizări înregistrate pe rolul Curții Constituționale. Doi factori explică acest lucru: pe de o parte, apetența cetățenilor pentru justiția constituțională, iar, pe de altă parte, efectul suspendării obligatorii a cauzelor odată cu sesizarea Curții Constituționale. Prin Legea nr.177/2010 a fost eliminată posibilitatea suspendării cauzei a quo, iar prin Decizia nr.1.106 din 22 septembrie 2010, Curtea a validat această lege, chiar atrăgând atenția asupra abuzului de drept procesual constând în sesizarea Curții Constituționale în vederea suspendării judecării cauzei. După acest moment, odată cu eliminarea cauzei de suspendare a proceselor, putem afirma că sesizările înregistrate pe rolul Curții au crescut în continuare. Însă acest indicator de creștere a sesizărilor vine și cu neajunsurile sale. În prezent, Curtea nu este dimensionată corespunzător pentru a face față acestui număr mare de sesizări. Numărul magistraților-asistenți a rămas cel reglementat prin Legea nr.124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, respectiv 22, iar, statistic vorbind, Curtea nu poate pronunța – având în vedere experiența ultimilor 10 ani – mai mult de 950 de decizii în fiecare an.

Așadar, situația actuală în care avem pe rol aproximativ 10.000 de dosare nu este unică în istoria Curții Constituționale, însă ceea că particularizează trendul actual este constanța sesizărilor, precum și faptul că activitatea de soluționare a acestora este întinsă pe 4 ani (avem pe rol, în diferite stadii, dosare din 2019, 2020, 2021 și 2022). Dacă în 2011 – odată cu eliminarea cauzei de suspendare obligatorie a judecării cauzelor, numărul sesizărilor a cunoscut un recul deosebit, în prezent nu se întrevede un asemenea recul al sesizărilor. Dimpotrivă, am observat că, lunar, rolul Curții se încarcă cu mai multe sesizări decât cele soluționate. De aceea, trebuie să răspundem la situația de față cu două tipuri de soluții: prima constă în dimensionarea corectă a magistraților-asistenți în sensul angajării unui număr mai mare, ceea ce presupune declanșarea în viitorul apropiat a unui concurs, iar a doua constă în identificarea unor soluții novatoare pentru a facilita rezolvarea mai rapidă a cauzelor aflate pe rolul Curții. Mai exact, în ceea ce privește cea de-a doua componentă, am în vedere simplificarea judecării cauzelor repetitive sau a cauzelor ce se soldează cu o soluție de „devenită inadmisibilă” (în condițiile în care anterior o excepție de neconstituționalitate a fost admisă, celelalte excepții având același obiect devin inadmisibile sau sunt inadmisibile, după caz). Spre exemplu, în prezent, aceste tipuri de cauze reprezintă aproximativ 25% din cele aflate pe rol. Desigur, măsuri pentru fluidizarea activității Curții au fost luate încă din anul 2021 – a se vedea Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr.9 din 23 iunie 2021 referitoare la modul de realizare a procedurii de înștiințare a părților în procedura în fața Curții Constituționale –, însă ele trebuie corelate și cu alte măsuri care să ducă la rezultatul dorit – degrevarea rolului Curții.

În anul 2022 s-a realizat o reînnoire a Curții Constituționale cu trei noi judecători și vom încerca să combinăm experiența judecătorilor numiți în anii 2016 și 2019 cu experiența profesională a noilor noștri colegi, dar, desigur, toți resimțim numărul mare de dosare aflate pe rolul Curții Constituționale. Avem discuții în fiecare zi pentru a găsi soluții optime pentru soluționarea mai rapidă a sesizărilor. Este nevoie de un efort mai susținut pentru rezolvarea acestei problematici, pentru că altfel nu vom face față fluxului deosebit de mare de dosare.

Alina Matei: Respectarea legilor și a Constituției este obligatorie. Cum trebuie ea înțeleasă de către magistrați și în special cu privire la art. 147 alin. 4 din Constituție, chiar și în condițiile în care unii dintre aceștia poate nu sunt de acord cu deciziile Curții Constituționale?

Marian Enache: Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Orice sistem de drept este construit și se bazează pe ierarhii, pentru că, altfel, ar exista un permanent risc la adresa securității juridice. Statul de drept reprezintă o garanție a democrației constituționale, în timp ce justiția constituțională este o condiție indispensabilă a statului de drept. În acest cadru, caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și aplicarea acestora constituie o expresie a independenței judecătorului. Aceste două concepte de natură constituțională se corelează în mod organic, fiind exclus orice raport antitetic între ele.

Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale nu poate fi judecată într-o singură cheie, în sensul  că s-ar exprima numai prin faptul că aceasta trebuie impusă judecătorului sub sancțiunea disciplinară. Dimpotrivă, judecătorul trebuie să înțeleagă că obligativitatea deciziilor Curții este în mod necesar legată de sistemul de drept în care el funcționează. Și că, deopotrivă, independența judecătorului înseamnă respectarea legii, ceea ce asigură, astfel, securitatea juridică și încrederea justițiabilului.

A fi de acord sau nu cu o lege sau cu o decizie a Curții Constituționale sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție este o poziție pur subiectivă a judecătorului, ce se poate exprima fie în discuții informale, fie în literatura juridică, însă o asemenea „stare de spirit”  nu produce efecte juridice deoarece nu se poate obiectiva într-un instrument juridic. Excepția de neconstituționalitate este  un mijloc juridic prin intermediul căruia judecătorul poate chiar din oficiu să sesizeze Curtea Constituțională și să conteste, astfel, prezumția de constituționalitate a normei, dar nu pentru că nu este de acord în mod subiectiv cu aceasta, ci pentru că norma juridică, în optica judecătorului, contravine  Constituției. La fel și excepția de nelegalitate sau acțiunile în anularea actelor administrative. Nu avem de-a face cu o poziție subiectivă/volitivă, ci cu o poziție compatibilă cu rigorile dreptului.

Alina Matei: Și dacă, totuși, un resort subiectiv al judecătorului conduce la înlăturarea de la aplicare a unei decizii a Curții Constituționale?

Marian Enache: În aceste condiții, intervine abaterea disciplinară privitoare la exercitarea funcției cu rea-credință (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 520 din 9 noiembrie 2022). Judecătorul, în fond, ocupă o funcție publică și exercită prerogativele aferente acesteia, fiind lato sensu un funcționar public. Or, unei persoane care ocupă o funcție publică nu îi este permis să eludeze cadrul normativ existent prin concretizarea propriei sale voințe.

În discursul public s-a adus în discuție existența unei poziții distonante între Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în privința aplicării deciziilor Curții Constituționale. În această paradigmă, așa cum am subliniat și în întrevederea pe care am avut-o cu domnul Lenaerts, președintele CJUE (la 30 septembrie 2022), dialogul judiciar pe calea întrebărilor preliminare este soluția unei jurisprudențe concordante între cele două instanțe (europeană și națională). Se poate preveni astfel punerea judecătorului în situația de a alege între a aplica cele două decizii – a Curții Constituționale, respectiv a CJUE. Și atunci nu mai este necesară o reglementare națională potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor instanței constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară (a se vedea pct.3 din dispozitivul Hotărârii CJUE din 21 decembrie 2021, pronunțată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19).

Alina Matei: Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale poate produce un efect de impunitate sistemică?

Marian Enache: Subliniez faptul că CJUE s-a raportat la două dintre deciziile Curții Constituționale (Deciziile nr. 685 din 7 noiembrie 2018 și nr. 417 din 3 iulie 2019), care în subtextul deciziei antereferite (pct. 2 din dispozitiv)  a stabilit că judecătorul național le poate înlătura dacă sunt de natură să creeze un „risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general”. În acest context, au apărut în discuție cel puțin trei întrebări legitime, și anume: dacă o persoană poate să fie condamnată cu încălcarea legii naționale; dacă judecătorul unei cauze concrete, a unei spețe, poate să evalueze „riscul sistemic de impunitate”; și dacă judecătorul are instrumentele necesare pentru determinarea acestuia.

Nu pot să nu observ că hotărârea CJUE are o anumită raționalitate în aplicarea dreptului Uniunii Europene, în sensul asigurării unui cadru european unic și unitar de libertate, securitate și justiție, obiectiv prevăzut de art.3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În practică, această hotărâre a CJUE poate comporta unele dificultăți obiective pentru judecătorul cauzei, punându-l pe acesta în situația de a identifica acele elemente sistemice – care nu rezultă în mod direct din economia cauzei pe care o are de soluționat – pentru justificarea neaplicării dreptului național, inclusiv a deciziilor instanței constituționale. Este o problemă nouă care a apărut în întregul spațiu european, nefiind particulară sau specifică doar României. De aceea, ea reprezintă o provocare pentru toate sistemele de drept naționale din cadrul UE, dar nu constituie, în opinia mea, o problemă insolubilă. Dialogul judiciar, trimiterile preliminare către CJUE sunt mijloacele prin care se poate ajunge la o soluționare echilibrată a dificultăților generate de punctele de contact dintre cele două ordini juridice.

Alina Matei: În această toamnă, domnul judecător Koen Lenaerts, președintele CJUE, a fost în România, împreună cu doamna judecător Octavia Spineanu-Matei, judecătorul român la CJUE. A reapărut problema preeminenței corelației/complementarității dintre constituțiile statelor UE și dreptul UE/al tratatelor. Sau poate chiar preeminența dreptului supranațional? Cum arată balanța?

Marian Enache: A fost o acțiune organizată împreună cu Înalta Curte de Casație și Justiție și Institutul Național al Magistraturii, la care au fost invitați președintele CJUE, Koen Lenaerts, și reprezentantul României la CJUE, doamna judecător Octavia Spineanu-Matei. Sigur că tema centrală în cadrul acestor convorbiri au constituit-o raporturile dintre dreptul UE, dreptul național și constituțiile statelor membre ale UE. Delegația CJUE a avut o întâlnire de lucru și la sediul Curții Constituționale, unde, împreună cu judecătorii Curții, au fost învederate aspecte privind actualele tendințe și interpretări ale aplicării dreptului UE în sistemul dreptului național, precum și jurisprudențe ale CJUE și ale altor instanțe de contencios constituțional din statele membre ale UE. Evident că a existat și o prezentare a jurisprudenței Curții Constituționale și a relației dintre Curtea Constituțională și CJUE. Această întâlnire a delegației CJUE cu judecătorii Curții Constituționale a fost binevenită, deoarece în cadrul acestui dialog ne-am putut verifica reciproc opiniile și cred că s-au restabilit termenii unui real dialog și ai unei cooperări judiciare eficiente cu CJUE, bazate pe încredere, reciprocitate și curtoazie, cu respectarea celor două ordini de drept, națională și europeană, în care să fie asigurate supremația Constituției și aplicarea cu prioritate a dreptului UE, potrivit art.148 alin.(2) din Constituție, după natura cazuisticii pe care o va avea de rezolvat Curtea Constituțională, în funcție de fiecare speță în parte. Întâlnirea cu delegația CJUE constituie o bază pentru continuarea și dezvoltarea dialogului și cooperării judiciare europene.

Raporturile de interactivitate și complementaritate dintre curțile constituționale naționale și CJUE se realizează prin trimiterile preliminare către instanța europeană, ori de câte ori se interpune față de norma de referință națională o normă a dreptului UE care nu este pentru instanța națională suficient de clară sau precisă și care, cum este cazul României, prezintă relevanță constituțională. CJUE este instanța europeană care interpretează și aplică prevederile tratatelor UE și ale legislației derivate și, prin urmare, trebuie să existe o interacțiune cu instanțele naționale, inclusiv cu cele de contencios constituțional, pentru o aplicare corectă a normelor dreptului UE, în măsura în care CJUE are competențe să se pronunțe pe anumite materii. Curtea noastră a avut o asemenea întrebare preliminară la CJUE în Cauza Coman, iar, ca urmare a Hotărârii CJUE și a Deciziei Curții Constituționale, soluția noastră fundamentată prin colaborarea judiciară a devenit jurisprudență aplicabilă la nivelul statelor UE. Au fost însă și alte cauze în care Curtea Constituțională a apreciat că nu se impune sesizarea CJUE, dar aceasta nu trebuie interpretată ca o ignorare a CJUE și o neaplicare a dreptului UE. Nu cred că putem vorbi despre manifestări de rea-credință și nici despre pretenții de infailibilitate, nici ale Curții Constituționale și nici ale CJUE. În discuțiile cu delegația CJUE s-a exprimat această idee a concilierii pozițiilor, pe care o consider foarte importantă.

Esențial este ca atunci când apar diferențe de opinii între curțile naționale și CJUE să avem un dialog judiciar concret, prin care să putem realiza acest schimb de opinii, pentru că ele apar nu ca reacții de „detașare” ale instituțiilor noastre, ci ca moduri diferite de interpretare a unuia și aceluiași fapt sau text juridic. Întotdeauna între juriști și chiar între unele instanțe din sistemul național au existat diferențe de soluții judecătorești în aceleași categorii de cauze, care au fost ulterior rezolvate prin interpretări unitare.

Pentru noi, modul principial de a lucra rămâne dialogul și colaborarea judiciară europeană, cunoașterea felului fiecăruia de a gândi și de a aplica dreptul, și nu tendințele de izolare și reactivitate, în care să dăm vina unii pe alții, deoarece o astfel de atitudine poate genera tensiuni și conflicte inutile, dificil de demontat. Am constatat că avem nevoie de mai multă comunicare, de mai multă diplomație juridică, pentru a construi împreună, chiar și în planul instituțiilor judiciare, o Europă unită, o Europă a patriilor. Printr-o cooperare onestă putem contribui, mai ales prin intermediul dreptului, la realizarea obiectivelor comune ale UE. Prin aplicarea ordonată și diferențiată a dreptului național și a dreptului UE, după cum impune natura fiecărei cauze în parte, nu se suprimă Constituția și nu se renunță la suveranitatea României. Numai prin respectarea demnității și identității naționale a fiecărui popor se poate realiza un progres în procesul de integrare a țării în conformitate cu angajamentele asumate prin semnarea tratatelor de aderare.

Curtea Constituțională este și rămâne, prin competențele sale, stabilite prin Legea fundamentală, un garant al Constituției și al respectării, în egală măsură, a tratatelor euroatlantice și a celorlalte tratate internaționale potrivit principiului pacta sunt servanda, care prevăd garanții universale pentru drepturile și libertățile omului.

Este necesar să identificăm un mod de lucru pragmatic, o cadență potrivită și echilibrată în aplicarea diferențiată a celor două ordini juridice, care nu se subordonează una celeilalte, dar cooperează pentru aplicarea standardelor superioare de protecție a drepturilor omului.

Cred că este mai rațional să înlocuim schimbul de replici sterile cu un dialog statornic între Curtea Constituțională și Curtea Europeană de Justiție, care, împreună, dezvoltă constituționalismul european prin constituționalismul național. Este, în ultimă instanță, necesitatea înțelegerii faptului că prin aderarea României în structurile euroatlantice suntem în prezența unei noi culturi politice și a unei noi perspective a dreptului, care trebuie însușite și aplicate în mod unitar și rațional, fără însă a cădea în păcatul unei uniformizări fatale, care prin efectele ei ar putea submina înseși temeiurile unității noastre europene. În același timp, este util să intensificăm dialogul și schimbul de încredere, inclusiv între instanțele naționale, pentru a avea o bază de înțelegere mai bună și o raportare convergentă la cerințele integrării euroatlantice.

Europa este, împreună cu Statele Unite ale Americii, „leagănul dreptului constituțional, și acest rol nu este numai istoric”. În prezent, cunoaștem în Europa o adevărată resurecție a constituționalizării dreptului, un nou val de constituționalism european, generat de instituirea dreptului UE.

Alina Matei: Cum sunt relațiile dintre judecătorii Curții Constituționale? Nu doar la deliberări, ci, în general, ce atmosferă este în interior?

Marian Enache: În desfășurarea activității Curții Constituționale, atât sub aspect jurisdicțional, cât și sub aspectul adoptării măsurilor administrative, plenul se conduce după principiul colegialității și al egalității votului. Curtea este compusă dintr-un număr de nouă judecători, numiți în condițiile stabilite de Constituție. Judecătorii Curții nu fac parte dintr-o structură ierarhică și în exercitarea atribuțiilor se bucură de independență, potrivit Constituției și legii de organizare și funcționare a Curții Constituționale.

Fiecare dintre judecătorii Curții, așa cum este și firesc, are profilul său profesional și de personalitate, dar și experiențe juridice instituționale și sociale diferite, dobândite în activitățile anterioare, trăsături care conferă fiecărui judecător o individualitate specifică și puternică. Aceste particularități nu împiedică, ci, mai degrabă, contribuie la realizarea unui climat de lucru în deplină colegialitate, cooperare și respect reciproc în exprimarea opiniilor și argumentelor, asigurându-i-se fiecărui coleg dreptul la propriile convingeri și independență în votarea unei decizii.

La nivelul unei instituții precum Curtea Constituțională nici nu ar putea fi vorba despre un altfel de climat, respectul fiind cuvenit, mai întâi, instituției și responsabilităților pe care le incumbă aceasta.

Reînnoirea plenului din iunie 2022 cu alți trei colegi judecători s-a desfășurat în condiții optime și apreciez că aceștia s-au integrat rapid, și-au preluat atribuțiile și au început deja să soluționeze cauzele repartizate. Nu vreau să ofer o imagine idilică și armonică a relațiilor colegiale, pentru că în orice grup uman pot exista și unele inadvertențe în abordarea unor aspecte ale activității, dar toate aceste inerente și umane situații sunt subordonate întotdeauna scopului de a ne concentra și organiza activitatea de așa manieră încât deciziile Curții să aibă o bună calitate și să fie utile destinatarilor. Pot să vă asigur că în Curte există o atmosferă de lucru constructivă și că toți judecătorii contribuie la realizarea activității jurisdicționale, precum și la dezvoltarea instituțională a Curții.

Colegii mei mi-au acordat încrederea de a avea un mandat pe trei ani de președinte al Curții Constituționale și, prin urmare, mie îmi revine îndatorirea de a lucra alături de ei pentru îmbunătățirea activității Curții. Puterea de schimbare ne aparține în egală măsură, pentru că eu, ca și fiecare dintre ei, am doar un singur vot în determinarea unor măsuri.

Alina Matei: Ce îi doriți Constituției?

Marian Enache: Acum, la aniversarea celor 31 de ani de existență, îi urez Constituției României „La mulți ani!”, fiind conștient că viabilitatea și longevitatea sa constau în interpretarea flexibilă din partea interpreților ei oficiali.

Îi doresc respect din partea noastră, în primul rând a celor care au obligația legală să o aplice în conținutul și spiritul ei la diversitatea realităților vieții sociale. Și, parafrazându-l pe Nicolae Iorga, care spunea că „istoria este cea dintâi carte a unei nații”, aș putea spune că și Constituția oricărui popor, deci și a poporului român, trebuie considerată o cartă a națiunii, întrucât, de la începuturile formării statului modern și până în prezent, în toate aceste constituții identificăm continuitatea și marcajele drumului poporului român în istoria politică a Europei, marile schimbări, ridicări și căderi ale regimurilor politice, de la cele democratice până la cele autoritariste și totalitare, care s-au repercutat asupra societății românești, dar și asupra vieții și libertății fiecărui român.

Dată fiind importanța crucială a Constituției pentru organizarea politică și a celorlalte componente ale vieții sociale, acest Document al conștiinței și identității naționale, de cultură politică și juridică, trebuie să primească respectul necondiționat al cetățenilor. Cred că un bun exemplu de urmat în această privință îl constituie Statele Unite ale Americii, ai căror cetățeni dintotdeauna au manifestat un respect profund pentru monumentul Constituției lor întemeietoare de la 1788. A respecta Constituția înseamnă a avea sentimentul propriei Constituții, a înțelege că faci parte dintr-un popor și că a fi cetățeanul unui stat este un rang social, o demnitate, și nu o simplă apartenență formală juridică la un anumit stat, doar un simplu certificat de cetățenie. A respecta și apăra Constituția este expresia fidelității față de țară.

Alina Matei: Dacă inteligența artificială ar scrie constituții, ar face-o după asemănarea celor de azi sau diferit?

Marian Enache: Din punct de vedere tehnico-juridic, este posibil ca algoritmii inteligenței artificiale să redacteze constituții mai performante decât cele existente astăzi, chiar și pentru cele mai înaintate și evoluate națiuni. În realitate, însă constituțiile nu apar oriunde și oricând. Condițiile apariției unei constituții sunt împrejurările și faptele excepționale ale unui popor, atunci când se configurează voința de a schimba lumea în care trăiești și ordinea sistemului de valori în care crezi. O constituție poate fi colocvial definită și drept o formă de manifestare a libertății și demnității unui popor în anumite contexte istorice, când unele generații au alte aspirații și vor să revoluționeze sau să amelioreze orizontul lumii într-o viziune nouă.

De aceea, spunem că o constituție este mai mult decât o lege obișnuită, o carte tehnică de guvernare, un catalog de drepturi în sine, este o cartă a etosului unui popor, care cuprinde, în același timp, și aspirațiile și cuceririle universale ale omului, indiferent de apartenența politică la un anumit stat. Putem afirma că o constituție este cu atât mai competitivă cu cât integrează mai mult valorile universale în tradiția națională, realizând o sinteză național-universală, expresie a umanității în care trăim. De aceea, fiind doar un om și „fără abilități de inteligență artificială”, mă simt mai aproape de imperfecțiunea și limitele unor constituții care sunt creații umane decât de perfecțiunea inhibantă a unei constituții create de un autor străin de sensibilitatea umană.

Acesta este răspunsul meu, cel puțin pentru acest timp al vieții noastre. Nu pot spune mai mult despre aventura inteligenței artificiale și nu îi pot anticipa efectele asupra condiției omului, deși fac parte dintre aceia care cred în iminența și eminența rezultatelor acestui tip nou de inteligență, pentru ca împreună cu omul să realizeze un salt calitativ în domeniul cunoașterii, pentru un nou destin al speciei umane, mai bun decât cel pe care îl avem noi astăzi.

Alina Matei: Despre legile justiției ce ne puteți spune?

Marian Enache: Nu vreau să fac un comentariu mai amplu, dar legile justiției, cel puțin în controlul a priori, au trecut testul de constituționalitate.

Alina Matei: Unul dintre subiectele controversate în societatea noastră îl constituie și pensiile speciale. Care este opinia dumneavoastră?

Marian Enache: Nu am eu căderea să mă pronunț asupra acestei chestiuni! Este prematur să mă hazardez în formularea unor „pronosticuri” de constituționalitate și mă prevalez de obligația de rezervă în emiterea unei soluții concrete în această problemă. Din perspectiva doar a unei opinii generale, cred că regimurile juridice ale acestor pensii decurg din statusurile unor activități de cariere profesionale în statul român sau activități cu un conținut și condiții specifice, care se regăsesc în orice societate democratică și care presupun anumite particularități în exercitarea lor.

Alina Matei: Dar în ceea ce privește criteriul contributivității?

Marian Enache: Cred că în determinarea acestor drepturi trebuie cumulate criteriile generale ale contributivității, felul și durata muncii, complexitatea și nivelul importanței sociale a muncii în funcție de domeniul prestării unei activități socialmente necesare și utile, precum și natura raporturilor juridice în temeiul cărora s-a prestat munca. Evident că aceste evaluări și analize obiective revin aprecierii legiuitorului. Este o materie în care, în opinia mea, cu totul subiectivă, legiuitorul trebuie să elimine orice „tendințe ale jocului electoral” și să aibă în vedere implementarea unui sistem coerent și stabil printr-o reglementare obiectivă a acestor drepturi fundamentale aparținând unor categorii socioprofesionale. Principiul egalității presupune totdeauna diferența specifică și în niciun caz egalitarismul. Această problemă serioasă pentru interesele reale ale oamenilor ar trebui clarificată prin identificarea, mai întâi, a principiilor care generează modul de calcul al acestor drepturi, pentru diferitele tipuri de activități prestate în domenii diferite, găsirea unor soluții diferențiate pe criterii obiective pentru aceste tipuri de activități, în scopul asigurării cerinței constituționale de securitate juridică a acestor drepturi, și scoaterea definitivă a acestei teme din câmpul competiției electorale dintre partide. În afara acestor precizări principiale, nivelul pensiilor sau indemnizațiilor mici trebuie raportat la cerințele unui nivel de trai decent, iar statul, potrivit Constituției, este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, să garanteze cu precădere acestei categorii de populație asistență medicală în unitățile sanitare de stat, să ia măsuri de asistență socială și alte forme de asigurări sociale publice sau private. Sunt obligații pe care statul, prin legislație, a început să și le asume. Este doar un început promițător, dacă avem în vedere faptul că una dintre trăsăturile statului român este aceea de stat social.

Sistemul de pensii cu toate componentele sale trebuie să fie unul structurat și predictibil, iar corecțiile necesare dinamice trebuie făcute în cadrul aceluiași sistem de bază fără schimbări și reveniri permanente, uneori și cu accente de retroactivitate a legii.

De aceea, cred că, pentru realizarea unui asemenea sistem, înainte de toate este necesar să se convină principiile proprii fiecărei componente a sistemului și apoi să se recurgă la determinări concrete de cuantumuri.

Alina Matei: Se vorbește mult despre rolul politic al Curții Constituționale. Cum apreciați aceste considerații care se fac despre Curte?

Marian Enache: Esențial este modul de abordare al acestei teme, care suscită încă discuții în opinia publică generală. Pentru o înțelegere adecvată, trebuie să spun că ori de câte ori există o competență conferită prin constituție unei curți sau unui tribunal constituțional ori unei instanțe judecătorești ce efectuează controlul de constituționalitate, actele jurisdicționale emise de aceste autorități se pronunță într-o materie politică, materie care, prin normarea juridică, nu mai este o problemă de politică pură, ci devine o problemă a dreptului, care se analizează și se judecă prin mijloacele și normele specifice dreptului stabilite în Constituție, nu prin mijloacele specifice politicii de partid. Așadar, prin soluționarea unor cauze, aflate în competența acestor autorități de control constituțional, nu se soluționează chestiuni politice ca atare. Materiile din Constituție sunt de natură politică, dar prin reglementarea lor juridică au devenit materii ale dreptului, în speță ale dreptului constituțional. Prin importanța lor majoră pentru societate, acestea au devenit, în concepția constituantului, obiect de reglementare juridică, ce se impune tuturor părților implicate în raporturile specifice ale dreptului constituțional. Putem spune că Legea fundamentală „este documentul politic cel mai juridic”.

Trebuie să facem distincție între, pe de o parte, politica partidelor, care utilizează în demersurile lor mijloace și metode de lucru, de promovare și de afirmare a unor programe ideologice într-o competiție de tip partizan pentru realizarea unor interese și mize electorale, și, pe de altă parte, rațiunea obiectivă a politicului, care, în esență, se referă la activitatea de organizare și conducere a unui stat și a unei societăți pe baza unor reguli, mecanisme, proceduri și exigențe înscrise în Constituție. Vorbim despre organizarea constituțională a statului, instituționalizată și formalizată în norme juridice de drept constituțional. Normele de drept constituțional însele reglementează relații politice, instituind reguli de conduită obligatorii pentru organizarea activității statale și a puterii publice prin conținutul, modul și limitele de exercitare a prerogativelor. Aceste delimitări constituie diferența netă dintre politica partidelor și autoritatea constituțională instituționalizată, care exercită prerogative și competențe în materii politice, reglementate prin normele juridice ale dreptului constituțional. De altfel, acestea sunt și competențele unei curți sau ale unui tribunal constituțional, care, în exercitarea atribuțiilor sale, pronunță soluții în domenii care constituie obiectul de reglementare al dreptului constituțional. Având în vedere acest obiect de reglementare, dreptul constituțional a mai fost denumit, uneori, și „drept de stat” sau „drept politic”. Deoarece autoritățile constituționale își exercită atribuțiile prin interpretarea și aplicarea normelor juridice ale Constituției, care reglementează, în esență, materii politice de drept constituțional, pronunțând decizii cu caracter jurisdicțional, s-a considerat în doctrină că natura juridică a acestor autorități este mixtă, politico-jurisdicțională.

Desigur că prin interferența unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională cu obiectivele și interesele imediate ale unor partide, care se exprimă și afirmă în mod partizan, pot fi generate speculații și reacții de nemulțumire circumstanțială din partea acestora, potrivit expresiei unui autor străin: „Ce fel de Constituție e asta, dacă nu se aplică așa cum știu eu?”.

În România din perioada interbelică, aceste lucruri erau cunoscute și tratate ca atare. Academicianul-jurist Andrei Rădulescu arăta despre Înalta Curte de Justiție că, „pe lângă rezolvarea litigiilor obișnuite și asigurarea unității de interpretare și aplicare a legilor, pe lângă supravegherea disciplinară a corpului judecătoresc, ea este chemată ca Înaltă Curte de Casație să joace și un rol politic (s.n.), atunci când judecă în contenciosul administrativ și înlătură actele abuzive ale Puterii executive, în validarea alegerilor, în care controlează constituirea Parlamentului, în controlul constituționalității legilor, prin care se înlătură greșelile Puterii legiuitoare și se apără Constituția”.

Reprezentanții cei mai autorizați ai opiniei publice, jurnaliștii, cunosc aceste lucruri, mi-am permis doar să le precizez mai mult pentru opinia publică generală.

Alina Matei: Se mai afirmă că prin modul de desemnare a judecătorilor la Curtea Constituțională se imprimă un caracter politic acestei instituții.

Marian Enache: Aceasta este o problemă care, practic, nu se mai discută în statele europene în care funcționează curți sau tribunale constituționale, cunoscut fiind că și în aceste state desemnarea judecătorilor constituționali se realizează prin același tip de proceduri și din partea acelorași categorii de autorități.

Justificarea de sorginte europeană a aplicării acestui sistem de desemnare o reprezintă obligația de ingratitudine a judecătorului față de autoritatea care l-a numit, precum și prevalența și responsabilitatea exercitării atribuțiilor în funcția în care a fost învestit. Independența judecătorului este asigurată de regimul de incompatibilități și de asigurarea unei remunerații convenabile.

O altă garanție a independenței judecătorului se referă la faptul că autoritatea care l-a desemnat nu îi mai poate revoca mandatul. Apoi, mai este și faptul că mandatul este limitat la un număr de ani și nu mai poate fi reînnoit. Aceste forme de protecție a mandatului judecătorului constituțional sunt invocate pentru a putea fi evitate influențele sau presiunile politice.

În Statele Unite ale Americii, garantarea totală a independenței judecătorului este numirea acestuia pe viață.

Adevărul este că, în realitate, candidaturile acestea se depun, în practică, la propunerea unor partide și se votează în cele două Camere ale Parlamentului de o majoritate politică, iar șeful statului desemnează prin decret o anumită persoană. Fără a fi ipocriți, înseamnă că o majoritate constituită își desemnează judecători la Curtea Constituțională, cu respectarea, însă, a condițiilor legale de numire. Cu alte cuvinte, partidul sau partidele care, în urma alegerilor, formează majoritatea au și posibilitatea să stabilească, prin diverse numiri, configurația algoritmică a unor autorități, cu respectarea condițiilor legale în care își exercită atribuțiile, și pot avea, în diferite perioade de timp, în cadrul democrației, orientări mai mult sau mai puțin sociale, liberale, conservatoare. Este un fenomen identificabil peste tot în instituțiile statelor democratice.

Regula care trebuie respectată, însă, riguros după desemnarea unui judecător este evitarea ingerințelor și influențelor politicii de partid, care implică interese conjuncturale, de grup, ce tind să nesocotească legile țării; curțile și tribunalele constituționale sunt situate, prin statutul și competențele lor, în afara ierarhiei și a perimetrului celor trei puteri în stat și trebuie să acționeze independent, imparțial, obiectiv și impersonal în raport cu celelalte puteri și autorități ale statului, raportându-se permanent la imperativul supremației Constituției.

Însă motivul determinant, însușit în statele europene, al desemnării judecătorilor constituționali de către autoritățile politice rezidă în faptul că aceste organisme sunt înzestrate cu reprezentativitate democratică și, în virtutea acestei calități, pot conferi o legitimitate derivată autorităților în care se fac numirile de persoane, legitimitate necesară acestor autorități, având în vedere importanța statală a prerogativelor pe care le exercită în funcțiile lor.

Sunt state democratice europene în care președintele autorităților constituționale este desemnat de șeful statului sau de către Parlament ori, cum este și cazul României, este ales de judecătorii plenului acestor autorități.

Conferirea acestei legitimități prin numirile făcute de puterile în stat, formate pe baza alegerilor democratice, fac instituțiile puternice și le conferă o formă de legitimitate democratică, altfel, acest tip de autorități care exercită atribuții de putere în stat ar trebui ele însele să-și întemeieze exercițiul acestor atribuții printr-o altă formă de legitimitate democratică, respectiv alegerea lor de către corpul electoral. De regulă, în democrațiile reprezentative, formarea instituțiilor urmează rezultatele alegerilor.

O decizie a unei curți constituționale este, în același timp, o decizie juridică, dar și un act de democrație pe care trebuie să-l desăvârșească decizia constituțională.

De aceea, în opinia mea, strict personală, prin natura, competențele și rolul acestor autorități constituționale nu ar trebui să fie un monopol exclusiv al juriștilor, ci ar putea fi desemnați, într-o anumită proporție, în aceste curți și specialiști din alte domenii de activitate socio-umane, care ar putea contribui la înțelegerea unor fapte sociale, economice și culturale din societatea românească, ce ar conduce la o fundamentare mai adecvată a deciziilor autorităților constituționale, în acord cu realitățile vieții sociale. Prezența nejuriștilor poate avea „avantajul de a scuti instanța de control constituțional să se închidă în considerații de drept pur, pozitivist, fără a se gândi la rezonanțele social-politice ale deciziilor sale”, s-a afirmat în doctrina franceză. Pentru mine, modelul inițial pe care l-am și propus în Constituantă, propunere amendată de membrii acesteia, a fost cel al Consiliului Constituțional francez, care avea o altă sferă de atribuții și își desemna pe alte criterii componența, dar Constituanta din 1990, ca și revizuirea Constituției din 2003 au optat pentru înființarea unei Curți Constituționale mai puternice.

Alina Matei: Care sunt diferențele dintre sistemul instanțelor judecătorești din România și Curtea Constituțională, deoarece lucrurile nu sunt întotdeauna clare pentru publicul larg?

Marian Enache: Modelul european de control de constituționalitate, spre deosebire de cel american, presupune existența unei instanțe specializate în evaluarea constituționalității normelor juridice. Constituția din 1991 a optat pentru modelul european de control al constituționalității, model larg răspândit în Europa occidentală. Mai mult, toate statele central- și est-europene au optat pentru un asemenea model după căderea Cortinei de fier.

În ceea ce privește denumirea instanței specializate, aceasta cunoaște diverse variațiuni, fiind întâlnită sub denumirea de Curte, Consiliu sau Tribunal Constituțional. Legiuitorul constituțional originar român a stabilit denumirea de Curte Constituțională tocmai pentru a indica și sublinia rolul său specific, natura jurisdicțională a activității sale, precum și poziția sa distinctă față de sistemul judiciar. Pentru a răspunde la întrebarea Dumneavoastră trebuie luate în considerare cele trei paliere, cu mențiunea că acestea sunt într-o legătură indisolubilă. Astfel, prin rol specific înțelegem înzestrarea instanței constituționale cu atribuții proprii și distinctive, care nu țin de niciuna dintre cele trei puteri ale statului, respectiv contenciosul constituțional. Faptul că puterile statului, inclusiv cea judecătorească, aplică zi de zi Constituția nu înseamnă că exercită competențele specifice Curții, ele neputând evalua constituționalitatea normelor sau constata neconstituționalitatea lor, cu toate efectele și consecințele pe care o asemenea decizie le implică. Natura jurisdicțională a activității Curții are în vedere ideea de interpretare cu caracter general obligatoriu a Constituției cu prilejul soluționării cauzelor cu care este învestită.

Rezultă, așadar, că instanța constituțională nu face parte din și nu intră în logica sistemului ierarhic al instanțelor judecătorești. Curtea Constituțională dispune de competențe distincte, separate și bine individualizate față de cele ale instanțelor judecătorești, astfel că nu se poate ajunge la o confuzie a rolurilor între acestea. Competența Curții Constituționale este stabilită de Constituție și de legea sa de organizare și funcționare, intervenind în materii diferite de cea atribuită – de către legiuitorul constituant – instanțelor judecătorești.

Odată cu aprobarea prin referendum a Constituției din 1991, controlul de constituționalitate nu mai face obiectul competenței instanțelor judecătorești, fiind o competență originară și exclusivă a Curții Constituționale.

În discursul public s-a arătat că deciziile interpretative ale Curții Constituționale ar aduce atingere competenței de interpretare a legii de către instanțele judecătorești. Nimic mai fals. Prin intermediul acestor decizii, instanța constituțională elimină din sfera dreptului pozitiv acel conținut normativ al actului primar analizat care nu este în conformitate cu Constituția. Această eliminare se face prin intermediul mai multor tehnici, convergente în esența lor, care înglobează două direcții: descifrarea exigențelor constituționale în raport cu norma analizată și condiționarea existenței normative a acesteia de respectarea acestor exigențe. În această ipoteză, faptul că nu este pronunțată o decizie pură și simplă de neconstituționalitate demonstrează, pe de o parte, că nu întreaga normă juridică este neconstituțională, ci numai un fascicul al acesteia, iar, pe de altă parte, că, procedându-se astfel, Curtea evită eliminarea din fondul activ al legislației a normei juridice cu al cărei control de constituționalitate a fost învestită, iar aplicarea ei se face în sensul stabilit prin decizia interpretativă a Curții. În consecință, prin pronunțarea unor astfel de decizii, Curtea Constituțională nu atinge competența instanțelor judecătorești, ci le sprijină în sensul ca activitatea lor de interpretare și aplicare a normelor să se desfășoare în cadrul și limitele Constituției.

În concluzie, Curtea Constituțională și instanțele judecătorești au competențe bine delimitate, distincte, care se integrează organic în cadrul constituțional existent. Între ele nu există o structură ierarhică și nici nu se află într-o competiție instituțională, ținând seama de atribuțiile lor diferite, dar concordante în ceea ce privește buna funcționare a autorităților publice și protecția drepturilor și libertăților fundamentale.

Alina Matei: Există și raporturi instituționale formale între instanțele judecătorești și Curtea Constituțională?

Marian Enache: Evident, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Am în vedere două niveluri pe care aceste raporturi funcționează. Pe de o parte, instanțele judecătorești sunt cele care au competența de a învesti Curtea Constituțională cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate, așadar, Curtea își exercită atribuțiile prevăzute de Constituție, iar, pe de altă parte, odată ce Curtea a pronunțat o decizie, le revine sarcina de a o respecta și de a o pune în practică.

În ceea ce privește raportul formalizat care duce la învestirea Curții cu soluționarea unor cauze, acestea se circumscriu obiecției de neconstituționalitate (formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite) sau excepției de neconstituționalitate (ridicată în fața instanțelor judecătorești). Aceste raporturi formale se desfășoară după o procedură prevăzută de lege, cu îndeplinirea anumitor condiții de admisibilitate; de aceea și indicăm în deciziile noastre că am fost legal învestiți cu soluționarea obiecției sau a excepției de neconstituționalitate, după caz. În aceste coordonate, nu pot să nu remarc ajutorul deosebit pe care instanțele judecătorești ni-l acordă prin formularea opiniei lor asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate, opinie care, desigur, nu este obligatorie pentru Curte, fiind un punct de vedere, o părere a judecătorului a quo.

În ceea ce privește obligația instanțelor judecătorești de a respecta deciziile Curții Constituționale, menționez că aceasta decurge din art.147 alin.(4) din Constituție și este o condiție imanentă a statului de drept. Decizia se prezintă ca un tot unitar sub aspectul considerentelor și al dispozitivului, orice tentație de a le disocia trebuind eliminată. Curtea Constituțională nu poate ea însăși să pună în practică propriile sale decizii, această sarcină revenind celor trei puteri ale statului, inclusiv puterii judecătorești. În acest context, îmi amintesc o remarcă – considerată, totuși, apocrifă – a fostului președinte al Statelor Unite ale Americii Andrew Jackson, care, fiind nemulțumit de o decizie a Curții Supreme, pronunțată în Cauza Worcester vs Georgia (1832), ar fi exclamat: „John Marshall has made his decision, now let him enforce it!” [„John Marshall (președintele Curții Supreme a SUA în perioada 1801-1835 – s.n.) a pronunțat această decizie, acum să îl lăsăm pe el să o pună în practică!]. Prin urmare, impunerea, respectarea și aplicarea deciziilor Curții Constituționale este și o obligație de natură constituțională a instanțelor judecătorești și, în același timp, o expresie a principiului colaborării loiale între autoritățile statului.

În aceste condiții, instanțele judecătorești sunt un partener privilegiat al Curții Constituționale, întrucât au un rol deosebit atât în sesizarea acesteia, cât și în concretizarea deciziilor pronunțate, indiferent că acestea mențin sau înlătură prezumția de constituționalitate a normei.

De asemenea, precizăm că tot o formă de parteneriat instituțional cu autoritatea judecătorească este și faptul că procurorul participă și pune concluzii în cauzele de pe rolul Curții Constituționale care vizează soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate.

Alina Matei: Ce s-ar putea face pentru ca deciziile Curții Constituționale să fie mai bine citite de nejuriști?

Marian Enache: Este o misiune dificilă, dar nu imposibil de realizat. Și aceasta pentru că exprimarea deciziilor se face în limbaj juridic, care, uneori, prin ermetismul său, nu oferă un acces deplin unui public mai larg la înțelegerea unor raționamente de tip juridic.

Calitatea justiției constituționale se exprimă, în primul rând, prin motivarea deciziilor Curții, care, inevitabil, se formulează în raționamente juridice. Preocuparea pentru ca acestea să fie mai accesibile publicului larg a existat de la începuturile înființării Curții și rămâne în continuare un obiectiv și al noului plen, și, în acest sens, există unele idei pe care va trebui să le implementăm.

Ne referim la o structurare mai clară și mai explicită a raționamentului juridic, la o mai mare concizie care să facă decizia mai ușor de parcurs, la o stilistică mai coerentă, pentru o înțelegere a conținutului deciziilor.

Observăm că, uneori, tendința manifestă de exhaustivitate în redactarea unei decizii poate duce la redundanța ei și la o dificultate în diseminarea conținutului juridic.

Sigur că nu sunt lucruri simple și imediat realizabile, dar există această preocupare la nivelul Curții Constituționale pentru găsirea celor mai potrivite metode pentru o redactare mai explicită a deciziilor.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii JURIDICE.ro.

Marian Enache: Se apropie sărbătorile de iarnă, care pentru noi, românii, în buna tradiție strămoșească și spirituală, sunt un prilej de bucurie în familie și împreună cu cei dragi, un moment al încrederii și speranței într-o viață mai bună, al iertării și toleranței, al bunei-dispoziții și al proiectelor de viitor.

Tuturor cititorilor JURIDICE.ro le doresc multă sănătate și Sărbători binecuvântate!

Să fie pace pentru toți, să fim mai buni și mai toleranți unii cu alții!

La mulți ani tuturor cititorilor JURIDICE.ro!

Alina Matei: Vă mulțumesc pentru convorbire!