Succinte considerații critice cu privire la teza ”omogenității” constituționale în ordinea juridică a Uniunii Europene

Marin Voicu

1. Ordinea juridică a UE nu se bazează pe o Constituție proprie, ci de tratatele TUE și TFUE

1.1. Tentativa elitelor UE de a impune Statelor membre o Constituție[1] a fost anihilată prin referendum național de două state fondatoare a Comunităților europene, Franța (iunie 2005) și Țările de Jos (Olanda – iunie 2005).

1.2. Tratatele de la Lisabona, 01.11.2009 – dreptul primar al UE – construcție normativă a Statelor membre ale UE, au preluat valorile, principiile și marea majoritate a prevederilor proiectului constituțional, mai puțin, pe cele care proclamau sau induceau tendințele spre federalism și suveranism.

TUE și TFUE NU au consacrat, ca valoare și principiu al Uniunii, supremația/primatul dreptului UE față de dreptul intern al Statelor naționale membre, consemnând ”Supremația” din jurisprudența CJUE, în Declarația nr. 17 – Anexă la TFUE, într-o formulă ambiguă, dată în ”gestiunea” serviciului juridic al Comisie Europene (?!), ceea ce atestă o anumită fragilitate a ordinii juridice a UE.

CJUE legiferează în mod curent, creează și afirmă principii și norme, în lipsa de corespondent în tratate, stabilind un anumit cadru normativ obligatoriu pentru Statele naționale membre și ignorând total deciziile jurisdicțiilor acestora, în special a celor constituționale[2].

1.3. Problematica divergentă a raportului dintre dreptul UE și dreptul intern al Statelor naționale membre ale Uniunii s-a acutizat, după jurisprudența constituțională a Poloniei (2020-2021), în acord cu cea constantă a Curților constituționale din Germania, Franța, Spania, Portugalia, Lituania, România s.a.

Potrivit tratatelor, TUE NU are misiunea și competența de a valida, extralegal, soluțiile politice ale instituțiilor UE ori opțiunile federaliste ale unor lideri europeni, jurisprudența sa neputând depăși limitele fixate prin TUE (art. 14-19), în care se stabilește imperativ că: ”CJUE hotărâște, în conformitate cu TRATATELE”[3].

Nu există dispoziții în TRATATE prin care CJUE să fie investită cu funcția/misiunea de ”Garant al Supremației Tratatelor”, așa cum prevăd constituțiile Statelor membre pentru Curțile constituționale (”garant al supremației constituționale”), nu odată, jurisdicția unională de la Luxemburg, ignorând conținutul și efectele substanțiale ale principiului fundamental înscris în art. 4 (2) TUE (”Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui Stat membru”), și în art. 6 (3) TUE (”Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”).

1.4. Dreptul jurisprudențial al UE a construit principiile supremației absolute, al efectului direct și pe cel indirect (?), implicit al actelor juridice neobligatorii (recomandările, avizele), contrar dispozițiilor imperative ale art. 288 TFUE, ceea ce excede, cu mult, limitele de competență instituite de TUE.

Aceasta, în condițiile în care jurisprudența Curților constituționale ale Statelor naționale membre a asigurat un ”zid” (bloc) de constituționalitate”, protector al supremației constituțiilor naționale în fața dreptului UE și a deciziilor CJUE, în acord cu principiile înscrise în art. 2-6 TUE. Soluțiile adoptate în ultimii ani au vizat același ”front constituțional”, sub diverse forme, precum ”teoria contra limitelor”, (Portugalia), ”bloc de constituționalitate”-(Franța), ”Clauza de eternitate și de identitate constituțională națională, intangibile-(Germania), ”protecția suveranității naționale” și a ”Constituției istorice”-(Ungaria), ”Curtea constituțională un zid al suveranității statului”-(Italia) și altele.

În pofida acestei jurisprudențe constituționale constante, CJUE NU a adoptat, în ultimii aproape 60 de ani (de la hotărârea Costa/Enel-1964) principiul interpretării evolutive, realiste și acord cu dinamica noilor realități, jurisprudența sa, rămânând încremenită în timpul trecut involut, și, în total dezacord cu principiile consacrate de CEDO privind ”interpretarea progresistă, evolutivă și realistă”, cu ”doctrina dreptului viu”, afirmată în jurisprudența constituțională, ca un ”bastion” de netrecut al unei culturi politice a Uniunii, marcată de un deficit democratic major.

Din păcate, însă, CJUE a optat imperativ pentru anihilarea în acord deplin cu obiectul și finalitatea stabilită în art. 1-6 TUE.

1.5. Potrivit Tratatelor, pe care se întemeiază Uniunea, acestea ”constituie cadrul procesului de creare a unei Uniuni, tot mai profunde, între popoarele Europei” (art. 1 al. 2 TUE), și, în care, Statale naționale membre, exercită funcția primordială de formare a arhitecturii instituțiilor unionale, în calitate a acestora de ”constructori exclusivi” ai structurii și componenței instituțiilor (autorităților) UE, dar și de fundamentare a ordinii juridice unionale.

Elementul structural al competențelor UE îl constituie ”Principiul atribuirii”, conform căruia ”Uniunea acționează NUMAI în limitele COMPETEȚELOR care i-au fost atribuite de Statele membre prin tratate, pentru realizarea OBIECTIVELOR stabilite prin aceste tratate. Orice competență care NU este atribuită Uniunii prin tratate aparține Statelor membre” (art. 6 alin. 2 TUE).

Așadar, tratatele UE au instituit o ordine juridică unională, stabilind și fixând în mod clar și expresiv, limita până la care dreptul UE este imperativ față de dreptul statelor naționale membre și de la care autonomia decizională aparține acestora, în ceea ce privește marile obiective și competențe (partajate și exclusive).

Consacrând cele 6 valori fundamentale ale UE în art. 2 TUE (” Uniunea se ÎNTEMEIAZĂ PE VALORILE (1) respectării demnității umane, (2) libertății, (3) democrației, (4) egalității, (5) statului de drept, precum și pe (6) respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbaț”), Uniunea afirmă că principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică, trebuie să acționeze imperativ în mediul instituțional, normativ, administrativ și jurisprudențial al UE, ca și în dreptul intern al Statelor naționale membre.

În acest sens, atât jurisprudența constituțională, cât și doctrina au relevat, în esență, că: ”Recunoașterea și aplicarea în practică a principiului supremației dreptului UE depinde de adoptarea și acceptarea sa de către sistemele de drept și constituționale ale Statelor membre”[4].

1.6. Uniunea Europeană NU poate afirma existența unei ordini constituționale proprii legitime, ci, a ordinii juridice unionale, constituită din dreptul primar (tratatele și Carta) și din dreptul derivat (actele juridice obligatorii și neobligatorii – art. 288 TFUE).

”Problema esențială a UE și a Statului de drept în funcționarea instituțiilor sale constă în a ”căuta un bun echilibru între respectul identității Statelor membre, a culturii lor, a tradițiilor și diversității lor și de altă parte, a necesității unui proces decizional central eficace, democratic și transparent, a aplicării uniforme a dreptului, a puterii de a răspunde efectiv sfidărilor economice, sociale, ale mediului și de securitate din sec. XXI, la care niciun Stat membru nu poate face față singur[5].

Din păcate, însă Uniunea, continuă să-și lărgească competențele, contrar ordinii juridice instituită prin tratate și a celei rezultată din tradițiile constituționale comune și din identitatea națională a Statelor membre, garantate de art. 4 și 6 TUE, care, precum se constată în ultimii ani acționează energenic, pentru a-și salva identitatea, cultura, tradițiile și diversitatea fiecăruia din ele.

1.7. În aceste circumstanțe factuale, teza omogenității constituționale în ordinea juridică a UE, afirmată în doctrina europeană în ultimul timp[6], pe care o vom prezenta pe larg în acest material[7], apare în contradicție cu realitatea conflictuală din raportul dintre dreptul și ordinea juridică a Uniunii și dreptul și ordinea constituțională a Statelor naționale membre, dar, mai ales, cu jurisprudența constituțională a acestora (la care am făcut unele referiri în cele ce preced).

Autorul confirmă că UE este o ”unitate în diversitate”, care se dezvoltă conform raportului dialectic dintre tendințele de uniformizare și recunoașterea diversității naționale, fiind, însă, supusă principiului atribuirii, iar în ce ”privește normele constituționale, problemele ce decurg din această relație dialectică se manifestă într-o formă tăioasă (acută)”, deși art. 4 (2) TUE relevă un anumit ”consens constituțional minim”, de natură a face față unor tendințe de secesionism, specifice statelor federale.

Autorul mai notează cu temeritate și realist că: ”În scopul de a pune în practică valorile partajate cu Statele membre (art. 2 TUE), se încearcă, la nivelul UE, întoarcerea, în forță, la omogenitatea constituțională, adică la formula juridică a federalismului, invocată adeseori în dreptul constituțional al Uniunii (?!) împreună cu ”suveranitatea federală”[8](?!).

În mod evident, o asemenea teză a ”omogenității constituționale”, susținută de ideea unui ”drept constituțional al Uniunii”, este totalmente străină valorilor, principiilor și competențelor partajate și exclusive, dar și a scopurilor UE afirmate de Statele naționale membre în Preambulul TUE,, încercând să reactiveze cei doi parametrii ai proiectului constituțional din 2005, respins rituos de cele doua State fondatoare, Franța și Olanda, în iunie 2005, orientarea către federalizare și suveranitatea europeană.

2. ”Omogenitatea constituțională și protecția drepturilor fundamentale și Statul de drept în ordinea juridică europeană” (de Giacomo Delledonne, în ”Politica europeană”, 2016/3, nr. 53, pp. 86/109).

2.1. Primatul dreptului UE și consecințele acestuia, în special privind uniformizarea juridică nu este, însă, de natură a determina clar și suficient sectoarele ordinii juridice în care instituțiile supranaționale dispus de o competență.

În principiu, însă, diversitatea națională, face parte din acest proiect european. Unitate, către uniformitate și recunoașterea diferențelor între componenți: este facil a se recunoaște elementele marcante ale regimurilor care sunt, în mod normal, calificare ca federale. Opera de unificare juridică se face adesea prin legătura directă cu dreptul și grație jurisprudenței pretoriene a CJUE.

Normele relevând nivelul cel mai ridicat în sistemele naționale ale izvoarelor dreptului au evident vocația de a modela în profunzime, ordinele juridice cărora le aparțin. Într-o anumită măsură, această diversitate constituțională, a Statelor membre este bine asumată la nivel supranațional: intrarea în vigoare la 01.01.2009 a art. 4 (2) din TUE, impune UE să respecte identitățile naționale ale Statelor membre, ”inerente structurilor fundamentale politice și constituționale”.

Până la care punct, însă, UE trebuie ea să se acomodeze diversității și chiar diversității constituționale între Statele membre în domeniile care nu sunt de competența sa?![9].

În scopul de a pune în practică valorile protejate, (art. 2 TUE), se încearcă întoarcerea în forță la omogenitatea constituțională, adică la formula juridică a federalismului care este invocată adeseori în dreptul constituțional al Uniunii (!?) împreună cu ”suveranitatea federală (!!).

2.2. Omogenitatea constituțională: întoarcerea la un concept clasic, adesea neglijat de doctrinele constituționale ale unei federații.

2.2.1. O clauză de omogenitate constituțională este prezentă, de exemplu, în Legea fundamentală de la Bonn din 1949-art. 28: ”Ordinea constituțională a landurilor trebuie să respecte principiile unui stat republican, democratic și social, guvernat de statul de drept, în sensul Legii fundamentale”.

Uneori se exagerează afirmându-se că omogenitatea constituțională este un element recurent al constituțiilor federale, clauzele constituționale de omogenitate federală fiind foarte generice, evocă noțiuni ca democrația, republică ori stat de drept sau principiul supremației dreptului federal.

2.2.2. După o opinie critică, mai radicală, aceste clauze reflectă ”timpurile bune”, ele încercând un anume consens constituțional minim, în timp ce în altă opinie ele sunt, într-adevăr, utile și necesare pentru a face față amenințărilor grave de secesionism, care, încă sunt prezentate în unele state europene (Spania, Marea Britanie, Belgia).

3. Omogenitatea constituțională și construcția europeană: dimensiunea exterioară a omogenității.

3.1. Primele etape de integrare europeană au fost marcate de o indiferență relativă față de ordinele constituționale ale Statelor membre, care se manifesta ca o consecință a obiectivelor limitate ale Comunității economice europene și a omogenității preexistente a celor 6 state fondatoare, care erau, toate, democrații liberale, aparținând Blocului occidental.

”În realitate, dimensiunea mesianică și vocația ”mobilizatoare” a proiectului original de integrare, a determinat Comunitățile să nu perceapă necesitatea de a explicita propriile lor valori”.

Extinderea UE și integrarea altor State din Europa ( a se vedea Grecia-1981, Spania și Portugalia-198, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca) au adus în actualitate întrebări asupra omogenității între structurile constituționale fundamentale ale Statelor membre, doctrina[10] calificând ”nevoia” de omogenitate constituțională care a marcat această serie de evenimente drept ”omogenitate exterioară”, întrucât se referă la compatibilitatea între ordinile juridice ale Statelor membre, precum și a Statelor aspirante să adere la Comunitățile europene”[11].

3.2. Etapa ulterioară a fost marcată de actul de la Copenhaga din 07.04.1978 intitulat ”Declarația asupra demersului”, adoptată de Consiliul european, în care se afirmă că: ”respectarea și menținerea democrației reprezentative și a drepturilor omului constituie elementele esențiale ale apartenenței la Comunitățile europene, ceea ce subliniază condițiile de aderare, între care se prefigurează și ideea unei ”omogenități constituționale interioare” a Statelor membre”[12].

Începând cu acest Act, opinează același autor, traiectoriile celor două posibile semnificații ale conceptului de omogenitate constituțională-una privind Statele candidate la aderare și cealaltă Statele membre, se disting mai clar, îndeosebi, prin criteriile de aderare de la Copenhaga, enunțate de același Consiliu European (al celor 15, acum) la 21/22 iunie 1993: ”Aderarea fiecărui Stat candidat presupune existența unor instituții stabile, garantând democrația, primatul dreptului, drepturile omului, respectul minorităților și protecția lor, existența unei economii pe piață viabilă, capabilă de a face față presiunilor concurențiale și forțelor pieții interne a Uniunii”.

4. Dimensiunea interioară a omogenității constituționale, conform prof. Giacomo Delledonne.

4.1. Tratatul de la Amsterdam-1997, a modificat ”intonația globală” a ”clauzei de omogenitate” de la Copenhaga, fiind înscrise în dreptul primar al UE: principiile libertății, democrației, respectul dreptului omului și libertăților fundamentale și Statul de drept, ca ”valori comune Statelor membre”.

Așadar, ”omogenitatea verticală” venea să se întâlnească cu ”omogenitatea orizontală”, precum toate dificultățile pe care le comportă definirea formei Uniunii Europene.

4.2. După alegerile legislative din Austria din 3.10.1999 care au adus la putere un partid care aplică teza că ”nicio violare a drepturilor fundamentale și a Statului de drept nu putea fi contestată în Austria și după sancțiunile aplicate de UE acestui Stat membru și refuzul de a le accepta ori colabora cu instituțiile UE pentru ameliorarea stării create, dar, mai ales, după decizia CJUE în cauza ”Haider” contra Austriei, s-a trecut la o nouă etapă în formulele de omogenitate constituțională proclamate de Tratatele de la Lisabona (TUE și TFUE), intrate în vigoare la data de 01.01.2009.

4.3. Prin art. 269 TFUE și art. 7 TUE s-au introdus măsuri/sancțiuni pentru asemenea acte, în caz de violare a drepturilor omului și a Statului de drept, precum suspendarea anumitor drepturi decurgând din apartenența la Uniune a Statului acuzat, inclusiv a dreptului de vot în Consiliul UE.

Unele din pasajele hotărârii Maastricht a Curții Constituționale a Germaniei (12.11.1993) au fost temeiuri pentru redefinirea conceptului de ”omogenitate constituțională” (exemplu ”poporul constituie baza autorității statului de drept și, deci, este necesar ca poporul însuși să dispună de o anumită omogenitate spirituală, socială și politică”).

Drept urmare, noțiunea de ”omogenitate constituțională” presupune existența unei anumite diversități interioare a Uniunii, conformă cu o numită compatibilitate între structurile constituționale ale Statelor membre, care trebuie să fie permanent rezervate.

5. Consacrarea valorilor fondatoare ale UE. Problemele de interpretare și de legitimitate.

5.1. ”Textul art. TUE, reluând art. 1-2 din tratatul constituțional (respins în iunie 2005 de Franța și Olanda), consacră ”cinci valori fondatoare” ale Uniunii: (1) respectul demnității umane, (2) a libertății, (3) a democrației, (4) Statului de drept și (5) respectul dreptului omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților.

Aceste valori sunt considerate a fi ”comune Statelor membre” , iar, conform art. 4 TUE, cele 5 valori trebuie să fie respectate de orice Stat european care dorește să adere la Uniune.

”Trebuie subliniat că dreptul primar-tratatele, utilizează termenul ”valori”, deși distincția între ”principii” și ”valori” este un veritabil locus classicus al filozofiei dreptului: după marii autori, valorile din art. 2 TUE pot fi recunoscute drept cauza absenței unui conținut prescriptiv, dând loc la o evaluare comparativă a situațiilor de fapt, iar după alții, din contră, tendința de a relativiza implicațiile utilizării formulei ”valori”, în loc de ”principii”, în această dispoziție a Tratatului.

Totuși, există aceste formulări foarte generice, susceptibile de mai multe interpretări: în scopul de a le da semnificații constrângerilor, va trebui să se facă referire la dreptul primar al UE, la Convenția CEDO și la libertățile fundamentale sau la alte tratate, precum Carta socială europeană sau Carta europeană a autonomiei locale.

În schimb, CJUE a decis că ”acest veritabil patrimoniu constituțional european, trebuie să joace un rol fundamental în interpretarea clauzei din art. 2 TUE, interpretarea sa relativă putând să prezinte și avantaje, cum arată istoria situațiilor în care problema aplicării art. 7 TUE s-a pus în mod concret. Violările, reale sau potențiale, care au fost renunțate cu aceste ocazii pot să releve o aplicare insuficientă a dispozițiilor Statului de drept sau a direcției generale a politicii unei țări”.

5.2. Implicarea protecției drepturilor fundamentale și a minorităților pot fi decriptate ca elemente care ”atestă succesul procesului de constituționalizare a Uniunii în aceste domenii”.

Potrivit CJUE (hotărârea Melloni vs. Italia), cu privire la întinderea domeniului de aplicare a Cartei de la Nisa-2000 și la semnificația art. 53 din Cartă, este imposibil de a reține o interpretare după care ”art. 53 din Carta autorizează de o manieră generală un Stat membru să aplice standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantate de Constituție, atunci când acesta este mai ridicat decât cel din Carta și, se opune aplicării dispozițiilor dreptului Uniunii” (Hotărârea Melloni, din 26.02.2013, cauza C-399/2011).

”Referirea la ”democrație și Statul de drept”, evocate în art. 3 TUE, poate să apară, însă, mai problematică. Astfel, printre elementele constitutive ale valorii democrației, se află alegerile libere și periodice pentru adoptarea unui regim reprezentativ sau de libertate aplicat de partidele politice sau de organizațiile politice. Această descriere se referă, în mod esențial, la concretizarea valorilor democratice la nivel național, în cadrul unei lecturi orizontale de imperativ de omogenitate constituțională. Este posibil să se utilizeze, de asemenea, într-un sens vertical? Tratatul de la Lisabona conține elemente încurajate: cum ne arată jurisprudența Curții Constituționale a Germaniei, o interpretare este departe de a face unanimitate, în special cu privire la noțiunea de ”Stat de drept”, care a înregistrat divergențe majore între interpretările naționale, în culturile juridice franceze, britanice sau germane.

Într-o asemenea bogăție doctrinară este totuși, posibilă reconstruirea unui ideal normativ de Stat de drept în tradițiile juridice naționale, printr-un efort major, de aplicare a tratatelor și de definire a unei noțiuni supranaționale de Stat de drept (?!).

5.3. ”Art. 2 TUE nu face nicio menținere în sensul că ”valorile fondatoare” sunt legate de domeniul economic și financiar, dar criza economică și a finanțelor publice naționale a generat reguli noi, de omogenitate constituțională, în domeniile economic și al finanțelor publice, accentuând aplicarea principiului echilibrului bugetar.

Totuși, rămâne întrebarea asupra legitimității juridice și sociale a acestei interpretări și, chiar, a reglementării speciale dată prin Regulamentul (UE) 1092/16.12.2020 privind condiționalitățile Statului de drept, prin care s-a adăugat la art. 2 TUE a 6-a ”valoare fondatoare”, reprezentând ”protecția bugetului și a finanțelor UE” (?!)[13].

6. Unele concluzii

1. ”Etapele recente de lărgire, marcate de aderarea țărilor din Europa centrală și orientală, au accentuat sentimentul că ”omogenitatea” constituțională în UE a celor 27 de State membre, nu este o evidență.

Paradoxal, intensificarea întrebărilor asupra compatibilității între structurile constituționale ale Statelor membre, a relevat imediat slăbiciunile dispozitivului juridic, precum și dificultățile teoretice și practice derivate din art. 2 și 7 TUE, atestând, în termeni generali și ratările procesului permanent de revizuire a tratatelor.

Se poate afirma că problemele omogenității constituționale a UE sunt o manifestare importantă a unui decalaj puternic între logica lărgirii construcției supranaționale și aprofundarea procesului de integrare.

Clauza de omogenitate, foarte necesară într-un proces federativ, este permanent expusă riscului de a nu putea judeca decât un rol limitat în situațiile de criză.

2. În termeni generali, discuția asupra omogenității constituționale decelează elementele tipice ale integrării europene în partaj cu alte procese federative: insuficiența concepțiilor de constituționalizare nu ține cont de protecția drepturilor fundamentale; interdependența între ordinile juridice parțiale implicate în procesul federativ, riscurile și oportunitățile care le creează; relația dialectică între organele politice și instituțiile independente, judiciare sau nu, dar și existența unei tensiuni între garanțiile ”juridice” și garanțiile ”politice” ale federalismului; o legătură, adesea problematică, între o logică instituțională ”federală”, în jurul cuplului conceptual unitate-diversitate și o logică ”democratică”, inspirată prin acțiunea unificatoare a partidelor politice(?). Funcțiunea relativizării și miza în perspectivă, în raport cu imperativul omogenității constituționale, pot acoperi nu numai ordinele juridice naționale, dar și sistemul instituțional propriu al UE.

Această ultimă caracteristică poate contribui la diferențierea UE de Statele federale ”clasice” și subliniază implicațiile democrației și statului de drept, dar și ilegitimitatea ingerințelor supranaționale în cauzele pur interne ale unui stat membru, principiul omogenității constituționale putând, de asemenea, juca un rol de impulsionare în etapele viitoare ale constituționalității Uniunii”.


[1] Proiectul de Constituție ”Valery Giscard d’Estaing 2004-2005.
[2] M. Voicu, A. C. Stoica ”Mecanismul Statelor de Drept-2020, al UE. Raportul dintre dreptul UE și dreptul național al Statelor membre. Supremație vs. Suveranitate”, Ed. UJ, 2022, pp. 13-26.
[3] Ibidem, p. 13
[4] P. Graig, Gr. de Bürca ”Dreptul UE, Comentarii, jurisprudență, doctrină, Ed. IV, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 359 și 442.
[5] J. C. Piris, R. D. Teur, 41 (2) 2015, p. 260.
[6] Giacomo Delledonne ”Omogenitatea Constituțională în ordinea juridică a UE”, în ”Politica europeană”, 2016/3, nr. 53, pp. 86-109.
[7] Traducere din limba franceză, prof. Marin Voicu
[8] Giacomo Delledonne, în ”Politica europeană”, 2016/3, nr. 53, p. 86.
[9] Giacomo Delledonne, ibidem, p. 5
[10] Giacomo Delledonne, ibidem, p. 5
[11] Giacomo Delledonne, ibidem, p. 5
[12] Giacomo Delledonne, op. cit., p. 7.
[13] Întrebare pe care am formulat-o demonstrativ într-un recent articol, publicat pe juridice.ro (”Noi valori adăugate la art. 2 TUE…”, 13.09.2022).


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ÎCCJ, fost judecător CEDO