Celebrarea unei cifre

Valentin Constantin

Se spune că în aceste zile populația Planetei a atins cifra rotundă de 8 miliarde de persoane[1]. Aproape toți sunt cetățenii unui stat suveran. Unii pot poseda mai mult de o singură cetățenie. Numărul apatrizilor este neglijabil. Persoanele împart răspunderea pentru propria soartă cu statele față de care păstrează cele mai puternice linii de atașament. Răspund pentru puterea politică pe care au ales-o sau pe care au tolerat-o. Voi reveni asupra acestei chestiuni. Avem, așadar, pe Pământ 8 miliarde de ființe responsabile. Personal, nu mai cred în predicțiile demografice. Se spune însă că în 2100 vom atinge o altă cifră rotundă, 10 miliarde.

În perioada postbelică a cunoscut un relativ succes un volum, publicat în 1968, intitulat Bomba populației, aparținând soților Ehrlich, profesori la Stanford. Ei au deschis seria predicțiilor care nu s-au confirmat. Grav pentru predicțiile neconfirmate este că, după un timp, autorii lor se acoperă încet, încet, de ridicol. Probabil vă amintiți cazul profetului politic Fukuyama. Soții Ehrlich au prevăzut o foamete mondială între anii 1970 și 1980. Ideea lor centrală era aceea că omenirea depășise deja capacitatea de susținere a planetei în termeni de populație și poluare.

Însă cel mai cunoscut agent al descrierii viitorului în a doua jumătate a secolului XX a fost un think-thank îndrăgit în România comunistă, numit Clubul de la Roma. Clubul a publicat în 1972 un raport celebru intitulat Limitele creșterii, tradus imediat în 30 de limbi, inclusiv în română. Era o cercetare cu cinci variabile care, în esență, descria un viitor sumbru bazat pe o creștere devastatoare a populației, desfășurată în spațiul finit cunoscut, dotat cu resurse finite. În orizontul unui secol, totul urma să scadă în opinia autorilor: resursele, alimentele per capita, producția industrială per capita. Singurele variabile care urmau să rămînă în creștere erau populația și poluarea.

Probabil că scopul decent al predicțiilor era acela de a mobiliza guverne. Însă ele afectau pînă la urmă doar opinia publică. Or, se știe că, atît de eficientă uneori în interiorul statelor, în relațiile internaționale opinia publică contează prea puțin.

Cum se prezintă situația populației astăzi? În acest moment, zonele cu o creștere demografică accentuată sînt considerate statele africane (mai puțin cele din nordul Africii și din Africa de Sud), Pakistan, Irak și Israel. O creștere moderată se înregistrează în restul Africii, care nu aparține zonei de creștere accentuată, în țările arabe și în statele din sudul Federației Ruse, în India, Nepal, Bangladesh, în Australia și în celelalte state insulare din Pacificul de Sud. Mai există o creștere moderată în Statele Unite și în Canada, în cîteva state din America Latină (inclusiv Argentina), în Marea Britanie și în statele nordice din Europa.

Zona declinului demografic moderat cuprinde Rusia, Turcia, Iran, Franța, Germania, Mexic, Brazilia și alte cîteva state mai mici din Europa și Asia. În fine, zona cu cel mai accentuat declin se deschide cu China și Japonia și ne include și pe noi alături de țările vecine, de Italia și de Spania. În Asia, doar Thailanda și Sri Lanka mai cunosc un declin comparabil. Acestea sunt, după unii, tendințe valabile până în 2100, atunci cînd populația Pămîntului va atinge 10 miliarde.

Care sînt cauzele declinului — acolo unde există declin? Cauza principală este reducerea natalității. Iar cauzele reducerii natalității se pare că sînt urbanizarea și instituirea unui regim de egalitate pentru femei în ce privește accesul la job-uri. Organizația Internațională a Muncii, înființată după Primul Război Mondial, a avut un rol important în această evoluție socială quasi-universală a femeilor. Deplasarea masivă a populației spre zonele urbane a creat job-uri, iar decizia de a avea copii a pierdut mult din spontaneitate. Nașterile au început să fie privite de femei ca obstacole în dezvoltarea lor profesională.

În România lui Ceaușescu, urbanizarea accelerată și accesul femeilor la un regim de egalitate pe piața muncii a coincis cu reculul demografic. Răspunsul statului în termeni de politică publică a fost interzicerea avorturilor. A fost un răspuns eficace, însă doar în contextul epocii. Nu este sigur, nici măcar probabil, că interzicerea avorturilor ar da astăzi aceleași rezultate ca în epoca comunistă, în condițiile accesului la un spectru larg la mijloace contraceptive și în condițiile libertății de circulație.

Problema centrală pentru analiștii momentului este aceea că în 2050 populația a 151 din cele 195 de state existente va fi în descreștere. Populația va îmbătrîni, iar reducerea va duce cu sine reducerea forței de muncă, presiunea asupra schemelor de protecție socială și recesiune economică. Problema este sensibil diferită de cea a unui Malthus, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, aceea că populația va depăși capacitatea de producție alimentară sau, de problema Clubului de la Roma, că umanitatea va atinge „limitele creșterii” prin populație & poluare.

Astăzi, savanții sînt tot mai încredințați că state precum China sau Japonia vor înregistra în 2100 descreșteri atît de mari, încît vor fi amenințate cu dislocarea sistemelor de pensii. Acestea din urmă reprezintă, așa cum probabil vă amintiți, o splendidă idee socialistă pusă în operă de primul cancelar german, Otto von Bismarck. Mă simt obligat să subliniez că pensiile publice nu au o alternativă credibilă în pensiile private introduse recent în statele mici și mijlocii. Fondurile de pensii private de la noi sînt la fel de realiste cum ar fi dezvoltarea unui program de protecție a martorilor în Malta sau Luxemburg. Realist vorbind, ele au creat o clasă de administratori sinecuriști și reprezintă partea din sintagma „economie politică” în care contează cu adevărat doar cel de-al doilea termen.

Fondul pentru pensii publice se constituie din taxe aplicate salariaților. Titlul legitim al prelevărilor este numit, poate puțin cam prețios, solidaritate inter-generațională. Practic, societățile le rambursează pensionarilor actuali contribuțiile prin care ei și-au onorat obligațiile pentru generațiile care i-au precedat. Există o neliniște legată de durabilitatea sistemelor de pensii publice, deși există o varietate de soluții acceptabile de susținere. De exemplu, se poate mări vîrsta de pensionare (soluția actuală din Franța), se pot mări cotizațiile pentru pensii, se pot reduce cheltuieli inutile ale statului, se pot acorda pensii parțiale celor care își continuă activitatea sau se poate impulsiona creșterea economică. Există și soluții inacceptabile, de exemplu, reducerea pensiilor.

Unii cred că soluțiile care previn și atenuează efectele nedorite ale îmbătrînirii ar putea veni din Japonia[2]. În Japonia, declinul populației, cel care schimbă raportul dintre persoanele active pe piața muncii și pensionari datează de mai mulți ani. Pentru a compensa deficitul de forță de muncă, Japonia a permis întreprinderilor să suprime vîrsta limită de 80 de ani acceptată pentru rămînerea în activitate sau să suprime cu totul vîrsta de pensionare a angajaților permanenți. Octogenarii recrutați lucrează 5 ore/zi, patru zile pe săptămînă. Ca un factor de echilibru, întreprinderile îi plătesc pe vârstnici într-un sistem bazat pe rezultate și nu pe statut personal.

Japonezii au decis să combată prin dezvoltare tehnologică un alt efect al îmbătrînirii, creșterea numărului de persoane dependente de o îngrijire permanentă. Au fost inventați roboți capabili, e.g., să monitorizeze mai mulți parametrii vitali ai bătrînilor sau să le supravegheze calitatea somnului. Probabil că dotarea cu roboți-asistenți medicali nu este la îndemîna oricărui stat.

În fine, probabil cea mai interesantă direcție de acțiune o reprezintă cercetarea care are ca scop găsirea unor metode anti-îmbătrînire. Aceste metode ar trebui să controleze mecanismele senescenței și pe cele ale longevității. Mai precis, este vorba de dezvoltarea unor procese de reciclare în interiorul celulelor, soldate cu expulzarea substanțelor toxice prin autofagie, de lichidarea celulelor îmbătrînite prin medicație, de programe de luptă anti-cancer ș.a.m.d.

Pînă cînd reformele sofisticate își vor produce toate efectele, japonezii sînt nevoiți să își revizuiască politicile de emigrare. Pentru început, au eliminat intervalele de sejur ale muncitorilor calificați și le-au înlocuit cu titluri de sejur care se pot reînnoi sine die. În plus, muncitorii străini au deja dreptul de regrupare familială. Evident că, în ce ne privește, răspunsul inteligent la criza deja cronică a forței de muncă ar fi stabilirea unor politici susținute de emigrare și de acordare a dreptului de sejur pentru muncitorii calificați.

Soluțiile japoneze au la bază un respect pentru bătrîni și o amenitate pe care noi nu le avem[3]. Noi nu sîntem foarte departe de mexicani, unde, a îmbătrîni în familie devine, deseori, „un calvar, între violență și abuz de încredere”[4].

Nu despre pensiile mizerabile de la noi sau despre cinismul cu care un ministru român îi numește pe bătrînii loviți de amărăciune „seniori” doresc să vorbesc în continuare. Ci despre faptul că îmbătrînirea populației a condus deja la noi la depopularea a sute de localități din zona rurală. Nu știm cîte așezări sub 5 locuitori avem, sau cîte sub 10, 20, 30, 40 sau 50 de locuitori. Acestor așezări nu li se poate anticipa, în mod rezonabil, nici un viitor. Au, însă, nevoi prezente de întreținere a rețelelor electrice, ale drumurilor și de furnizare a unor servicii sociale. Statul le veghează agonia. Este un lux administrativ. Se pare că e singurul lux pe care ni-l permitem din bani publici în afară de plata sinecurilor, pentru că e singurul lux pe care îl prețuim. Este, pînă la urmă, excepționalismul nostru.

Îmbătrînirea populației și plata pensiilor sînt în general probleme ale statelor dezvoltate. Pentru statele sărace, de exemplu pentru cele din Africa, problema o reprezintă creșterea necontrolată a populației. La începutul secolului al XX-lea, Africa era continentul cel mai puțin populat (exceptînd Australia). Astăzi, se spune că este centrul unei revoluții demografice. Savanții-profeți prevăd o creștere a populației de la 1,4 miliarde astăzi la 4,8 miliarde în 2100.

Atunci cînd statele cu cele mai mici venituri sînt amenințate în interior de mari deplasări de populație datorate schimbărilor climatice, au o populație în stare de pauperitate cronică, dar prezintă cele mai accelerate creșteri demografice, apar cîteva întrebări. Cum folosesc guvernele lor suveranitatea? Deciziile suverane locale trebuie plătite de societatea internațională? Obligă sau nu exercițiul suveranității la respectarea principiului precauției și la politici demografice proporționale cu resursele? Există o răspundere a acestor state și care sînt limitele ei? Sînt întrebări la care este periculos să încerci să răspunzi.

Un lucru este cert. Nu cred că reprezintă o profeție. Se anunță un deluviu de imigranți africani spre Europa (via Mediterana). Multora li se pare firesc ca „«dividendele» demografice africane” să le culeagă europenii.


[1] Textul se bazează pe documentarea oferită de numărul hors-série al publicației Courrier International, intitulată La bombe démographique, din octombrie-noiembrie 2022.
[2] Am în vedere, inter alia, declarațiile unui înalt funcționar al FMI.
[3] Cine este interesat de standardul nostru în materie de empatie, probabil că ar trebui să citească Hotărîrea Marii Camere a CEDO din 17 iulie 2014, Centrul de resurse juridice în numele lui Valentin Cîmpeanu c. României.
[4] Conform presei mexicane citată în Courrier International, octombrie-noiembrie 2022, p. 17.


Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția decembrie 2022