„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu.
Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.
În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” Evanghelia după Ioan 1:1-9
Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei în familie. De aceea, iarna, când celebrăm Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Isus Hristos – darul lui Dumnezeu pentru omenire –, este pentru noi cel mai frumos sezon. Ne bucurăm de daruri, ne bucurăm să primim, ne bucurăm să dăruim timp, vorbe, emoții, îmbrățișări, sărutări, gânduri bune, urări, lucruri materiale.
Semnificația acestei sfinte sărbători – Crăciunul – poate fi înțeleasă pe deplin dacă și numai dacă îmbrățișăm perspectiva Apostolului Ioan, apostolul iubirii, a cărui Evanghelie ne trimite cu gândul la primul capitol din Geneza și săvârșește astfel o legătura între trecut (profeții și profețiile din vechime) și viitor (Apocalipsa). Iar semnificația Crăciunlui este aceasta:
”16Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 17 Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. 18 Cel ce crede în El nu este judecat; însă cel ce nu crede a şi fost judecat, pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu[j] al lui Dumnezeu. 19 Şi judecata este aceasta: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. 20 Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se expună faptele. 21 Dar cel ce lucrează potrivit cu adevărul vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”
Bucuria nașterii Fiului lui Dumnezeu este însoțită de speranța în viața veșnică și de o teamă sfântă, teama de judecată. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”…
La fel ca odinioară în Eden, Dumnezeu privește și azi din locurile cerești spre întregul pământ, spre fiecare dintre noi, urmărindu-ne faptele. Și ele sunt mereu înaintea ochilor Lui, oriunde, oricând și oricum le-am fi făptuit și oricare ar fi (fost) motivația/pricina care ne-a ispitit.
Lumina ne descoperă, întunericul ne acoperă. Atunci când păcătuim ne confruntăm cu două mari temeri: teama de a nu fi descoperiți (să nu se dezvăluie faptele – e teama de lumină) și teama de a nu fi supuși oprobriului public (teama de judecată).
Uneori avem convingerea că păcatul rămâne secret. Însă uităm că Dumnezeu este omniprezent și omniscient. Alteori credem că păcatul e o chestiune de viață privată. Însă, deși privat, poate avea consecințe asupra unei familii, unui neam, unei generații, unei națiuni. Astfel că el străbate timpul și locul, trecând dincolo de ușa, ferestrele, zidurile și acoperișul unei încăperi sau clădiri.
„Fiindcă toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea tronului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata pentru ceea ce a făcut în timp ce era în trup, fie bine, fie rău.” (2 Corinteni 5:10).
Există mai multe tipuri de judecăți. Două dintre ele sunt judecata omenească și judecata divină.
Că judecata înfăptuită de cei împuterniciți să împartă dreptatea pe pământ poate fi strâmbă, fie pentru că judecătorul este corupt sau incompetent, fie că legea este una nedreaptă, o știm de multă vreme. Procesul lui Hristos este un exemplu elocvent. Însă omul, chiar dacă nu este judecător, are tendința de a-i judeca pe alții, uitând de porunca lui Isus. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”. Omul mai are tendința de a se judeca pe el însuși și o poate face în trei moduri: (1) fie se găsește bun din punct de vedere moral, și atunci este fariseu, mulțumit de el însuși, mândru de sfințenia sa; (2) fie se găsește rău din punct de vedere moral, detestându-se, și atunci, dacă nu se poate iubi pe el însuși, nu poate iubi pe nimeni („Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”); (3) fie se va găsi undeva la jumătatea drumului, arogant și ignorant în starea de căldicel, la fel ca cei din biserica din Laodiceea și Domnul îl „va vărsa” din gura Lui (Apocalipsa 3:16). Pentru a evita această trilemă, ar trebui să ne uităm la judecata lui Dumnezeu și atunci vom judeca faptele, și nu ne vom judeca pe noi înșine, nici pe ceilalți, pentru că știm că înaintea lui Dumnezeu nu suntem nici vrednici, dar nici lipsiți de valoare.
Judecata divină se bazează pe trei supoziții, cele trei premise nenegociabile ale teismului: Dumnezeu este omnipotent, omniscient, omnibenevolent. Numai având în vedere aceste trei caracteristici ale lui Dumnezeu putem înțelege gândurile Apostolului Pavel din Epistola către Romani, capitolul 8, versetul 28. Toate lucrurile, chiar și cele rele, lucrează împreună pentru binele nostru, al credincioșilor. Este dificil de crezut și înțeles, dar alternativa este să tăgăduim atotputernicia, atotștiința și atotmilosenia Lui. Scripturile ne arată cum fiecare eveniment pe care El îl aduce în viața noastră este o mișcare pe tabla Sa de șah împotriva diavolului și a pionilor diavolului, care sunt lumea și carnea. Iar Dumnezeu, așa cum spunea cineva, nu face nicio mișcare greșită și nu pierde niciun joc, nicio bătălie. David a pornit la lupta cu Goliat și armata filistenilor declarând tare și răspicat: „lupta este a Domnului, iar El vă va da în mâinile noastre”. Judecata lui Dumnezeu este perfectă.
Judecata Sa perfectă a fost și aceea că L-a întrupat pe Fiul Său și L-a dat pe singurul Lui Fiu să moară pentru păcatele noastre, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Și aceasta este o judecată pe care mintea noastră limitată nu o poate nici cuprinde, nici înțelege. O putem tăgădui sau o putem accepta doar cu recunoștință și uimire, acceptând creația și providența. Filosoful francez Gabriel Marcel a făcut faimoasa distincția dintre probleme și mistere: problemele pot fi rezolvate pentru că sunt în afara noastră; misterele nu pot, deoarece rezolvantul este el însuși problema. În cuvintele lui Marcel, un mister este o problemă care încalcă propriile sale date. Dumnezeu a considerat problema vieții umane ca fiind o taină și a rezolvat-o devenind El însuși o ființă întrupată. Scriitorul și teologul englez C.S. Lewis a afirmat odată că, dacă teologii ar înțelege pe deplin cuvântul „în” din versetul „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El /El a devenit păcat pentru noi, ca să putem deveni neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21), atunci nu ar mai avea întrebări.
Îndurarea lui Dumnezeu ne ține în ignoranță cu privire la propria noastră glorie viitoare. Însă El le dă credincioșilor câteva indicii despre aceasta. În Cântarea Cântărilor, mirele dumnezeiesc îi spune miresei Sale: „Ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai niciun cusur”. Asta este judecata de pe urmă. Ceea ce se numește de obicei judecata de apoi este preliminară: separarea oilor de capre, a celor mântuiți de cei condamnați sau, parafrazându-l pe C.S. Lewis, a celor care îi spun lui Dumnezeu „facă-se voia Ta” de cei cărora Dumnezeu le spune „facă-se voia ta”. Toți obțin ceea ce vor: cei blestemați primesc dreptate și cei mântuiți primesc milă. Penultima judecată este dreptatea, dar judecata ultimă este… mila.
Crăciunul este despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, despre mântuire și judecată.
Ce exemplu mai bun de dragoste și milă divină am putea găsi pe paginile Scripturilor decât istoria Apostolului Petru? Petru este ucenicul care dezvăluie identitatea lui Isus înaintea ucenicilor („Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu” – Matei 16:16). Petru este unul din ucenicii aflați în cercul intim al lui Isus (este cu El pe Munte, la Schimbarea la față; este cu El în Ghetsimani). Petru este unul care tânjește după prezența și învățăturile lui Isus. Petru este cel care își declară și manifestă loialitatea și dragostea față de Mântuitor. Când este întrebat de Isus dacă-l iubește, înainte de marea trădare, Petru răspunde afirmativ de trei ori, cu multă râvnă, cu pasiune. Petru are unele abateri comportamentale pe care le-am judeca grave: 1) l-a mustrat pe Isus – pe care-L recunoscuse ca fiind Hristosul – atunci când le-a dezvăluit ucenicilor despre patimile și moartea Sa; 2) i-a tăiat urechea unuia dintre ofițerii de elită ai marelui preot, chiar în fața lui Isus; 3) L-a tăgăduit pe Isus de trei ori în public: „Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: «Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.» Şi a ieşit afară, şi a plâns cu amar.” (Luca 22:60-62). În cea mai grea noapte a Mântuitorului – prinderea, arestarea, judecata, crucificarea lui Isus –, toate privirile omenești sunt îndreptate spre Petru, acuzat că ar fi fost ucenicul și prietenul lui Isus, complicele Lui. În fața lor, Petru minte, se face mic, se ascunde. Însă când Isus se uită țintă la Petru, în fața privirii Lui, mai întâi Petru își amintește că Mântuitorul l-a avertizat, apoi plânge „cu amar”: „Domnul i-a zis „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” (Luca 22:31-32). Isus cunoștea căderea lui Petru, dar și pocăința lui prin credință și restaurarea lui prin harul lui Dumnezeu.
Nu cunoaștem frământările lui Petru după moartea lui Isus, însă le știm prea bine pe ale noastre de-atunci când am trădat, am mințit, am înșelat, am abandonat un prieten, ne-am abandonat aproapele. Dar îl vedem pe Petru că merge la mormânt, acolo unde femeile primesc un mesaj de la îngeri despre Învierea lui Isus, pe care li se cere să-l transmită ucenicilor, „chiar și lui Petru” (Marcu 16:7), adică și trădătorului Petru. Apoi, știm că după Înviere, înainte de Înălțare, Isus ia prânzul cu ucenicii Săi și îi adresează lui Petru de trei ori întrebarea: „Mă iubești?” „Știi că Te iubesc”, „Știi că te iubesc”, „Doamne, Tu pe toate le știi, știi că te iubesc”. Și de trei ori Domnul Isus îi cere lui Petru… fapte: „Paște mielușeii Mei!”, „Paște oițele Mele!”, „Paște oile Mele!”, „Vino după Mine”. Nu cunoaștem suferința lui Isus provocată de trădare și abandon, însă ne cunoaștem propriile răni și dureri, produse de cei dragi nouă, de cei apropiați, de cei din casă, de prieteni, de cei de la locul de muncă, de cei din comunitate sau biserică.
Adevărul este că Petru nu a uitat niciodată faptul că L-a negat pe Isus. O faptă lașă, reprobabilă, regretabilă pe care nu o mai putea șterge sau repara. Ce e făcut, rămâne făcut. Petru nu s-a putut întoarce în timp ca să îndrepte lucrurile. Însă ce a făcut el – trădarea, abandonarea unui prieten intim – avea să contribuie la transformarea sa din cel mai mare laș dintre ucenicii și prietenii Domnului Isus într-unul dintre cei mai curajoși bărbați din creștinism. Primul papă al bisericii creștine, el cere, în cele din urmă, să fie răstignit cu susul în jos, considerându-se nevrednic să moară în același mod ca Domnul Isus. Petru cel aprig și laș și ignorant se transformă într-o creație nouă, pentru că Dumnezeu face toate lucrurile noi.
O privire, privirea lui Isus a fost de-ajuns pentru ca Petru să regrete amarnic fapta de trădare, fiind astfel încredințat, asigurat de iubirea Domnului Isus. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Vianney, Petru știa că păcatele lui nu erau decât un grăunte de nisip în oceanul marii milostiviri a lui Dumnezeu. Dragostea milostivă a lui Isus a fost cea care l-a recreat pe Petru și l-a făcut o făptură nouă, cu mintea înnoită. Petru nu a putut face nimic în privința păcatelor sale decât să le mărturisească. Dar Isus putea; și a făcut-o. Petru L-a tăgăduit pe Isus de trei ori, așa că, în dragostea lui, Isus i-a oferit lui Petru de trei ori oportunitatea să-i spună că-L iubește. Și, după toate acestea, Petru a fost iertat și a fost o creație nouă în Hristos. De-atunci, ori de câte ori s-a gândit la momentul trădării, Petru nu s-a gândit la asta ca un păcat comis, ci ca la un păcatul mărturisit și iertat.
Una dintre cele mai mari lecții pe care le învățăm de la Petru este cum să ne ocupăm de păcatul trecut, mai ales dacă este ceva foarte grav, apăsător, chinuitor, rușinos. Marele truc al diavolului este să ne facă să credem că Dumnezeu nu ar putea ierta anumite păcate, pentru că sunt pur și simplu prea grave. Chiar dacă le-am mărturisit și în mintea noastră știm că Dumnezeu este milostiv și ne-a iertat, uneori doar amintirea acelor lucruri copleșitoare ne face să ne îndoim de puterea îndurării lui Dumnezeu și de faptul că El poate face cu adevărat toate lucrurile noi. Dar povestea lui Petru ne amintește că această judecată omenească este greșită.
Un motiv pentru care Petru a fost și rămâne atât de credibil până în ziua de azi este că toți ne regăsim cumva în povestea lui. S-a făcut de râs, s-a făcut de rușine. Nu putea să facă nimic pentru faptele trecute în afară de a le lăsa la mila lui Isus, ceea ce a și făcut. Isus i-a iertat păcatul și, din acel moment, Petru a privit înapoi la acele momente întunecate ca fiind luminoase, nu din cauza a ceea ce a făcut el, ci din cauza a ceea ce a făcut Domnul Isus pentru el. Petru a experimentat o vindecare a memoriei. El nu și-a mai amintit păcatele sale ca păcate săvârșite, ci ca păcate mărturisite și iertate. A fost liberul arbitru. Petru a ales să aibă altă perspectivă. Iată diferența dintre Petru și trădătorul Iuda.
În fața istoriei Apostolului Petru se poate face un exercițiu de imaginație. Isus se uită țintă la tine. Tu știi de ce. El știe. Și plângi. Și El plânge. Însă El te întreabă azi: mă iubești tu? chiar mă iubești? Ce-i vei răspunde? Cum vei răspunde Iubirii care a îmbrățișat Crucea chiar și pentru trădarea, neloialitatea, ignoranța ta? Ce ai dori să-I ceri lui Dumnezeu pentru faptele tale: dreptate sau milă?
Crăciunul este și despre iertare, nu doar despre iubire, și despre împăcare, nu doar despre condamnare, și despre milă, nu doar despre dreptate.
Crăciun binecuvântat în Lumina Lui!
Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara