Realitatea juridico-penală franceză și nu numai cunoaște în ultima perioadă un fenomen nou, exprimat prin înmulțirea și diversificarea acțiunilor ecologiste militante, revendicative ce se încadrează (formal) în zona infracțională și care generează astfel în plan teoretic dilema confruntării militanților „verzi” cu un drept pozitiv și practicat neadaptat provocărilor ecoclimatice.

Denunțând o „poluare atmosferică”, la 10 decembrie 2022 apărătorii mediului au invadat o uzină Lafarge la Marsilia, provocând distrugeri materiale; în preajma Crăciunului activiștii Greenpeace au rupt vârful imensului brad plasat în fața porții Brandenburg din Berlin pentru a denunța impasibilitatea față de încălzirea climei. Cum putem aprecia, din punct de vedere juridic, acest tip de acțiuni pentru ecologie? În fața crizei climatice societatea civilă și în special componenta sa tânără nu poate să nu reacționeze, uneori sub impulsul ecoanxietății, chiar prin excese în plan concret. Și aceasta cu atât mai mult cu cât inerția statelor în materie rămâne prea mare în raport cu efectele crizelor ecologice și amenințările aferente din ce în ce mai concrete și ineluctabile. Se știe acum, în mod clar, dovedit științific, faptul că limitarea creșterii temperaturii medii globale la 1,5⁰C în raport cu nivelurile preindustriale nu va fi atinsă, cu consecințele nefaste inevitabile.

Referitor la reglementările legale pertinente, în Franța este de notorietate că în domeniul represiv Codul mediului prezintă puternice insuficiențe. În cele mai multe cazuri incriminările sunt legate de nerespectarea prescripțiilor administrative, dar mediul ca atare nu e proteguit suficient prin mijloace de drept penal, iar distrugerile datorate dereglării climei practic nu sunt incriminate. Din această perspectivă nu e de mirare că se dezvoltă din ce în ce mai mult acțiuni care au această caracteristică de a nu aduce atingere altuia, și în general proprietății publice ori private scăpând sancționării normelor juridice existente. Chestiunea desprinderii portretelor președintelui Republicii din localuri publice care a făcut obiectul mai multor decizii divergente în justiție la nivelul primei instanțe – condamnarea a doisprezece militanți implicați fiind confirmată de Curtea de Casație în mai 2022 – poate fi calificată ca „furt”; blocarea autostrăzilor – efectuată recent de militanți ai organizației „Dernière Rénovation” – ca „îngreunare a circulației”; proiectarea de substanțe pe tablouri (celebre) expuse publicului – de mișcarea Just Stop Oil – drept „tentativă de degradare a bunurilor publice”; și manifestările în localurile băncilor – în special din Elveția – ca „violare de domiciliu”.

1. Condamnarea fără nuanțe a acțiunilor zise de „nesupunere civilă” relevă o neînțelegere, mai mult sau mai puțin intensă, uneori chiar sinceră a mizelor actuale ale combaterii schimbărilor climatice și celor aferente prezervării ecosistemelor. Fabricarea chiar a unei noi vocabule descalificante, cea de „ecoterorism”, pentru etichetarea lor, este semnificativă în acest sens. Noile generații angajate pentru climă, precum și specialiștii, asistă, în pofida evidențelor prezentate, la indiferențe sau posturi invocatorii ale responsabililor politici privind mizele ecologice. Aceste expresii cetățenești diverse s-au organizat spre a se contesta acest context și instrumentalizarea fără echivoc a convenției cetățenești pentru climă, inițiată pentru a detensiona mișcarea „vestelor galbene” în numele unor (false) preocupări ecologice.

Desprinderea portretelor prezidențiale, ocuparea punctuală de locuri de trecere ori alte atari manifestări de nesupunere civică, conjugate cu acțiuni pașnice vizează denunțarea absenței ori insuficienței reglementărilor pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale ale statului în materie de mediu ori de neaplicare, atunci când atari prevederi există. În arena activismului eco, sub forme asemănătoare și cu același riscuri de represiune, se manifestă și reprezentanți ai lumii științifice în cadrul mișcării „Scientist Rebellion”, care inițiază și desfășoară inclusiv acțiuni de nesupunere civică, înțelese ca ultima posibilitate de a face societatea să înțeleagă urgența ecologică, în frunte cu cea climatică. Așa, de exemplu, în luna octombrie 2022 aceștia au blocat, timp de câteva ore, interioarele Hotelului Berlin Central District din capitala Germaniei (unde aveau loc lucrările World Health Summit) spre a atrage atenția guvernului de a acționa și admite că obiectivul menținerii ridicării temperaturii medii sub 1,5⁰C în raport cu nivelurile preindustriale nu va putea fi atins. „Este vorba de a cere o reacție politică la înălțimea mizelor, adică a plasa principiul durabilității ecologice în prim plan în raport cu toate celelalte. Prioritatea absolută trebuie acordată asigurării unui viitor sustenabil pentru toți”, conchidea un participant (O. Monod, „Nous sommes prêts à prendre un risque”: les scientifiques dans l’arène de l’activisme écolo”, „Liberation”, 18 octombrie 2022). Și ei suportă, desigur, din partea autorităților, riscul aplicării sancțiunilor, inclusiv penale, dar recurg la atari acțiuni întrucât rapoartele științifice și prezența în media nu sunt suficiente.

Cel mai adesea, asemenea acțiuni nu sunt decât transgresări simbolice de norme, pentru a atrage atenția publicului, a reaminti urgența mizelor aflate în joc sau a pune autoritățile în fața responsabilităților ce le revin. În pofida unei atari situații se constată că autoritățile publice continuă să incrimineze asemenea atitudini. Caracterul protestatar și legătura directă pe care o întrețin respectivele acțiuni cu libertatea de expresie se impune a fi recunoscută ca atare. Față de noile necesități ale libertății de informare într-un context de urgență climatică acești apărători ai mediului ar trebui să fie protejați prin lege și chiar de către autorități. Or, dimpotrivă, reprezentanții statului sunt predispuși și caută în mod sistematic să-i urmărească. Mai mult decât atât, așa cum rezultă din intenția creării unui nou delict, după o acțiune de protest contra extinderii aeroportului internațional Roissy, ulterior abandonată, preocupările represive se amplifică. Proiecte de texte legislative vor să generalizeze represiunea activităților ce perturbă activitățile economice, asimilându-le atingerilor aduse libertăților fundamentale. Există astfel pericolul de a face ca întotdeauna să primeze libertatea de întreprindere asupra libertăților publice (de expresie, de reuniune și, deci, de manifestare) și a confunda în cadrul represiunii acțiunile revendicative neviolente (ce pot cert ocaziona forme de blocaj) cu violențele grave contra persoanelor ori bunurilor. În mod general, autoritățile publice vor putea de acum înainte să recurgă – și unele nu se vor abține! – la dispozițiile legii zise „Separatism” din 24 august 2021 pentru a împiedica libertatea de asociere, invocând motivul că acțiunile de nesupunere civică ar fi contrare valorilor republicane definite în același text, manifestându-se în mod clar veleitățile de a interzice manifestări, de a retrage subvenții publice, chiar de a dizolva asociații. Asimilarea acțiunilor de nesupunere civilă comportamentelor defectuoase ori deviante a premers întreprinderii multora dintre acțiunile din ultima vreme ale societății civile, și a întreținut și stimulat amplificarea lor.

În orice caz, debordările ce pot însoți o mobilizare nu schimbă natura sa revendicativă și nu ar trebui nicidecum să servească ca pretext pentru a o discredita. O soluție durabilă a unei atari problematici presupune un dialog între generații și un cadru colectiv adecvat de dezbateri și reflecții, cu participarea tuturor.

2. Noțiunea de „nesupunere civilă” apare pentru prima dată în 1866, în titlul unui opuscul al lui Henry David Thoreau (1817–1862) publicat la câțiva ani după moartea sa. Arestat, în 1846, pentru a fi refuzat timp de șase ani plata impozitelor datorate statului Massachusetts din cauza legăturilor sale cu statele sclavagiste din sudul S.U.A., filosoful american se justifica afirmând că o asemenea plată l-ar fi făcut complice la o politică pe care el o condamna. Această experiență i-a inspirat o teorie a nesupunerii civile; pentru Thoreau, precum și pentru amicul său, filosoful Waldo Emerson (1803–1882), unicul ghid al cetățeanului trebuia să-i fie propria sa conștiință. Servind orbește un stat injust, el s-ar transforma în „automat”. Timp de decenii, pledoaria lui Thoreau în favoarea nesupunerii civile a rămas confidențială dar, în anii 1900, a inspirat un militant indian a cărui luptă contra colonialismului britanic îl va face repede celebru. „Potrivit legendei, Ghandi ar fi descoperit opusculul lui Thoreau în biblioteca închisorii în care a fost închis în 1908 din caza primei sale campanii de nesupunere civilă” relatează Christian Mellon în a sa „La Désobéissance civile” (2008). Dacă Ghandi subscria, precum Thoreau, ideii că cetățeanul are îndatorirea de a se răzvrăti contra legilor injuste, nesupunerea civilă pe care el o propovăduia prezintă „două diferențe notorii” față de cea a scriitorului american, susțin specialiștii domeniului. Ea trebuie să fie colectivă, chiar masivă, și se impune să se bazeze pe nonviolență. La Thoreau era vorba de un act individual care să garanteze integritatea morală a cetățeanului care la Mahatma Ghandi se transformă într-o manifestare colectivă destinată să schimbe lumea.

Un atare registru eminamente politic a sedus, la finele anilor 1950, pe Martin Luther King, pentru care filosofia lui Ghandi era singura metodă valabilă din punct de vedere moral și concret pentru popoarele oprimate. După experiențele perioadei respective, nesupunerea civilă a devenit un element central al repertoarului mișcărilor sociale contemporane.

Desigur, într-o democrație acest mod de acțiune rămâne, totuși, o temă complexă de reflecție și mai ales de practică. Pentru ce să-ți aperi convingerile comițând o infracțiune, din moment ce democrația propune și acceptă numeroase mijloace legale precum greva, petiția, manifestația ori votul? A acorda fiecăruia libertatea de a aprecia injustiția ori textele nu riscă a pune în pericol instituțiile? În ce condiții cetățenii pot să autorizeze înfrângerea legilor adoptate de parlamentari, aleși prin vot universal? De la John Rawls la Hannah Arendt, trecând prin Hugo Bedau ori Jürgen Habermas numeroși filosofi s-au aplecat asupra acestor întrebări. Dacă analizele lor diferă, aproape toți estimează că pentru a aparține registrului nesupunerii civile un act ilegal trebuie să îndeplinească trei condiții: să respecte principiul nonviolenței, să fie public și colectiv și să invoce o cauză de interes general.

Militanții organizației „Extinction Rebbelion” și ai Greenpeace, care înfrâng regulile liberei circulații blocând o intersecție ori legea privind protecția proprietății private ocupând un șantier, se conformează cel mai adesea acestor percepte: nu comit violențe, acționează împreună și cu fața descoperită și apără o cauză care privește întreaga omenire – salvarea planetei.

Și totuși, în pofida unor atari precauții, există teama, în cele din urmă uneori confirmată, că noile manifestări ecoclimatice fac obiectul unei reacții represive din partea autorităților publice. Invocarea termenului de „ecoterorism” este semnificativă în acest sens. Recent, procurorul din Grenoble a vrut să sesizeze Parchetul Național Antiterorist contra militanților care au atacat antenele releu și instalații 5G, dar magistrații nu i-au dat curs. O atare practică servește, în realitate și din ce în ce mai evident, altor scopuri. Nu e vorba de a descrie și marca o realitate, ci de a depolitiza acțiunea militanților, criminalizând-o și în cele din urmă diminuându-i efectele până la anihilare. Mai mult, în ultimă instanță se speră că astfel se ajunge la acoperirea și estomparea crimelor climatice.

Din această cauză cei care se angajează pe asemenea căi și întreprind atari demersuri sunt în mod sistematic urmăriți și ajung în final a fi condamnați în apel la amenzi penale, în timp ce, dar zadarnic, invocă în apărare și spre justificarea faptelor lor caracterul legitim și generos pe care îl urmăresc acțiunile desfășurate. Situația ridică cel puțin trei mari întrebări: dreptul penal francez în vigoare poate, totuși, opera în favoarea lor? Dacă nu, de ce? Cum se poate face să evolueze? La toate încearcă să răspundă distinsul avocat și teoretician al dreptului mediului Christian Huglo într-o recentă tribună publicată în cotidianul „Libération” (Procès d’écolos: adaptons le droit pénal à l’enjeu climatique, 19 decembrie 2022).

3. Termenul polemic de ecoterorism, utilizat recent de ministrul de interne francez pentru a califica atari manifestări ale protestului ecologist, trimite cu gândul la vocabularul utilizat de FBI în S.U.A. la sfârșitul anilor 1990. Acțiunile de sabotaj ale Earth Liberation Front (ELF) lăsa să se întrevadă un al cincilea val de terorism, de această dată zis „verde” după cele anarhist, anticolonial, de extremă stângă și religios, care amenința Statele Unite. În 1998 incendierea de către membrii ELF a stației de schi Vail, din statul Colorado, ridicată pe teritoriul de viață al lynx-ului, a frapat spiritele. Activiștii de mediu au rupt atunci liniile electrice, au incendiat mașini ori instalații considerate nefaste pentru mediu. Organizația se înscria în prelungirea activității Earth First (EF) care, în anii 1980, într-o Americă reaganiană indiferentă naturii, practicase ecosabotajul. Referință majoră pentru această mișcare, romanul „Le Gang de la clé à molette” (1975) de Edward Abbey, devenea un fel de „manual de acțiune”. EF promova în special Tree spiking, inserția de bucăți de metal în trunchiurile de copac vizând să strice (deterioreze) ferăstraiele folosite pentru tăiere. În Le Retour du gang, urmarea scrisă înainte de moartea sa, în 1989, Abbey reia sloganul EF „fără compromis pentru apărarea mamei noastre Terra”, „Malthus avea dreptate”, „Neanderthalian și metal”. După 1980 extrema stângă franceză a reproșat ecologiștilor refuzul lor de acțiune violentă. Dar noua generație pare a se inspira mai mult din modurile de acțiune anglo-saxone (C. Petreault, Ecolos ultraradicaux – Jusqu’où le violence?, „Le Point”, 10 noiembrie 2022).

4. În asemenea cazuri argumentul în general invocat în/de apărare este existența „stării de necesitate”, cauză ce înlătură răspunderea penală. Potrivit art. L122-7 din Codul penal francez „nu răspunde penal persoana care, în fața unui pericol actual ori iminent care o amenință pe sine, pe altul ori un bun, îndeplinește un act necesar salvgardării persoanei ori bunului, în afară de cazul în care există o disproporție manifestă între mijloacele folosite și gravitatea amenințării”. Așadar, condițiile prevăzute de lege spre a fi îndeplinite cumulativ pentru a opera dispozițiile legale respective sunt în număr de trei: existența unui pericol actual ori iminent care planează asupra unei persoane sau a unui bun; necesitatea de a comite o infracțiune pentru salvarea persoanei sau bunului; o relație proporțională între mijloacele folosite și gravitatea amenințării.

Dacă instanțele au admis că problema climatică constituia un pericol susceptibil de a amenința o persoană sau un bun, dimpotrivă, s-a considerat întotdeauna că răspunsul adus acesteia rămânea în fapt fără raport cu actul îndeplinit. Jurisprudența Curții de Casație statuase deja cerința „din partea prevenitului care invocă acest mijloc de apărare, ca infracțiunea cauzată să poată singură să permită ștergerea evenimentului care a produs tulburarea”. În concret, s-a apreciat că actele simbolice precum desprinderea și aruncarea portretului președintelui republicii nu au nimic de a face cu căutarea rezultatului scontat imediat. Mai mult decât atât, Curtea de Casație în cauza distrugerilor voluntare a culturilor de organisme modificate genetic (OMG) a relevat că „actele comise de preveniți nu erau deloc necesare salvării unei persoane ori unui bun, în afară dacă am admite că simpla existență a unui risc ori salvarea unui interes considerat superior ori socialmente util de cel care îl revendică ar putea fonda dreptul de a comite fapte calificate penale”.

5. Așadar, la stadiul său actual dreptul penal francez pertinent nu acționează în favoarea acestui tip de acțiuni. Ceea ce e autorizat de lege privește apărarea individului și nu cea a unei cauze de dimensiune colectivă precum clima. Sistemul instituit a operat în practică, cu titlu de exemplu, în cazul unei mame private de hrană pentru ea și copilul său care a furat o pâine din magazin, situație în care starea de necesitate și răspunsul se situau astfel perfect într-un atare raport de drept. În materie de cauze climatice problema e privită numai sub unghiul daunei cauzate mediului, în timp ce, în realitate, e viul, umanitatea, privită în mod colectiv, care e luată în considerare. Se cunosc datele experților potrivit cărora efectele nefaste ale încălzirii au ucis în Franța, în 2022, circa 26.000 de persoane. Atingerea directă în plan individual a celui care se prevalează de starea de necesitate nu e încă suficient demonstrată.

6. Ce ar fi de dorit pentru ameliorarea răspunsului penal la asemenea situații care, cu siguranță, se vor înmulți în viitor? În mod evident, numai îmbunătățirea mijloacelor de apărare a manifestanților apare de departe ca insuficientă. Ea trebuie însoțită de o represiune corelativă a infracțiunilor de mediu situată la înălțimea mizelor, care să integreze inclusiv crima de ecocid. Dacă e bine configurată aceasta ar permite atingerea scopului urmărit, respectiv sancționarea cuvenită a comportamentelor climaticide de mare amploare.

Fără îndoială, dimensiunea internațională a subiectului e un obstacol căci niciun stat nu ar accepta cu ușurință și fără condiții ca legislația unui alt stat să poată fi opozabilă propriilor resortisanți, cu atât mai mult cu cât ar fi vorba de persoane juridice deosebit de puternice a căror activitate e în mod deschis negativă pentru mediu, iar menținerea ei e o condiție a prosperității lor. Chiar dacă am considera că această incriminare e simbolică, recurgerea la judecător din inițiativa societății civile trebuie să fie preferată celei supuse jurisdicțiilor represive sesizate în cadrul urmăririi penale.

Combinarea savantă a jurisprudențelor contencioaselor climatice născute în marile cauze: Urgenda, care a obligat guvernul olandez să reducă emisiile de gaze cu efect de seră, întemeindu-se inclusiv pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Grande-Synthe în care hotărârea Consiliului de Stat francez a făcut să emeargă noțiunea de obligație imperativă de reducere a acelorași emisii, Notre affaire a tous ori Shell care a condus la condamnarea politicii climatice a unei mari multinaționale ne arată că sunt căi de acțiune utile care pot fi întreprinse, multiplicate și perfecționate. Dar nu e suficient de a provoca dreptul, mai important e încă a-l aplica! Și în mod evident, în acest mod și cu precădere în societățile care promovează statul de drept și se bucură de tradiții cultural-juridice puternice se înregistrează adevăratul progres al dreptului climei.

O primă concluzie la asemenea evoluții și efecte socio-juridice pare a fi aceea că, mai degrabă de a criminaliza acțiunile de nesupunere civilă care protestează împotriva indiferenței oficiale față de crizele ecologice, autoritățile publice trebuie să treacă la acțiune și să contribuie la rezolvarea problematicii aferente, creând spații de dialog cu noile generații care se revoltă împotriva distrugerii ecosistemelor și a inegalului acces la bunurile comune. Se așteaptă, totodată, inedite și adecvate practici de participare și implicare a fiecăruia și a tuturor într-un complex de probleme de o amploare și importanță excepționale. Pentru o reacție juridică adecvată și eficientă sunt necesare mutații majore și în planul dreptului penal. Locul central îl ocupă în acest sens conceptul și infracțiunea de ecocid.

Definit inițial drept „devastarea și distrugerea vizând a prejudicia ori anihila ecologia zonelor geografice în detrimentul oricărei forme de viață, fie ea umană, animală sau vegetală” (Galston), conceptul a evoluat rapid. El va fi utilizat de premierul suedez O. Palme la Conferința ONU privind mediul uman de la Stockholm (1972), apoi a fost dezvoltat de juristul P. Higgins ca reacție la cauza Deepwater Horizon (2010). Afirmarea lui e strâns legată de creșterea și agravarea criminalității de mediu la scară mare. Ecocidul prezintă astfel caracteristici specifice în termeni de gravitate, atât în dimensiunea sa spațială, cât și cea temporală. El corespunde unei prejudicieri grave și întinse a unuia sau mai multor ecosisteme, ori distrugerii lor, ce pot avea consecințe asupra mai multor generații. În fapt, el exprimă o realitate îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât un mare număr de poluri și degradări importante cauzate de activități economice pot fi calificate în acest fel. Scos din contextul militar de origine [termenul fiind folosit pentru prima dată pentru a caracteriza devastarea pădurilor din Vietnam în urma utilizării masive a „agentului orange” de armata americană (1961–1971)], ecocidul amenință în mod general echilibrul biosferei și pune în pericol siguranța planetei și supraviețuirea locuitorilor săi umani și neumani. El reprezintă în mod evident un fapt, dar se impune a fi recunoscut și juridic, cea mai gravă infracțiune împotriva mediului reprezentând, cel puțin etimologic, o transpunere a noțiunii de genocid în dreptul mediului, care vizează atingerile intenționate comise într-un cadru sistematic ori generalizat și care amenință siguranța planetei. Începând din anii 1970, dezbaterile asupra autonomizării crimei de ecocid nu au încetat să se amplifice, deopotrivă în plan internațional și în interiorul statelor. Traducerea sa penală ca sancțiune ultimă, în drepturile interne și internațional, ar putea să fie un răspuns la mizele legate de schimbarea climatică prin recunoașterea interdependențelor între ecosistemele biosferei și caracterul unitar al întregului viu.

*

*       *

Iată, prin urmare, că între ecoterorism și ecocid dreptul penal este chemat să reacționeze rapid spre a realiza echilibrul juridic absolut necesar garantării celui ecologic. Desigur, aceasta presupune interdisciplinaritatea, pe de o parte, între drept și ecologie, iar, pe de alta, vizează interacțiunile socio-climatică și intergeneraționale. Se afirmă în acest mod o dimensiune urgentă și indispensabilă a tranziției ecologice în curs care presupune transformări radicale în drept, deopotrivă în privința științei și a culturii sale.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române