Tribunalele au exercitat dintotdeauna asupra mea o fascinație irezistibilă, mărturisea în cartea sa Amintiri de la Curtea cu juri marele scriitor francez André Gide (1869–1951) surprinzând realitatea unei permanențe a conexiunilor dintre lumea juridică și cea literară. Ce au în comun scriitori precum: Corneille, Moliere, Tolstoi, Dickens, W. Scott, Marcel Proust, V. Hugo, Balzac, Goethe, Kafka sau la noi Eminescu, Caragiale sau Maiorescu? Toți au fost de formație juridică, unii dintre ei, ca, de exemplu, Kafka, au lucrat toată viața ca juriști. Iată un alt indiciu al legăturilor numeroase, complexe, umane, profunde, profesionale, tematice dintre drept și literatură. Și tot așa un evantai deosebit și divers de maniere de abordare și al intersectărilor posibile. La început de an și pe vremea cu o mai mare disponibilitate spre sensibilitate și reflecție, dar fără a uita actualitatea, vă propun să ne aplecăm pentru o clipă, din mai multe puncte de vedere, asupra acestei ecuații perene a dreptului, justiției și literaturii.

1. Stricto sensu, termenul de literatură trimite la „ansamblul operelor scrise cărora le recunoaștem o valoare estetică”; la rândul său, noțiunea de estetică, în calitate de criteriu distinctiv între drept și literatură, apare totuși mai greu de precizat din moment ce unii specialiști resping o accepțiune comună, în timp ce dreptul e marcat de o anumită precizie, preferându-se astfel a se reține mai ales înțelesul de ficțiune. Potrivit unei perspective de dicționar, în privința acesteia din urmă ar fi vorba de o „invenție de lucruri fictive”, „o construcție a imaginației”, în special în domeniul artistic. Verbul latin „fingere”, de unde a rezultat participiul trecut fictum, denumește la origine faptul de a „modela în argilă”, adică acțiunea concretă a olarului. De aici, prin extindere, s-a ajuns la a însemna a fasona, a reproduce trăsăturile, a reprezenta, apoi, în sens abstract, a imagina, a inventa. Așadar, ficțiunea artistică apare ca o operă a spiritului care se exprimă cel mai adesea pe un suport material și al cărei obiect e de a reprezenta o realitate absentă. Din această dublă dimensiune, deopotrivă concretă și abstractă, s-a născut un raport ambivalent al adevărului. Pe de o parte, ficțiunea nu e realitate. Singurul e real, la momentul reprezentării, suportul pe care ea se adaugă. Așa cum afirma Stendhal „orice operă de artă e o frumoasă minciună”. Ceea ce nu o împiedică să producă o impresie de adevăr, fie printr-un demers realist, fie, dimpotrivă, prin trucarea, prin intermediul unui imaginar debordant, a constrângerilor realului. Pe de altă parte, reprezentarea în operele literare se bazează pe un acord tacit, denumit „pact romanesc”, între autor și cititor. Romanul e o operă de rea-credință: autorul prezintă ca adevărat ceea ce el știe că e fals, în timp ce cititorul e conștient de situație, așa că acceptă amăgirea fictivului. Raportul dintre iluzie și real e tulburător și esențial. Dreptul se află a priori la opusul acestei problematici ficționale. Asociat ideii de constrângere, el apare ca un adevăr care nu se contestă: adevărul legal. Latinul ius (drept) e de altfel rezultat din rădăcina indo-europeană yews care evocă o stare de adecvare a ceea ce convine, ori de „coincidență cu Adevărul”. Dacă ficțiunea literară fabrică iluzii, dreptul pare a fabrica mai degrabă realul. Totuși și el menajează și lasă oarecum loc ficțiunii. Cea legală este, de altfel, procedeul care constă în „a presupune un fapt contrar realității în vederea producerii unui efect de drept”. Noțiunile de contract social, drept natural, națiune operează cu acest statut în dreptul constituțional. În timp ce ficțiunea artistică propune false realități, se ajunge ca dreptul să stabilească false minciuni, adică iluzii de efecte juridice tangibile. Dacă Bentham nu vedea aici decât „impostură”, Geny era tentat să le reabiliteze pe amândouă. În orice caz, aceste perspective ne arată, printre altele, cât de dificilă rămâne înțelegerea raporturilor biunivoce între drept și literatură, asimilările, compatibilizările și expresiile comune, dar diferențiate.

2. Pretextul concret inițial al rândurilor de față l-a constituit bogata literatură de intersecție a celor trei domenii din ultima perioadă în Franța și relevanța lor pentru lumea juridică a Hexagonului.

După ce în L’adversaire Jean-Claude Romand sondează și exprimă toate replierile personalității criminalului, Emmanuel Carrère a publicat, mai întâi, în 2021, D’autres vies que la mienne în care abordează cotidianul „micilor judecători” confruntați cu practicile dubioase ale instituțiilor de credit, iar apoi, într-un fel de „recidivă agravantă” sub titlul V13. Chronique judiciaire (POL, Paris, 2022), relatează cele nouă luni, între septembrie 2021 și iunie 2022, în timpul cărora a urmărit procesul teroriștilor atentatelor de la Paris din 13 noiembrie 2016.

Luând ca pretext volumul din urmă și tema lui, profesorul Rémy Cabrillac de la Facultatea de Drept din Montpellier încearcă, în editorialul semnat în „Recueil Dalloz” din 15 decembrie 2022 (sub titlul La boîte magique) să descifreze noi semnificații ale ecuației literare generate de procesul penal. Formația sa de „procedurist” îi permite considerente interesante, iar talentul într-ale scrisului îi conferă demersului său valențe spirituale și de impact superioare.

„Se pune întrebarea care cadru ar fi la înălțimea acestei publicități, în cele din urmă jenante pentru justiție”, notează autorul cărții în primele sale pagini, și precizează, într-un fel de răspuns, „o cușcă… contraplacată alb de 45 m lungime și 15 m lățime, fără nici o fereastră”, construită pentru această ocazie în centrul Palatului de Justiție din Paris, singura capabilă să primească 600 persoane. Această plonjare a unui neofit în lumea justiției prin intermediul unui atare proces neobișnuit captivează, o dată în plus, interesul și atenția cetățeanului, în general, și a juristului, în special.

Experiența umană se relevă fascinantă, departe de această justiție spectacol, ține să demonstreze scriitorul în paginile opusului său. „Eu știu, noi știm că suntem pe cale de a trăi, împreună, orice alt lucru decât un martor virtuos pentru istorie, happening-ul judiciar faraonic și gol de care ne-am temut la început. E cu totul altceva, o experiență unică de milă, proximitate, de prezențe”.

Povestirea lui E. Carrère este presantă, cu juste și precise digresiuni juridice, precum: funcționarea unei curți cu juri, complexitatea daunei suportate de victime prin ricoșeu ori subtilitățile reparației prejudiciului de angoasă aferent morții iminente. Dar, consideră recenzentul, se cuvine remarcată mai ales tonalitatea generală care domină paginile relatărilor, cea a unei justiții ce funcționează bine, fiecare dintre actorii procesului intervenind cu competență și umanitate: președintele („un magistrat aproape de pensie, solid, cu aerul unui profesor de liceu à l’ancienne, sever la prima abordare, dar fără a fi rău și care, ca știre de ultimă oră, a fost distins la 1 ianuarie 2023 cu Legiunea de onoare în grad de cavaler de Președintele Macron pentru serviciile publice aduse), reprezentantul Ministerului Public („am rămas impresionat de calitatea acuzării. Trei magistrați ai parchetului naţional antiterorist… toți trei implicați în dosar din prima zi, cunoscându-l astfel în amănunt. Întotdeauna preciși, niciodată în „défet” alături de problemă: totul de înalt nivel”), la fel și avocații apărării („o fac pentru frumusețea gestului, pentru dragostea de justiție care este faptul de a apăra ceea ce e mai dificil de apărat).

La ora când e de bon ton (și în Franța) de a denigra funcționarea justiției și pe cei care o exercită, această privire exterioară atât de pozitivă, îi apare profesorului de drept deosebit de reconfortantă. În această „cutie magică” se derulează „ceva sacru”, „la început s-a depus suferința, la sfârșit s-a făcut justiție”. Hotărârea dată a devenit justiție și a fost percepută ca atare, îndeplinind dubla funcție a procesului penal „a condamna pe vinovat la o justă pedeapsă și a aduce victimelor liniștea necesară”, ecou al dublei funcții a judecății atât de dragă lui Paul Ricœur. Amelia, una dintre victime, constata în acest sens: „Cu toții am avut parte de tot timpul necesar spre a face ceva în privința durerii; să o transformăm, să o metabolizăm. Și a funcționat; a fost bine, acum pot să mă întorc mai liniștită acasă”. În același context tematic și chiar procesual, intervine și lucrarea decanei Asociației Presei Judiciare Franceze, N. Herrenschmidt (reporter-acuarelist), Juger le 13 Novembre (Editions de La Martinière, 2022), în formă de jurnal ilustrat în care acuarela expresivă se conjugă și explică cu textele lui A. Dénouveaux, supraviețuitor al atentatului de la Bataclan, președintele fundației „Life for Paris” și A. Garpon, fidelul său complice, magistrat onorariu. Cartea se deschide cu desenul sălii pașilor pierduți, realizat în august 2021, la începuturile procesului judiciar și se termină cu o vedere în acuarelă a acoperișului Palatului de Justiție și săgeata de la Saint-Chapelle, surprins la începutul verii trecute. Între cele două „tablouri” relevante defilează în imagini și cuvinte potrivite 10 luni de ședințe, punctate prin momentele lor cele mai semnificative.

3. O temă favorită de analiză prin intermediul literaturii a stării și provocărilor dintotdeauna ale justiției este cea a pildei „adevăratei mame” a judecății lui Solomon, relatată în Vechiul Testament. Nu vom elucida poate niciodată pe deplin și definitiv dilema dacă, după o judecată cu o confruntare a atitudinilor și prin greutatea înțelepciunii, cea care și-a adjudecat copilul a adoptat cea mai bună strategie posibilă ori dacă adevărata mamă a primit ceea ce i se cuvenea. Preluând subiectul și exprimându-l în termeni literari, Bertolt Brecht (1898–1956) în piesa sa Cercul de cretă caucazian ne propune o interesantă incursiune în lumea justiției și o reflecție, deopotrivă, asupra forței și neputințelor dreptului. Cu instrumentele teatrului și pe scenă, în fața publicului, sunt puse sub lupă aspecte dintre cele mai intime ale mecanismului juridic: reprezentarea, autoritatea, funcția socială, modul de luare a deciziei, substratul ideologic, contradicții de tot felul, consecvențe și inconsecvențe. Reluând la finalul intrigii faimosul mit al lui Solomon, Brecht ne arată că e dificil de a judeca oameni, dar și că dreptul ca atare se bazează pe ficțiuni necesare și totuși discutabile, contestabile și modificabile: un copil aparține mamei biologice ori celei care îl crește. Tată cu adevărat e cel care îi dă viață ori cel care îl crește, ori e gata să o facă? Se poate spolia o mamă biologică de drepturile ei aparent legitime dacă putem dovedi că dorește să-și recupereze copilul în numele interesului financiar? Există „drepturi naturale” privind paternitatea, maternitatea ori filiația ori cele dobândite prin educație și morală? Literatura nu încetează a reveni asupra dreptului și justiţiei, a problemelor acestora spre a inova, pune la îndoială, pătrunde și face breșe instituționale, normative, politice și morale, provocând reflecția și impunând realitatea. O ecuație complexă în care literatura se confruntă cu dreptul, în ultimă instanță cu o fațetă a datului vieții sociale și individuale.

4. Acelorași perspective se circumscrie și mișcarea „drept și literatură”, inițiată și promovată de juriștii preocupați să lumineze și îmbogățească practica lor, prin exemple literare care pun în scenă dreptul, și care a ajuns astăzi să depășească cu mult pretențiile și speranțele fondatorilor săi. Diferitele forme de manifestare și exprimare aferente sunt regrupate de obicei în patru curente distincte. Alături de dreptul literaturii, care studiază modul în care legea și jurisprudența tratează fenomenul scrisului literar, se diferențiază astfel dreptul ca literatură care abordează discursul juridic cu metodele analizei literare (dominantă în SUA), dreptul în literatură, viziune ce se apleacă asupra modului în care literatura tratează drepturile justiției și aspectele adiacente ordinii legale și, în fine, dreptul prin literatură care vizează ipotezele în care un actor juridic (parlamentarul, magistratul sau autorul de doctrină) mobilizează scrierea literară spre a asigura o mai mare difuzare a tezelor pe care le susține. Expresia literară pune accentul pe continuități discursive, evoluțiile sociale, reprezentările colective nu se limitează la a repeta justiția ci o problematizează, îi dă viață, o transformă în preocupări, chiar o influențează, și în acest fel o modelează. Acest dialog disciplinar multidimensional se hrănește, printre altele, și din similitudini metodologice evidente; de la producerea textelor la lectura lor, de la interpretare până la desprinderea semnificațiilor concrete, de caz, literatura recurge la relatări, face apel la hermeneutică, se aseamănă deci cu dreptul și justiția. Plecând de la asemenea premise generale, s-a dezvoltat o istorie foarte diferită a mișcării Law and Literature în SUA și în Europa; particularitățile contextelor istorice, literare și teoretice permit explicarea interesului tardiv al bătrânului continent pentru această temă, manifestat abia în anii 1990–2000. În orice caz, inventarea genului jurisficțiune lărgește perspectivele asupra practicii dreptului și dă o nouă dimensiune acestui curent de gândire, confirmându-i valoarea euristică și utilitatea practică. În trendul acestor preocupări și evoluții, în Franța se publică, din 2017, revista anuală Droit et Littérature, fondată de Nicolas Dissaux, profesor de drept privat la Universitatea din Lille, avocat, și Emmanuelle Filiberti, director general delegat al editurii Lextenso. Ea explorează toate „pistele susceptibile să îmbogățească reflecția juriștilor, literaților și, în general, a tuturor curioșilor”. Ca orientări generale, primul număr menționa dreptul literaturii, dreptul în literatură și dreptul ca literatură, iar tematicile celor următoare au vizat: responsabilitatea scriitorului (2017), Victor Hugo și dreptul (2018), De la Drept la Literatură (2019), Europa (2020), Proust în afara legii? (2021), De-a lungul câmpului (2022). Ultimul număr, 6/2022, (À travers champs) ne propune, de exemplu, printre altele, un interviu cu Asociația Scriitorilor și Artiștilor Țărani, O aventură istorico-literară a dreptului rural (de H. Bosse-Platière), Raporturile agricultură-natură în câmpul literar (B. Grimonprez), Țărani în fața dreptului: „Qui a terre a guerre” Les Paysans (Balzac), Procesul agriculturii intensive: o mânie literară contemporană (Ch. Lebel), Armonie socială și ruralitate poetică la Charles-Louis Philippe (G. Charbonnier) ș.a.

5. În contextul mai larg al acestei problematici, un teoretician eminent al dreptului contemporan, Roland Dworkin (1931–2013), ne propune, și pledează convingător în lucrarea sa Law’s Empire (Imperiul dreptului) [1986], pentru o comparație cu relevarea asemănărilor și surprinderea deosebirilor între interpretarea juridică și cea literară. Dreptul e pentru el un „concept de interpretare” și interpretarea juridică o operațiune creatoare, non reproductivă, asemănătoare producției unei opere juridice. Interpreții dreptului, care sunt în primul rând judecătorii, devin în această perspectivă un fel de romancieri care pun pe hârtie și proclamă în pretoriu, la cerere și cu concursul părților la proces, un mare „roman în lanț” cu constrângerile acceptate și spațiile de libertate consacrate juridic. Sprijinindu-se pe practica interpretativă în crearea romanescă, Dworkin caută a defini funcționarea sistemului juridic – și în special a celui de common law american – ridicând în acest sens problema naturii dreptului. Pentru el, judecata, hotărârea judecătorească e produsul rezultat dintr-o practică interpretativă creatoare plecând de la regula de drept și procedurile sale – trecutul său – și supuse, în scopul de a manifesta o anumită eficiență asupra prezentului și viitorului, la o dublă exigență de sens și de etică (de unde și conceptul de „drept-integritate”). Așadar, dreptul e astfel definit ca o istorie în progres, pe cale de a se scrie, grație intersecției interpreților săi în permanentă căutare a celui mai bun răspuns posibil la cazul de speță. E vorba, deci, atât pentru interpretarea literară, cât și pentru cea juridică de a aprecia care dintre lecturile posibile îl face „mai bun” (termenii efectelor de sens, coerență și de etică), operă în curs de afirmare. Dacă judecătorii trebuie să decidă natura dreptului interpretând practica altor magistrați care ei înșiși au creat sau dezvoltat precedentul, au statuat asupra naturii dreptului, judecata lor e întotdeauna contestabilă, dar nu e mai puțin structurată de diversitatea finită a interpreților și de exigențe juridice și etice. Căci dreptul nu e numai enunțul unui catalog de reguli sau principii și niciun tablou al serviciului responsabilităților autorităților chemate să împartă dreptatea. Imperiul dreptului se definește printr-o atitudine și nu printr-un teritoriu, o putere ori principiile unui proces. Spiritul interpretării constă deci în această atitudine ce permite suprapunerea principiului de practică pentru a merge spre o cale de conduită spre viitor, fără a renunța la fidelitatea față de trecut.

6. Într-un fel de concluzii încercăm să conchidem asupra subiectului propus (drept, justiție, literatură) pornind de la constatarea că în mod tradițional s-a recurs deja la confruntări fertile între discipline, precum istorie și știință politică, literatură și filosofie, iar în ultimul timp a devenit de interes și confluența între literatură și drept. De la Sofocle și Dostoievski, de la Shakespeare la Kleist ori de la Kleist la Camus literatura nu a încetat să propună o reflecție asupra fenomenului social judiciar și practicilor sale, să se întrebe despre regulile și ficțiunile dreptului, astfel spus privind materiile juridice ca atare. Adaptând din punct de vedere estetic procedurile juridice la dramaturgia și travaliul lor narativ, operele literare instalează dreptul în centrul atenției, încercând să-l influențeze și chiar modeleze. La rândul său, exercițiul judiciar folosește procedurile și figurile literare pentru a-și expune cazuistica, atâta timp cât legătura între drept și literatură nu e în mod necesar conflictuală, ci se constituie adesea în particularități semnificative într-un câmp sau altul. Departe de a fi străin unor atari perspective, cazul romanesc rămâne stingher în asemenea privințe. De aceea rândurile de față nu se doresc a rămâne o constatare a ceea ce se întâmplă peste ocean și în vestul Europei, ci se dorește și o provocare de a stimula asemenea preocupări și aici.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române