”Today we chase after information, without gaining knowledge. We take note of everything, without gaining insight. We communicate constantly, without participating in a community. We save masses of data, without keeping track of memories. We accumulate friends and followers, without encountering others. This is how information develops a lifeform: inexistant and impermanent.” Byung-Chul Han

Byung-Chul Han este un filosof german, născut în Coreea de Sud, care are talentul de a scrie simplu despre complexitatea vieții și a ființei umane. În ultima sa carte Non-things: Upheaval in the Lifeworld, tradusă de Daniel Steuer, publicată în iulie 2022, Byung-Chul Han este preocupat de era digitală, apropiindu-se de perspectiva lui Neil Postman și Marshall McLuhan asupra tehnologiei. Influențat de filosofia lui Heidegger, Byung-Chul Han își prezintă perspectiva asupra transformării lumii și a minții umane în era digitală.

Ideile principale ale cărții se referă la: non-lucruri; acces; smartphone; selfie; inteligență artificială; liniște.

Ce sunt non-lucrurile?

Teza lui Han este că fluxul continuu, haotic, tulburător de informații și date generează non-lucruri, care distrag atenția de la lucruri, de la cele tangibile, prin puterea lor, prin magia lor.

Non-lucrurile ascund obiectele reale și ființele umane, care devin fantome într-o mașină. „Nu mai locuim pe pământ și sub cer, ci pe Google Earth și în Cloud.” În era digitală, omul nu mai interacționează cu lucrurile – care sunt fluxuri de informații – nici cu alți oameni, fiind înlocuite de fluxuri de informații (ex: o carte digital, un selfie).

Nu obiectele, ci informațiile pregătesc lumea în care vom trăi, o lume fluidă, instabilă. ”Ordinea pământească, ordinea planetară, este alcătuită din lucruri care iau o formă durabilă și creează un mediu stabil, locuibil”. „Astăzi ordinea pământească este înlocuită de ordinea digitală. Ordinea digitală derealizează lumea făcând-o computerizată”.

Pentru unii sunt valoroase lucruri care sunt mai puțin valoroase pentru alții. O cană primită în dar de la o persoană dragă sau un pahar, folosit într-un ritual zilnic sau ocazional, o fotografie, o carte care conține o dedicație scrisă de mâna celui care o dedică, un obiect care poartă amprenta mamei fie pentru că este un lucru manual, fie pentru că l-a dăruit, o piatră funerară pe care o poți atinge sunt toate lucruri prețioase, apropiate inimii omului. Lucrurile materiale au o istorie și creează conexiuni în familie, între oamenii care sunt și cei care nu mai sunt, între trecut și viitor, creează legături cu iubirea care a însoțit actul dăruirii și al primirii. Atingerea lucrurilor declanșează memoria, scoate la suprafață amintiri.

Azi percepem lumea prin informație. Dar lucrurile materiale au rolul de a ne asigura o anumită stabilitate și continuitate în existența noastră. Putem să ne imaginăm ce sentimente naște în noi cheia de la casa în care locuim, ce legătură creează între noi și casă. Dar ce legătură poate crea informația (imaginea facială) între om și casa unde accesul este permis pe baza informației? Câtă intimitate este acolo, în relația cu obiectul și în casă?

Digitalul de-reifică lumea reală, o derealizează, o face să dispară. Nu dispar doar profesii, dispare realitatea, dispare adevărul, dispar ființele umane, dispare posesia.

Posesia este înlocuită de acces?

O idee interesantă și care ar trebui să-i îngrijoreze pe juriști este dispariția dreptului de proprietate odată cu dispariția posesiei. În absența lucrurilor materiale, posesia își diminuează importanța. Posesia este înlocuită cu accesul la digital. Byung-Chul Han demonstrează că în era posesia este înlocuită cu dreptul de acces: accesul într-o casă, într-un autoturism, accesul la bani, accesul la bibliotecă. În era digitală se creează o legătură între informație și dreptul de acces. De ce este importantă posesia? După cum spune Han, posesia este caracterizată de intimitate și are o încărcătură din punct de vedere psihologic: „Lucrurile aflate în posesia mea sunt vase pline de emoții și amintiri”. El continuă: „Istoria pe care lucrurile o dobândesc în timpul folosirii îndelungate le dă suflu și le transformă în lucruri apropiate inimii. […] Bunurile de consum actuale sunt indiscrete, intruzive și supra-expresive. Vin încărcate cu idei prefabricate și emoții care se impun consumatorului. Aproape nimic din viața consumatorului nu intră în ele.”

„O carte electronică nu este un lucru, ci informație; are un statut cu totul diferit de a fi. Chiar dacă o avem la dispoziție, nu este o posesie. Este ceva la care avem acces. […] Cărțile electronice sunt fără chip și fără istorie. Pot fi citite fără folosirea mâinilor. Există un element tactil în întoarcerea paginilor unei cărți care este constitutiv pentru fiecare relație. Fără atingere corporală nu pot apărea legături.”

Han vede casa inteligentă ca o închisoare inteligentă care permite o supraveghere din ce în ce mai mare a vieților noastre; suntem încarcerați, spune Han, în infosferă – și asta se întâmplă în numele unei mai mari libertăți, nu libertatea de a acționa, ci libertatea de a alege; libertatea consumatorului. Fluxul de informații permite accesul altora asupra casei noastre, asupra existenței umane care se desfășoară în acea casă.

Azi, noi, ființele umane, suntem fluxuri de informații care ne permit accesul în mediul digital și, deopotrivă, la care alții au acces fără consimțământul nostru.

Această perspectivă a lui Han asupra accesului se leagă de perspectiva asupra lumii din cartea sa, The Transparent Society, în care autorul susține că, astăzi, întregul glob se dezvoltă într-un panoptic. Nu există spațiu exterior. Panopticul devine total. Niciun perete nu desparte interiorul de exterior. Google și rețelele sociale, care se prezintă ca spații de libertate, iau forme panoptice. Astăzi supravegherea nu are loc ca un atac la adresa libertății, așa cum se presupune în mod normal, ci oamenii se predau voluntar privirii panoptice. Ei colaborează în mod deliberat în panopticul digital dezbrăcându-se și expunându-se. Prizonierul panopticului digital este un făptuitor și o victimă în același timp. Aici, susține Han, se află dialectica libertăţii. Libertatea se dovedește a fi o formă de control.

Desigur, un exemplu clar care susține tezele lui Han – posesia este înlocuită de acces și supravegherea în societatea transparentă – este sistemul creditului social chinezesc. Și ne putem imagina cum va arăta lumea odată cu trecerea la moneda digitală.

Despre smartphone. Homo faber vs homo ludens

Pentru Han, smartphone-ul „este un obiect narcisist și autist”, care cere atenție excesivă, se hrănește cu ea. Fiecare trăiește în interiorul propriei bule hipersociale, eludând corporalitatea contactelor sociale. Rezultatul este o singurătate socială larg răspândită.

Smartphone-ul „se ocupă de orice sarcină pentru noi”. „Îi delegăm percepțiile noastre. Noi percepem realitatea prin ecran”. Cu toate acestea, te face să te simți responsabil și conectat timp de 24 de ore (iluzia digitală a disponibilității totale). Însă a fi conectat nu înseamnă a fi în relație. Relația este un contact fără distanță. Așadar, comunicația digitală elimină prezența fizică, accelerează dispariția celuilalt.

Mâna muncitorului este comparată cu degetul care tastează și derulează constant, cel al unui om care nu are obstacole de contracarat. El trebuie doar să aleagă, prin gesturi aproape liturgice, și să se joace. „Mâna este organul muncii și al acțiunii. Degetul, pe de altă parte, este organul ales. Omul fără mâini al viitorului își folosește doar degetele. În schimb, el alege să acționeze. Apasă tastele pentru a-și satisface nevoile”.

Smartphone-ul nu generează griji, ci optimizează viața: un obiect care se dezlipește de o valoare afectivă pentru a o prelua pe cea performativă. În era digitală, omul este „Phono sapiens care face trafic cu degetele pe smartphone”, omul care ”nici măcar nu vrea să dețină nimic, doar să experimenteze și să se distreze”. Dar te face să te simți responsabil și conectat la o lume care îți este la îndemână 24 de ore din 24 (iluzia digitală a disponibilității totale).

„Ecranul digital care definește experiența noastră despre lume ne ferește de realitate. Lumea devine ireală, este derealizată.. Eul în creștere nu se mai lasă atins de „Altul”: el doar se oglindește în spatele lucrurilor”. Ecranul ne privează de realitate, de prezența celorlalți aflați lângă noi, în casele noastre, în familiile noastre, în viața noastră. Și asta provoacă ceea ce psihologii numesc ”tulburare de depersonalizare” -omul pierde contactul cu el însuși, cu mintea și corpul său – și „tulburare de derealizare” – omul pierde contactul cu mediul înconjurător, pe care-l percepe ca fiind ireal.

Mediul digital elimină și memoria. Memoria umană nu este aditivă, așa cum este memoria digitală, ci narativă. Amintirile modelează o poveste în schimbare, în timp ce mediile digitale operează doar prin stocarea datelor. „Memoria este o țesătură narativă. Amintirile sunt vii, dispozitivul care salvează datele este mort”. Datele stocate rămân întotdeauna aceleași cu ele însele, susține filosoful, în schimb, ființele vii nu se lasă transformate în date și informații.

”Adăugarea și acumularea elimină narațiunile. Numai narațiunile generează sens și ordine. Ordinea digitală, numerică, este lipsită de istorie și memorie. Deci, fragmentează viața”.

Între timp, ceea ce apare și rămâne din lumea reală este profanat pe măsură ce utilizatorii de smartphone-uri se retrag în propriul lor spațiu închis, unde totul este imagine și informații. Purtăm smartphone-ul, dar smartphone-ul ne poartă cu el și în el, privând realitatea de prezență și ființele umane de experiența trăită.

Despre selfie

„Un selfie este o față expusă fără aură. Îi lipsește frumusețea „melancolică”. Se caracterizează prin veselie digitală. [ …] Un selfie nu este un lucru”. În fotografia digitală, ”alchimia lasă loc matematicii.” Fotografia digitală elimină lucrul pe care dorește să-l reprezinte, generând o „realitate nouă, extinsă, care nu există, o hiperrealitate care nu mai există.”

În schimb, o fotografie veche (analogică) păstrată cu mare grijă și multă dragoste în siguranță într-un album este un lucru într-un fel în care o imagine digitală stocată pe telefonul cuiva nu este: „Din cauza naturii sale materiale, este fragilă și expusă proceselor de îmbătrânire și decădere”.

Despre inteligența artificială 

Inteligența artificială nu este atât de de inteligentă pe cât credem noi. Ea învață din trecut. Viitorul pe care îl calculează nu este un viitor în sensul propriu al cuvântului. Este oarbă la evenimente. Gândirea însă poate surprinde evenimentele. Inteligența artificială continuă în cele din urmă la fel. Inteligența înseamnă a alege între (inter-legere). Tot ce face este să aleagă între opțiunile care sunt date în avans, în cele din urmă între „unu” și „zero”. Ea nu trece dincolo de ceea ce este dat, pe cărări nebătătorite. Ea depinde de informațiile, datele, modelele cu care este hrănită.

„Inteligenta artificială este incapabilă de a gândi, tocmai din motivul că nu i se poate face pielea de găină.” Îi lipsește „dimensiunea afectiv-analogică, capacitatea de a fi afectat emoțional, care se află în afara accesului datelor și informațiilor.”

Mașinile sunt fără inimă. De aceea le lipsește pasiunea și nici nu se pot adapta la lume în modul în care ființele umane pot să o facă. Mașinile nu pot accesa și privi lumea așa cum o fac ființele umane.

Inteligența artificială este surdă, pe când gândirea nu. Ea aude și chiar ascultă. Gândirea autentică necesită abilitatea de a asculta.

Big data creează iluzia cunoașterii absolute. Lucrurile își dezvăluie corelațiile secrete. Totul devine calculabil și controlabil. O nouă eră a cunoașterii este proclamată. În realitate, ceea ce avem este o formă destul de primitivă de cunoaștere. Exploatarea datelor nu oferă cunoaștere, ci corelații.

Inteligenței artificiale îi lipsește spiritul. Da, poate face calcule foarte rapid, dar nu are spirit.

Inteligența artificială are capacitatea de a asambla Big Data, care va oferi cunoștințe de un tip rudimentar, dar nu va dezvălui secretele universului și nici măcar nu va permite oamenilor să înțeleagă rezultatele propriei colectări de date.

Însă principalul pericol care decurge din inteligența artificială, susține filosoful, „este că gândirea umană se va adapta la ea și devine ea însăși mecanică.”

Despre liniște

În mediul digital este mult zgomot, multă agitație. Este un mediu în care arătăm mai mult despre noi înșine, adesea în prim-planuri, și-l vedem mai puțin pe „celălalt”. Este o presiune constantă pentru realizare, succes și auto-gratificare în scopul dezvăluirii celorlalți.

Este un mediu în care un cuvânt poate stârni o furtună, căci distanța dintre comunicatori poate duce la interpretări greșite ale mesajului. Pentru un cuvânt greșit sau o opinie, stârnim furia oamenilor, eliminând astfel ani de dragoste, efort, durere și de luptele dificile care fac relațiile să funcționeze. În lumea digitală, contactele se întrerup mai rapid decât în lumea reală, mai crud și complet. În plus, corporațiile tehnologice îi pedepsesc pe utilizatorii-consumatori cu evacuarea în lumea reală. Accesul la libertatea de exprimare în rețelele sociale le este interzis. Este cu neputință să nu mă gândesc de ce, oare, or fi atât de afectați oamenii sancționați în această manieră? Pentru că nu se simt confortabil cu ei înșiși și ai lor în lumea reală? Pentru că nu găsesc bucurie în lumea reală? Pentru că nu știu și nu pot să trăiască în lumea reală?

În vâltoarea mediului digital, nu avem timp pentru alții. Timpul, ca timp al sinelui, ne face orbi. De aceea nu-i vedem pe ceilalți. Însă prietenia și comunitatea se mențin doar cu timpul acordat celuilalt.

Han spune că verbul care caracterizează era digital este ”a deschide”. Deschidem mai mult gura decât ochii. Hipercomunicarea, zgomotul comunicării, desecralizează lumea, o profanează.

Liniștea nu produce nimic. De aceea capitalismul urăște liniștea, pentru că nu este productivă. Capitalismul informațional produce compulsia comunicațiilor. Uitarea de sine, care ne asigură liniștea, cedează locul autoproducerii excesive a egoului. Influensărilor le place să li se spună creatori de conținut. Ei sunt conținutul: imaginile cu ei și despre ei.

Ce este ruinător in comunicația digitală, zice filosoful, este că nu avem timp să închidem ochii, ochii sunt chinuiți de o voracitate continuă și își pierd capacitatea pentru atenție și răbdare.

În era digitală se pierd două abilități esențiale pentru ființa umană: ascultarea și privitul. A învăța să asculți implică să taci, să te abții să vorbești. A învăța să privești implică și să înveți cum să închizi ochii și să privești în altă parte, deoarece privirea are o componentă imaginativă.

A privi un ecran nu este același lucru cu a privi cerul: dacă cel din urmă produce uimire, primul are ca rezultat doar oboseala ochilor și incapacitatea de a nu reacționa la fiecare stimul, care, după cum a subliniat Nietzsche, este simptomatic epuizării și declinului spiritual. Sufletele nobile și sănătoase știu că a nu face nimic este mai bine decât a fi hiperactiv, că filosofia, de exemplu, se naște din lenevie. Han susține că abilitatea de a nu face nimic permite spiritului să se angajeze într-o zăbovire contemplativă, adică o atenție profundă.

Cartea filosofului Byung-Chul Han este provocatoare pentru vremurile în care trăim. Asistăm la schimbarea paradigmei lucrurilor. Informațiile, nu obiectele, fac tranziția de la lucruri la non-lucruri. Ființele umane devin lucruri consumabile în mediul digital iar obiectele își pierd gravitatea, adâncimea, greutatea, volumul. Oamenii nu mai stabilesc relații între ei și lucruri, ci au sau nu acces la fluxuri de informații și date. Dar se pot stabili relații între ființe umane și informații? Într-o relație, fluxul de informații îl poate înlocui pe ”celălalt”? Cantitățile imense de apeluri Zoom, imagini digitale sau e-mailuri pot înlocui atingerea fizică iubitoare sau zâmbetul de care corpul nostru are nevoie pentru a continua?

Fără atingere, nu poate exista nicio întoarcere acasă, nici o împăcare, nici o întoarcere a părintelui sau a copilului risipitor pentru că nu poate exista iubire.

Fără atingere, suntem cu toții doar niște fantome sau morți vii. Fără memorie suntem lipsiți de identitate. Fără identitate suntem alienați. Fără liniște suntem oameni bolnavi. Fără posesie uităm ce este atingerea.

Citind cartea, am înțeles mai bine de ce măsurile de combatere a pandemiei s-au bazat pe întreruperea contactului social, izolare, distanțare, eliminarea atingerii. Și asta a adus multă nefericire. Am înțeles mai bine de ce nu vom avea nimic – ”fără” caracterizează era digitală-. Și cred că nu vom fi fericiți. Iar inteligența artificială fără ”inimă” mă înspăimântă. Inima omului încă rămâne un mister de nepătruns, un teritoriu de necucerit de creatorii celor mai înalte tehnologii. Totuși, inima, nu mintea!

Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara