CRIZA ideii de JUSTIȚIE și a SENTIMENTULUI DE DREPTATE în societatea democratică europeană – Justiție reformată vs. justiție malformată

Marin Voicu

SUMAR
1. Judecătorii și statutul lor
2. Ideea de justiție, ca supremă putere morală și justiția ca stare de spirit în societate
3. Justiția astăzi – între idealism și pragmatism, între justiția reformată și justiția malformată
3.1. Puterea judecătorească în România – înfăptuirea justiției și responsabilitatea socială
3.2. Justiția este dreaptă? Franța, 2018
3.3. Pactul ”Justiție-Națiune”, în Franța, 2021
3.4. Încrederea ca fundament al legitimității justiției în Belgia
3.5. Cetățenia decentă, justiția și încrederea – fundamente ale legitimității. Tensiuni între generații în Finlanda
4. Teoria conceptului de justiție și a încrederii, ca fundament al legitimității justiției
5. Justiția națională și jurisdicțiile europene CEDO și CJUE, ”colaborare” verticală ”imperativă”, încredere și legitimitate, în parametrii Tratatelor și ai Constituțiilor. Lumini și umbre

***

1. Judecătorii și statutul lor.

1.1. Judecătorii sunt o ”MASĂ a TĂCERII”, care potrivit Statutului lor constituțional și legal, au ”dreptul de a NU avea drepturi”, ”bucurându-se”, pe toată perioada profesională a ROBEI de o singură formă de venit – indemnizația lunară și, în cea ulterioară care le-a mai rămas de trăit, de pensia de serviciu.

Această ”condiție umană specială” a fost impusă, în istoria înfăptuirii justiției, de nevoia de dreptate și de demnitate, ca piloni istorici ai vieții și centrii vitali, în jurul cărora gravitează drepturile și libertățile fundamentale, fără nicio altă alternativă.

1.2. ”Statul de drept este acel stat în care se profesează cultul DREPTULUI. Statul de drept se reîntoarce, deci, la concepția idealizării dreptului. Personajul cheie al statului de drept este JUDECĂTORUL. El este chemat să decidă dacă autoritatea a acționat pe baza unui statut juridic și în limitele legii, iar persoanele fizice și juridice și-au întemeiat acțiunile pe drepturi subiective sau interese legitime protejate”[1], înfăptuind justiția și, astfel, confirmând încrederea și legitimitatea dată de societate.

Judecătorul este învestit cu cea mai mare responsabilitate socială și supraîncărcat cu interdicții, incompatibilități, îndatoriri și alte limitări ale exercitării libere a drepturilor și libertăților fundamentale, recunoscute, fără îngrădiri, celorlalte categorii profesionale sau funcții din autoritățile publice[2], al căror statut constituțional nu are asemenea interdicții și incompatibilități, precum cele instituite prin art. 125 din Constituție, judecătorilor și prin noua Lege nr. 303/15.11.2022 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, intrată în vigoare la 16.12.2022.

Acest statut special, de mare încărcătură și responsabilitate, face obiectul unor constrângeri, presiuni politice, mediatice, și de altă natură, generând serioase și grave efecte asupra stării fizice și psihice și un grad de uzură neîntâlnit la celelalte profesii sau funcții din autoritățile publice, care motivează compensațiile acordate prin lege, reprezentând drepturile la indemnizații substanțiale, pensiile de serviciu și alte drepturi sociale, care, din păcate, au fost și sunt ”taxate” de puterea politică și de media ca nemeritate, prin termeni și expresii nedemne și, chiar, injurioase.

1.3. ”Există o permanentă contestare pe care toți judecătorii o percep, și la care știu că sunt expuși opiniei publice asupra legitimității lor, pentru că nu pot pretinde că fac dreptate mesianică, ci, doar, dreptate umană, făcută de bărbați și femei, în mod inerent susceptibilă de riscuri și eșecuri.

Totodată, știm că în orice decizie a judecătorului există, de regulă, un câștigător și un învins, care tind să considere că judecătorul a greșit sau că nu a înțeles ori că nu este legitim, manifestându-se frecvent, confuzia între ”legalitate” și ”legitimitate”[3].

1.4. Judecătorii în Europa[4]

”În privinţa justiţiabililor, tot mai multe state oferă informaţii exacte şi se adaptează la nevoile cetăţenilor, în special ale celor mai vulnerabili, însă pentru ameliorarea comunicării cu aceştia este nevoie de personal şi resurse suplimentare. Contactul uman cu respect şi demnitate contribuie la asigurarea unor decizii juste şi la creşterea încrederii în sistemul judiciar.

Tehnologia informatică a devenit o componentă integrantă a actelor de justiţie, iar sistemele cu mai multe resurse investesc mai mult în IT. CEPEJ avertizează că trebuie monitorizat impactul noilor instrumente asupra asistenţei pentru decizii, a comunicării electronice şi a procedurilor la distanţă, pentru a se evita un impact negativ asupra principiilor corectitudinii, imparţialităţii şi independenţei justiţiei.

Numărul de jurişti a ajuns la 164 la suta de mii de locuitori, cu diferenţe semnificative între ţări. Numărul de instanţe a scăzut cu 10% în perioada 2016-2018, iar gradul de specializare a acestora este mai ridicat.

În ceea ce privește numărul de judecători, acesta este stabil, în medie 21 la 100.000 de locuitori, dar există diferenţe mari de la un stat la altul, legate de organizarea sistemelor judiciare şi de implicarea unor magistraţi neprofesionişti, care judecă doar ocazional.

De menționat este faptul că proporţia femeilor în rândul magistraţilor continuă să crească, dar accesul lor la funcţii de conducere este în continuare obstrucţionat. Statele insistă asupra echilibrului între genuri la angajare şi promovare”.

2. Ideea de justiție, ca supremă putere morală și justiția ca stare de spirit în societate[5]. Inamovibilitatea judecătorilor, apărată de ICCJ-1932 contra agresiunii regale și parlamentare.

2.1. Aplicarea legalului la fapt, insinuarea jurisdictităţii la detaliu se face numai prin intuiţie. Forţa de pătrundere morală şi psihologică din spiritul judecătorului se intensifică, se dilată printr-un efort al întregii personalităţi şi coboară, viguros instrument de cunoaştere, în adâncul psihologic şi etic al cauzei, care urmează să fie judecată. Dar aprofundarea impulsurilor psihologice, care au dat naştere conflictului, discernarea voinţei generatoare a actelor juridice, pătrunderea libertăţii acestor voinţe, toată această cunoaştere a părţii concrete a conflictului nu aparţine formalului şi pozitivului. E ceva de dincolo de geometrie şi de clar. E un procedeu estetic-moral de producere a unei stări de comunicativitate afectivă, în atmosfera căreia, printr-un efort al intuiţiei, judecătorul sfărâmă emotiv pojghiţa materială a faptelor şi coboară în interiorul lor viu. Conflictul este cunoscut astfel dintr-o dată, fără deducţie şi fără demonstraţie, în mod iraţional. În clipa acesta rară, care aparţine emoţiei creatoare şi dragostei, judecătorul se simte apropiat de căldura şi de marea lumină a dreptăţii. Judecata nu rămâne astfel un simplu procedeu de raţiune, ci devine un act de credinţă.

De aceea nu poate fi definită în termeni precişi ideea de justiţie. Aceasta se află la capătul unui proces dinamic de pătrundere intuitivă a conflictului juridic. Ea nu este rezultatul legalităţii raţionaliste. Ea este o noţiune deschisă, o realitate în mers, un drum, un sens, o creaţie. Nu rigiditatea şi permanenţa conceptului o caracterizează. Ea aparţine libertăţii creatoare. Ideea de justiţie evoluează. Juridicul o urmează în dezvoltarea în timp şi se adaptează, antrenat de ea, situaţiilor pe care le străbate în viaţa morală.

O idee nu poate fi definită. Ea poate fi însă trăită, simţită cu pasiune, cu iluminată intensitate. Infinită, deschisă mereu progresului în timp, scăpând încercărilor de a o introduce în armătura conceptului, refuzându-se dialecticii, ideea de justiţie nu are sfârşit, nu suferă oprire. De n-ar fi forţa ei instituțională, de n-ar fi strălucirea ei mistică, dreptul n-ar mai însemna decât un joc al conceptelor, o teoretizare în abstract.

Ideea de justiţie apare astfel ca suprema putere morală, menită să salveze dreptul de automatismul în care-l târăște legalul. Ea menţine dreptul viu şi deschis tuturor înnoirilor, antrenându-l în goana vieţii către inedit. Ea alcătuieşte elementul dinamic al judecării conflictelor, în schimbătoarele lor nuanţe, în alunecarea jurisprudenţei de la soluţionarea “secundum tablulas”, pană la soluţionare “contra tabulas”.

”Ideea de justiţie umanizează legalitatea. Ea ajută procesul creaţiei jurisprudenţiale, operand miracolul ca directivele impuse de legiuitorul de la 1804 să rămană valabile în cadrul lor de generalitate pentru manifestările omului din 1936. Lipsită de căldura dreptăţii, opera de soluţionare a conflictelor juridice ar însemnă o meschină repetare de clişee. Înviorată de ideea de justiţie, această operă devine creaţie, instrument de transformare şi de perfecţiune a legalului.

Variind ea însăşi necontenit, ideea de justiţie n-are din absolut decât faptul de a fi infinită în cuprins şi mişcare, de a nu fi oprită de nimic în mersul ei în durată. Dacă nu este perfecţiune, aşa cum susţineau teoreticienii raţionalişti ai dreptului natural, ea înseamnă totuşi perfectabilitate. Justiţia este libertatea de creaţie în domeniul moral al personalităţii. Ea însemnă înlăturarea oricărui obstacol din drumul dezvoltării umanităţii. În punctul acesta de maximă tensiune, ea se confundă cu libertatea şi cu dragostea, şi-şi alătură, într-un întreg armonios, umanitatea ideilor morale”.

2.2. În pofida acestor superbe reflecții și a altor texte militante, publicate în ”Pandectele Române” și în ”Pandectele săptămânale”, în perioada interbelică (1921-1939), manifestări de ostilitate față de judecători și față de ideea de justiție, similare cu cele contemporane, s-au produs de la cel mai înalt demnitar al statutului până la ultimul cotidian.

2.2.1. Este pilduitoare decizia ICCJ – Secții unite din 26.05.1932 care a declarat neconstituțională legea din 4.04.1931, prin care s-a redus vârsta de pensionare a judecătorilor de la ICCJ de la 70 de ani la 65 de ani[6], comentată în ”Pandectele Române”, 1936, în principal cu privire la noțiunea și conținutul constituțional al inamovibilităţii judecătorului.

La originea acestei legi s-a aflat un litigiu de contencios administrativ, în care prin decizia ICCJ – Secția de contencios administrativ a fost obligat Regele Carol al-II-lea să emită Decretul de avansare la gradul de general, a unui colonel în retragere, act care l-a iritat pe Rege și a cerut, de urgență, o astfel de lege care să-i elimine pe acei judecători, care aveau vârsta între 65-70 de ani (?!).

Decizia din 26.05.1932 a Secțiilor Unite a statuat, pentru prima dată, asupra naturii inamovibilității judecătorilor, de ordin constituțional și a decis că reducerea prin lege a limitei de vârstă a magistraților în funcție aduce atingere acestui principiu constituțional.

”Patru sunt principiile care se degajează din decizia de neconstituționalitate a ICCJ – Secțiile Unite[7]:

1. Inamovibilitatea magistraturii este un principiu constituţional, recunoscut formal prin art. 104 din Constituţie.

2. Limita de vârstă este un element esenţial al inamovibilităţii.

3. Art. 104 din Constituție recunoaşte, în favoarea magistraţilor inamovibili, dreptul de a cere înlăturarea unei dispoziţiuni de lege ordinară, prin care s-ar reduce limita de vârstă magistraţilor în funcţiune, care sub acest raport au dreptul de a funcţiona până la împlinirea vârstei fixată de legea cea mai favorabilă magistratului, în vigoare în timpul funcţionării sale.

4. Constituţia nu a îngrădit dreptul legiuitorului ordinar de a reglementa pentru viitor inamovibilitatea, fără însă a-i schimba însăși esenţa.

Inamovibilitatea este dată în interesul justițiabililor și al judecătorilor. Numai atunci când judecătorul se simte la adăpost de orice atingere a puterii executive sau legiuitoare, el va judeca după conștiința sa, indiferent de tot ce se poate zice despre hotărârea sa de cei interesați, care, oricât de puternici ar fi nu-l pot atinge.

În adevăr tocmai nesiguranţa epocii în care poate fi îndepărtat din funcţiune, face ca judecătorul să nu mai poată fi la adăpost de orice ameninţare, căci nu trebuie pierdut din vedere, că limita de vârstă fiind, în concepţia adversarilor părerii înaltei Curţi, un element variabil, după capriciul legiuitorului ordinar care poate oricând reduce această limită de vârstă, chiar pentru judecătorii în funcţiune, încetează de a mai fi pentru acești judecători o garanţie în contra puterii legiuitoare, si ca atare şi pentru justițiabili, o garanție de imparţialitate a judecătorilor[8].

2.2.2. Astăzi, mai mult ca oricând, justiția și, în special statutul judecătorilor și procurorilor este la discreția puterii politice, edificatoare fiind cele 17 modificări/completări prin OUG sau legi speciale care au avut ca obiect Legea nr. 303/2004, înlocuită, în final, prin Legea nr. 303/2022, intrată în vigoare pe 16.12.2022, dar aflată în curs de modificare prin proiectul de lege al Guvernului privind pensiile de serviciu, depus la Parlament pe 29.12.2022, însoțit de cererea de adoptare în procedura de urgență, conform art. 76 alin. 3 din Constituție (?!).

3. Justiția astăzi – între idealism și pragmatism, între justiția reformată și justiția malformată

3.1. Puterea judecătorească în România – înfăptuirea justiției și responsabilitatea socială.

”Puterea judecătorească astăzi, în România[9]

1. Astăzi mai mult ca oricând, puterea judecătorească trebuie să fie un singur organism puternic, cu mai multe capete de judecători, fără asimilaţi, dezasimilaţii, detaşaţi, delegaţi, acoperiţi, descoperiţi, aserviţi, deserviţi, dezamăgiţi, închipuiţi, afiliaţi etc., care beneficiază de aceleaşi drepturi economice şi onorifice, fără a exercita puterea şi responsabilitatea misiunii de judecător.

2. Puterea judecătorească nu trebuie să aibă nicio o asemănare cu cea executivă, bicefală, mai ales în condiţiile actuale, în care evoluţiile factuale din statele Europei nu mai pun faţă în faţă o putere executivă, una legislativă şi una judecătorească, ci prefigurează o repartizare net bipartită între puterea judecătorească şi puterea politică.

3. Disfuncţiile majore din raporturile interinstituţionale şi anumite excese ale puterii executive bicefale, cultivarea publică a unor confuzii privind statutul Ministerului Public în raport cu puterea executivă, dar mai ales cu puterea judecătorească, acţiunile concertate de denigrare a judecătorilor, promovate de la nivelul cel mai înalt al puterii executive şi continuate, ani de‑a rândul, în tăcerea complice a unor instituţii şi slujbaşi ai Autorităţii judecătoreşti, au produs dezechilibre structurale în opera de înfăptuire a justiţiei, încredinţată de Constituţie judecătorilor, precum în toate statele civilizate.

Şi toată această cruciadă contra puterii judecătorești s‑a desfăşurat şi s‑a manifestat, cu mai multă agresiune, sub ochii măreţului M.C.V – UE şi ai ”suprave­ghetorilor transoceanici”, producând umilinţe şi nedreptăţi asupra profesiei unice, dăruită de Dumnezeu şi de lege, pentru a face dreptate semenilor.

 n aceste vremuri nedorite, judecătorii nu trebuie să‑şi uite menirea şi puterea pe care o au, nu trebuie să‑şi exercite funcţia sub teamă faţă de puterea politică, faţă de alte autorităţi sau instituţii „colegiale”, care se vor a şti totul într‑o „discreţie de faţadă”.

4. Lăsaţi cariera de judecător curată şi plină de virtute numai pentru cei care preţuiesc această misiune și se bucură mai mult de satisfacţiile morale decât de orice alte plăceri efemere, chiar dacă astăzi lipsa de scrupule pare a fi drumul cel mai facil şi sigur în viaţă, pe când virtutea nu aduce decât dezamăgiri şi, uneori, dispreţul celorlalţi. Mi se pare semnificativă observaţia unui anonim: „Astăzi, cinstea este la fel ca o boală ruşinoasă şi molipsitoare. Toţi fug de cel atins de ea, de parcă ar avea ciumă. Neruşinarea, trădarea şi impostura domină scena vieţii noastre cotidiene atât în plan orizontal, cât şi vertical”.

5. Marea majoritate a judecătorilor români au ajuns în stadiul, în care, astăzi nu au nevoie de nicio ingerinţă externă, instituţională sau politico‑diplomatică, sub forme diverse: MCV, ambasade, misiuni speciale transoceanice, parlamentari UE, fără competenţe în relaţia cu puterea judecătorească, pentru a‑şi exercita misiunea.

După cum astăzi România nu mai este ţara căreia, săptămânal, să i se arate unde‑i este locul şi cum este apărată, ce trebuie să facă şi cum trebuie să trăiască, deşi puterea politică este încă servilă acestor umilinţe ale poporului român, egal între cele europene (!).

6. Justiţia română, adică adevărata putere judecătorească, nu este „selectivă, abuzivă şi demonstrativă, executând în pas de defilare pe oponenţi”, aşa cum se afirmă uneori în doctrina politicianistă şi de către unii analişti, vădit anarhişti, pe baza unor erori judiciare ori prin inducerea confuziei privind apartenenţa la justiţie şi a altor instituţii sau „formaţiuni ajutătoare”, ori prezenţa a aşa‑zisul „câmp tactic” judiciar.

7. Judecătorii nu trebuie să mai accepte tăcerea, adesea întâlnită la CSM, în raport cu tentaţiile unor membri ai săi ori ale anumitor conducători de instanţe de a se manifesta public şi în mod repetat, încălcând limitele statutului de judecător şi ale condiţiei sale esenţiale, aceea a „reputaţiei neştirbite”, de natură a afecta imaginea celorlalţi judecători, oneşti şi respectabili.

8. Judecătorii români sunt acei slujbaşi ai dreptăţii care au dreptul de a nu avea toate drepturile politice, sociale şi economice, precum ceilalţi membri ai cetăţii.

Ei au însă „libertatea” unică de a se abţine de la orice şi de la toate cele ce ar putea avea o înrâurire, cât de mică, asupra statutului lor, a rolului şi misiunii încre­dinţate şi asupra instituţiilor puterii judecătoreşti. Obligaţia de abţinere generală este esenţa funcţiei de judecător.

9. Judecătorii nu pot admite, ceea ce se afirmă deseori în media, că în România orice vorbă şi mai ales orice hotărâre venită de peste Ocean sau de la Bruxelles este literă de lege şi declarată „comoară naţională”. Ei sunt şi trebuie să rămână judecători români, fii ai acestui pământ milenar, aflaţi în slujba dreptăţii fata de români, supuşi numai Constituţiei şi legilor ţării, tradiţiilor şi culturii poporului român, ca și valorilor europene și universale.

10. Aşa cum am cunoscut eu puterea judecătorească din interiorul ei, timp de 40 de ani, aşa cum o ştiu acum, în linii mari, cred că marea majoritate a judecătorilor au cultura acestor valori, în respectul înaintaşilor noştri, al drepturilor fundamentale şi al onoarei profesiei.

Judecătorii trebuie să aibă, astăzi şi în aceste circumstanţe involute, bolnave de o vădită paranoia politicianistă, curajul misiunii sacre, primită odată cu jură­mântul de intrare în profesie, şi să nu accepte niciun compromis cu efecte negative în actul de dreptate.

Judecătorii nu trebuie să uite că totdeauna curajul rupt de virtute, de adevăr şi de responsabilitate este la fel ca libertatea ruptă de libertate şi de adevăr, când cu uşurinţă se poate trece de la apologia libertăţii la apologia ticăloşiei, de la apologia curajului la cea a fanatismului şi a iresponsabilităţii”.

3.2. Justiția este dreaptă? Franța, 2018

”Justiția este un IDEAL, a cărui realitate nu trebuie și nu poate fi contrazisă, cât timp ea RĂMÂNE CHEIA DE BOLTĂ A STRUCTURII SOCIALE ȘI CIVICE. Fiecare din noi ne dorim o ”justiție perfectă”, dar justiția modernă este, înainte de toate, o justiție umană, în care fiecare cetățean îi acordă încrederea sa supremă, în care, misiunea esențială a societății este să salveze marile principii care conduc justiția și, totodată, să asigure reconcilierea între idealul de justiție și realitatea materială, astfel că, pentru fiecare inegalitate a șanselor să fie compensată prin egalitatea drepturilor[10]”.

Justiția traversează în Franța o criză de încredere[11], fără precedent, 70% din cetățeni considerând că ea funcționează rău și 53% că s-a agravat, punând în pericol democrația, căci francezii au nevoie fundamentală de justiție, ca ultim recurs contra dificultăților vieții cotidiene, precarității și insecurității fizice, economice și sociale, spre a face să se respecte drepturile și libertățile lor[12]”.

3.3. Pactul ”Justiție-Națiune”, în Franța, 2021[13]

”Justiția este un organ esențial al Statului de drept și al democrației noastre, ceea ce justifică restaurarea pactului ”JUSTIȚIE-NAȚIUNE”, pentru a identifica răspunsurile la întrebări precum:

– corpul de magistrați și organizarea judiciară franceză este un model de garantare mai bună a imparțialității?

– organizarea judecătorească, repartiția lucrărilor între judecători și funcționari a evoluat?

– modelul de instrucție judiciară este cel mai eficace și prezintă încredere?

justiția joacă rolul esențial pe scena de valori fondatoare ale pactului social?

– cetățenii francezi sunt mulțumiți de loialitatea procedurilor, de posibilitatea de a-și valorifica drepturile lor și demnitatea?

În societatea democratică, în plină mișcare și evoluție, în care justiția răspunde noilor provocări, au apărut tensiuni între autoritățile judiciare și celelalte puteri, ceea ce impune redefinirea termenilor responsabilității politice, întrucât lumea politică, în ultimul timp, a pierdut cultura responsabilității față de cetățeni.

În noile circumstanțe interne și internaționale, s-a deschis un mare câmp de reflecții – cel al justiției moderne, ca serviciu publicn- care trebuie să se supună celor trei sarcini majore: efectivitate, lizibilitate și deschidere pentru societate”.

3.4. Încrederea ca fundament al legitimității justiției în Belgia[14]

”Într-un Stat de drept democratic, o critică rezonabilă a funcționării justiției, printr-o analiză corectă a faptelor, este esențială și necesară, iar receptivitatea autorităților judiciare la critică este condiția sine qua non a unui autocontrol.

Totuși, atunci când aceste critici sunt nefondate, se generalizează și devin sistematice, chiar în absența oricărei cauze, ele creează un climat permanent de suspiciune și riscă să pună în pericol legitimitatea justiției în general și puterea judiciară, în special, în calitatea de instituții fundamentale ale Statului de drept.

Căci, într-o democrație, fundamentele Statului de drept nu sunt solide, decât dacă o mare majoritate a populației le acceptă, iar cetățenii, jurnaliștii și lumea politică apără interesele acestuia și dacă funcționarea suscită o încredere suficientă.

O situație nefastă este dată de faptul că principiile Statului de drept nu sunt suficient explicate sau când populația este foarte adesea excitată, prin sloganuri dure contra justiției.

În același timp, se ”cultivă” deseori un câmp de tensiune între diferitele ”adevăruri”, care exercită o presiune asupra legitimității justiției: cetățeanul, care în general se confruntă cu justiția și care este avizat în materie, își extrage adevărul deseori din media, deși adevărul mediatic este divergent față de cel judiciar, iar justițiabilul, implicat într-o cauză concretă, are propriul adevăr, fondat pe versiunea sa asupra faptelor, pe o percepție personală a adevărului judiciar în care regulile juridice trebuie să fie aplicate, ceea ce alimentează neîncrederea în justiție.

Legitimitatea și încrederea sunt considerate concepte foarte strict definite. Dacă o instituție este percepută ca legitimă, ea suscită, de asemenea, încredere, manifestând o atitudine pozitivă asupra speranței de a avea dreptate în justiție.

Este, deci, esențial să avem o viziune clară asupra factorilor susceptibili de a pune în pericol încrederea, care constituie piatra unghiulară a acestei legitimități: rolul mass-mediei, ”prăpastia” față de cetățean, rolul avocaților, Curtea de Casație s.a.”

”Cercetările științifice au arătat că încrederea în justiție emană, în principal, dintr-un sentiment de echitate și este ridicată atunci când cetățeanul o percepe ca pe o instituție care are un respect profund pentru echitate si care abordează problemele cu eficacitate, iar convingerile personale ale sale sunt împărtășite de actorii sistemului judiciar.

Dar reproșurile adresate justiției și insinuările care i se aduc sunt adesea datorate ignoranței sau unei viziuni subiective și superficiale ori unilaterale asupra funcționării sale [15]”.

3.5. Cetățenia decentă, justiția și încrederea – fundamente ale legitimității. Tensiuni între generații în Finlanda[16]

”Fiind un Stat de providență nordică, Finlanda este considerată ca o societate stabilă, în care printre chestiunile esențiale, care se pun sistemului politico-administrativ, există obiectivul major al ameliorării mijloacelor, pentru ca cetățenii să participe la guvernare și a mijloacelor cele mai bune pentru a înțelege opiniile cetățenilor privind moralitatea și valorile în societate.

Etica este legată de legitimare, iar cetățenia decentă este considerată ca apartenența la o societate, la crearea drepturilor și a obligațiilor și participarea activă și desemnează, ca statut, drepturile civile, politice și sociale, garantate de Stat.

Justiția și egalitatea fac parte din structura de bază a societății, împreună cu încrederea și legitimitatea”.

4. Teoria conceptului de justiție și a încrederii, ca fundament al legitimității justiției

Semnificația proprie a conceptului de justiție, fundamentul său epistemologic, dublul aspect de ”idee” și de ”sentiment”, au dat naștere la ”multiple confuzii, divergențe și contradicții”.

Pentru unii, dreptul și justiția sunt termeni sinonimi, în sensul că adevăratul criteriu de justiție în relațiile umane este legea, iar, pentru alții, dimpotrivă, justiția are ca obiect dreptul ideal, către care ființa umană tinde și, fără, de care, nu se poate vorbi de ”drept”[17], de justiție ca ”virtute universală, prin excelență suverană pentru toți și omnicomprehensivă, prin generalitatea sa care înglobează toate virtuțile particulare” și este ”forma etică sau deontologică supremă și principiul regulator pentru toată viața individuală și socială”[18].

În concepția Școlii elene, justiția se consideră ca ”un principiu exclusiv social”, care are ca fundament intersubiectivitatea, cu o semnificație esențialmente socială.

În concepția filozofică neo-kantaniană a lui Del Vecchio, justiția ”reprezintă una din atitudinile necesare și fundamentale ale conștiinței, fiind, totodată, un adevăr necesar și absolut al spiritului[19]”.

Justiția este, în același timp IDEE și SENTIMENT, relevând, atât ”idealul de justiție”[20], ca stare de spirit a naturii umane ”cât și formă și realitate juridică exterioară în schema de urmat pentru a-l atinge.

”În concepția lui M. Djuvara, justiția ca idee și ca sentiment are rădăcină comună – spiritul subiectiv și natura rațională a omului, deși distincția dintre ele este nevralgică, precum între ”teorie” și ”practică” în justiție, între ”juridic”, ca drept pozitiv legal, și ”just absolut”, ca justiție ideală, adică ”dreptul natural”[21].

Ideea de justiție și idealul în justiție, sunt, însă, esențele aceluiași concept filozofic și sociologic, care definesc, de milenii, natura ființei umane.

5. Justiția națională și jurisdicțiile europene, CEDO și CJUE. Colaborare verticală ”imperativă”, încredere și legitimitate, în parametrii Tratatelor și ai Constituțiile. Lumini și umbre.

5.1. Metamorfoza judecătorului național român după 29 de ani de jurisdicție a CEDO (1994-2023) și 16 ani a CJUE (2007-2023).

Jurisprudenţa curţilor de la Strasbourg şi Luxemburg este obligatorie pentru statele membre. Curtea de Justiţie este singura competentă să determine măsura obligatorie a efectului dreptului UE”, iar în unele din constituţiile statelor s‑a prevăzut, în concordanţă cu primatul dreptului UE şi cu efectul util şi direct al acestuia, obligativitatea jurisprudenţei sale, deși nu are caracter normativ.

Relativ la jurisprudenţa CEDO, forţa obligatorie relativă a hotărârilor acestei curţi rezultă atât din textul Convenţiei, precum şi din efectele lor în plan constituţional, legislativ şi jurisprudenţial naţional, impuse şi acceptate de statele supuse jurisdicţiei sale.

De aceea, jurisdicţiile interne trebuie să asigure permanent compatibilizarea juris­prudenţei lor cu cea a jurisdicţiilor europene, un rol decisiv avându‑l curţile din statele membre, a căror deschidere către asimilarea marilor tendinţe jurisprudenţiale europene trebuie să stimuleze pe toţi judecătorii naţionali, care, însă, au, în continuare, obligația de a respecta supremația Constituției naționale.

Osmoza jurisprudenţială între judecătorul european şi judecătorul naţional, când ea există, modifică puţin câte puţin viziunea conform căreia fiecare dintre ei are propria funcţiune şi produce o evidentă schimbare psihologică, care este cauza şi, totodată, consecinţa schimbărilor procedurale[22]”.

În sistemul UE, cooperarea judiciară asigurată prin procedura prejudicială are un rol central, iar metamorfoza judecătorului naţional se produce ca o consecinţă directă, căci Curtea de Justiţie nu fixează regulile procedurale naţionale, ci enunţă exi­genţele dreptului UE care trebuie satisfăcute. „Europenizarea” funcţionării jurisdicţiilor naţionale presupune nu numai penetrarea dreptului UE în ordinea juridică naţională, dar şi transformarea progresivă a statutului judecătorului naţional, însoţită de o adaptare jurisprudenţială.

5.2. Eurocompatibilitatea jurisprudenţială – obligație primordială a judecătorului naţional[23]

Jurisprudenţa curţilor de la Strasbourg şi Luxemburg este obligatorie pentru Statele membre. Curtea de Justiţie este singura competentă să determine măsura obligatorie a efectului dreptului UE, iar în unele din constituţiile statelor s‑a prevăzut, în concordanţă cu primatul dreptului UE şi cu efectul util şi direct al acestuia, obligativitatea jurisprudenţei sale.

Relativ la jurisprudenţa CEDO, forţa obligatorie relativă a hotărârilor acestei curţi rezultă atât din textul Convenţiei, precum şi din efectele lor în plan constituţional, legislativ şi jurisprudenţial naţional, impuse şi acceptate de statele supuse jurisdicţiei CEDO.

De aceea, prima urgenţă a jurisdicţiilor interne este compatibilizarea juris­prudenţei lor cu cea a jurisdicţiilor europene, un rol decisiv avându‑l curţile supreme din statele membre, a căror deschidere către asimilarea marilor tendinţe jurisprudenţiale europene trebuie să stimuleze pe toţi judecătorii naţionali.

5.3. Responsabilitatea judecătorului naţional – condiție fundamentală în asigurarea eficacităţii puterii judiciare[24]

”În calitatea sa de judecător unional, judecătorul naţional este, fără îndoială, liantul între principiul autonomiei instituţionale a statelor membre, pe de o parte, şi limitele acestui principiu cuprinse în noţiunea efectului util al dreptului comunitar, în nediscriminarea procedurală, în respectul exigenţelor sau regulilor procedurale ale UE, pe de altă parte. Pe acest fond, se conturează responsabilităţile specifice ce‑i revin judecătorului naţional:

a) cooperarea loială cu instituţiile judiciare ale UE;

b) interpretarea dreptului procedural naţional conform cu dreptul european;

c) excluderea regulilor procedurale naţionale contrare dreptului UE;

d) facilitatea accesului liber al individului la drepturile garantate în dreptul UE şi

e) îndeplinirea de către judecătorul naţional a obligaţiilor ce‑i revin din efectul util al dreptului unional.

În mod evident, configuraţia principală a responsabilităţilor specifice ce revin jude­că­­torului naţional şi redefinirea jurisdicţiei naţionale în cadrul exigenţelor dreptului UE ne înfăţişează clar concluzia recunoaşterii unei plenitudini de competenţă şi de jurisdicţie a judecătorului naţional în calitatea sa de judecător european.

De asemenea, observăm că, paralel cu această progresivă „europenizare”, care fondează competenţele jurisdicţionale ale judecătorului naţional, asistăm şi la un proces de interacţiune între jurisdicţiile naţionale şi jurisdicţia CJUE și CEDO, fenomen care, în ultimii ani, a dobândit noi dimensiuni, în special în domeniul drepturilor omului, generate, mai ales, de „fecundarea reciprocă a dreptului UE şi a Convenţiei europene a drepturilor omului”[25].

5.4. Unele divergențe jurisprudențiale între CJUE și Curțile Constituționale ale Statelor naționale membre.

5.4.1. Supremație/prioritate/primat vs. Suveranitate și supremația Constituției.

a) Caracterul conservator al jurisprudenței CJUE privind primatul/ supremația dreptului UE în raport cu dreptul intern al Statelor naționale membre (1994-2023), este reafirmat, cu cea mai multă severitate, în ultimii doi ani, în pofida răspunsurilor ferme date de Curțile Constituționale prin rezervele de constituționalitate.

Acceptarea constituțională a integrării europene și a transferului unora din componente, trebuie să fie ”subordonată respectului identității naționale, a culturii și tradițiilor fiecărui stat membru”, conform art. 2 TUE, iar primatul sau prioritatea nu pot fi calificate ca ”supremație absolută”, ca produs al unei autorități ”monarhice” a dreptului UE, în raport cu dreptul intern al fiecărui Stat membru[26].

b) Interpretarea conservatoare a CJUE[27]

În etapa preaderării, România, precum alte state europene candidate, a REVIZUIT Constituția (oct. 2003) și a adoptat/abrogat/modificat numeroase legi interne, în acord cu criteriile prevăzute în cele 31 de capitole de negociere, iar prin Tratatul de aderare nu s-a inclus principiul supremației dreptului UE și nici excluderea/atenuarea principiului fundamental, înscris în art. 1 (5) din Constituția României care consacră supremația legii fundamentale și obligația constituțională de a o respecta.

În această stare normativă România a aderat la UE, de la 01.01.2007, fără alte condiționalități relative la ordinea constituțională internă, impuse prin jurisprudența CJUE și ”valorificate” în prezent sub efectele art. 7 TUE (?!), ale Regulamentului (UE) 2020/2092 și ale Deciziei Plenului CJUE din 16.02.2022, care l-a validat (?!).

Potrivit tratatelor, CJUE NU are misiunea de a valida, extralegal, soluțiile politice ale instituțiilor Uniunii ori opțiunile veleitare federaliste ale unor lideri instalați în funcțiile unionale cu voința /decizia Statelor membre, așa cum prevăd disp. art. 14-19 din TUE, jurisprudența sa neputând depăși limitele fixate prin TUE (”CJUE hotărăște, în conformitate cu TRATATELE cu privire la INTERPRETAREA dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții” – (art. 19 al. 3 TUE).

Nu a existat și nu găsim în Tratate dispoziții prin care CJUE să fie investită ca ”Garant al Supremației tratatelor”, așa cum prevăd constituțiile Statelor membre pentru Curțile constituționale-misiunea fundamentală de ”garant al supremației Constituției[28]”.

Dreptul jurisprudențial al CJUE a construit principiile supremației absolute, al efectului direct, dar și al efectului indirect, implicit al actelor juridice neobligatorii, precum sunt recomandările și avizele, contrar dispozițiilor art. 288 (5) TUE (?!)..

Astfel, s-a realizat o dublă contaminare privind caracterul absolut al supremației dreptului UE și vicierea substanțială a supremației Constituției și a deciziilor CCR.

Așadar, întrucât principiul Supremației dreptului UE NU are caracter normativ, nefiind inclus între principiile fundamentale ale dreptului UE, ci este o creație ”pretoriană” a CJUE, exacerbată în ultimii ani, cu forță obligatorie absolută asupra ordinii constituționale a Statelor membre, soluția conflictului juridic cu instanțele constituționale ale acestora, nu are temei în modificarea/completarea tratatelor și nici în revizuirea constituțiilor.

Jurisprudența Curților constituționale a Statelor membre asigură un ”zid de constituționalitate” protector al supremației constituțiilor naționale în fața dreptului UE (primar și derivat), în acord cu principiile prevăzute în art. 2-6 din TUE (a se vedea deciziile majore, publicate în ”Les grandes décisions des cours constitutionnelles européennes”, Dalloz, 2009, și volumul ”Identitatea constituțională națională în contextul dreptului european”, 2019, Curtea Constituțională a României, comunicări la Conferința Curților constituționale din București, 12.04.2019, Editura Hamangiu, precum și articolul ”Justiția constituțională europeană. Prea mult drept constituțional în UE”, de prof. univ. dr. Marieta Safta, prim magistrat asistent la CCR, publicat la 11.02.2022, pe ”juridice.ro” și altele);

Soluțiile adoptate de jurisprudența acestor Curți, în special în ultimii 30 de ani, au vizat același ”front constituțional” de neatins, dar sub diferite forme de exprimare: ”teoria contra limitelor” – Portugalia; ”blocul de constituționalitate” – Franța (autor Louis Favereau), ”clauze de eternitate și de identitate constituțională națională, intangibile-Germania, ”protecția suveranității naționale” și a ”Constituției istorice” – Ungaria, ”prioritate aplicativă a dreptului UE și supremația constituției față de norma contrară” -Spania, ”parametrul fundamental al raportului dintre dreptul UE și dreptul național îl constituie principiile supreme ale Constituției, pentru respectul cărora Curtea constituțională se constituie ca un zid al Suveranității Statului”- Italia și altele.

De la hotărârea COSTA/ENEL – 1964, care a construit primatul absolut al dreptului comunitar, timp de aproape 60 de ani, în Comunitățile europene/Uniunea Europeană s-au produs mari schimbări, în dinamica evolutivă a Uniunii, a structurii sale instituționale și în raportul cu Statele membre, adevăratele forțe matrice ale creării, consolidării și afirmării Uniunii.

Hotărârea COSTA/ENEL -1964, a fost adoptată în raport de cele 6 state fondatoare (BENELUX, Franța, Germania, Italia), ca și cele două hotărâri Simmenthal I-II (1978), soluția aceasta fiind reafirmată, mai drastic de CJUE, după extinderile succesive (1972 – Marea Britanie, Irlanda și Danemarca, 1981 – Grecia, 1986 – Spania și Portugalia, 1992 – Austria, Suedia și Finlanda, 2004 – cele 10 state estice, 2007 – România și Bulgaria, 2013 – Croația și Brexit – 2016).

Această extindere este marcată de evoluția calitativă a tratatelor modificatoare (tratatele constitutive adoptate în 1957-CECO, CEE și Euratom, Tratatul de fuziune de la Bruxelles – 01.07.1967-o singură Comisie ș un singur Consiliu, primul Tratat bugetar de la Luxembrug-01.01.1971; al II_lea Tratat bugetar de la Bruxelles-01.06.1977; Actul Unic European -AUE-01.07.1987; Tratatul UE – Maastricht-01.11.1993; Tratatul de la NISA – 01.02.2003, de modificare a structurii instituționale ale UE; Tratatul constituțional de la Roma – 2004 (respins prin referendum de Franța (29.05.2005), Olanda (01.06.2005) și de Irlanda și Tratatele de la Lisabona – TUE și TFUE – 01.12.2009.

c) În raport de aceste circumstanțe contextuale, evolutive, cantitative și calitative, CJUE și-a păstrat și reafirmat cu cerbicie ”tezaurul” (comoara) primatului absolut, pe care, în ultimii ani, l-a ”energizat” substanțial, din cele două perspective politice majore ale Comisiei Europene – federalizarea și suveranitatea europeană, respinse în 2005 de cele două state fondatoare-Franța, Olanda și de Irlanda, dar și de cvasiunanimitatea Curților constituționale ale Statelor membre.

CJUE ne-a atenționat ferm că nu adoptă principiul interpretării evolutive, realiste și în acord cu noile realități, timp de 60 de ani jurisprudența sa rămânând puternic conservatoare și încremenită în ”ghearele” timpului involut, în contradicție vădită cu principiile CEDO relative la interpretarea ”progresistă, evolutivă și realistă” și cu ”doctrina dreptului viu”, practicată în jurisprudența constituțională.

De mult timp a venit ”vremea”, ca CJUE să se relativeze și să-și analizeze destinul și misiunea, să părăsească ”siajul” politic al Comisiei Europene, să-și abandoneze conservatorismul rigid semicentenar și să se apropie ”vertiginos”, cu toată deschiderea oferită de Curțile constituționale ale Statelor membre și de jurisprudența CEDO, care s-a afirmat puternic pe calea interpretării și aplicării evolutive a tratatelor.

Astăzi, pe baza acestor experiențe și în spiritul acestor principii, CJUE, precum CEDO, are obligația de a statua în lumina circumstanțelor și conceptelor timpului real și NU în beneficiul unor opinii ori tactici politice ”la modă”, promovând, cu optimism, linia strategică colegială a dialogului operațional dintre CJUE – Curțile constituționale / instanțele supreme.

5.4.2. Dezorientarea judecătorului român prin Decizia Marii Camere din 18.05.2021 a CJUE care a impus anihilarea supremației Constituției în România.

Divergențele jurisprudențiale CJUE – Curți constituționale exprimă conflict pozitiv de competență sau/și de viziune politică-structurală asupra raportului dintre Statele membre și UE?

 Dacă divergența are ca obiect un conflict pozitiv de competență, provocat și soluționat de CJUE, acest conflict a produs un efect grav asupra stabilității ordinii constituționale interne a României, a echilibrului puterilor și a supremației Constituției în dreptul național, ceea ce nu poate fi calificat drept un simplu incident procedural de competență de atribuire.

În același timp, reafirmarea apăsată a supremației absolute, căreia nu i se poate opune nicio Constituție a unui Stat membru și nici identitatea națională a acestuia, garantată de art. 4 (2) din TUE, nu poate constitui o premiză favorabilă pentru dialogul loial, de natură a dezamorsa conflictul (ce a împiedicat-o pe CJUE să solicite CCR și altor Curți constituționale un Amicus Curiae asupra divergenței interpretării din litigiu, înainte de a pronunța hotărârile din 18.05.2021 și din 21.12.2021).

Totuși, chiar și în acest spirit, poate avea loc un Dialog loial, onest și sincer, dar, mai ales constructiv și dezbateri pertinente, în interesul interpretării și aplicării principiilor instituite prin tratate, în acord cu obiectul și finalitatea acestora (art. 1-6 din TUE și alin. 6-7 și 13 din preambul), între Comisia Europeană și CJUE, pe de o parte și Curțile constituționale și instanțele judiciare supreme ale Statelor naționale membre, pe de altă parte, de natură a face posibilă soluția RIVIRIMENTULUI JURISPRUDENȚIAL AL CJUE, ca expresie a interpretării evolutive, devenită o CONSTANTĂ a jurisprudenței CEDO.

5.4.3. Este evident că drumul către o soluție care să elimine ori să atenueze divergențele jurisprudențiale, de interpretare/aplicare a dreptului UE și a dreptului constituțional al Statelor membre, nu poate fi calificat ca o cale centrifugă, ci ca o tendință de armonizare cu ordinile juridice naționale, în deplin acord cu valorile, obiectivele și principiile instituite prin TUE, unanim acceptate de Statele membre.

Un plus de modestie, loialitate orizontala reciprocă și colegialitate amicală de la Comisia europeană și de la CJUE, în raport cu omologii lor din Statele naționale membre, dar și un minus de aroganță, narcisism și de atitudine cazonă, ar netezi această cale de conciliere, în scopul realizării valorilor, principiilor și obiectivelor tratatelor, dar și a celor înscrise în constituțiile Statelor membre, căci toți, individual și ”împreună”, suntem și trăim ca FIINȚE UMANE într-o singură Uniune!.

Mecanismul dialogului poate fi un mijloc operațional eficace de continuare a integrării juridice și NU de incitare la o mișcare centrifugă, dar nici la supunere oarbă, fără dezbateri constructive și soluții alternative, în cadrul ordinii juridice a UE.


[1] Ion Deleanu, ”Instituții și proceduri constituționale”, Ed. Serv Sat, 1996, par. 28, lit. B
[2] De exemplu, parlamentarii pot exercita, în același mandat, funcții precum cele de ministru, profesor, avocat, medic, s.a., pot deține părți sociale sau acțiuni în societăți comerciale, pot fi membrii în Consiliul de Administrație, exercitând toate drepturile politice, sociale și economice, iar după încetarea mandatului primesc o indemnizație (calificată ”pensie specială”) indiferent de vârstă.
[3] John Morin: ”La lègitimitè des juges”, Ed. Presses de l’Universitè Toulouse, 2018, Rezumat de Jaques Railent și Jaques Krynen.
[4] Raportul CEPEJ a Consiliului Europei, 2020 privind eficiența și calitatea justiției în Statele membre (47) în anii 2018-2019”.
[5] ”Pandectele Române”, 1936, ”Justiția și viața”.
[6] E.Bănescu, consilier de casație, în ”Pandectele Române”, 1936.
[7] E.Bănescu, op.cit.
[8] ”Pandectele Săptămânale”, 1936, p. 159.
[9] Marin Voicu, ”Lăsați-i pe judecători să judece”, în ”Starea justiției”, vol. III, 2019 pp. 146-147.
[10] Rachida Dati, Ministrul justiției, în Franța, ”La justice est-elle juste?”, 15.09.2017, ”Liberation”, Paris.
[11] A se vedea ”Expunerea de motive la legea 2021-1729 din 22.12.2021 privind încrederea în instituțiile judiciare în Franța.
[12] André Animé, Președintele Consiliului General Isere, Franța, în ”Liberation”, 15.09.2007.
[13] Emmanuel Macron, ”Pactul justiție-națiune”, 2021, site-ul Președinției Republicii.
[14] In Memoriam M.M. Piret et Alain Block, procuror general emerit la Curtea de Casație și Consilier onorific la Curtea de Casație a Belgiei, de R De Carte, fost președinte al Consiliului Superior de Justiție, VII-2020.
[15] ”Réseau européen des Conseils de la justice”, Rapport Public confidence sur l’image de la justice~, 2018-2019, 6, www.encj.eu, 07.06.2019.
[16] Ari Salunea, s.a. ”La cItoyenneté descente, la justice et la confiance-les fondaments de la legitimation: les tensions entre generations en Finlanda”, dans la ”Revue Internationale de Sciences Administratives”, 2012/3 (VOL.78), PG. 475-505.
[17] G.Del Vecchio, ”La justice”, în ”La justice-la Vérité”, 1955, pg. 6, citat de Alain Gourd, în ”Le concept de la justice dans la philosophie du droit de Georgio Del Vecchio” ;” Revue générale de droit”, vol. 1, nr. 2, p. 18, 1970, Université d’Ottawa, Canada.
[18] G.Del Vecchio, op.cit., p. 19.
[19] G.Del Vecchio ”Giustizia e Diritto”, 1934, p. 61, citată de Alain Gourd.
[20] M.Djuvara, ”Le pensée de G.Del Vecchio”, 1937 (7), DPDSJ, p. 192 și 205.
[21] J.Segond, ”La renaissance idéaliste et néokantienne du droit”, 1911 (71), RPFE, p. 185, citat de A. Gourd, p. 362.
[22] F. Grevisse, J.‑C. Bonichat, Les incidences du droit communautaire sur l`organisation et l`exércice de la fonction jurisdictionelle dans les Etats membres, Mélanges Boulouis, Paris (Dalloz), 1991, p. 309.
[23] Marin Voicu, ”Protecție europeană a drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 22 și urm.
[24] Oliver J. Guillarmot, ”Juge national face au droit europèen”, Bruxelles, 1993, p. 42 și urm.
[25] J. Pipkorn, La Communauté européenne et la Convention européenne des droits de l`homme, în RTDH, Bruxelles (Bruylant), 1993, p. 221.
[26] M. Voicu ”Starea justiției” (2020-2022), UJ, 2022, pp. 38-40.
[27] M.Voicu, ibidem, p. 39 și urm.
[28] Art. 142 (1) din Constituția României: ”Curtea Constituțională este GARANTUL SUPREMAȚIEI CONSTITUȚIEI”.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice
Fost judecător ÎCCJ și fost judecător CEDO