Printr-o decizie recentă (CJUE, 14 iulie 2022, cauza C-110/21 P, Universitatea Bremen c. RFG), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE sau Curtea) a oferit noi repere pentru fixarea înțelesului comun acordat calității de avocat la nivel european. Ea a admis astfel un recurs al unei universități germane (cea din Bremen) declarat împotriva unei ordonanțe, pronunțată de Tribunalul Uniunii Europene. Acesta din urmă constatase inadmisibilitatea acțiunii promovate în fața sa de instituția de învățământ superior, pe motivul că universitatea nu ar putea fi reprezentată în mod valabil în justiție de către un profesor al său (și care nu avea calitatea de avocat).
1. Pentru a ajunge la respectiva jurisprudență s-a pornit de la faptul că articolul 19 al Statutului CJUE prevede că părțile (altele decât statele) trebuie să fie reprezentate în fața instanței printr-un avocat. De asemenea, profesorii din învățământul superior a căror legislație națională le recunoaște dreptul respectiv pot interveni, la rândul lor, în procedurile instanței de la Luxemburg.
Desigur, e cunoscut faptul că în Europa nu există o definiție unică, general acceptată și expres consacrată a avocatului, ceea ce a condus Curtea să purceadă la desprinderea criteriilor pe care acesta trebuie să le îndeplinească și să le respecte pentru a putea interveni în fața sa. Apoi, în consecință, pentru a determina dacă profesorul desemnat de Universitatea din Bremen avea efectiv calitatea necesară pentru a o reprezenta, se va inspira din reperele (criteriile) respective.
2. În principiu, misiunea de reprezentare a avocatului se exercită în interesul unei bune administrări a justiției. Ea constă în a exprima, proteja și apăra cât mai bine posibil interesele clientului, în deplină independență și cu respectarea legii, regulilor profesionale și reglementărilor deontologice.
2.1. Din această perspectivă, în demersul său instanța unional-europeană a amintit mai întâi că noțiunea de independență a avocatului a fost dezvoltată cu precădere în contextul confidențialității documentelor în domeniul dreptului concurenței. Jurisprudența a precizat atunci că acesta este un auxiliar al justiției chemat să furnizeze, în interesul superior al acesteia, o asistență juridică clientului său. Dar s-a arătat, totodată, că definiția acestei noțiuni a evoluat recent în materie de reprezentare în fața jurisdicțiilor Uniunii Europene (UE). Criteriul predominant reținut este de acum înainte protecția și apărarea intereselor clientului. Ea definește noțiunea de independență nu numai în manieră negativă, prin absența unui raport de muncă (de angajare) între avocat și clientul său, ci, de asemenea, în mod pozitiv, prin referință la deontologia profesională.
Se adaugă, în acest sens, că independența trebuie să fie înțeleasă ca impunând absența nu a oricărei legături între avocat și clientul său, ci numai a aceleia care aduce în mod manifest atingere capacității acestuia de a-și asigura misiunea de apărare, servind cât mai bine clientul său, cu respectarea legii și a regulilor/reglementărilor profesionale și deontologice.
Tribunalul asimilase situația unui profesor care reprezenta universitatea, ca dispensă de activitate didactică celei de consilier juridic, reprezentând o entitate care e legată de persoana juridică în care e angajat. Așadar, o atare asimilare a fost înlăturată de CJUE ca neavenită.
3. Curtea statuase deja, anterior, că numai existenţa unei legături contractuale de drept civil între un avocat și universitatea pe care o reprezintă e insuficientă pentru a considera că acest avocat se află într-o situație ce aduce în mod manifest atingere capacității sale de a apăra interesul clientului său, respectând condiția de independență (fiind citată în acest sens jurisprudența pronunțată în decizia sa din 4 februarie 2020, cauza C-515/17 P, Universitatea din Wroclaw și Polonia). Existența unei legături statutare de drept public între un profesor și universitatea pe care o reprezintă e deopotrivă insuficientă pentru a considera că acest profesor se află într-o situație ce îl împiedică să apere interesele acestei universități.
4. Dincolo de considerațiile și implicațiile riguros rezultate din noua jurisprudență a Curții de Justiție a UE, persistă și chiar se amplifică rezonanțele și semnificațiile „morale”. În mod egal, celei desprinse din noua jurisprudență europeană și celei care ar trebui să caracterizeze activitatea oricărui avocat. Principiile internaționale ale deontologiei profesiei, adoptate la 28 mai 2011 de Asociația Internațională a Barourilor (IBA) spre „a promova și acorda întâietate idealului juridic”, cuprind printre cele 10 imperative astfel formulate și consacrate independența (cu exigența sa de a oferi sfaturi imparțiale și corecte) și mai ales probitatea, integritatea și echitatea („Avocatul trebuie să dea dovadă, în orice moment, de cea mai înaltă probitate, integritate și echitate față de clienții săi, tribunale, confrați și toți cei cu care ajunge să stabilească un contact profesional”).
5. Consultarea dicționarelor de specialitate (inclusiv, de pildă, a celor aferente culturii juridice, precum francezul Dictionnaire de la culture juridique ori mai recentul Dictionnaire du monde judiciaire – 2022), ne arată că deși cuprind largi referiri la profesie, evită o definiție a avocatului. Fără avocat, nu există justiție! Prezența sa la bară e justificarea puterilor judecătorilor, fără a oferi totuși garanțiile evitării erorilor lor. Și este așa de aproape două mii de ani, chiar dacă Iisus din Nazaret nu a avut parte de un apărător! Sunt primele rânduri ale acestei din urmă lucrări mai sus arătate la intrarea Avocats. Iar fraza de încheiere nu e mai puțin elocventă: Ține de onoarea avocaților, în toate țările lumii, de a păstra întotdeauna capul sus în fața puterii politice, pentru că ei sunt campionii incontestabili ai toleranței și libertății.
Am încercat să găsesc ilustrări ale unor asemenea adevăruri și în istoria judiciară românească. Nu neapărat în datele concrete ale rândurilor de mai sus, ci în spiritul larg de onestitate, probitate și independență ce ar trebui să caracterizeze profesia și pe membrii săi. Cred că o referință majoră o reprezintă în acest sens omul de cultură, politicianul și avocatul Titu Maiorescu (1840–1917). Desemnat ca ministru al justiției în vara anului 1900, acesta avea să depună la Cameră un proiect de lege potrivit căruia un ministru de justiție dacă profesa avocatura nu mai avea drept să pledeze timp de 5 ani de la părăsirea portofoliului. Argumentele erau evidente; dincolo de situația tensionată din justiție, se invoca faptul că, în calitate de ministru de resort, acesta era implicat în numirea magistraților, prin legile promovate contribuia la îmbunătățirea condiției acestora, mai ales prin creșterea salariilor și acordarea altor facilități, iar astfel aceștia puteau să fie părtinitori atunci când aveau în față, la bară, un fost, dar foarte probabil și viitor ministru al… justiţiei (administrative). În plus, dacă mai e și profesor universitar, chiar la disciplina care face și obiectul tematic al dosarului aflat spre soluționare, numai de imparțialitate și dreptate nu se mai putea vorbi din partea magistratului cauzei!
Sunt simple adnotări conjuncturale la noua jurisprudență a CJUE care aduce precizări interesante asupra definiției europene a avocatului și, prin aceasta, la afirmarea sa profesională. Ele ne arată însă că el nu e, în orice caz, un cumul de interese, amoral și inexpresiv etico-cultural, ci rămâne un reper major al aureolei justiției ca valoarea fundamentală dintotdeauna a societății.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat