”Putea să fie altcumva” ar fi trebuit să fie un bestseller. Este a doua carte a domnului Daniel Morar, publicată la aceeași editură. Prima, o carte-interviu, sau dialog, a avut un succes mediocru. De această dată publicului i s-a oferit o carte de memorii. De obicei oamenii sînt prudenți cu publicarea memoriilor. În primul rînd, trec prin lupta dintre pudoarea confesiunilor și dorința de sinceritate. În al doilea rînd, există nevoia de a-i menaja pe contemporani. Nu în ultimul rînd, există o nesiguranță legată de modul în care vor încerca să își ia revanșa beneficiarii descrierilor și a judecăților de valoare nefavorabile. Am admirat întotdeauna titlul pe care Mark Twain l-a dat memoriilor sale: ”Vorbesc din mormînt”.
Este un fapt spectaculos că dl Morar a îngropat mai multe relații profesionale pe care le-a avut ca procuror și judecător la Curtea Constituțională. Resentimentele sale sînt prost ascunse. La fel și frustrările. Iar încercările de a aduce în narațiune secvențe de umor trebuiau abandonate. Alt fapt spectaculos este acela că în lumea juridică cartea a provocat un ecou destul de slab. Este adevărat că juriștii reprezintă un segment social sceptic, care posedă o cunoaștere empirică atît de bine stratificată și/sau sofisticată încît îi împinge la extremitățile blazării. S-ar putea ca societatea juriștilor să aibă dreptate, pentru că informațiile produse în carte sînt în general cunoscute. Cartea a fost totuși comentată, nu excesiv, în mediul numit ”al analiștilor politici”. A fost lăudată sau denigrată în funcție de loialitățile fiecăruia. Așa cum bine știți, la noi ca și, mai recent, în Statele Unite, loialitățile politice forjează aproape toate pozițiile publice ale analiștilor.
Una peste alta, mie cartea mi-a permis să-mi fac un aggiornamento al unor idei mai vechi. Am fost impulsionat de cîteva reacții din ”cronicile de întîmpinare” de care a beneficiat cartea. De exemplu, m-au stimulat afirmațiile d-nei Mungiu, conform căreia interceptările convorbirilor sînt indispensabile pentru anchetele penale sau, ideea că d-sa a identificat în campania anti-corupție semne ale unui ”angajament selectiv”. Acestea și altele m-au făcut să-mi amintesc de o observație simpatică al lui G.K. Chesterton: ”Nu mă descurajează că majoritatea nu poate vedea soluția, mă descurajează că nu poate vedea problema”.
Punctul meu de plecare este o splendidă frază a domnului Morar care deschide capitolul de concluzii al cărții: ”Mai mult de 30 de ani am decis soarta altora, la început destinul unor oameni, iar, mai apoi, mersul unor legi, al unor instituții și al unor sisteme, cu oamenii lor importanți cu tot. Din începutul în care am inculpat și arestat primii infractori până în finalul în care am determinat reformarea unor instituții și schimbarea unor paradigme din societatea românească, am tot luat decizii.”. Aceasta a fost pentru mine fraza de pilotaj al textului care urmează. Este, trebuie să recunoaștem, o viață trăită cu o intensitate specială și cu un vast program.
Ceea ce este sigur, e faptul că dl Morar a fost preocupat de exercițiul puterii încă de la începutul carierei sale. Între opțiunile disponibile la terminarea facultății, judecător, procuror, avocat sau jurisconsult, a ales profesia de procuror pentru că știa ”că în justiția penală figura determinantă este procurorul”. Aici apar primele întrebări. Ce fel de putere exercită un procuror în România? Cum se califică o persoană, absolventă a facultății de drept, pentru a exercita acest tip de putere? Există astăzi ceva care conturează cel mai bine dimensiunea concretă a puterii unui procuror? După această întrebare mi-a apărut firul roșu al întregii cărți. Ceva profund implicat în succesul profesional al dlui procuror Morar și în cele două tipuri de relații de putere în care a trăit d-sa. Am fost din ce în ce mai convins că firul roșu exista și că este unul proeminent. Acel ceva îl reprezintă posibilitatea interceptării extinse a comunicațiilor unui suspect și acel ceva a cucerit în acest moment poziția neoficială de ”regină a probelor”. Noua regină a probelor a detronat vechea regină, ”mărturisirea”, sau, dacă preferați o altă denumire, a detronat ”recunoașterea infracțiunii”.
Dl Morar a exercitat două profesii care nu au legătură una cu alta: procuror și judecător la Curtea Constituțională a României. Ambele reprezintă însă forme de exercitare a celor două tipuri distincte de putere existentă în stat. De profesia de judecător la Curtea Constituțională mă voi ocupa în cea de-a doua parte a acestui text.
Procurorul exercită o putere individuală în sfera celebrei ”violențe legitime” care este monopolul statului. Această putere individuală face parte din sfera mai largă a puterii birocratice[1]. Ca judecător la Curtea Constituțională, dl Morar a făcut parte dintr-un organ de putere politico-juridică. Acest tip de organ pune în mișcare mașinăria birocratică și are, inter alia, misiunea de a echilibra exercițiul celorlalte puteri din stat. Altfel spus, a exercitat, cu titlu colectiv, o putere politico-juridică. Cîteva cuvinte în continuare despre puterea în stat.
Nu voi insista aici asupra distincției între puterea structurală și puterea relațională pe care a dezvoltat-o Susan Strange. Ei îi datorez în bună măsură respectul pentru teorii, pentru că m-a convins de valoarea supozițiilor care explică chestiuni pe care bunul-simț nu le poate explica prea ușor. Și pentru că este extrem de greu să găsești un exemplu convingător, reiau aici exemplul lui Susan Strange: ”Nu e nevoie să cauți o teorie ca să explici de ce încearcă oamenii să părăsească o clădire în flăcări. Dar e nevoie să găsești o teorie ca să explici de ce sunt mai multe magazine pe o parte a străzii decît pe cealaltă. Rolul unei teorii este să susțină explicațiile însă ea nu trebuie nici să anticipeze evenimentele, nici să prescrie soluții. În fine, teoria este științifică în măsura în care aspiră la o formulare sistematică a explicațiilor”[2].
Nu ai nevoie așadar de o teorie ca să explici de ce o persoană solicită înlocuirea unei măsuri preventive cu alta mai comodă. Ai nevoie în schimb de o teorie ca să explici fenomenul corupției sau relația dintre corupție și reprimarea ei. Ai nevoie de o teorie ca să explici o relație de putere. Problema puterii în stat nu este nici pe departe o chestiune simplă. Summa divisio separă puterea legală de puterea de facto. Calificarea unei puteri ca fiind legală sau de facto este evazivă. Pentru că o putere legală rămîne o putere legală atîta timp, și doar atîta timp, cît este echilibrată de o altă putere. Ori de cîte ori un organ al statului ajunge să controleze mecanismele destinate să echilibreze propria sa putere politică în stat, puterea sa devine o putere de facto. De exemplu, cînd o republică parlamentară se prezidențializează cu sprijinul unei curți constituționale care produce o interpretare/revizuire a constituției contestabilă, suplimentul de putere atribuit președintelui reprezintă o putere de facto. Apoi, în altă ordine de idei, o putere legală se poate dovedi retrospectiv un exercițiu ilegal al puterii, atunci cînd legea în baza căreia se exercită este declarată neconstituțională.
Voi încerca cîteva observații despre puterea relațională pe care a exercitat-o dl Morar. Acea putere de a face o persoană să sufere sau să acționeze împotriva voinței sale. Mulți oameni dețin în societate o putere relațională: profesorii asupra elevilor, medicii asupra pacienților, preoții asupra fidelilor, ș.a.m.d. Toți o exercită cu intermitențe și cu intensități diferite.
Cel mai bine protejat subiect legat de exercițiul puterii este plăcerea. Este probabil singurul subiect interzis. Toată lumea cunoaște afirmația Lordului Acton: ”Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe total”. Puțini discută însă motivele pentru care puterea corupe. Și mai ales, despre principalul motiv. Or, motivul principal este plăcerea pe care o aduce cu sine puterea. Nu avem nici un fel de studii care să ne explice intensitatea plăcerii. Nu prea știm cînd trebuie să vorbim de o satisfacție decolorată sau cînd trebuie să vorbim despre veritabile episoade de juisare. Nu avem un profil psihologic bine conturat nici a celor care urmăresc puterea, nici a celor care o resping.
Știm însă cîte ceva dintr-o sursă cu totul credibilă și cu totul respectabilă: Thomas Hobbes. Obiectul dorinței unei ființe umane, ne spune marele filozof, nu este acela de a se bucura o singură dată, pentru o clipă, ci este acela de a proteja pentru totdeauna parcursul dorinței sale viitoare. Mai mult, Hobbes plasează pe primul loc, cu titlu de înclinație naturală a întregului gen uman, o dorință febrilă de a acumula putere după putere, o dorință care nu încetează decît odată cu moartea. Omul nu poate fi mulțumit cu o putere moderată. Nu poți garanta puterea ta actuală fără să acumulezi un surplus[3].
Dar mai întîi, pentru a vedea dacă dl Morar a decis sau nu soarta altora, așa cum susține, cîteva observații despre conținutul profesiei de procuror. În anul 1990, anul în care dl Morar a intrat în procuratură, în termeni de putere în materie penală, procurorii erau cum ar spune francezii l’entre-deux-guerres. Pe de-o parte, puterea represivă reală era în 1990 în mîinile polițiștilor, foștii milițieni. Cunoscătorii îi plasau pe polițiști într-o ierarhie internă a specialităților. Cei mai influenți erau polițiștii de la ”economic”. Deși infracțiunile de corupție erau de competența procurorului, ancheta o făceau totuși polițiștii. Urmau polițiștii de la ”circulație”, apoi cei de la ”judiciar” și ultimii ca importanță, dacă îmi amintesc bine, erau cei de la ”pază și ordine”. Economicul și circulația erau deopotrivă sursă de putere și bunăstare. Demonstrau, dacă mai era cazul, că cele două noțiuni, puterea și bunăstarea, sînt fungibile. De exemplu, posturile în poliția rurală erau vînate după criteriul căilor de comunicații. Dacă localitatea era traversată de o șosea internațională, polițistul era într-un binecuvîntat contact direct cu ”elemente de extraneitate”, în special șoferi de cursă lungă.
Cum se explica faptul că polițiștii îi intimidau pe procurori și chiar pe judecători? Explicația era extrem de simplă. Polițiștii aveau un acces incomparabil la informații, deoarece posedau rețele proprii de informatori și dețineau bazele de date. Îi puteau determina pe infractori/informatori să facă denunțuri sau depoziții mincinoase. Nu e nimic surprinzător faptul că obțineau extrem de ușor mandate de arestare care erau de competența procurorilor. Pe de altă parte, procurorul poseda monopolul acuzării și controla dosarele pe care le aveau polițiștii în lucru și le dădea îndrumări care, teoretic, erau obligatorii.
După 1990, mai ales în al doilea deceniu ‘90-2000, influența polițiștilor a scăzut, iar cea a procurorilor a crescut. Care sînt astăzi dimensiunile puterii unui procuror? Procurorul posedă în continuare monopolul acuzării. În acest monopol s-a încercat după 1990 o breșă foarte timidă. A apărut posibilitatea de a reclama în justiție soluții de clasare ale procurorului. Monopolul acuzării înseamnă o mare doză de putere discreționară la dispoziția procurorului. De exemplu, poate transforma un suspect în martor, cu motivarea-pretext că acesta a comis infracțiunile sub constrîngere morală. Pentru el, o serie de norme din Codul de procedură penală sînt practic, norme de recomandare. De exemplu, obligația de a administra probe în favoarea infractorului. Este bine protejat de un regim juridic al nulităților relative croit de legislator pe măsura intereselor sale. Bref, monopolul acuzării reprezintă o putere exorbitantă și, dl Morar are dreptate, este superioară puterii judecătorului în procesul penal.
Judecătorul condamnă la o pedeapsă prevăzută de lege, între limite speciale, fără să poată cunoaște în momentul pronunțării efectivitatea ei. În cazul aplicării unei pedepse cu închisoarea, judecătorul nu va ști decît aproximativ cît va executa condamnatul. O jumătate, o treime, mai puțin? În plus, egalitatea în regimul de executare al pedepselor este cu totul iluzorie. Deși pedeapsa o pronunță judecătorul, executarea pedepsei o controlează executivul. Infractorii sînt egali în fața legii, dar nu sînt egali în ce privește regimul de executare. Nu știu cît de fericită este această comparație, dar în sistemul nostru penal procurorul este designerul pedepsei, judecătorul construiește pedeapsa ”în roșu”, iar guvernul se ocupă de finisaje. Însă, pe de altă parte, convingerea dlui Morar că procurorul ”decide soarta altora” este, după părerea mea, mult exagerată. Procurorul indică un acuzat și încearcă să probeze o vinovăție. Datorită abilității sale profesionale și/sau datorită faptului că a găsit în judecător, după memorabila formulă a Liviei Stanciu, ”un partener de nădejde”, de cele mai multe ori reușește. Însă momentul condamnării este momentul în care soarta devine invariabil blîndă cu toți infractorii. Pe de-o parte, legislatorul este empatic atunci cînd stabilește limitele pedepsei. Apoi, intervine dublul grad de empatie, pentru că judecătorul este și el empatic în materie de aplicare a pedepselor. Am spus și cu altă ocazie, sistemul judiciar penal din Europa este dominat de complexul ”Jean Valjean”, de compasiunea pentru infractor și de condescendența cu care sînt privite victimele infracțiunii. La noi funcționează o compasiune și mai mare pentru cei acuzați de corupție. Aveți cumva îndoieli? Studiați pedepsele aplicate în România judecătorilor corupți.
Bazată doar pe monopolul acuzării și temperată prin controlul ierarhic, puterea domnului Morar a fost, pînă la numirea în funcția de procuror-șef al DNA, o putere mediocră. Însă înainte de a vorbi despre exercițiul puterii ca procuror-șef DNA, este interesant episodul fomării d-sale ca procuror. Cred că formarea profesională așa cum o descrie dl Morar este formarea profesională tipică pentru un procuror român. În primul rînd, dl Morar nu pare să-și fi prețuit prea mult profesorii de la Facultatea de drept din Cluj. Nu pare să fi învățat acolo nimic care să-i fi fost cu adevărat util în profesie.
Personal prețuiesc autodidacții. Însă doar dacă baza formării lor este mai largă decît experiența și abilitățile profesionale ale colegilor de profesie. Dl Morar declară în memoriile sale o formare la locul de muncă, un învățămînt corporatist în care cunoștințele se învață sau ”se fură” de la un meșter (maestru). Am îndoieli serioase că maeștrii pe care i-a avut la dispoziție dl Morar la parchetele locale și județene aveau și altă experiență profesională decît cea testată prin aplicarea unor coduri staliniste.
Mai există ceva care ar trebui să ne pună pe gînduri. Cît de complexă și dificilă este munca unui procuror român dacă în ședința de judecată procurorul care a întocmit dosarul penal și care a compus rechizitoriul este înlocuit, de regulă, de un alt procuror, numit ”procuror de ședință”? Să fie aceasta o specializare? Dar apropo de specializare, cît de multă specializare există în profesiile juridice dacă un procuror poate fi promovat direct ca judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție? Acestea sînt, probabil, întrebări prea complicate într-o reformă a justiției care se desfășoară în valuri și care pare inspirată de o teorie a revoluției permanente.
În fine, dl Morar nu are o părere prea bună despre avocați. Le acordă o atenție slabă. Este probabil adevărat că importanța avocaților în procesul nostru penal este redusă. Există un aspect al egalității armelor despre care nu se discută la noi. De exemplu, un dosar penal ”greu” se construiește într-un număr respectabil de ani și cu mijloace materiale practic nelimitate. În schimb, apărarea are la dispoziție mult mai puțin timp pentru pregătire. Iar resursele materiale ale apărării sînt, de regulă, limitate. Se poate întîmpla ca judecătorul și apărarea să aibă în față un dosar care cuprinde peste 300 de volume însumînd aproximativ 400 de pagini fiecare.
Nu afirm că nu s-ar putea asigura în această situație o apărare corespunzătoare cu un efort financiar uriaș. Însă la noi nu există cultura organizării unei apărări de mari dimensiuni. Pe de-o parte, inculpații sînt obișnuiți să creadă că sînt suficienți un avocat sau doi și se bazează pe propria lor capacitate de a sugera/furniza probe. Este clar că acest exercițiu ”liberal” al profesiei de avocat este datat și, în orice caz, sfidează proporționalitatea. Motiv pentru care procurorii nu au nici un motiv să-i considere pe avocații specializați în penal adversari redutabili.
Am vorbit despre un fir roșu care traversează întreaga carte: interceptarea comunicațiilor suspecților. Interceptarea comunicațiilor funcționa la nivele mai reduse și cu mijloace tehnice pe care astăzi le-am considera rudimentare și în perioada regimului național-comunist. În plus, este notoriu că atunci instalarea unui post telefonic la domiciliu încununa un demers îndelungat. Odată cu mini-revoluția tehnică din comunicații și odată cu dezvoltarea instrumentelor de interceptare, a celor de supraveghere tehnică și a capacităților de stocare a informațiilor, noul mijloc de probă s-a impus natural și definitiv. Nu amploarea sau calitatea interceptărilor au calificat interceptarea ca ”nouă regină a probelor”. Astăzi am putea afirma că reprezintă probatio probatissima.
Informația obținută prin administrarea unei probe trebuie să fie relevantă. ”Proba relevantă” este proba care tinde în orice mod să facă ca existența oricărui fapt care este consecința unei acțiuni să fie mai probabil sau mai puțin probabil decît ar fi fost în absența acelei probe. Pînă la urmă relevanța se bazează pe un acord între procurori, judecători și public. Faptul că la noi acordul există s-ar putea sprijini la nevoie pe dovezi empirice solide.
În ce mă privește am cîteva rezerve legate de relevanța sau, mai precis, legate de credibilitatea noii regine. În primul rînd, transcrierea unei convorbiri s-ar putea să nu exprime fidel intențiile locutorului. În al doilea rînd, orice limbă naturală poate exprima conținuturi vagi sau pline de ambiguitate. De exemplu, ”diseară mergem la vînătoare” nu este în sine un indiciu pentru braconaj și nici ”îmi vine să te omor” nu indică în mod necesar o intenție criminală. În al treilea rînd, oamenii își modifică limbajul în discuțiile intime. În spațiul protejat, orice persoană simte nevoia să folosească un limbaj lipsit de constrîngeri sau de pedanterie. Este uneori opusul limbajului folosit în public. Un terț nefamiliarizat cu persoanele și contextul unei discuții poate avea impresia că ”a pătruns în adevărata dimensiune a personalității cuiva”. Cel mai respectabil om va fi privit uneori cu dispreț de cei care au acces la interceptări. În al patrulea rînd, în ochii publicului apariția unor texte ”alese” din interceptări poate reduce la tăcere prezumția de nevinovăție. Se construiesc și se instalează prejudecăți solide și se realizează celebra ”condamnare în avans”.
Interceptarea comunicațiilor îi ajută pe anchetatori să stabilească cu maximă celeritate elementele de context care vor fi luate în calcul. În principal, personalitatea infractorului și calitățile anturajului său.
Chestiunea mijloacelor de probă suverane, regina veche și regina nouă este puțin confuză dacă nu avem în minte, permanent, existența celor două tipuri de proces penal: adversarial și inchizitorial. Pe scurt, am început să învăț și să-i învăț pe alții drept internațional într-un moment în care dreptul penal începuse să invadeze dreptul internațional. Iar diferențele dintre procesul penal adversarial și procesul penal inchizitorial erau în centrul preocupărilor. Încă de la Nürnberg s-a observat că la nivel internațional nu se poate realiza o alegere netă. În primul rînd, tehnic, inexistența unei societăți așa cum este societatea pe care este grefat un proces statal nu permite constituirea unei curți cu jurați. Prin urmare, stabilirea vinovăției trebuie încredințată judecătorilor. În rest însă, s-a realizat un compromis prin transferarea unor reguli de proces adversarial în procesul internațional. Mai tîrziu, în construcția articolului 6 din CEDO regulile adversariale s-au impus, în măsura în care erau compatibile cu tradiția inchizitorială de pe continentul european. Studiul celor două tipuri de proces nu reprezintă un simplu exercițiu de drept comparat. Ele reprezintă valori politice și constituționale diferite. Dreptul internațional nu a făcut decît să demonstreze că procesul adversarial este mai influent decît procesul inchizitorial pentru că transferurile s-au făcut într-o singură direcție: dinspre adversarial spre inchizitorial.
Mărturisirea era decisivă încă de la începuturile procesului inchizitorial. În ordonanțele franceze din 1539 sistemul se sprijinea pe trei stîlpi de susținere: secretul, absența contradictorialității și mărturisirea. Deși încoronată de procesul inchizitorial ca regină a probelor, mărturisirea a avut permanent o reputație proastă datorită legăturilor ei cu tortura. Pentru că, nu-i așa, scopul torturii a fost întotdeauna obținerea recunoașterii. De fapt, nu numai tortura ci și tratamentele inumane sau degradante sau alte umilințe, care considerate ut singuli nu ating nici pragul torturii și nici pragul tratamentelor inumane și degradante, au consolidat proasta ei reputație.
Sarcina poliției era aceea de a-l destabiliza cu orice mijloace pe suspect pentru a produce recunoaștere. Odată percheziționat, reținut și arestat și cu bunurile sub sechestru suspectul era pregătit pentru recunoașterea. Totuși, se insista asupra faptului că recunoașterea singură nu poate conduce la condamnare. Recunoașterea era dublată la noi de ”reconstituire”, o scenetă care reproducea desfășurarea infracțiunii și permitea verificarea declarației de recunoaștere.
Cred că declinul recunoașterii ca mijloc de probă coincide cu apariția unui drept preluat din sistemul adversarial: dreptul la tăcere. Principala virtute a dreptului este aceea că tăcerea acuzatului nu poate și nu trebuie să influențeze decizia asupra vinovăției. Probabil că declinul celui mai proeminent mijloc de probă a antrenat și un declin mai general al eficacității probelor penale. Aceasta este însă o discuție separată.
Ceea ce contează este că, așa cum se știe, regele sau regina nu mor niciodată. N-aș putea spune cu precizie cînd, însă probabil gradual, noua regină a înlocuit-o pe cea veche și a produs rezultate tehnice net superioare.
Lucrul cel mai important este acela că interceptarea comunicațiilor are în principiu două funcții. Prima este, așa cum am arătat, aceea de mijloc de probă în procesul penal. A doua este funcția de control social și/sau de control politic. Cea de-a doua a fost dezbătută pe larg în Statele Unite cu prilejul afacerii Watergate.
Prima reprezintă un exercițiu public al unei puteri legale. Cea de-a doua însă reprezintă un exercițiu secret al unei puteri de facto. Ați înțeles, fără doar și poate, că cea de-a doua funcție poate fi decisivă pentru configurarea unei relații de putere.
Cel care deține monopolul interceptărilor își stabilește suveran agenda de informații utile. În principiu, nu are nici cea mai vagă intenție să producă mijloace de probă. În absența unei astfel de intenții, el se poate mișca nestînjenit, pentru că activitățile sale sînt și vor rămîne secrete și sînt sustrase oricărui control efectiv. Dacă nu folosește informația direct și public, modul în care a obținut-o rămîne necunoscut. Iar într-un proces penal, dacă este necesar, o informație obținută în mod ilicit reprezintă o ”sesizare din oficiu”.
La ce servesc concret interceptările libere? După ce a fost stabilită în mod rapid (cu costuri materiale minime) sfera relațiilor personale ale persoanei interceptate, se stabilește dacă este util sau nu să se extindă interceptarea și asupra altor persoane, pentru verificarea primei generații de informații.
Apoi, interceptările furnizează indicii despre intensitatea relațiilor interumane. Indică ceea ce în vulgată lumea numește ”vulnerabilități”. Poți să-l dai pe cel interceptat pe mîna unui psiholog, admițînd că ai psihologi care nu s-au calificat la locul de muncă. În fine, discuțiile figurează sau prefigurează intențiile de viitor ale persoanei interceptate. Ceea ce, dacă cel interceptat este un politician, s-ar putea să devină important. Este stupid să afirmi că acest aparent ”mijloc de probă” violează dreptul la viață privată. El face mult mai mult. Atinge cele mai profunde straturi ale ființei umane și cele mai profunde libertăți: de gîndire și de conștiință și, nu în ultimul rînd, demnitatea umană. Accesul nelimitat la viața sa privată reprezintă pentru orice individ un veritabil capitis deminutio.
Puterea relațională a dlui procuror Morar a atins dimensiuni considerabile odată cu numirea sa ca șef al DNA. A condus o structură privilegiată în cadrul Parchetului general, o structură autonomă, dotată cu resurse de personal și cu resurse materiale superioare în comparație cu resursele celorlalte parchete.
Cred că sursa principală a puterii dlui Morar a fost accesul, în principiu nerestricționat (sau totuși restricționat?), la interceptări. Mijlocul de probă a dezvoltat procesul de cunoaștere al infracțiunilor și al infractorilor, a mărit eficiența urmăririi penale și a creionat o reputație a instituției. Mecanismul transformării Parchetului Național Anticorupție în Direcția Națională Anticorupție nu este foarte clar. Nu este suficient să fii un diletant, trebuie să fii un diletant foarte neglijent ca să crezi ceea ce scrie dl Morar la paginile 212-213 din memoriile sale. Acolo, ne povestește că dna M. Macovei a decis să efectueze un audit extern la PNA pentru a evalua performanțele instituției și performanțele individuale ale procurorilor implicați în lupta împotriva corupției. Nota bene, reprezentanții firmei de audit ”se vor duce peste tot și vor verifica la instanțe și parchete”, spunea ministrul justiției. Contractul de audit a fost atribuit organizației Freedom House Washington. Auditul a fost remunerat cu 38.000 euro. Faceți un calcul plecînd de la ideea că nu poate exista oră de consultanță a unui expert internațional plătită cu mai puțin de 200 euro. Încercați să vă imaginați cum se puteau realiza în 190 de ore de muncă obiectivele auditului. Rezultatul miraculos a fost acela că munca lui Freedom House, adică raportul defavorabil PNA, a condus la reformarea acestuia, în primul rînd la revocarea ”procurorilor ineficienți”.
Dacă tot s-a vorbit de soartă sau destin, cartea fixează două persoane providențiale pentru cariera dlui Morar: ministrul Macovei și președintele Băsescu. Nu există în carte argumente pentru aplicarea unor criterii birocratice cînd autorul a fost numit la DNA sau la Curtea Constituțională. Or, dacă nu există criterii birocratice înseamnă că la dl Morar au contat imperceptibile criterii carismatice. Iar acțiunea carismatică este cel mai ușor de legat de ideea unui destin. Băsescu și Macovei au decis soarta domniei sale mult mai clar decît a decis d-sa soarta infractorilor.
(Va urma)
[1] Fără nici o îndoială, parchetele ca structuri administrative democratice, cuprind toate cele patru caracteristici birocratice fundamentale fixate de Max Webber: ierarhie, continuitate, impersonalitate și expertiză (cunoaștere închisă în dosare).
[2] v. Susan Strange, State și piețe, Institutul european, Iași, 1997, p. 19.
[3] v. Thomas Hobbes, Leviathan (1651), Cambridge University Press, Cambridge, 1991, Cap. XI.
Prof. avocat Valentin Constantin
