A dispărut dintre noi un mare savant, un om în deplinătatea cuvântului, un adevărat român: acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române.

L-am cunoscut personal în urmă cu circa 43 de ani, mai exact în august 1980, cu ocazia Congresului mondial de istorie desfășurat la București unde, ca student în ultimul an al Facultății de Drept, iar Domnia Sa în calitate de, alături de academicianul Emil Condurachi, lider al istoricilor români, eram implicat în stafful tehnic al organizării evenimentului științific.

Au trecut apoi, în ritmul vremurilor și al fiecăruia dintre noi, timpul și am stabilit chiar relații instituționale în cadrul Academiei Române, odată cu desemnarea mea, în iunie 2011, ca director al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” (ICJ).

Marcarea, în 2022, a 140 de ani de la nașterea marelui jurist, diplomat și om politic Nicolae Titulescu (1882–1941) ne-a făcut să fim uneori împreună și să ne întâlnim în contextul diverselor acțiuni științifico-academice astfel desfășurate. De altfel, în aceste împrejurări a ținut să ni se confeseze, spre a justifica aderența sa deosebită la lumea juridică, faptul că era nepotul distinsului avocat Emil Ottulescu, personalitate a Baroului român interbelic și colaborator apropiat al lui N. Titulescu, de la care a dobândit, ca „părinte spiritual”, cel de-al doilea prenume al său, mai puțin uzitat și cunoscut public, cel de Emil Răzvan Theodorescu.

Nu în ultimul rând, nu pot ignora nici rezonanțele acțiunilor noastre adeseori conjugate spre cunoașterea operei istorico-culturale a sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu și valorificarea moștenirii sale.

Ultima întâlnire, rămasă plină de semnificații, a fost la conferința desfășurată la 24 noiembrie 2022 în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române, din cadrul ciclului de prelegeri-dezbateri Tradiția constituțională și perspectivele constituționalismului în România, organizat de ICJ spre a marca centenarul Constituției României Mari din 29 martie 1923. Tema generală a manifestării era consacrată legii fundamentale centenare ca expresie a statului național unitar. Distinsul savant s-a implicat, inclusiv afectiv, în demersul nostru și, cu ocazia alocuțiunii introductive rostite, a ținut să transmită următoare gânduri:

„Mulțumesc domnului prof. Duțu și Institutului, de data asta o fac ca vicepreședinte al Academiei, pentru această inițiativă și pentru ciclul care începe. În ceea ce mă privește, pentru că dl. Duțu știa probabil că în ultima vreme m-am ocupat de acest lucru, mi-a făcut onoarea de a mă înscrie între vorbitorii de astăzi. E vorba de problema statalității. Am spus și într-un discurs la Academia Română, și reiau acest lucru, că cele două elemente fundamentale ale istoriei românești sunt, pe de o parte, latinitatea, care este latinitatea limbii, care este latinitatea credinței, formula creștinismului latin pe care românii au adoptat-o de la începutul istoriei, și statalitatea. Insist foarte mult asupra acestui lucru care nu este încă suficient dezvoltat în școli, în facultăți, în facultățile umaniste.

Românii au această mare zestre care este cea a statalității. În momentul în care turcocrația vine și se stabilește oarecum în sud-estul Europei ca o pâclă spun unii, ca un element pozitiv spun alții, dar asta e altceva, românii au știut să-și negocieze statalitatea. Într-o vreme în care Grecia devenea pașalâc, Bulgaria devenea pașalâc, Serbia devenea pașalâc, Albania devenea pașalâc, Ungaria devenea pașalâc, există această insulă românească care cuprinde, evident, și Transilvania, care este într-o situație juridică specială, cea a suzeranității otomane. Puțină lume știe cum s-a ajuns. S-a spus că aici a fost întâmplarea, turcii i-au lăsat pe români, nu i-au ocupat pentru că aveau nevoie de grânele lor și de produsele lor… Nu. Aici este o poveste mult mai profundă care ține, întâmplător, de istoria dreptului.

Conform dreptului islamic hanifist lumea întreagă, cunoscută la acea vreme, era împărțită – și aici era o mare metaforă politică, ținea de teologia politică, dacă vreți, a lumii otomane – în trei spații: așa-numita Casă a islamului, care era imperiul propriu-zis și pașalâcurile sale, Casa războiului, care era o putere creștină, cu excepția Franței care intrase în niște relații speciale cu Soliman Magnificul, și Casa pactului care cuprinde Muntenia, Moldova și Transilvania, iar la sud de Dunăre republica sfântului Blazius Dubrovnicul. Această Casă a pactului era într-o relație juridică specială cu turcii. I se recunoștea o autonomie care a operat la toate nivelurile. Românii, păstrându-și statalitatea și-au păstrat biserica, dinastiile.

Am scris de curând, tot cu prilejul centenarului încoronării, ceva despre, cum am numit eu, monarhia dinaintea monarhiei, lungul șir monarhic de dinastii românești sau de dinastii maghiare în Transilvania – ele erau în aceeași situație juridică față de Stambul. Că lucrurile au stat așa o arată așa-numitele capitulații, care sunt niște acte juridice ce au existat în Europa odată cu secolul XVI, capitulații care încep cu așa-numita pace a crinului cu semiluna, pacea franco-otomană care a schimbat complet structura politicii europene – o mare putere creștină aliată cu puterea păgână islamică –, și acolo erau niște așa-numite capitulații care dădeau niște drepturi unora și altora. Despre capitulațiile românilor este o întreagă literatură și o întreagă polemică. Cea mai mare parte a istoricilor cred că aceste capitulații au existat pentru că, pe de o parte, în 1772 cu prilejul unor tratative la Focșani între Înalta Poartă și Rusia, boierii munteni au venit cu texte de capitulații făcute din vremea lui Bogdan al III-lea, a lui Laiotă Basarab ș.a.m.d., care sigur erau texte apocrife, dar pe care Înalta Poartă nu le-a contestat, le-a acceptat ca atare. Nu de mult, regretatul nostru coleg academicianul Șerban Papacostea a publicat documentul unui umanist italian, Filippo Buonaccorsi, care se adresează Papei la sfârșitul secolului al XV-lea și spune, expressis verbis, valahii au încheiat o pace cu turcii. În sfârșit, dacă mai era nevoie, mai este și fraza aceea, care nu face multora plăcere, a lui Neculce, care povestește că Ștefan cel Mare înainte să moară i-a dat un sfat urmașului său: fă pace cu turcii că sunt mai cinstiți decât creștinii. Asta este altceva.

Statalitatea aceasta este bunul nostru, zic eu, alături de latinitatea care ne deosebește în acest spațiu, cel mai de preț, cel care arată ce a însemnat un stat care a devenit apoi statul unitar și pe care Constituția din 1923 l-a consacrat ca atare. Țin foarte mult la ideea aceasta a statalității, și dacă cei tineri duc mai departe aceste idei, ca bătrân profesor îmi face plăcere să le urez succes.”

Aceste ultime cuvinte le-am perceput atunci ca, și devin acum un veritabil „testament științific” lăsat pentru noi, cercetătorii științei și istoriei dreptului de distinsul savant: acela de a continua a cerceta și afirma cele două coordonate majore ale istoriei românești: statalitatea și latinitatea. Ele vor rămâne o moștenire de neprețuit pentru preocupările noastre pentru cultura juridică națională, a cărei desăvârșire se transformă într-o nobilă datorie, deopotrivă academică și morală.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
Președintele Universității Ecologice din București