Niciodată nu mi-a plăcut reprezentarea clasică, arhicunoscută a Justiției: o femeie erectă, suflecată, legată la ochi, care ține balanța cu o mînă fermă și spada lungă cu cealaltă mînă, vînjoasă. Zeița Iustitia a fost introdusă în Panteonul roman de Octavian Augustus pe cînd Imperiul ajunsese la maxima întindere. În imaginarul popoarelor strînse sub pax romana, puterea Romei trebuia asociată cu zeița aceasta marțială și neiertătoare, care lovește cu sabia dreptății precum alți zei lovesc cu fulgerul. Zeița lui Octavian nu era legată la ochi. Abia prin secolul al XVI-lea Iustitia a fost legată la ochi – chipurile, ca să fie imparțială. A rezultat o făptură mai degrabă vrednică de milă decît demnă de încredere, care mie îmi aduce aminte de acel joc amuzant și puțin crud, ca toate jocurile copilăriei, numit „de-a baba oarba”. O justiție legată la ochi este, totuși, o justiție a nebunilor, căci cecitatea este o garanție a imparțialității doar într-o minte deșucheată. În adolescență și chiar în prima mea tinerețe studioasă, aveam intuiția că e ceva în neregulă cu această reprezentare alegorică. Pe măsură ce am îmbătrînit și am practicat, dar mai mult decît am practicat, am citit și, mai mult decît am citit, am auzit și văzut, am înțeles că intuiția mea de tinerețe e corectă.

Am preferat, un timp, unele variante alegorice anterioare celei romane, mai grecizate, ca de pildă cele în care zeița justiției stă pe jos, relaxată, cu cotul mîinii în care ține balanța sprijinit pe genunchiul flexat într-un fel de geometrie a echilibrului. Îl simți pe Aristotel. Pe zeița aceasta o cheamă Dike și îi lipsește sabia, ceea ce o face mai serioasă în ochii mei. Grecii o asociau pe Dike mai degrabă cu inocența, dreptatea fiind pentru ei o calitate sufletească, o virtute. Romanii asociau Iustitia mai degrabă cu puterea, fiind o prerogativă a statului. Am îmbătrînit, cum spun, și cred tot mai mult că nici inocența, nici puterea nu sînt ingredientele decisive ale justiției. Ambele pot fi utile, dar justiția nu se află nici în manevrarea inocentă a puterii și nici în puterea inocenței. Altele sînt ingredientele complicatei alchimii care este justiția.

Întîrziasem mult în refuzul meu cu privire la reprezentarea clasică a justiției și credeam că alta mai bună nu există, pînă am văzut lucrarea cunoscută ca Alegoria justiției, realizată de Lucas Cranach (1472 – 1553), zis „cel Bătrîn” spre a fi deosebit de fiul său, tot Lucas și tot pictor, inevitabil „cel Tînăr”. Bătrînul a realizat această lucrare în 1537, în ulei pe lemn. Aflată acum în proprietatea privată a unui colecționar generos, care-i permite destul de des participarea în expoziții, Alegoria Justiției m-a impresionat de la bun început și, de ani de zile, îmi vine în minte cîte ceva din ea cînd mă gîndesc justiție. Alegoria Justiției a ajuns ghidul meu vizual după care înțeleg deopotrivă ce este și ce trebuie să fie justiția.

Dimensiunea lucrării (72cm/50cm) arată că Alegoria Justiției a fost o comandă destinată unui perete dintr-o locuință privată și, cel mai probabil, făcea parte dintr-un ciclu de alegorii realizat de Cranach, căci alte cîteva, exprimînd stări sufletești (Melancolia) sau virtuți (Caritatea), realizate cam în aceleași dimensiuni și din aceleași materiale, ne sînt cunoscute. Cel puțin așa-mi place să cred, pentru că justiția îmi pare mai mult o frămîntare de ordin privat decît un spectacol public, o reflecție poate dureroasă de for interior, mai degrabă decît o dezbatere retorică în fața publicului.

Mai întîi, remarc ceva ce Cranach a păstrat, ceva ce este oarecum de la sine înțeles: Justiția, că e zeiță sau alegorie, este de genul feminin. Mai mult, la Cranach este de o feminitate totală, căci e un nud. Trupul femeii dezbrăcate indică pregnant substanța feminină a justiției. În reprezentările clasice, Justiția poartă veșminte asemănătoare celor purtate de filozofii și retorii din epocă – la Cranach, e nud. Bătrînul Cranach lucrează mult cu nudul, încît un cunoscător al operei sale nu s-ar mira că-l folosește și aici, dar juristul trebuie să simtă că maestrul are o intuiție formidabilă cu privire la natura cea mai intimă a justiției. Ce înseamnă asta, e de speculat. Cam toate reprezentările virtuților sau muzelor sînt femei. Ceea ce mie mi se pare că vrea să spună nudul acesta prin feminitatea manifestă, prin atitudinea feminină, grațioasă, care se vede bine în mișcarea trupului pictat de Cranach, este că justiția e opusul barbariei. Masculinizarea justiției sau doar defeminizarea ei, cum se întîmplă în cazul zeiței lui Octavian, trimite justiția în barbarie, în brutalitate, într-o fizicalitate musculoasă și irepresibilă care îi suprimă subtilitatea, rafinamentul și delicatețea. Dacă admitem că justiția este o operațiune de fină cîntărire, atunci trebuie să admitem că ea este cu atît mai corectă cu cît cîntărirea e capabilă să surprindă infinitezimalul, ceea ce, în mod clar, e treabă de femeie.

Imediat, impresionează transparența voalului care acoperă capul pînă la nivelul ochilor și trupul gol, întreg, fără să ascundă ceva. Acest translucid, o dovadă indiscutabilă de măiestrie picturală, îmbracă multe personaje feminine din opera lui Cranach. Înțeleg, desigur, că Justiția lui Cranach nu are nimic de ascuns, dar din felul în care poartă voalul acesta, înțeleg și că transparența nu este, cum am spune azi, un drept al nostru, al publicului, de a vedea totul, ci o permisiune pe care o primim, un privilegiu. Doar astfel înțeleasă, transparența ne este cu adevărat folositoare.

Părul este perfect aranjat, prins în agrafe, capul e acoperit cu un fileu și toată făptura justiției emană acel gen de eleganță și de distincție specifice modestiei și curățeniei. Un lanț cu un pandant de două ori rotit cade pe piept, iar gîtul este strîns cu un colier superb, demn de o rochie de catifeluri grele, dar care, iată, vine perfect și pentru un veșmînt transparent care învăluie un nud.

Lucas Cranach a fost un prieten apropiat și devotat al lui Martin Luther (fiecare a fost nașul copiilor celuilalt, iar Reformatorul și-a cunoscut soția în casa artistului). Astfel, Cranach a jucat un rol pivotal în istoria culturii germane, fiind punctul principal în care Reforma s-a articulat cu Renașterea, rezultînd un fenomen cultural-religios cu totul unic în Europa. În cercul lui Luther, Cranach l-a întîlnit și s-a împrietenit cu unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Reformatorului: Philip Melanchthon, care avea să fie primul mare teolog al protestantismului. Melanchthon era excesiv de melancolic – după standardele medicinei de azi, ar fi fost, aproape sigur, diagnosticat ca depresiv. Ceea ce noi numim azi depresie se numea la vremea aceea melancolie. Poate din cauză că Melanchthon era cum era, Luther a acordat o mare atenție problemei melancoliei, mergînd pînă acolo încît a sugerat că Eva a greșit lăsîndu-se influențată de șarpe pentru că era într-o dispoziție melancolică. Justiția lui Cranach este o figură melancolică, dar în sensul de azi al cuvîntului. Se citește în atitudinea ei o melancolie ușor erotizată care pune imediat totul în perspectivă, căci sufletul cuprins de melancolie înțelege altfel lucrurile lumii.

În fond, justiția nu poate exista decît într-o perspectivă. La limită, poți decide că același fapt nu merită nici o atenție, și atunci îl judeci într-un fel, sau că e cel mai important lucru din lume, mai important decît lumea însăși, și atunci îl judeci cu totul altfel. Dar care e perspectiva judecății juste? Un pic de melancolie temperează exagerata apropiere, inducînd o distanță delicată, iar un pic de pasiune oprește îndepărtarea și abandonul. Lui Luther nu-i plăcea deloc melancolia, o socotea o poartă prin care Diavolul intră în om. Nici Cranach nu e un melancolic, desigur, dar această Justiție este un pic, atît cît îi este util.

Dar ceea ce îmi place cel mai mult, atît de mult că aproape îmi stîrnește un zîmbet aprobator, este diferența de îndemînare cu care Justiția lui Cranach ține balanța și sabia. Balanța e ținută cu mînă expertă, sabia e ținută cu o stîngăcie care, de fapt, o face imposibil de folosit. În fond, judecății juste îi este mai degrabă proprie deosebirea farmaceutică a binelui de rău decît lovitura de sabie. În fine, poziția întreagă a corpului ei indică o dinamică anume, căci justiția nu e ceva găsit și stabilit, nu e o instalare într-o formulă, ci este ceva căutat, niciodată fixat, mereu nou, de fiecare dată construit.

După ani de zile, mă uit la acest tablou și continui să înțeleg. Nu spunea Brâncuși celor care intrau în atelierul lui și priveau nedumeriți formele abstracte: „priviți pînă înțelegeți”? Ei bine, și eu continui să privesc Alegoria Justiției lui Lucas Cranach pentru că mă ține pe drumul înțelegerii.

Sever Voinescu

* Acest text face parte din volumul Imago iuris. Imaginarul dreptului (ed. Lucian Bercea), Editura Universității de Vest, Timișoara, 2022, secțiunea Alegorii.