Fuga de cultură…
De Cultură poți fugi în două feluri: precum lumea condusă de SUA sau precum cea condusă de Rusia. Ambele lumi nu doar în propoziția de mai sus antagonice se considera deopotriva Excepționale, fiecare în felul său: SUA își trage excepționalismul de la Tocqueville, Părinții Fondatori și are legătură cu libertatea, democrația, frica de dictatură, pe scurt din transformarea Culturii în Civilizație inclusiv politică, în timp ce Rusia se considera (încă de la mijlocul secolului XIX) Excepțională dar pe temei religios, spiritual, al omului ce nu a fost pervertit de cultură (de civilizație nici nu mai este vorba).
Așa că fiecare Excepționalism este bazat pe negarea Culturii; SUA transformă Cultura în Civilizație (de la Spengler până la Huntington intrarea în zona conflictului Civilizației este pe îndelete descrisă), în timp ce Rusia evită Cultura, dorind să păstreze omul la stadiul natural. Iar această înfruntare a Excepționalismului cuprinde inclusiv Europa (orice s-ar spune, încă nedecisă între Cultură și Civilizație) dar și Cultura.
Intrarea în zona supraomului lui Nietzsche și Dostoievski…
Îndepărtarea de Cultură, într-un fel sau altul, îmbrățișând Civilizația sau prin neajungerea în Ipoteza Culturii, constituie, la nivel individual, o formă de manifestare a supraomului lui Dostoievski și Nietzsche, declinată în mod corespunzător.
Troyat, vorbind despre personajele lui Dostoievski spune că acestea și când ies de pe hartă, adică ajung în zona supraomului lui Nietzsche, zona unde religia, morala și principiile nu mai contează iar libertatea este absolută (cred Personajele și Nietzsche) tot au o „rămășită de umanitate” (căință spre exemplu), au instinctul de a fi om.
Aceasta „rămășită” și acel tărâm „al supraomului”, „al celor ce au părăsit harta moralei, principiilor și Religiei” fac ca întâlnirea cu Dumnezeu să fie și mai profundă pentru că acum și acolo se manifestă ceea ce spune Augustin – Dumnezeu este mai intim decât propria noastră intimitate. Instinctul de a fi om manifestat pe tărâmul Supraomului cuprinde și Cel mai dinăuntru decât propria noastră intimitate.
De aceea nihilismul lui Dostoievski e diferit de nihilismul lui Nietzsche, primul fiind unul de etapă, intermediar, folosit ca prilej pentru a arata că dincolo de propria intimitate mai este Ceva la care Omul în mod voit poate doar clama că renunță – Intimitatea intimității, în timp ce al doilea nihilism este definitiv, bătut în cuie aceasta deși Nietzche spunea în mod recurent că pentru el Dostoievski a fost cel mai mare psiholog (unicul psiholog de la care am ce învăța).
Și în felul acesta, fiecare formă de ieșire din zona Culturii are și supraomul său. Forma occidentală îl are pe cel al lui Nietzsche, în timp ce manifestarea rusă are supraomului lui Dostoievski, cu nuanțele mai sus menționate.
În „Demonii”, la 1872, Dostoievski prin gura lui Verhovenski spunea așa: „Mai întâi și întâi scade nivelul culturii, științelor, talentelor. Un nivel înalt al științelor și talentelor este accesibil numai unor capacități superioare, dar nu e nevoie de capacități superioare. Ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakspeare este omorât cu pietre, iată ce este sigalovismul! Sclavii trebuie să fie egali; fără despotism nu a existat încă nici libertate, nici egalitate dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Și iată deci sigalovismul! (…) Și, în sfârșit, forța principală, cimentul care încheagă totul, este teamă de a avea o opinie personală. (….) Cum apare familia sau dragostea, apare îndată și dorința de proprietate. Vom ucide această dorința: vom slobozi beția, intrigă, denunțul; vom dezlănțui un dezmăț inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuși în fașă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină.”
Troyat, punând alături pe Raskolnikov și Stavroghin, spune că spre deosebire de Raskolnikov (Crimă și Pedeapsă) care este un „pătimaș al negării. Stavroghin (Demonii) este un obișnuit al negării. El nu ține la opinia lui pentru că nu a plătit-o cu un chin destul de mare, ci a primit-o să se instaleze în el printr-o misterioasă osmoză.”
Chinul îmbrățișării Culturii…
Conștiința publică ține minte pe Titu Maiorescu după direcția „formei fără fond” însă mai puțin băgată în seamă este cea de-a două direcție a lui Maiorescu și anume „autonomia estetică/critică estetică”, pentru că vorba lui Lovinescu, Maiorescu a fost omul a două revoluții. Această a doua revoluție, de maturitate (Comediile Dlui Caragiale, 1885) constă în eliberarea fenomenului estetic din simbioza elementelor cu care se amestecă adesea. Sau mai pe scurt, frumosul în artă și adevărul în știință.
Acesta era chinul pregătit de Maiorescu pentru noi.
Nu din „formă fără fond” ne vin cele mai multe probleme „de sistem” astăzi ci din „lipsa autonomiei estetice” întrucât în loc să căutăm Bucuria esteticului noi am căutat Utilitatea acestuia și am sfârșit făcând o Ciorbă cu de toate în care socialul se combină cu politicul și apoi cu arta astfel încât la sfârșit nu mai știi ce să faci – să te bucuri sau să măsori utilitatea. Ne lipsește/probabil ne-a lipsit și în trecut o anumită puritate intelectuală (purism intelectual dacă vreți), gândirea cu titlu gratuit doar pentru frumusețea demersului. Noi am subjugat activitatea intelectuală totdeauna unui scop mai lumesc, menit să provoace utilitate de parcă doar Bucuria estetică/Bucuria frumosului ne-ar fi făcut rău.
Dacă s-a rupt firul undeva, sau nu s-a înnodat cum trebuie este în această zonă, a autonomiei estetice, a gândirii cu titlu gratuit.
Ridicarea la putere a Individului…
Într-un Anuar din Decembrie 1862, Titu Maiorescu are un articol numit „pentru ce limba latină este chiar privința educației morale studiul fundamental în Gimnaziu?” unde explică două lucruri absolut esențiale inclusiv pentru contemporaneitate: 1) Scopul educației școlare, 2) Ce înseamnă clasic.
Scopul educației – „fiindcă scopul educației este de a ne întări principii constante în contra oricărui fel de tentații, de a ne nimici dorințele neregulate și de a ne supune rațiunii, așadar acel studiu teoretic va fi cel mai puternic ajutor al educației practice, care ne va prezența: 1. O regularitate strictă și precisă cu cele mai puține excepțiuni posibile; prin aceasta se câștigă și se întărește ideea principiului; 2. O sferă de obiecte așa de întinsă încât să poată influența asupra celei mai mari părți a existenței noastre spirituale și să ne lumineze, respectiv să ne întărească, pe cât se poate, toate ramurile sufletului nostru până a ajunge și la cel mai slab; prin aceasta se câștigă o armă în contra varietății tentațiilor. 3. Studiul în fine, care ne prezintă la întinderea acestor obiecte o sferă, în care se mișcă și ideile noastre și în care, dominând o regulă strictă, să fie și ideile noastre, până acum libere de orice frână, silite a se lua după aceasta și astfel supuse rațiunii; cu acest chip se preferă învingerea a sine însuși”
Clasicism – „..mai ne și propagă calitatea cea eminenta a întregei antichității, pe care unii o numesc obiectivitate, alții realitate și a cărei esență este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om și a-l supune pe acesta unei sfere superioare, adică întrucât e cetățean, statului și disciplinei, întrucât este sipirt gânditor – naturii, lucrului și adevărului. (..) de aici provine diferența ca pe când în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginimea sa egoistă, în operele clasicității, în Tucidide, în Cezar și în Salustiu nu auzim un istoriograf, ci pare că auzim însăși istoria. (..) Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost până acum nutrimentul principal al inteligenței în omenime și vor rămâne totdeauna până când va fi vorba de bine, de adevăr și frumos.”
Gândurile lui Maiorescu pot fi înțelese pe deplin dacă sunt puse alături și vorbele lui Mircea Djuvara, Profesor la Facultatea de Drept din București, Pandectele Române, 1942 – „Facultatea de drept din București a fost organizată dela început, în 1866, după modelul celei din Paris, adică în conformitate cu concepția napoleoniană, mai mult ca o școală practică, destinată a preda arta de a da soluții litigiilor ivite în fața instanțelor judecătorești, decât ca o adevărată Facultate, cu scopul de a crea și împărtăși știința juridică. (…) După cum observă Bonnecase, 1929, singura – numai litera legii trebuia să fie obiectivul viitorului învățământ și nu știința Dreptului. Era nevoie să se constituie un barou și o magistratură docilă; se formează astfel școli pentru a forma practicieni dibaci. (…) Pedagogia (Lui Napoleon) se potrivea cu politică sa. Personal și ca om politic, el era deci adversarul acelor mari corpuri savante de învățământ, cari vor o deplină independență filosofică și științifică.”
Nu ce face Lumea pentru noi ci ce facem noi pentru Lume.
Dostoievski are doi oameni Buni. Pe Miskin/Idiotul și pe Aliosa/Frații Karamazov. Miskin=Elită adevărată, Aliosa=Avocatul (prototipul). Primul este ignorarea excepțională a Răului, în timp ce al doilea este din lumea aceasta, cunoaște răul dar îl dejoacă, îi rezistă tentației. Miskin înnebunește întrucât nu a știut să trăiască în Lumea aceasta. Aliosa (Fratele Karamazov) face ce spune Părintele Zosima – „Viața îți va semăna în cale destule necazuri, dar tocmai în ele tu vei afla fericirea și, blagoslovind viața, vei face și pe alții s-o blagoslovească și asta înseamnă mai mult decât toate.”
Unul se potrivește Lumii din care provine dar o influențează în bine. În timp ce altul nu se potrivește Lumii din care vine dar tot o influențează în Bine. De aici vine Binele, nu din potrivirea celor doi cu Lumea ci din ceea ce fac cei doi pentru Lume. Miskin este metamorfozarea Elitei adevărate și efective, în timp ce Aliosa exprimă mecanica Avocatului. Elita intelectuală (ceea ce nu avem noi zilele acestea) este totdeauna în răspăr cu Societatea din care provine dar o influențează subliminal. Avocatul este din lumea aceasta, cunoaște Răul și formele de exprimare ale acestuia dar îi rezistă, nu se lasă cotropit de acesta, îl pervertește și transformă (pe Rău). Pe scurt și Elitele (ce nu vin din Lumea aceasta) dar și Avocatul (ce vine din această Lume) fac Bine.
