SUMAR
I. Sinteză asupra doctrinei juridice ca izvor al dreptului și al construcției normative
II. Contribuții majore ale doctrinei (științei) juridice la crearea și afirmarea principiilor dreptului și a edificiului normativ. Rolul major al Academiei de Științe Juridice – ASJR în afirmarea doctrinei juridice române
III. Doctrina juridică și fidelitatea față de Constituție. Unele erori și confuzii din doctrină care denaturează principiile Statului de drept și ordinea constituțională
***
I. Sinteză asupra doctrinei juridice ca izvor al dreptului[1] și al construcției normative
1. Definiția și rolul doctrinei juridice[2].
”Doctrina” reprezintă ansamblul de texte scrise, consacrate studiului dreptului și autorii lor.
Doctrina, astfel înțeleasă, cuprinde lucrările (operele) cele mai diverse care sunt elaborate, în principal, de universitari, în special de profesorii de drept, dar, totodată, de practicieni, avocați, magistrați sau notari. Se pot distinge trei tipuri de lucrări:
– lucrările generale consacrate, într-unul sau mai multe volume, în domeniile dreptului (drept civil, drept comercial, drept penal etc.): există repertoare de expuneri tematice pe materii cu o viziune esențialmente practică, ca și tratate punctuale pe materii cu exprimări dogmatice și sintetice, iar manualele și sintezele sunt construite pe aceeași bază, dar cu avantajul de a fi îngrijite pedagogic și simplificate;
– lucrările specializate au teme limitate, precum sunt tezele de doctorat sau monografiile cu finalitate utilitară, destinate, în special practicienilor și;
– scrierile punctuale sub formă de articole, studii sau cronici de câteva pagini consacrate unor teme precise, cel mai adesea legale sau jurisprudențiale ori note de jurisprudență, comentând o hotărâre judiciară sau consultații.
2. Doctrina definită ca izvor al dreptului.
Legislatorul nu poate să prevadă toate situațiile și toate dificultățile susceptibile de a se naște în aplicarea legilor și a celorlalte reguli edictate.
2.1. Locuțiunea ”izvoarele dreptului” nu a avut întotdeauna același sens la juriști și la sociologi: pentru un sociolog izvoarele dreptului rezidă în contextul social-economic, politic, istoric, ideologic etc. care influențează o bună parte din conținutul lor, în timp ce pentru juriștii tradiționaliști există izvoarele (sursele) reale ale dreptului, în opoziție cu cele formale.
La ceilalți juriști, dimpotrivă, această expresie tradițională nu desemnează decât izvoarele formale ale dreptului: legea, cutuma, jurisprudența etc.
Dar, de regulă, juriștii acceptă că legea, jurisprudența sau cutuma sunt sursele imediate ale dreptului, alături de doctrină; edificator este exemplul codului Napoleon, al cărui redactori s-au inspirat, pe larg, din doctrinarii celebrii coordonați de J-E-M Portalis, din operele colosale ale pandectelor germane, precum au făcut și autorii Codului civil german – 1900.
2.2. Izvorul indirect al dreptului.
– Eforturile considerabile ale autorilor Codului civil german (1900), care au pretins ca fac o operă științifică (și care au încercat să facă un inventar detaliat al tuturor soluțiilor vizate), au eșuat, ceea ce a constituit un avertisment pentru redactorii altor coduri europene.
– Este clar ca redactorii Codului civil francez au înțeles să afirme doar principiile generale, astfel că interpretarea legii este o operațiune necesară.
– Interpretarea cutumei este, însă, mai necesară (?!) decât a legii, datorită impreciziei și incertitudinii regulilor create prin uzuri.
– Atunci când juristul aplică, pur și simplu, o regulă clară, vizată de legislator, este evident că el nu joacă rolul de creator.
– Dar, acest rol începe să se manifeste atunci când trebuie să aplice o regulă sau un text normativ incomplet ori imprecis, ceea ce-l obligă la interpretarea legii pentru a fi clară și înțeleasă. Această interpretare revine jurisprudenței și doctrinei și este creatoare de drept, fiind, așadar, izvoare indirecte ale dreptului.
2.3. Rolul de comentator, de critic al textelor.
– Doctrina edifică un ansamblu explicativ, având și un rol pedagogic și de inspirator pentru lege ferenda[3].
– Dar, juriștii nu trebuie să se mulțumească să studieze și să comenteze regula scrisă, ei nu pot să se mulțumească cu rolul de interpret al instituțiilor juridice numai de lege lata (care se aplică), ci și pe cele de lege ferenda (cele care ar trebui să fie aplicate). Ei trebuie să cerceteze defectele sau lipsurile din lege și să arate legislatorului deficiențele regulilor de drept în scopul de a fi corectate ori de a se acoperi lacunele legilor. În acest sens, doctrina participă la crearea regulilor de drept sau, mai exact, la perfecționarea dreptului[4].
– Legislatorul, deci, este influențat de doctrină. Cel mai adesea, proiectele sau propunerile de legi sunt redactate în colaborare strictă cu profesorii de drept și cu practicienii, edificatoare fiind influența magistrală a Decanului Jean Carbonnier, a mișcării de renovare a dreptului civil francez care s-a dezvoltat după anii 1960.
– Judecătorii, de asemenea, citează lucrări de doctrină, atunci când interpretează și aplică reguli de drept cu un conținut obscur, neclar ori cu sensuri diferite sau incomplete.
3. Funcțiile doctrinei juridice.
Cele trei funcții temporale, general recunoscute după Aristotel și Montesquieu: legislativă, judiciară și executivă, privesc exercitarea puterii de stat.
3.1. Universitatea rămâne, dintotdeauna refugiul ”Cunoașterii” și cercetării ”Adevărului”. Acest statut impune ca membrii săi să fie independenți de orice partid politic, de orice grup de presiune: facultățile de drept, în special, aparțin domeniului spiritual, fiind școli profesionale afectate învățării ”dreptului”, edictat de clasa politică, studierii fundamentelor și tehnicilor ”Dreptului”.
”Astăzi însă, funcția doctrinală a cercetării Adevărului este discutată, accelerarea civilizației noastre impunând reciclarea, din ce în ce mai frecventă a practicienilor, aducerea la zi a bazei principiilor generale universale și eterne, în acord cu cerința de cunoaștere a dreptului local prezent, iar știința juridică formează ”cheile” tuturor drepturilor pozitive, permițând prezervarea originalității lor, în dinamica vieții sociale internaționale”[5].
3.2. Roma s-a afirmat ca o mare națiune juridică pentru că a stabilit o punte între temporal și spiritual, garantând autonomia funcției doctrinale prin marii săi ”jurisconsulți” care posedau o bogată ”știință teoretică” și o cunoaștere aprofundată a practicii. Pentru ei reflecția și aplicarea erau complementare: o atitudine rezonabilă, echilibrată, a practicii nu se putea stabili decât pe baze teoretice solide; o teorie sănătoasă, rațională, nu putea să neglijeze consecințele logice ale inovațiilor.
Scrierile lui Gains, Marcian, Papinian, Paul, Ulpian și Justinian rămân, încă, și astăzi clasice pentru a aprofunda gândirea și a lumina expresia.
În Franța s-a afirmat aceeași cultură: Codul Napoleon, jurisprudența, doctrina, deși, după 1789 Parlamentul a încercat să impună legea sa ca singura sursă/izvor autorizat al dreptului.
3.3. Funcția rațională a doctrinei este departe de a fi neglijabilă, cu misiunea de a stabili, înainte de toate ”vocabularul Dreptului” (Rossi a spus că Dreptul este o limbă, ea trebuie să delimiteze și să ordoneze diferitele categorii juridice, să le aprofundeze, adecvat fiecăreia din cele trei puteri temporale”)[6].
3.4. Pericolele ce trebuie evitate:
– doctrina trebuie să evite de a apela la speculațiile pure, de a jongla cu ideile, noțiunile, concepțiile pentru simpla plăcere de a le admira;
– nu trebuie să caute sistemic noutatea, ci să prevină erorile comise de foștii cercetători, de generațiile de impostori, mascate de patina timpului;
– doctrina NU trebuie, fără nicio îndoială, să propună soluții iluzorii cu singurul scop de a da impresia că a surmontat aceste dificultăți, căci oricare modificare a textului se face în detrimentul autorității respectabile a Legii;
– doctrina trebuie să propună soluții adaptate problemelor actuale ridicate de progresul științelor fizicii (spionajul vieții private) și biologice (biotehnica);
– în fine, doctrina trebuie să se ferească de eroarea de a introduce în știință juridică, ca disciplină umanistă, tehnicile științelor exacte (juriștii se ocupă de bărbați și femei, iar matematicienii de cifre și numere s.a.).
3.5. Îndoiala științifică, care invită cercetătorul să verifice orice idee, orice opinie, orice credință, care-i vine lui și care vine de la altul, face parte inevitabilă din marja de gândire a doctrinei. Depozitarul unui ideal etern este justiția, care trebuie să rămână, în mod vital, pe terenul dreptului natural, care inspiră prin demnitatea umană și combate orice totalitarism; altfel va fi o ”glosă servilă” (?!)[7].
Într-o concepție imperialistă a puterii legislative, nici dreptul natural, nici doctrina nu constituie izvoarele dreptului, deși, este admis unanim că principiile generale ale dreptului natural constituie izvoare ale dreptului imuabil.
Or, doctrina este interpreta privilegiată a dreptului natural, având o dublă misiune: de a proclama principiile universale și de a ajuta la aplicarea lor în starea prezentă a civilizației, fiind, deci, un izvor al Dreptului în ansamblul său.
3.6. Opiniile unor autori.
-”Doctrina este oglinda dreptului: ea explică totul în întregime, degajă ideile, factorii și principiile care animă, fiind o oglindă critică (sau trebuie să fie)” – Malaurie (”Drept civil”).
-”Rolul doctrinei este de ordin științific. Ea clarifică și adaugă dreptul existent, ea schițează și inspiră dreptul viitorului” (Marty și Reynaud – ”Drept civil”).
4. Discurs asupra textului doctrinal.
4.1. Obiectul texului doctrinal – de o manieră generală, este dreptul și nu există o mare dificultate pentru a-l analiza într-un discurs doctrinal. Pentru a fi clar, obiectul acestui discurs trebuie să fie dreptul pozitiv, în actualitate, fără, însă, a părăsi analiza istorică.
La primul nivel, autorul textului doctrinal se situează din punct de vedere meta-juridic, fiind a priori exterior obiectului său de analiză: ansamblul de enunțuri lingvistice și acte vorbite, pronunțate de autoritățile arbitrale (sau autentice), precum Curtea de Casație.
Semnificația acestor enunțuri, ca norme, aplicabile în timp și examenul validității lor sunt expuse, științei dreptului, analizei dogmatice, dreptului savant, epistemologiei sau psihologiei, ca puncte de vedere în sens larg.
Doctrina este un discurs asupra dreptului, ”doctrina-discurs” coincide ”grosso modo”, cu doctrina-clasă socială a juriștilor, a căror practică este discursul asupra dreptului[8].
4.2. Discursul știință.
Tăcerea este un discurs adevărat asupra unui obiect exterior cu subiect cunoscut[9], iar știința dreptului este un discurs descriptiv al stării dreptului având ca obiect analiza și determinarea în termen de validitate sau conformitate dacă un enunț poate avea semnificația de normă juridică.
A afirma dacă un enunț este juridicește valid este un act de cunoaștere științifică, dar a spune dacă un enunț este bun, este o prescripție politică.
4.3. Dogmatica
Dogmatica este ansamblul de instituții, noțiuni, concepte și prescripții metodologice conținute într-un discurs doctrinal. Destinată să determine conținutul enunțurilor lingvistice, calificate juridicește de știința dreptului, ea este utilizată pentru a reduce o parte a determinării cognitive a acestor enunțuri. Dificultatea nu este în controversele care afectează elementele de dogmatică, dar, în fapt, esențiale, decât atunci când dogmatica este utilizată de autoritățile abilitate și interpreții doctrinari; altfel formulată, dogmatica nu este un sistem de interpretare care diferențiază conținutul de enunțările dreptului pozitiv; aceasta nu exclude discursul de analiză a normelor juridice, denumită teorie, vizând un rezultat de diferențiere, dar aceasta diferențiere nu se face decât începând cu instrumentele sistemului analizat supus invenției de noi concepte[10].
4.4. Dreptul savant.
Expresia ”drept savant” se referă la o tradiție veche și naturalistă, semnificând că a existat, în afara ordinii juridice pozitive, sistemul de interpretare a regulilor pozitive, cauzalmente legate între ele, și al cărui domeniu și matriță aparțineau autorităților savante (nonautentice).
Dar, dreptul savant nu este o emblemă de rang în câmpul prescripțiilor politice și dogmatice; din contră, acest discurs este savant pentru că propune explicații începând cu sistemele de interpretare ale căror elemente nu sunt necesarmente forjate pe dreptul pozitiv.
Dreptul savant, de exemplu, constituie un sistem de interpretare a enunțurilor juridice pozitive: interpretarea romanistă permite adoptarea unui punct de vedere extern și nonsociologic și contribuie la îmbogățirea analizei semnificațiilor posibile ale enunțurilor (considerentelor).
Cu alte cuvinte, interpretarea savantă devine prescriptivă, astfel că discursul doctrinal țese în jurul textului analizat o rețea de referințe care trimit fie la dogmatica contemporană, fie la mijloacele exterioare acestei interpretări dogmatice.
4.5. Teoria doctrinei.
Cunoașterea juridică este, unul din mijloacele unei cunoașteri a validității normelor pozitive, asupra uzurilor, instituțiilor dogmaticii, asupra problemelor legate de ambiguitățile semantice și a contradicțiilor contextuale, asupra diferențelor semnificative posibile ale enunțurilor-textelor examinate și prin extensie, asupra argumentelor pledând în favoarea fiecărei semnificații posibile.
În aceste condiții, discursul doctrinal este fie descriptiv și prescriptiv, fie de a cunoaște și de a acționa, fie analitic și retoric.
Pe de altă parte, profilul analitic al discursului doctrinal este dublu: primul aspect constă în a exprima validitatea normelor juridice, iar al doilea aspect de a pune în evidență dificultățile de interpretare și constă într-un expozeu descriptiv, al opiniilor și propunerilor savante, adică, un discurs științific în termeni de validitate, căci, discursul doctrinal este retoric.
4.6.Noua cultură juridică europeană.
În lucrarea ”Metbodenlebre der. Rechswissenschbaft”, publicată de Karl Larenz în 1991. este definită ”știința dreptului”.
”Conform definiției sale, știința juridică se preocupă de rezolvarea problemelor de drept în contextul unei anumite ordini juridice. Aceasta face distincția între știința dreptului și spre exemplu, sociologia dreptului. Larenz adoptă în mod clar perspectiva internă. Și, într-adevăr, această alegere poate fi considerată caracteristică pentru teoreticienii europeni. Obiectul de studiu al multora dintre teoreticienii dreptului din Europa este dreptul pozitiv al propriei țări. Aceștia studiază, felul în care trebuie rezolvat, în cadrul sistemului respectiv, un anumit caz (ce este legea cu privire la anumite fapte), cum poate fi poziționată în sistem o nouă decizie luată de o înaltă curte și cum poate fi ”gândit mai departe” un sistem juridic”[11].
Autorul relevă ca, în multe țări europene, pentru un teoretician din domeniul dreptului privat, cea mai specifică și mai prestigioasă activitate este aceea de a scrie o adnotare (sau un manual) cu privire la o anumită parte a dreptului (a codului). Astfel, teoreticianul devine o autoritate, ce poate intra într-un dialog, mai mult sau mai puțin explicit, cu curtea (supremă).
Ca atare, mulți teoreticieni doresc sa scrie despre ”ceea ce este util în practică”.
”Într-un sistem bazat pe cod, curțile și teoreticienii dețin împreună controlul asupra golului lăsat de legislativ între regulile abstracte și cazurile specifice (concretizate)). Legislativul furnizează (în mod necesar) reguli abstracte, teoreticienii sunt experții care determină implicațiile lor concrete, iar curțile (influentațe de către teoreticieni), decid ce semnifică fiecare regulă abstractă în cazuri specifice”.
Însă, tot acest proces nu înseamnă că în lumea academică nu există dezbateri. Dimpotrivă, în majoritatea țărilor europene, între diferiții teoreticieni și între diferitele școli de gândire au loc dezbateri foarte aprinse.
Miza dezbaterii academice este concepută numai prin prisma reputației: cine este capabil să ofere o descriere adecvată a legii cu privire la o anumită chestiune (interpretarea corectă). De asemenea, limbajul folosit ascunde conflicte de interese și mize sau preferințe (politice) implicate în respectivele conflicte.
Spre exemplu, o frază utilizată frecvent este că ”în practică” este necesară o atare regulă sau că o regulă propusă de ceilalți ”nu va funcționa în practică”, în timp ce în realitate (în practică) regula sau interpretarea propusă nu servește decât intereselor unei anumite părți a conflictului (de cel mai multe ori, cea favorizată) și, într-adevăr, nu va funcționa în beneficiul celeilalte părți.
Multe dezbateri dogmatice au un puternic caracter conceptual. Un exemplu clasic este maniera în care ar trebui conceput (direct sau indirect, prin intermediul clauzelor generale) efectul orizontal (adică între cetățeni) al drepturilor omului”.
Ca urmare, granița dintre ”știința juridică”, care și-a pierdut perspectiva națională, internă, dogmatică, și alte științe juridice (sociale) a dispărut: în cadrul dezbaterilor academice privind dreptul privat european abundă abordările interdisciplinare. Într-adevăr, mulți teoreticieni de drept privat european resping granițele artificiale dintre discipline.
De exemplu, în cadrul dezbaterii privind dreptul privat european un rol important l-a jucat, în special, legătura dintre drept și cultură.
5. În loc de concluzii.
1. Doctrina, știința juridică românească și europeană poate și trebuie să constituie fundamentul legitim al construcției normative, al alcătuirii, aplicării și interpretării legii, ceea ce, în ultimii 30 de ani, s-a uitat în practica puterilor statului nostru.
Aceasta explică, într-o mare măsură, calitatea precară a codurilor și a legilor organice adoptate în proceduri grabnice și pentru îndeplinirea unor condiționalități impuse de rapoarte diverse ale instituțiilor UE, dar și a celorlalte legi ordinare ori ordonanțe ale Guvernului, asupra cărora Curtea Constituțională a pronunțat un număr foarte mare de decizii de neconstituționalitate (peste 800 în perioada 1993-2022).
2. ”Știința dreptului este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința de a deosebi ce e drept și ceea ce este nedrept”[12].
Știința dreptului (științele juridice) studiază legile existenței și ale dezvoltării statului și dreptului, instituțiile politice și juridice, formele lor concret-istorice, corelația cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituțiile politico-juridice influențează societatea și suportă, la rândul lor, influența socială[13].
Știința dreptului formulează principiile generale și analizează un anumit domeniu al relațiilor și al structurilor sociale-domeniul participării oamenilor la circuitul juridic, ca purtători de drepturi și obligații juridice și nu se poate opri la studiul normei juridice, a jurisprudenței și a contractului, etc.
Ea supune unui amplu proces explicativ, contextul social, cultural în care apar și își duc viața normele și instituțiile juridice, colaborând în acest proces cu toate științele sociale-economia politică, istoria, sociologia, demografia, statistica etc.[14]
3. ”Deși, doctrina are un rol foarte important în cunoașterea fenomenului juridic, a relațiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea și aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea și perfecționarea dreptului, ea nu poate fi considerată a fi izvor de drept”[15].
Alți autori consideră ”jurisprudența și doctrina” ca izvoare de drept persuasive[16], soluțiile sale fiind, deseori, transpuse în legislație.
II. Contribuții majore ale doctrinei (științei) juridice la crearea și afirmarea principiilor dreptului și a edificiului normativ
1.Știința juridică a jurisconsulților romani a generat ”Corpus Juris Civilis” în perioada împăratului Justinian (482-565 d.Hr), care a ”revitalizat” societatea romană, aflată în ultimul stadiu de descompunere, printr-o uriașă operă de sistematizare a dreptului clasic și post-clasic, pentru ca dreptul să poată fi aplicat la realitățile sec. V al Imperiului Roman de Răsărit[17].
Această măreață lucrare a avut trei părți: Codex, DIGESTA (pandecte) și Institutiones, cuprinzând, atât extrase din scrierile juriștilor romani, cât și edictele împăratului, toate primind ”forța legii”, servind, mai târziu ca sursă de inspirație pentru Codul legal al Greciei moderne, ca lege privată a Evului mediu în Europa Occidentală și fundament al dreptului civil, dar și ca manual de studiu de ”Drept roman” în universități, până în zilele noastre.
2. Reputați juriști civiliști și constituționaliști francezi de la începutul sec. XIX, în frunte cu J-E-M PORTALIS sub bagheta lui Napoleon Bonaparte, au creat, pe fundamentul științei dreptului roman, marile și nemuritoarele coduri – civil, comercial, de procedură civilă (1804-1807), care au fost adoptate în toată Europa și, apoi, din sec. XX ”bântuie ca o stafie” toate continentele și școlile juridice din lume.
3. În România, tratatele și celelalte lucrări ale marilor noștri profesori în drept constituțional, drept civil și procesual civil, drept comercial, drept penal și procesual penal, au constituit un tezaur doctrinar utilizat în construcția codurilor și a celorlalte legi.
Raportul prof. CC Dissescu la Constituția din 1923 ne înfățișează doctrina constituțională internă și europeană privind principiile legii fundamentale, iar codul penal, codurile civil și comercial-1938, nepromulgate, sunt construcții normative ale doctrinei juridice interbelice, fondată de Acad. C. Hamangiu, prof. Dimitrie Alexandresco, prof. D. Gălășescu-Pyk, prof. I.L. Georgescu, prof. Traian Pop și alții.
O elocventă contribuție a doctrinei și jurisprudenței penale o constituie elaborarea și explicarea Codului penal și Codului de procedură penală -1968, de un colectiv de excelență al Institutului de Cercetări Juridice al României, coordonat de reputatul prof. Vintilă Dongoroz, sub directoratul Acad. prof. Traian Ionescu (intrarea în vigoare a celor două coduri, a fost urmată de volumele ”Explicații teoretice ale codului penal și codului de procedura penală”, elaborate de aceeași specialiști ai ICJ).
În mod deosebit, însă, remarcăm examenul teoretic al jurisprudenței instanțelor judecătorești și a jurisprudenței constituționale, efectuat în doctrina juridică română, ceea ce s-a reflectat în validarea și consolidarea unor soluții creatoare ale practicii judiciare, dar și în construcția normativă[18].
Calea către acest demers a fost deschisă de prof. univ. dr. doc. Aurelian Ionescu[19], prin cele două volume (I-1976 și II-1977) intitulate: ”Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român” (editate sub egida Academiei Române), lucrări deosebit de valoroase pentru știința dreptului, unitatea și continuitatea jurisprudenței și pentru fundamentarea normelor juridice.
Edificatoare sunt evaluările și sistematizarea unora din principiile fundamentale ale dreptului civil, precum:
– principiul echității și al bunei credințe;
– principiul exercitării drepturilor civile numai în scopurile pentru care au fost recunoscute de lege și variantele abuzului de drept identificate în practica judiciară;
– culpa ca fundament al răspunderii civile delictuale și cazurile excepționale de răspundere independentă de culpă, pentru prejudiciile cauzate de lucruri;
– principiul reparării integrale și în natură a prejudiciului și altele.
Remarcabilă a fost și contribuia doctrinei de drept constituțional, română și franceză la elaborarea Constituției din 1991, edificiu normativ fundamental, realizat de un colectiv format din profesorii: Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu, Florin Bucur Vasilescu, Dr. Marian Enache, împreună cu alți specialiști români și francezi.
Din păcate, în perioada 2000-2022, contribuția doctrinei și a mediului academic, la elaborarea codurilor civil, de procedură civilă, penal, de procedură penală și a unora din legile cu semnificație majoră în societate, a fost redusă ori desconsiderată de puterea politică, ceea ce a generat ”malformații” normative cu efecte grave în viața economică și socială, dar și asupra drepturilor și libertăților fundamentale, unele ”reparate” de ”blocul constituțional” al CCR sau prin ”legile remediu” de punere în aplicare a celor 4 coduri. (?!).
4. Rolul major al Academiei de Științe Juridice – ASJR în afirmarea doctrinei juridice române.
4.1. Potrivit art. 2 din Legea nr. 139/2015 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Juridice din România, această instituție de interes public are între altele, ca ”atribuții principale: a) promovarea, dezvoltarea, sprijinirea şi protejarea ştiinţelor juridice şi a învăţământului superior juridic sub toate formele, acţiunile şi metodele directe şi indirecte; b) propune iniţierea, elaborarea şi îmbunătăţirea unor proiecte de acte normative, evaluări, puncte de vedere şi opinii juridice; c) evaluarea asupra fenomenelor juridice şi realizarea unor studii de impact privind aplicarea actelor normative, iar, conform art. 4 (2) ”AŞJR reuneşte personalităţi ştiinţifice reprezentative din domeniul ştiinţelor juridice, cu o înaltă ţinută morală, care s-au distins prin activităţile depuse, se bucură de recunoaştere naţională sau internaţională şi au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor şi culturii juridice”.
4.2. În ultimii ani, membrii titulari, membrii corespondenți și membrii de onoare ai ASJR au elaborat tratate și alte lucrări tematico-practice de referință în doctrina noastră juridică națională și în toate materiile științelor juridice, remarcabile, fiind lucrările:
1. Liviu Pop, membru titular al ASJR și membru corespondent al Academiei Române, ”Tratat de drept civil. Obligații”, vol. III, UJ, 2021.
2. Ioan Leș, vicepreședintele ASJR, ”Codul de procedură civilă, comentariu pe articole”, UJ, 2022; ”Tratat de drept procesual civil”, 2020.
3. Marian Nicolae: ”Drept civil. Teoria generală”, vol. I-II, 2020-2022, Ed. Solomon; ”Teoria recursului în Casație”, 2022, Ed. Solomon.
4. Smaranda Angheni: ”Tratat de drept comercial”, UJ, 2020.
5. Gabriel Boroi, Mirela Stancu: ”Drept procesual civil. Ediția a V-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2020.
6. Călina Jugastru: „Drept internațional privat. Manual”, 2020.
7. Ion Macovei: ”Tratat de drept internațional privat”, UJ, 2020; ”Dreptul contractelor de asigurare”, UJ, 2020; ”Tratat de dreptul comerțului internațional”, UJ, 2019.
8. Valentin Constantin: ”Drept internațional public”, UJ, 2020.
9. Mircea Dan Bob: ”Manual elementar de drept privat roman”, UJ, 2017.
10. Dan Claudiu Dănișor, președintele Secției de drept public: ”Drept constituțional și instituții politice, Ed. CH Beck, vol. I, Teoria generală. Tratat”.
11. Cristian Ionescu: ”Tratat de drept constituțional contemporan”, CH Beck, 2018.
12. Mihaela Tăbârcă: ”Drept procesual civil”, vol. I-II-III, Ed. A III-a, UJ, 2019.
13. Florin Streteanu: ”Drept penal, partea generală. Curs universitar”, UJ, 2019.
14. Tudorel Toader, vicepreședinte ASJR: ”Drept penal roman. Partea specială”, vol. I, 2023.
15. Adrian Mihai Hotca: ”Manual de drept penal. Partea generală”, UJ, 2020; ”Cunoașterea și prevenirea riscurilor de natură penală”, UJ, 2021.
16. Constantin Duvac: ”Drept penal roman”, vol.I, Ed. Hamangiu, 2021
17. Constantin Mitrache și Cristian Mitrache: ”Drept penal roman. Partea generală. Ediția a IV-a, revizuită și adăugită”, UJ, 2021.
18. Viorel Pașca: ”Drept penal. Partea generală”, Ediția a IV-a, UJ, 2020.
19. Ioan Chelaru, președintele de onoare al ASJR: ”Ar fi fost prea frumos. Revizuirea Constituției”, Ediția a II-a, UJ, 2019.
20. Adrian Constantin Stoica și V. Beleniuc: ”Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, UJ, 2019; ”Tratat de drept procesual civil”, vol. I, UJ, 2020 (coautor).
21. Brândușa Vartolomei Teoloacă: ”Dreptul muncii”, Ediția a II-a, UJ, 2019.
22. Lucian Bercea: „Drept bancar. Studii”, UJ, 2019.
23. Valeriu Stoica: „Drept civil. Drepturile rele principale”, Curs universitar, Ed. CH Beck, 2019.
24. Ștefan Deaconu și Marian Enache: ”Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența CCR”, vol. I-II-III, Ed. CH Beck, 2019-2020; ”Sistemul electoral și referendumul în jurisprudența CCR”, Ed. CH Beck, 2022.
25. Ovidiu Predescu: ”Drepturile omului și ordinea mondială. Cum să trăim într-o lume a schimbărilor excepționale”, UJ, 2019, 185 pg.
26. Mircea Duțu: ”Dreptul mediului și al climei”, Vol. I, UJ, 2022, 560 pg; ”Dreptul climei”, UJ; 2022, 362 pg.
27. Gheorghe Buta: ”Fiducia și administrarea bunurilor altuia”, UJ, 2019.
28. Viorel Roș: -”Proprietatea industrială”, UJ, 2020; ”Dreptul proprietății intelectuale”, UJ, 2020.
29. Bogdan Liviu Ciucă: ”Moștenitori. Sinteza”, Curs universitar, UJ, 2019.
30. Claudia Gilia: ”Drept constitutional și instituții politice”, I, UJ, 2020.
31. Dan Chirică: ”Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Vol. I, II, Ed. CH Beck, 2017.
32. Ion M. Anghel: -”Dreptul diplomatic și dreptul consular. Tratat”, UJ, 2017; ”Politica externă a României cu privire la Basarabia”, UJ, 2017.
33. Gheorghe Gheorghiu: ”Dreptul concurenței. Tratat”, UJ, 2019.
34. Ion Popa: -”Noaptea dreptății românești, 2005-2020”, UJ, 2021; ”Legile justiției. Comentariu pe articole”, UJ, 2019.
35. Sache Neculaescu: ”Instituții de drept civil”, UJ, 2019 (coautor); ”Studii de drept privat”, UJ, 2020.
36. Nicolae Popa: ”Teoria general a dreptului”, Ed. CH Beck, Ediția a VI-a, 2019.
37. Marin Voicu: ”CEDO-60 de ani de funcționare. Doctrină și jurisprudență”, UJ, 2021, 650 pg; ”Arbitrajul intern și internațional.Doctrină și jurisprudență”, vol. I-2017, 625 pg, vol. II-2020, 615 pg; ”Drept maritim internațional”, UJ, 2021, 520 pg; ”Starea justiției”, vol. I-II-II-IV-V, 2017-2022, 1500 pg.
4.3. De asemenea, un loc semnificativ în doctrina juridică îl ocupă revistele de specialitate juridică, editate, în marea lor majoritate, de Universul juridic și conduse de membrii ASJR, având o ținută științifică remarcabilă:
1. Revista de Drept Public:
– Redactor șef – Prof. univ. dr. Nicolae Popa;
– Redactor șef adjunct – Prof. univ. dr. Verginia Vedinaș.
2. Revista Română de Drept Privat:
– Membru de onoare ASJR – Prof. univ. dr. Valeriu Stoica;
– Director adjunct – Prof. Ionut Florin Popa;
– Redactor șef – Prof. univ. dr. Mircea Dan Bob.
3. Revista Română de Drept Comercial:
– Director – Prof. univ. dr. Gheorghe Buta;
– Redactor șef – dr. Nicoleta Tăndăreanu.
4. Revista Română de Executare Silită:
– Director – Prof. univ. dr. Eugen Hurubă.
5. Revista ”Dreptul”:
– Director – Prof. univ. dr. Bogdan Ciucă;
– Redactor șef – Prof. univ. dr. Cristian Ionescu.
6. Revista de Drept Constituțional:
– Redactor șef – Prof. univ. dr. Marieta Safta.
– Prof. univ. dr. Tudorel Toader.
7. Revista ”Dreptul familiei”:
– Director – Prof. univ. dr. Călina Jugastru.
8. Revista Română de Drept Maritim:
– Redactor șef fondator – Prof. univ. dr. Marin Voicu.
III. Doctrina juridică și fidelitatea față de Constituție. Unele erori și confuzii din doctrină care denaturează principiile Statului de drept și ordinea constituțională.
1. Doctrina juridică și fidelitatea față de Constituție și de valorile supreme ale societății
1.1. Prin art. 1 (3) din Constituția României, revizuită, în 2003, sunt consacrate VALORILE SUPREME care stau la baza vieții sociale și de stat: (1) demnitatea omului, (2) drepturile şi libertăţile cetăţenilor, (3) libera dezvoltare a personalităţii umane, (4) dreptatea şi (5) pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul (6) tradiţiilor democratice ale poporului român şi (7) idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Textul art. 2 din Tratatul UE, aplicabil obligatoriu și direct în dreptul intern al României, ca Stat membru al Uniunii, prevede ca: ”Uniunea se întemeiază pe valorile respectării (1) demnității umane, (2) libertății, (3) democrației, (4) egalității, (5) statului de drept, precum și pe (6) respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin (7) pluralism, (8) nediscriminare, (9) toleranță, (10) justiție, (11) solidaritate și (12) egalitate între femei și bărbați”.
Constatăm că standardul constituțional al ”valorilor supreme” din România este cel puțin egal, dacă nu superior celui din dreptul primar al UE, ceea ce constituie un element forte al supremației Constituției, garantat de Curtea Constituțională, conform art. 142 (1) din Constituție.
Conform art. 1 (5) din Constituția revizuită: ”În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este OBLIGATORIE”.
Supremația Constituției nu este doar o categorie strict juridică, ci una politico-juridică, care reprezintă o obligație opozabilă, în egală măsură, atât autorităților Statului, cât și TUTUROR celorlalte subiecte de drept”[20] (persoane fizice și juridice, române sau străine, adăugarea noastră MV).
Democrația constituțională presupune, ca fundament, respectarea ființei umane și a Statului de drept, limitarea manifestărilor arbitrare ale puterii, prin norme juridice prestabilite și ”necesitatea concilierii armonioase a celor două priorități ale acțiunii statale: democrația și statul de drept, iar acest lucru nu se poate realiza decât acolo unde SUPREMAȚIA CONSTITUȚIEI este asigurată[21].
1.2. Doctrina juridică, ca și jurisprudența judiciară și constituțională, nu pot și nu trebuie să părăseasă acest ”panteon” al valorilor supreme constituționale ale statului și poporului român, în examenul științific, în interpretarea și analiza normei juridice, constituționale și din alte acte normative, rămânând ”încătușate” de loialitatea și fidelitatea față de supremația Constituției și de valorile supreme garantate de art. 1 al. 3 și de art. 2 TUE.
Fără îndoială că spiritul critic al doctrinei juridice, raportarea la teze/antiteze din știința juridică și dreptul comparat, precum și la cel uniform al UE sau la dreptul internațional al drepturilor omului, nu poate genera ignorarea sau escaladarea acestor valori supreme ale Statului nostru de drept, democratic și social, dar nici tradițiile culturale și constituționale românești.
Dimpotrivă, doctrina și jurisprudența, ca și științele umaniste, trebuie să valorifice potențialul științific și de cercetare juridică, afirmând și consolidând conținutul umanist al valorilor supreme consacrate în Constituție și în TUE, precum și în Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România în 1994 și în Carta drepturilor fundamentale a UE, intrată în vigoare la 01.01.2009, parte integrantă a tratatelor unionale.
”Sacralitatea dreptului” se manifestă în știința juridică/doctrina asupra creării, interpretării și aplicării normelor juridice, în frunte cu Constituția, dar și în pretoriul înfăptuirii justiției și al controlului de constituționalitate, garanție eficace a supremației Constituției și respectării acesteia[22].
Sacralitatea justiției, a procedurilor judiciare, nu poate fi ”omisă” de cercetarea doctrinei și de analiza științei juridice, căci constituie o garanție a exercitării drepturilor fundamentale ale justițiabilului, privite ca drepturi efective și concrete, și nu iluzorii.
2. Decăderea doctrinei juridice. Unele erori și confuzii din doctrină, care denaturează principiile Statului de drept și ordinea constituțională.
2.1. În ultimii 30 de ani asistăm la o decădere a științei dreptului, care s-a manifestat ca o grea povară pentru starea și calitatea legislației, a mediului universitar și a viitorului profesiilor juridice, dar și prin afirmarea impetuoasă a imposturii și plagiatului în toate structurile Statului, în instituțiile de cercetare (fantomatice) și, chiar, în Alma Mater.
Principalele efecte grave au constatat în degradarea calității actului de justiție și a prezumției de nevinovăție, a încrederii în lege și în legitimitatea puterii politice, în sfidarea și subminarea demnității umane și a celorlalte drepturi și libertăți fundamentale.
Impostura unor înalți demnitari și, chiar, a unor ”doctrinari”, autoevaluați ca interpreți ”autentici” ai științei juridice, propagandiști ai unui limbaj juridic ”colorat”, a stâlcit, substanțial, natura și sensul unor termeni și expresii constituționale clare și fără echivoc, generând forme fără fond în educația și cultura juridică.
2.2. ”Președintele României”, strămutat ca ”șef al Statului”, cu figura doctrinară a unui ”monarh absolut”, fără Constituție.
2.2.1. Constituția României, în Cap. II, intitulat ”Președintele României” (Titlul III – ”Autoritățile publice”), reglementează ”Rolul Președintelui” (art. 80), ”Alegerea Președintelui” (art. 81), validarea și durata mandatului Președintelui (art. 82/83), precum și atribuțile Președintelui în relațiile cu Guvernul, Parlamentul și în domeniul politicii externe (art. 84-101).
Constituția României utilizează, deci, numai noțiunea de ”Președintele României” și nu pe cele de ”șef de stat”, ”șef al executivului”.
Potrivit Legii nr. 47/1994, serviciile sunt în subordinea Președintelui României, conform Legii nr. 90/2001, ”Președintele României prezidează ședințele de Guvern la care participă” (art. 2 alin. 3), iar textul art. 25 din Legea nr. 305/2022 intrată în vigoare la 16.12.2022, ”Președintele României prezidează fără drept de vot, lucrările Plenului CSM la care participă”.
Dispozițiile art. 5 (1) din Legea nr. 415/2002 privind CSAT prevăd că ”Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”, iar cele din art. 84 (2) și art. 135 (1-2) din Regulamentul Camerei Deputaților și din art. 141 (1) din Regulamentul Senatului au aceeași exprimare ”Președintele României cere reexaminarea unei legi nepromulgate”
2.2.2. În jurisprudența CCR, de regulă, este folosită expresia constituțională ”Președintele României”[23], arareori apărând cea de ”șef al Statului”[24] ca și în deciziile ICCJ-RIL-uri și H.P.-uri.
2.2.3. Doctrina, în general, a examinat normele juridice din Constituție și din legile speciale sub expresia ”Președintele României”, cu unele excepții care relevă, nu o simplă omisiune ori o părere naivă, ci, o teză contrară ordinii constituționale privind Statutul Președinelui României ca autoritate publică.
Prof. Tudor Drăganu, în lucrarea sa ”Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, vol.II, Lumina Lex, 2000, folosește, în mod repetat, numai expresia ”Președintele României”, precizând că expresia ”șef de Stat” este o noțiune cu o ”reminiscență istorică de la monarhia absolută” (pp. 235-236).
Prof univ. dr. Dan Claudiu Danișor, în volumul ”Constituția României comentată. Principii generale”, UJ, 2009, folosește numai expresia ”Președintele României” (pp. 37, 94, 122-124, 318) și numai o ”scăpare” apare într-o frază (p. 318), ambele expresii ”Președintele României” și ”Șeful Statului”, în timp ce într-o altă frază premergătoare expresia ”Președintele României” apare de 3 ori (pp. 96-97).
În lucrarea ”Instituții și proceduri constituționale”[25], titlul X se intitulează ”Președintele României”, iar Cap. I „Rolul Președintelui și mandatul Președintelui” și Cap. II ”Atribuțiile și actele Președintelui”, lipsind expresia ”șeful Statului”, pe care ”Constituția nu o utilizează” (p. 492).
2.2.4. Afirmare persuasivă a ”Instituției Șefului de Stat”, peste și în paralel cu cea constituțională a ”Președintelui României”[26].
În acest volum, care a constituit un reper bibliografic deosebit de important în doctrină și în jurisprudența constituțională, se acreditează, existența funcției de ”șef al Statului”, cu rolul, mandatul, funcțiile și toate atribuțiile ”Președintelui României”, ca autoritate publică centrală constituțională.
Cap. VIII ”Instituția șefului de Stat”, titlul la toate secțiunile 1-7 include expresia ”șeful de Stat” (”Evoluția instituției șefului de Stat în România”, ”Rolul și atribuțiile șefului de Stat…”, ”Desemnarea șefului de Stat”, ”Alegerea șefului de Stat”, ”Durata mandatului șefului de Stat”, ”Răspunderea șefului de Stat” și ”Actele șefului de Stat”), arareori apărând expresia ”Președintele României”.
”Constituția României conține mai multe dispoziții în legătură cu răspunderea șefului de Stat, aceste dispoziții privind imunitatea, răspunderea politică și răspunderea penală” (p. 257).
O asemenea exprimare, contrară obligației de fidelitate față de Constituție, o regăsim și în diverse articole și studii[27], și chiar în titlul unei teze de doctorat (”Răspunderea juridică a Șefului de Stat în România”), devenind uzuală în mass media și în opinia publică (?!).
Noțiunea de ”șef de Stat” induce tendința de a denatura forma de guvernământ constituțională, acreditând ideea de republică prezidențială, în care rolul și funcțiile Președintelui României, configurează un mecanism autoritar, situat deasupra celor trei puteri constituționale ale Statului de drept, democratic și social.
2.3. ”Magistratul procuror”.
O altă eroare cu efecte negative în viața judiciară, privește acreditarea sistematică a expresiei ”magistrat procuror”, contrar statutului constituțional al Ministerului Public și al procurorului, care nu face parte din puterea judecătorească, fiind clar și expres reglementat în art. 131-132 din Constituție, în raport de care, unele opinii din doctrină nu concordă cu obligația instituită prin art. 1 (5) din Constituție: ”Procurorii fac parte din puterea judecătorească, căci autoritatea Ministerului justiției nu exprimă un raport de subordonare”[28], ”Ministerul Public este o instituție de putere sui generis, cu dublă natură: administrativă și judecătorească[29] (?) și teza contrară exprimată rituos de reputatul profesor V. M. Ciobanu: ”Calificarea procurorilor ca agenți ai puterii executive nu constituie o desconsiderare a lor, ci exprimă poziția și rolul pe care-l au”[30].
Textul art. 132 din Constituție desemnează însă statutul constituțional al procurorilor, fără a-i califica sau denumi magistrați, după cum nici Legea nr. 303/2022, intrată în vigoare la 16.12.2022, nu-i definește ca magistrați (nu se reglementează ”Statutul magistraților”, ci ”Statutul procurorilor”, distinct de cel al judecătorilor).
Tot astfel, expresia din art. 131 alin. 1 din Constituție, ”Ministrul Public reprezintă interesele generale ale societății…” în activitatea judiciară, prin gradul sau de imprevizibilitate, apare enigmatică, întruchipându-i pe procurori ca pe niște ”tribuni” ai societății, dătători de speranțe și luptători pentru dreptate socială în procesele judiciare, ceea ce, în mod evident, este în contradicție cu statutul constituțional și legal al procurorilor.
Pe de altă parte, în prima hotărâre a CEDO contra României, din aprilie 1998 (Vasilescu c.a României) s-a decis, în mod rituos, că procurorul, în sistemul constituțional român, nu are figura juridică a unui magistrat, soluție adoptată ulterior, prin revizuirea Constituției, în octombrie 2003.
De altfel, în limbajul (ne)juridic al Ministrului Public, în mod constant, întâlnim expresii și termeni străini de ordinea constituțională, precum ”magistrați procurori”, ”procurori de rang înalt”, preluate în rapoartele de activitate și, chiar, în rapoartele MCV – UE.
2.4.1. ”Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar 2022-2025 și ”Planul de acțiune aferent acesteia”, elaborate de Ministrul Justiției.
a) Textul politico-juridic atrage atenția prin expresii și termeni care nu se regăsesc în Constituție și în Legea pentru organizarea judiciară.
Exemple:
– ”un nou cadru de dezvoltare strategică la nivelul sistemului judiciar care se înscrie în angajamentul sistemului judiciar de a continua…” (prima propoziție…?),
– ”strategia fusese asumată de principalele instituții (?) ale sistemului judiciar (?)”,
– ”… transformarea digitală a sistemului judiciar”,
– Noua strategie de dezvoltare a sistemului judiciar se va axa pe doi piloni: primul pilon va include politici de consolidare a independenței sistemului judiciar (?!) și a statului de drept,
– ”…comunicarea între instituțiile din sistemul judiciar (?)-CSM, ICCJ, Președintele de pe lângă ICCJ și, respectiv, Ministerul Justiției, inclusiv cu instituțiile (?) subrodonate acestora. Conlucrarea și consultarea dintre principalele părți ale sistemului judiciar…” (pp. 5-6),
– ”Un rol important în procesul de dezvoltare a sistemului judiciar îl are M.A.I., ca instituție publică (?)”,
– ”Înfăptuirea justiției este susținută și de elemente de punere în executare a măsurilor dispuse în procesul penal de către magistrați (?) și de protecție a celor ce sprijină actul de justiție (?)”, pp. 7,
– Stabilire responsabilă la nivelul instituțiilor și a instituției conducătoare la nivelul fiecărei instituții din sistemul judiciar (?)”, p. 24.
2.4.2. ”Strategia” nu definește ”sistemul judiciar” și componentele sale, deși această expresie este prezentă în aproape fiecare frază a textului și nu se regăsește în Constituție și nici în Legea de organizare judiciară.
Această Strategie și Planul de acțiune, aprobate printr-o Hotărâre de Guvern, ceea ce-i conferă caracter normativ, conține termeni și expresii eronate și neconstituționale:
– ”principalele instituții ale sistemului judiciar”,
– ”independența sistemului judiciar”,
– ”comunicarea între instituțiile sistemului judiciar – CSM, ICCJ, Parchetul de pe lângă ICCJ și Ministerul Justiției” (?),
– ”măsuri dispuse de magistrați în cursul procesului penal…”.
În Constituție și în legea de organizare judiciară NU există expresiile și termenii: ”sistem judiciar”, ”instituții din sistemul judiciar” și ”magistrați”.
Textul (p. 5) definește, total eronat, ”instituțiile din sistemul judiciar” ca fiind CSM, ICCJ, Parchetul de pe lngă ICCJ și Ministerul Justiției, deși, toate sunt incluse în Titlul III ”Autoritățile publice”, cap. VI ”Autoritatea judecătorească” și Cap. V ”Administrația publică”.
În Legile privind organizarea judiciară și statutul judecătorilor și procurorilor nu există expresia ”sistemul judiciar” și nici ”sistemul instanțelor judecătorești și al Ministerului public”, după cum nici termenul de ”magistrați”, incluzându-i pe judecători și procurori (?!).
2.4.3. Am fost președinte de instanță (judecătorie și tribunal) în perioada 1973-1989, când conducerea Ministerului Justiției era formată din ministru și adjunct al ministrului și ne-am bucurat, alături de ceilalți colegi de generație, de disponibilitatea miniștrilor de justiție – foști noștrii profesori, Constantin Stătescu, Ion Ceterchi sau judecători de seamă – Justin Grigoraș, fost președinte al Tribunalului Suprem și dr. Gheorghe Chivulescu, în jurul cărora lucrau prestigioși specialiști ai științelor juridice.
Odată cu adoptarea noilor coduri – 1968, elaborate de știința juridică, au fost puse în practică legile nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească și nr. 59/1968 privind organizarea procuraturii și statutului procurorilor, existând, așadar, o clară și netă separare instituțională și a carierelor, care nu permitea nicio confuzie, iar procurorii nu se aflau sub autoritatea ministrului justiției.
Astăzi, lângă ministrul politic al justiției sunt atașați 5 secretari de stat, politruci sau detașați fără niciun orizont și un număr mare de funcționari, care au produs o asemenea ”construcție” europeană a ”sistemului judiciar” în România, paralelă cu ordinea constituțională.
*
În concluzie, din păcate, doctrina noastră juridică și diverse ”acte oficiale” au facilitat ”paralizia” anumitor termeni și expresii din Constituția României, fundamentale pentru statutul de drept și ordinea constituțională, consacrând în limbajul juridic, în cel al comunicării publice și în conștiința generală, altă semnificație și înțelegere a unora din principiile și regulile constituționale.
[1] Textul este o sinteză a studiului ”Doctrina doctrinei… doctrinei…: o reflecție asupra unor puncte de vedere meta. juridice”, de Michel BONDOT, publicat în ”Revue interdisciplinaire d’études juridiques”, 2007/3, pp. 34-47, volum 59, on line – ”CAIRN.INFO, Matiéres á réflexion”, precum și a altor articole: ”Doctrina vs ”Sociologie„, de Philippe Jestaz în ”Drept și societate”, 2016 (nr. 92), pp. 139-157; ”Doctrina este izvor de drept”, de J.R.Bouqet s.a. – Traducere de prof.Marin Voicu.
[2] Cours de droit.net, Dalloz, 2019
[3] Philippe Jestaz: ”Le droit. Connaissance du droit”- pentru a măsura rolul doctrinei este suficientă experiența citirii Codului civil de un nonjurist – este un bun remediu contra insomniei” (?!).
[4] B.L.Ciucă ”Tradiții și evoluții în doctrina juridică națională”, în vol. ”Reflecții” al ASJR, editor coordonator prof.univ.dr.h.c. Marin Voicu, UJ, 2023, p. 288 și urm.
[5] Philippe Jestaz, citat.
[6] Michel Bondot, citat
[7] Michel Bondot, citat.
[8] Ph. Jestaz, citat.
[9] V. Stănescu, ”Elogiul tăcerii”, UJ, 2019, p. 17 și urm.
[10] Ph. Jestaz, citat.
[11] M. W. Hasselink ”Noua cultură juridică europeană”, 2008, p. 9, în ”Studii de drept privat comparat”, Ed. ”Themis Cast”, 2008, București.
[12] Ulpian Neprina – citat de prof. Nicolae Popa, în studiul ”Considerații privind sistemul științelor juridice și rolul teoriei generale a dreptului”.
[13] Nicolae Popa, Ibidem, p. 2
[14] Nicolae Popa, Ibidem, p. 3
[15] Ion Flămănzeanu, cercetător juridic gradul III la ICJ ”Andrei Rădulescu”, în ”Doctrina ca izvor de drept”, E-ICJ_juridic@yahoo.com, p. 5.
[16] Ion Craiovan ”Doctrină juridică”, CH Beck, 1999, pg. 40-48.
[17] Wikipedia, Trebonian (475-542 d.Hr), celebru jurist, numit de Justinian în 528, cu sarcina elaborării Codului Imperiului Roman-”Corpus Juris Civilis”.
[18] I.Delelanu, ”Construcția judiciară a normei juridice”, în ”Dreptul nr. 4/2012, p. 5 și în ”Reflecții”, editată de ASJR, p. 294 și urm., UJ, 2023.
[19] Directorul Centrului de științe sociale Cluj Napoca al Academiei Române
[20] I.Muraru și E.S.Tănăsescu ”Constituția României. Comentarii pe articole”, Ed. CH Beck, 2008, p. 18.
[21] Idem, pp. 9-10.
[22] ”Sacré et droit”, de Julien Douillard și Diane Jensel, 2021, p. 22.
[23] De exemplu în decizia nr. 678/2014 în cele 36 de considerente expresia ”Președintele României” apare de 34 de ori și niciodată cea de ”șef al Statului”.
[24] În decizia nr. 875/19.12.2018 privind conflictul juridic de natură constituțională între Președintele României și Guvern sunt două aliniate bizare:
– par. 69: Așa cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 98/2008, actul juridic în baza căruia Președintele României face numirile este un act de executare a hotărârii Parlamentului. Actul Președintelui „de numire“ are rolul de confirmare, din partea șefului statului – autoritate executivă unipersonală – a actului prealabil aparținând autorității legiuitoare, de învestire a Guvernului, confirmare ce se concretizează în actul numirii și solemnitatea depunerii jurământului de către miniștri, în fața Președintelui”.
– in opinia concurentă a jud. Atila Varga: ”…președintele nefiind șeful executivului…”.
[25] I.Deleanu, Ed. Servo Sat, 1999, pp. 482-503
[26] I. Muraru, E. S. Tănăsescu, ”Drept constituțional și instituții politice”, vol. II, CH Beck, 2009, p. 244 și urm.
[27] B. Dima, ”Raporturile dintre șeful Statului și primul ministru în România. O abordare comparativă”, în RDP 3/2006, pp. 88-101 sau C. Turianu, ”Discuții în legătură cu eventuala modificare a imunității parlamentare și a șefului Statului”, în Dreptul nr. 7/2001.
[28] Nicolae Cochinescu, ”Tratat despre Ministerul Public”, p. 73, opinie exprimată în funcția de Procuror general.
[29] M. Ruja, ”Natura juridică a Ministerului Public”, p. 45.
[30] V. M. Ciobanu, ”Constituția României. Comentariu pe articole”, 2008, Beck, p. 1254-1255.
Prof. univ. dr. Marin Voicu
Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice
Fost judecător ÎCCJ și fost judecător CEDO
