Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule Academician profesor Liviu Pop, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. O să vă rog să ne întoarcem un pic în timp și să ne spuneți de partea de început a activității profesionale, respectiv alegerea Facultății de Drept a Universității Babeș-Bolyai.

Liviu Pop: Întreaga mea viață a fost și este dedicată școlii. Astfel, după o copilărie trăită între dealurile împădurite, pline de farmec și extaz ale locului în care m-am născut, în localitatea Suciu de Sus, situată  la poalele Munților Țibleș, timp de peste două decenii, urmând un curriculum școlar destul de sinuos, am fost elev și apoi student. La absolvirea Facultății de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind șef de promoție, prin repartiție guvernamentală, am fost încadrat asistent universitar la aceeași facultate, pe care am slujit-o cu tenacitate, perseverență și  pasiune timp de peste patru decenii și jumătate. Așa se face că am avut șansa, plăcerea și răspunderea să contribui la pregătirea profesională a unui număr considerabil de viitori juriști, atât înainte, cât și după evenimentele din decembrie 1989. Astfel, aproape 40 de ani, am fost titularul uneia dintre cele mai importante discipline din învățământul juridic superior „Drept civil. Drepturile reale și Teoria generală a obligațiilor”, fiind urmașul la catedră al profesorului Ioan Albu și al profesorului dr. docent  Aurelian Ionașcu, un imperial profesor, sub conducerea acestuia din urmă susținând și teza de doctorat, publicată în anul 1978 în cunoscuta Editură Dacia din Cluj-Napoca.

Alina Matei: Mai întâi ca șef de promoție, apoi ca profesor la Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai, ați văzut și ați cunoscut generații de studenți: studenți care treceau de examenul de intrare cu peste 20 de candidați pe loc, până la studenți pentru care intrarea la Drept nu mai este așa de greoaie. Regina facultăților nu mai este Dreptul astăzi, ci Facultatea de Calculatoare. Este o problemă a societății, nu a mediului juridic, în mod clar. De ce nu tulbură această problemă societatea?

Liviu Pop: După cum este cunoscut, în timpul apusului regim comunist, în țara noastră, existau doar trei facultăți de drept, care funcționau la cele trei mari universități: București, Cluj-Napoca și Iași. De asemenea, efectivul de studenți a fost mereu în scădere. Pe cale de consecință, în deceniul al nouălea al secolului trecut, cifra de școlarizare a fost diminuată până la 30 de locuri  la cursurile de zi și 50 de locuri la învățământul fără frecvență. Așa se explică faptul că  în anii 1984-1989, la facultatea noastră, în fiecare an universitar, se înscriau și participau la concursul de admitere 50 de candidați pentru  un loc, reușita fiind deseori o adevărată loterie. La studenții din țară se mai adăugau 10-15 studenți străini, mai ales din Israel, Grecia și țările africane. Evident că în aceste condiții marea majoritatate a studenților români erau tineri ambițioși și inteligenți care, după un concurs de admitere atât de dificil, erau hotărâți să dobândească o bună pregătire profesională, pentru a putea ocupa postul dorit la repartiția în producție. După abolirea regimului comunist, deși cifrele de școlarizare au crescut considerabil, în primii ani, numărul candidaților a continuat să fie ridicat, reușita la examenul de admitere la facultatea noastră fiind considerată a fi o performanță. Între timp însă, la fel ca în orice societate cu economie de piață, fiind simțită nevoia unui efectiv  mai mare de juriști, în învâțământul juridic public a fost aprobat un număr considerabil de locuri, inclusiv locuri cu plată, și s-au inființat numeroase instituții  private de învățământ juridic și economic superior, multe dintre acestea din urmă fiind lipsite de cadre didactice competente, ceea ce a afectat calitatea pregătirii profesionale a studenților. Această stare de lucruri a avut și încă mai are consecințe nedorite și uneori de neacceptat în ce privește nivelul de pregătire a unui număr mare de absolvenți, a căror pregătire este lacunară, necorespunzătoare. Mai mult, este regretabil că unii dintre aceștia au reușit și continuă să ocupe funcții și poziții de comandă importante în structurile și insituțiile statului, neavând pregătirea și calitățile profesionale necesare pentru a-și îndeplini atribuțiile care alcătuiesc conținutul funcțiilor în cauză, în folosul societății, cu rezultate care sunt sau ar fi așteptate. De asemenea, mulți dintre  absolvenții unor facultăți drept nu au competențele profesionale minime pentru a ocupa funcții, în vederea ocupării și exercitării cărora este necesară o pregătire juridică temeinică. Pe de altă parte, un număr considerabil dintre absolvenții unor facultăți de drept, îndeosebi ai celor private, sunt șomeri sau lucrează în alte domenii de activitate, pentru care nu sunt necesare studii juridice. Într-un cuvânt, cu regret se poate lesne constata că profesia de jurist, în opinia mea, la noi în țară,  în bună parte, a fost compromisă. Situația este similară cu aceea care a existat în Italia, în primii ani după ultima conflagrație mondială.

Din cauza multiplicării fără limite necesare și acceptabile a  facultăților de drept (în prezent, există peste 40 de facultăți de drept la o populație de 18 milioane), se poate constata că astăzi a fi student la drept nu mai constituie o performanță. În alți termeni, oricine poate dobândi această calitate, fără a fi nevoit să participe la o selecție reală. Concursul de admitere a fost abandonat și, chiar atunci când este organizat, a încetat să mai fie un mijloc sigur de selectare a viitorilor studenți. Cel mai adesea, această calitate se poate dobândi doar prin înscrierea  la facultate și plata taxelor de școlarizare, aceasta din urmă fiind, în multe cazuri, singura exigență reală pentru a obține diploma de licență în drept, care evident că adeseori este lipsită de o acoperire reală. Apariția fără discernământ și promovarea unui mecanism alterat și vicios de obținere a diplomelor de studii fără acoperire, eliberate de o multitudine de așa-zise universități private care, în realitate, nu sunt altceva decât SRL-uri de învățământ superior și izvoare de îmbogățire pentru fondatorii lor, constituie cauza principală, în opinia mea, a alterării grave a învățământului juridic superior.De aceea, uneori regret vremurile când studenții de la drept erau puțini la număr și, pe drept cuvânt, invidiați de către ceilalți studenți ai altor facultăți.

Această stare a lucrurilor este de natură a explica faptul constatat că facultățile de drept, cu excepția câtorva dintre ele, nu mai multe decât degetele de la o mână, au încetat să fie regine ale învățământului superior, cum se cunoaște că erau altădată. Din această cauză, precum și pentru alte motive cunoscute, calitatea unei pregătiri profesionale temeinice o putem ușor găsi  în cazul altor facultăți, îndeosebi al facultăților care pregătesc specialiști  în domeniul inteligenței artificiale și informaticii. Și este firesc să fie așa, deoarece cu toții trăim astăzi vremuri în care are loc trecerea de la viziunea homocentrică asupra lumii la viziunea datocentrică, care este deopotrivă și în același timp o revoluție filosofică, cât și una practică. Astfel, în această nouă concepție, după cum se afirmă,toate organismele sunt altgoritmi și viața este o procesare de date și informații. De aceea, s-a spus că trăim și vom trăi într-o epocă în care asistăm  și unii dintre noi sunt antrenați în procesul fuziunii tehnologiei informației cu biotehnologia, care ar putea  avea ca efect, într-un viitor nu prea îndepărtat,subminarea libertății și egalității, care după cum este cunoscut sunt proprii oricărei societăți liberale. Un lucru este cert: informația astăzi  și în vremurile care vor veni, înseamnă putere. Cine posedă informația acela are și puterea.

Alina Matei: A crescut numărul studenților la Drept, dar a crescut și numărul profesorilor, al facultăților de Drept, al doctorilor în Drept. S-a ajuns la saturație? Este posibil așa ceva?

Liviu Pop: Creșterea atât a numărului facultăților de drept și implicit a studenților acestora a avut și are ca urmare firească și creșterea proporțională și a numărului de cadre didactice, inclusiv de cadre didactice universitare de toate gradele și implicit a doctorilor în drept. Mulți dintre profesorii universitari din învățământul public și din majoritatea universităților particulare nu au avut și unii nu au nici astăzi competența și calitățile necesare pentru a răspunde exigențelor unui învățământ superior de înaltă calitate. Sunt numeroase cazurile în care pot fi constatate impostura, incultura, incompetența crasă a unora dintre cei care au ajuns, fără merite, la pupitrul unor catedre universitare, fiind titulari ai disciplinelor principale a căror cunoaștere temeinică este esențial necesară pentru a deveni un bun jurist. De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că pentru a fi profesor universitar, în înțelesul deplin al acestui termen, trebuie să fi trecut prin toate gradele didactice, sub îndrumarea unor mari personalități ale învățământului juridic academic; de asemenea, este necesar să fi desfășurat o activitate științifică obiectivată în lucrări cunoscute și recunoscute de lumea academică. Or, activitatea de cercetare științifică este adeseori doar mimată, constând într-o teză de doctorat mediocră și suporturi de cursuri, care nu sunt altceva decât compilații după alte lucrări ale unor juriști consacrați, personalități recunoscute în știința juridică. Tot astfel, în unele domenii ale dreptului, cu deosebire în spațiul dreptului public, s-a acordat titlul științific de doctor în drept unor persoane, dovedindu-se ulterior că lucrările lor de doctorat sunt, în bună parte, copiate din alte lucrări. De aceea, după cum se poate afirma astăzi, trebuie să fii un om cu adevărat curajos să lecturezi o teză de doctorat, fără să-ți pui întrebarea dacă este sau nu este un plagiat. Este motivul pentru care, în ce mă privește, ca măsură de prevedere, am renunțat în urmă cu mai mulți ani la calitatea de conducător de doctorat. Nu mai am paciența necesară să citesc o teză de doctorat și să întocmesc un referat de admitere pentru susținerea unei asemenea lucrări, care adeseori nu este mai mult decât mediocră. Așa fiind, consider că în școala juridică românească trebuie să se pună capăt acestor stări de lucruri, respingând orice fel de tranzacționism și concesii inadmisibile. În alți termeni, este imperios necesar să se procedeze la măsuri curative radicale și la igienizarea întregolului spațiu al învățământului juridic universitar, în toate alcătuirile și structurile sale. Nu avem nevoie de profesori universitari inventați și nici de doctori în drept fără merite științifice pentru a ocupa un post în organele statului sau a obține și încasa o indemnizație. Or, în opinia mea, cadrele didactice universitare, de toate gradele, trebuie să fie adevărați oameni de știință, care să se impună spre respectul tuturor.

Alina Matei: Cum ați caracteriza relația student-profesor? Sunt profesori care scriu foarte bine, dar care nu reușesc să transmită limpezimea din cărți în limpezimea oralității predării.

Liviu Pop: Drumul oricărui student spre a deveni un specialist adevărat în orice domeniu al cunoașterii umane este în mod obligatoriu necesar să treacă prin învățătură temeinică, perseverentă și tenace pentru dobândirea volumului de cunoștințe care să-l certifice ca fiind un specialist în acel domeniu. Pentru aceasta trebuie ca în orice instituție de învățământ superior, indiferent dacă este publică sau privată, să existe o atmosferă de confraternitate spirituală, adică o comuniune sufletească  și creatoare dintre magiștrii și învățăceii lor. Apreciez că numai așa  se poate afirma și dezvolta spiritul creator, evitându-se mimetismul ieftin, care este nevoie să fie înlocuit cu promovarea gândirii și creației originale în deplină libertate, fără dogme și idei preconcepute. După cum afirma în urmă cu un secol Vasile Pârvan în lecția inaugurală „Datoria vieții noastre” ,rostită la deschiderea Universității Daciei Superioare, „trebuie înlăturată neputința de a crea altceva decât niște docili papagali intelectuali” care, în exprimarea sa, sfârșesc prin a fi „niște gelatinoase nevertebrate etice. Doctoratele și diplomele nu pot face dintr-o maimuță, cu suficient dar de imitație, un creator de noi valori spirituale și morale”. De aceea, profesorul, dacă este un om superior, „nu trebuie  să se comporte ca un profet infailibil de sentințe revelate, ci ca prospector de aur și diamante în viața socială; el are sarcina de a căuta în școală cu lampa aprinsă chiar și ziua oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii și pasiunea creatoare”. De asemenea, pe lângă noutatea și originalitatea spiritului oricăror învățăcei, în această confraternitate, este trebuință și de iubire. Totodată, profesorul este necesar să fie și el un veșnic și simplu student, alergând mereu împreună cu învățăceii săi după licuricii gândului, care luminează în întunericul banalității utilitare cotidiene. Cu cât spiritul și atmosfera de prietenie și colegialitate sunt mai prezente între profesori și studenți, cu atât libertatea gândului și înflorirea sufletului vor fi depline, pentru realizarea unor idealuri și a scopului comun, care este pregătirea de profesioniști competenți și de mare caracter în orice domeniu de activitate.

Evident că pentru a fi un bun profesor și a avea succes în misiunea asumată trebuie să fim foarte temeinic pregătiți profesional și în același timp buni, generoși și drepți. Astfel, dacă privim retrospectiv, majoritatea cadrelor didactice universitare din generația mea, alături de competența profesională, au acordat o importanță deosebită binelui; aceasta deoarece, cum spunea un eminent și talentat poet clujean „numai binele este creator”. De aceea, în ce mă privește am considerat întotdeauna că un adevărat universitar trebuie să fie un om bun, adică să trăiască cu convingerea că răul nu trebuie făcut niciodată; de altfel, diferența între bine și rău are o etiologie ontologică, nefiind dată neapărat de o valoare existențială. Aceasta nu exclude exigența. Numai că este vorba de o exigență cu bunătate, constructivă, încurajatoare și îngăduitoare.

În concluzie, orice profesor universitar este necesar să fie un om de știință adevărat, certificat și validat prin lucrările sale științifice, citite și citate în doctrina de specialitate din țară și chiar din străinătate. Mai mult, calitatea de om de știință al oricărui universitar ar fi de dorit să fie dublată și de talentul  didactic al celui în cauză, pentru ca discursul său să fie plăcut, captivant și bogat în învățăminte înțelese și urmate de către învățăceii săi. Or, după cum se știe, sunt puțini la număr universitarii care pe lângă calitatea lor de oameni de știință o au și pe aceea de buni comunicatori. Astfel, într-o jumătate de secol de carieră universitară, cu regret, am constatat că unora dintre ei le lipsește atât opera cât și talentul de a comunica oral cu studenții lor.

Alina Matei: Cum înțeleg juriștii patriotismul? Cum și-l manifestă?

Liviu Pop: În cea mai simplă și cuprinzătoare exprimare, prin patriotism se înțelege iubirea de țara în care te-ai născut și de neamul și poporul în mijlocul căruia  trăiești. Titu Maiorescu afirma că: „Patriotismul este, în inimile sincere, în afară de orice tendință politică, un sentiment adevărat și adânc”. În ce mă privește, mi-am însușit opinia potrivit căreia sentimentul iubirii de țară și neam nu este suficient pentru a defini patriotismul. Acest sentiment trebuie obiectivat și dovedit prin fapte și mai puțin prin vorbe. Astfel, este necesar să facem tot ce este trebuință pentru prosperitatea, apărarea și binele tuturor compatrioților noștri, în funcție de pregătirea și capabilitățile noastre. Pentru noi juriștii, practicieni și teoreticieni ai dreptului, cred că patriotismul se obiectivează, înainte de toate, prin îndeplinirea misiunii de a face dreptate sau cel puțin de a contribui la facerea dreptății, cu scopul de a apăra valorile cele mai importante ale unei societăți sănătoase care, în opinia mea, sunt libertatea și dreptatea. Ele se află într-o strânsă simbioză. Libertatea nu este doar un drept fundamental al semenilor noștri, ea este, corelativ și în același timp, și o obligație imperativă pe care o avem față de toți compatrioții, indiferent de naționalitate și de statutul lor social. Numai că niciodată și nici într-un loc libertatea nu s-a putut și, în vremurile de astăzi, nu se poate întemeia și apăra prin nesocotirea dreptății și pe domnia arbitrariului. Așa se face că libertatea fiecăruia poate exista doar până la limita în care începe libertatea celorlalți. Urmează că nu există libertate absolută și nici dreptate absolută. Așa cum am afirmat și cu alte ocazii, libertatea absolută își bate joc de dreptate, iar dreptatea absolută neagă libertatea. Pentru a fi fecunde, ele trebuie să-și aibă limitele una în cealaltă. De aceea, cea dintâi misiune a noastră ca juriști patrioți este apărarea libertății și facerea dreptății. În acest scop, este imperios să fim buni și drepți, urechea noastră să fie deschisă numai la adevăr și închisă la minciună, demagogie, duplicitate și lingușire. Într-un cuvânt, pentru a-și dovedi  patriotismul, este nevoie ca juriștii să-și cheltuie viața cu grijă și generozitate, căutând  mereu adevărul și dreptatea, în scopul promovării întotdeauna a binelui semenilor noștri și a întregii societăți. Cu toate acestea, nu trebuie ignorat faptul  că trăim totuși vremuri în care libertatea, dreptatea și justiția se învață cu mare dificultate; or, după cum se poate constata, de trei decenii și mai bine, nu am reușit să trecem corigența la aceste materii. Datoria noastră este să depunem eforturi pentru a le promova. Aceasta pentru faptul cunoscut că istoria nu face daruri nimănui.

Alina Matei: ”Teoria generală a obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil” scriați în Tratatul de Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a II-a, Editura Fundației Chemarea Iași, 1996. Și ce facem cu Inteligența Artificială care pare ca uneori face vrăji?

Liviu Pop: Afirmația mea din cursul de Teoria generală a obligațiilor, publicat pentru prima dată după anii 1989-1990 în Editura Chemarea din Iași, conform căreia această disciplină universitară este cheia de boltă a dreptului civil  a fost, este și va continua să fie pe deplin valabilă. Construcția întregului drept civil, în înțelesul mai larg de drept privat, își are fundamentele filosofice și tehnice în explicațiile și construcțiile teoretice care alcătuiesc instituția  obligațiilor civile. Astfel, se poate ușor argumenta că fără însușirea cunoștințelor privind nașterea, statica, dinamica și stingerea raporturilor obligaționale civile ar fi imposibil de explicat întregul circuit juridic al valorilor patrimoniale într-o economie de piață. Nu mai puțin ele prezintă importanță nu numai în cazul analizei și înțelegerii problematicii drepturilor patrimoniale, ci și atunci când se pune problema apărării prin mijloace juridice civile a drepturilor fundamentale ale persoanei umane, cum sunt: dreptul la viață, la sănătate, la integritatea fizică, la demnitate, la propria imagine etc. În ce privește inteligența artificială în acest domeniu, ea nu este un obstacol în explicarea, însușirea și aplicarea normelor aparținând diferitelor mecanisme care alcătuiesc această instituție a dreptului privat. Dimpotrivă, este un mijloc tehnic rapid și deosebit de eficient de însușire și aplicare a multiplelor noțiuni și mecanisme care alcătuiesc problematica teoretică și practică a acestei instituții juridice complexe, aflată într-o continuă dinamică, determinată fiind de ritmul tot mai accelerat al evoluției societății umane în aceste vremuri.

Alina Matei: Anul acesta se împlinesc 100 de ani de constituționalism în România, eveniment pe care Curtea Constituțională a României îl va omagia pe tot parcursul anului 2023. Ce reprezintă Constituția pentru juriști? Dar pentru societate?

Liviu Pop: Nu sunt un constituționalist și nu am efectuat cercetări temeinice în acest domeniu. Cu toate acestea, la fel ca oricare jurist și cetățean al patriei noastre, pot să afirm că enunțurile și dispozițiile care alcătuiesc conținutul Constituției alcătuiesc o Magna Charta Libertatum a tuturor celor care sunt cetățeni ai statului român. Într-adevăr, în acest an, se împlinește un secol de la adoptarea și intrarea în vigoare a Constituției Regatului României după înfăptuirea Marii Uniri a românilor, care a avut loc la sfârșitul Primului Război Mondial. Nu trebuie însă uitat că, anterior, a fost în vigoare Constituția din anul 1866, considerată prima noastră constituție modernă, având ca model Constituția Belgiei. De asemenea, Constituția din anul 1866 nu a apărut “ex nihilo”; ea a fost precedată de regulamentele organice din Moldova și Țara Românească din prima jumătate a Secolului al XIX-lea. Evident că cea mai democratică dintre acestea a fost Constituția din 1923. Numai că, ulterior, este regretabil că a fost înlocuită în perioada dictaturilor – dictatura regală și dictatura comunistă – cu mai multe constituții, specifice acestor forme de guvernământ, prin care a fost schimbată esența și forma statului român, fiind restrânse sau chiar suprimate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor săi, cu consecințele care sunt cunoscute. Și, în sfârșit, înlăturarea regimului comunist prin Revoluția din decembrie 1989, a făcut posibilă redactarea, cu asistență și consultanță de specialitate din marile democrații contemporane, a unei noi Constituții, intrată în vigoare în anul 1991 și revizuită în anul 2003, în care sunt consacrate principiile generale de organizare și funcționare a statului român actual, România fiind un stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil; de asemenea, sunt prevăzute drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale  ale cetățenilor. România este declarată ca fiind un stat democratic cu o economie  de piață, care are la bază accesul persoanelor la activitatea economică, bazată pe libera inițiativă și concurență, proprietatea privată fiind garantată și ocrotită de lege în mod egal, indiferent de titular. Desigur că, în textele sale, este reglementată  întreaga anatomie și fiziologie a statului român, înțelegând prin acestea autoritățile publice, organizarea și funcționarea lor pe baza principiului separației puterilor în stat. Așadar, pentru noi juriștii și pentru întreaga societate, Constituția aflată astăzi în vigoare este Noul Testament al Bibliei Naționale, care trebuie explicată înțeleasă și respectată în litera și spiritul ei, pentru apărarea libertății și facerea dreptății pentru toți cei care viețuiesc în această frumoasă, bogată și binecuvântată patrie, adeseori numită „Grădina Maicii Domnului”.

Alina Matei: Ce ne puteți spune despre activitatea din cadrul Academiei Române. Resimțiți nevoia prezenței mai multor juriști printre academicieni? Există astăzi un profesor de drept care merită din plin să fie membru al Academiei.

Liviu Pop: Din capul locului este necesar să menționez că în prezent între membrii Academiei Române există doar doi juriști, care în ordinea în care au dobândit această înaltă, onorantă și dorită calitate sunt: prof. univ. emerit LIVIU POP de la Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și prof. univ. emerit CORNELIU BÂRSAN de la Facultatea de Drept a Universității din București. Este regretabil că această calitate nu a fost obținută și de către alți cercetători  științifici din domeniul dreptului. Cauza principală a acestei stări de lucruri este lipsa unei secții pentru științele juridice, așa cum exista până la instaurarea regimului comunist. Noi, juriștii, membrii ai Academiei Române, facem parte din Secția de Științe economice, Științe juridice și Sociologie, având atribuite, ce-i drept tacit, 2-3 locuri din totalul celor 13  care o alcătuiesc. Evident că atât eu cât și colegul meu simțim nevoia prezenței mai multor juriști printre membrii activi ai Academiei. Ce-i drept, în ultimii ani, au candidat pentru un loc în Academia Română unii dintre juriștii cunoscuți, care din varii motive nu au obținut cvorumul statutar de voturi, respectiv două treimi, al Adunării Generale, care este organul suprem de conducere a Academiei Române. În ce mă privește, sunt convins că există astăzi profesori de drept cu activitate științifică, care ar îndeplini exigentele criterii și care i-ar recomanda să primească votul Adunării Generale a Academiei Române pentru a deveni membrii ai acestui for științific. Pentru a nu da naștere la discuții, cred că este necesar să mă abțin în a nominaliza pe unii dintre aceștia. Totuși, din punctul meu de vedere, astfel de juriști pot fi găsiți, de pildă, la universitățile din București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara etc. Primirea lor în Academia Română ar fi benefică și pentru faptul că, la fel ca alte instituții publice, aceasta se confruntă adeseori cu varii probleme juridice pentru a căror rezolvare suntem frecvent solicitați. Declar că am depus și voi depune toate diligențele de care sunt în stare în acest scop.

Alina Matei: ”Când te apropii de împărați și de cei mari, amintește-ți că acolo sus e un împărat și mai mare, care te vede, te aude și căruia trebuie să-i placi mai mult decât lor.” (Epictet) Cum se trăiește împăcat cu tine însuți, cum se dezvoltă un caracter frumos, cum să faci să ai mai puțin orgoliu și mai multe fapte bune, pentru a fi pregătit la venirea momentului când se schimbă ”desagii timpului”?

Liviu Pop: Pentru mine răspunsul la aceste întrebări nu este atât de dificil deoarece din curricumul meu școlar rezultă că am fost timp de doi ani și elev al Seminarului Teologic Ortodox din Cluj, respectiv între anii 1957-1959. Mai mult, am fost premiantul clasei. Așa fiind, în vremea în care eram Decan al Facultății de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai, la festivitatea de absolvire, am încercat să împărtășesc fiecăreia dintre cele opt promoții de absolvenți câte ceva din gândurile, experiențele trăite, precum și din bucuriile și chiar revoltele mele. Astfel, de pildă, le-am vorbit despre atitudine și despre caracter. Aceasta pentru faptul ușor și de multe ori constatat că suntem contemporani cu mulți semeni de ai noștri, unii  tineri și alții mai în vârstă, ale căror conduite nu sunt decât o continuă oscilație între altitudine și răutate față de cei mici și platitudine și bunătate dizgrațioasă față de cei mari și tari. De aici rezultă un adevăr axiomatic în sensul că inteligența, cultura unui om, învățătura, hotărârea și oricum s-ar mai numi calitățile sale, acestea sunt fără îndoială de dorit pentru oricine. În schimb, nu trebuie uitat că toate acestea pot deveni și dăunătoare, atunci când lipsește caracterul. În opinia mea, caracterul fără inteligență poate mult; în schimb, inteligența fără caracter cel mai adesea nu valorează aproape nimic. Învățătura îți dă lumină, dar pentru a te înălța trebuie în mod necesar să fie însoțită de caracter. Trăim vremuri în care tăria de caracter este floare rară. Fără ea toată învățătura de pe lume, chiar și talentul înnăscut, se reduce la un simplu amuzament sau cel mult la o ludică plăcere egoistă. Mulți dintre cei învățați și dintre profesioniști, mă refer inclusiv la unii juriști, nu rezistă ispitei de a fi falși și oportuniști. Viața le este murdărită de egoism și interes brutal. Încălcarea cuvântului și eludarea adevărului sunt astăzi, de multe ori, manifestări cotidiene. Există prea multă necinste și cățărare disperată către fotoliile cele mai înalte, dar de multe ori necuvenite, nemeritate ale ierarhiei sociale, inclusiv în învățământ și în structurile puterii judecătorești.

În opinia mea, două dintre comportamentele antonime ale semenilor noștri în funcție de care putem decela existența sau, dimpotrivă, lipsa caracterului sunt bunătatea și răutatea. De ce bunătatea și răutatea?. În primul rând, pentru că bunătatea este și trebuie să fie într-o lume evoluată o trăsătură esențial umană a omului educat și cultivat, care alături de  cele trei virtuți creștine fundamentale – iubirea, speranța și credința – ne deosebesc de celelalte viețuitoare. În al doilea rând, pentru că întotdeauna m-am temut și mă voi teme de răutate, în fața căreia, la fel ca în fața prostiei, care este vecina și tovarășa răutății, am rămas adeseori dezarmat. Aproape orice armă îndreptată împotriva ei se frânge. De aceea, cred că bunătatea  caldă, adâncă și iertătoare este suprema calitate la care a putut ajunge omenirea până în vremurile noastre, ce-i drept periodic și selectiv. În ce mă privește, afirm cu convingere și credință că bunătatea este aceea care îl apropie pe om de Dumnezeu. Omul bun este omul cu adevărat puternic, capabil, iertător, generos și iubitor de semenii săi și de Dumnezeu. În schimb, toți estropiații sunt răi, complexați, vanitoși, invidioși, exclusiviști, narcisiști, fanatici, egoiști și răzbunători fără motive întemeiate.

Iată de ce și profesioniștii adevărați ai dreptului trebuie în mod obligatoriu să fie buni, pentru a putea fi drepți. Cu toate acestea, bunătatea nu trebuie și nici nu este bine să exceadă dreptul și dreptatea. Mă refer în primul rând la legile fertile și necesare păcii sociale, care își au etiologia și fundamentele etico-filosofice în năzuințele și trebuințele  reale ale semenilor noștri. Acesta este și trebuie să fie semnul superiorității dreptului, care merită aplicat, recunoscut și respectat. De altfel, așa cum spunea cineva, acela este un om bun care este drept și acela este drept care este bun. De altfel, omul bun este virtuos, omul virtuos este înțelept și omul înțelept este fericit.

Alina Matei: Ați scris articole, tratate, aveți claritate, limpezime, profunzime, generozitate, umor, ați atins cea mai înaltă treaptă academică, ați fost premiat. Și ar mai fi foarte multe de spus despre dumneavoastră în aceeași notă. Care este cea mai mare bucurie a vieții dumneavoastră?

Liviu Pop: Este adevărat că am publicat 29 de volume, din care 6 sunt în colaborare, precum și peste 120 de articole și studii, unele de mare întindere, în care am abordat mecanisme și instituții importante în știința dreptului civil. De asemenea, am contribuit cu dedicație și pasiune la formarea a  peste 45 de promoții de absolvenți ai facultății de drept. Dumnezeu mi-a acordat cu generozitatea Sa cunoscută șanse pe care le-am valorificat la timpul cuvenit, bucurându-mă, fapt pentru care n-am întârziat să-i mulțumesc. Toate au fost și sunt prilej de bucurie deplină. De altfel,  se spune uneori că fericirea o dau descendenții și cărțile. În cazul meu, ambele condiții sunt îndeplinite, pentru a spune că sunt un om cu adevărat și suficient de fericit.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii J și pentru cei care fac J.

Liviu Pop: Tuturor celor  care vor lectura acest interviu, mai ales celor tineri, le-aș da un sfat, care conține un strop de înțelepciune, ce vine din Tamud: Fii atent la gândurile tale că vor deveni cuvintele tale; Fii atent la cuvintele tale că vor deveni faptele tale; Fii atent la faptele tale că vor deveni obiceiurile tale; Fii atent la obiceiurile tale că vor deveni caracterul tău; Fii atent la caracterul tău că va deveni destinul tău. Și în final, vă îndemn să răspândiți în jurul vostru generozitate, modestie, încredere, bunătate, parfumul plăcut al virtuților și caracterului, urmând sfatul prorocului Isaia, citez: „să nu spuneți niciodată la bine-rău și la rău-bine.”

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine!