Anul 2022 a fost și anul cu pericole care au venit din interiorul statelor. Protestele de stradă/revolte au continuat și în 2023. De exemplu, în Uniunea Europeană.

Să începem cu Franța. Ador Franța. Și pentru că acolo nimeni nu este atît de stupid încît să confunde protestele de stradă violente cu tentativele de lovituri de stat. Ultimele proteste din Franța au fost masive. S-a vorbit de 1.5 milioane de cetățeni. Este posibil, pentru că protestele din 2023 sînt susținute de cele 26 de sindicate funcționale în Franța. De altfel, Franța, datorită ubicuității sindicatelor, s-ar putea să fie singura țară europeană în care termenul ”grevă generală” să mai aibă sens.

Totuși, ce resping astăzi francezii? Nu mare lucru, dacă îi comparăm cu ceilalți europeni. Resping o reformă a pensiilor care ridică pragul pensionării de la 62 la 64 de ani și care impune o perioadă de cotizare de 43 de ani. Aproximativ 53% din populație respinge reforma. Nota bene, atunci cînd Emmanuel Macron a cîștigat lejer primul său mandat, reforma sistemului de pensii era un enunț important din programul său politic. Astăzi, la ora la care scriu, deși Senatul a adoptat ridicarea vîrstei de pensionare, iar Adunarea Generală o are pe ordinea de zi, peste cîteva zile, liderii sindicali declară că Macron, ca să folosesc o metaforă franceză ciclistă, va retropedala.

În Franța coexistă două reguli: protestele vor fi întotdeauna spectaculoase dar, după exerciții extenuante, oamenii vor ceda. Totuși, Franța doarme cu armele civice la picior. Ca să fim drepți, și protestele ad-hoc, cum au fost cele în jachete galbene sînt, uneori, la fel de rezistente ca și cele organizate.

Emmanuel Macron nu a ieșit la luptă în cel mai temerar mod posibil. El a găsit o doamnă de 61 de ani, rodată prin mai multe funcții ministeriale în primul său mandat (Transporturi, Tranziție ecologică sau Muncă). Și-a cîștigat o reputație suficient de solidă încît Macron să-i încredințeze funcția de Prim-ministru. În Franța, unde Președintele conduce ședințele Consiliului de Miniștri, Primul-ministru pare un tehnician. În acest moment, statul este bine administrat, cu un șomaj în scădere și cu o inflație de doar 6%. Înclin să cred că cei care i se opun în stradă lui Macron, sindicatele, extrema stîngă, extrema dreaptă și anarhiștii nu vor reuși mai mult decît să mențină ”în formă” protestele.

Grecia este cel de-al doilea membru al UE unde un spirit civic mai difuz, dar totuși prezent, scoate în stradă mase de manifestanți semnificative și violente. La începutul lui 2023, vorbim de un protest ad-hoc masiv, provocat de un teribil accident feroviar. Mi-am dat seama imediat că grecii au motive să fie nemulțumiți de abilitățile administrative ale guvernului lor, atunci cînd am citit că guvernanții, cu titlu de reformă a sistemului feroviar, doresc să dubleze șefii de gară. Prin recalificări impetuoase? Nu. Prin desființarea unui număr de gări și transferul șefilor de gară astfel disponibilizați. Mi-am spus că în curînd voi auzi tot mai rar despre ”calendele grecești” și din ce în ce mai des despre ”reformele grecești”.

Deși protestul din Grecia a fost unul ad-hoc, acolo există protestatari calificați capabili să rețină atenția BBC sau CNN. Celor mai redutabili luptători de guerilă urbană presa le spune ”anarhiști”. Probabil că, pentru mulți, anarhistul este teroristul suprem. Eu nu sînt sigur că nucleul dur al protestatarilor din Grecia este format din anarhiști.

Pe cînd scriam că nu pot să-mi imaginez ce s-ar întîmpla la noi dacă trenurile ar circula cu 160 km/h, ca în Grecia, am oferit și noi televiziunilor de știri propria noastră versiune de accident feroviar. El mi-a confirmat că nu avem încă accidente catastrofale din două motive: viteza de circulație a trenurilor și providența. Ambele și-au tăiat partea lor din accidentul feroviar din Teleorman. Viteza de circulație redusă nu a fost adoptată ex abundanti cautela, ci este doar una dintre puținele noastre decizii realiste pe care le cunosc. În ce privește providența, care ne menține în sfera evenimentelor low-profile, ea reprezintă ceva pe care putem să contăm în continuare, însă fără ostentație.

Nici un minister nu a fost condus la noi cu o lăcomie mai mizerabilă decît Ministerul transporturilor.  Murdăria  dezgustătoare din trenuri este epitoma. Acolo corupția a înflorit în absolut toate formele ei. Mi-am amintit doar una, care cred că merită povestită. După 1990, pînă la intrarea statului în UE, transportatorilor de mărfuri români le era alocat de către statele europene de tranzit un număr limitat de autorizații pe care transportatorii le numeau CEMT. Cele mai importante erau, evident, cele pentru Germania, Italia sau Franța. O cunoștință mi se plîngea că fiecare autorizație o costa la minister 500 de mărci, preț fix, non-negociabil. Încercam să îmi imaginez cum distribuiau funcționarii imensele sume care se adunau. Nu am reușit să ajung la o imagine plauzibilă nici cu propriile resurse intelectuale, și nu m-au ajutat nici resursele intelectuale ale anti-corupției românești.

În stil grecesc, ne hrănim cu iluzia că pericolul pe căile ferate scade odată cu modernizarea. Odată cu modernizarea, viteza de circulație a trenurilor va crește. Și bătrîna providență s-ar putea să nu mai facă față.

Un transport feroviar reformat e un transport curat și nu emană decît mirosurile curățeniei. Murdăria din trenuri este indicatorul brut al nivelului de disciplină. Iar disciplina este indicatorul brut al responsabilității care se poate instala într-o organizație. La CFR ar trebui restaurată mai întîi disciplina, un proces mai sofisticat decît automatizările.

Următorul exemplu de ieșire a oamenilor în stradă în anul 2023 are un profil intelectual. Protestatarii sînt mult mai puțin numeroși și reprezintă persoanele pentru care libertatea politică are o formă și un conținut. Un titlu de ziar cum este ”democrația în pericol” nu mai emoționează astăzi pe nimeni. Pentru o majoritate de cetățeni termenul ”democrație” este mult prea abstract. Pentru cei, prea puțini, care știu că democrație nu înseamnă nici ”puterea poporului”, nici ”puterea legitimă a majorității”, ci înseamnă ”limitarea puterii poporului” și ”limitarea puterii de decizie a majorității”, nu democrația este în pericol în Israel, ci posibilitatea unei societăți liberale. Protestele de acolo nu au dimensiunile celor din Franța, despre care am vorbit, sau a celor din Iran, despre care voi vorbi în final, pentru că sînt protestele unor cetățeni calificați care știu exact ce urmează să se piardă.

În ultimii 30 de ani, Israelul și-a construit un sistem judiciar puternic și respectat. Opiniile judecătorilor Curții Supreme din Israel deveniseră printre cele mai des citate texte juridice din lume. Guvernul lui Benjamin Netanyahu, instalat la 29 decembrie, este susținut de partide ultranaționaliste care amenință în mod direct minoritățile. Noua putere din Israel are nevoie de libertate de mișcare, i.e, de un nou sistem judiciar. Netanyahu își susține reformarea sistemului judiciar cu alegații tipice pentru cei care difuzează modelul pervertit al democrației: majoritatea conduce și majoritatea trebuie să decidă netulburată.

În fond, dacă formula lichidării liberalismului a reușit în Turcia, un aliat de durată al Statelor Unite, de ce ar eșua la celălalt aliat de durată din zonă, în Israel?

În Franța și în Germania, oamenii protestează, în fond, împotriva propriilor lor instincte democratice. Oamenii cred că s-au înșelat atunci cînd și-au ales liderii și nu mai au răbdare să-i lase să-și încheie mandatele. Oamenii au reflexe democratice, însă credința lor în democrație este învăluită de o aură sceptică.

Cu totul altfel se întîmplă lucrurile în Iran. Acolo nu este vorba despre pierderea privilegiilor sociale sau despre funcționari care nu au fost niciodată la înălțimea răspunderii lor publice. În Iran este vorba despre ceva ce seamănă cu Revoluția din România. De la mijlocul lui septembrie 2020, populația a ieșit în stradă cerînd sfîrșitul guvernării teocratice instalată acum 43 de ani. Republica islamică a fost impusă în 1979, atunci cînd armata iraniană, care a decis să rămînă neutră și să înceteze focul, a contribuit la succesul revoltei islamiste și la căderea dinastiei Pahlavi, susținută de americani.

Actuala mișcare de stradă s-a declanșat în septembrie 2020, după ce Poliția moravurilor, un instrument al politicii islamiste, a ucis-o pe Mahsa Amini, o tînără de 22 de ani care sfidase regulile de vestimentație islamică. Pe străzile din Teheran, dar nu numai, s-a revărsat un torent. Represiunea, conform lui Iran Human Rights, a făcut 458 de victime, dintre care 63 de copii. Violența represiunii nu ar trebui să mire pe nimeni. Pentru că regimul islamist a organizat o forță de securitate neobișnuită, numită Gardienii revoluției islamice. Nu este o instituție dedicată securității statului, care s‑ar putea eventual replia pe o poziție de neutralitate politică, este o forță care trebuie să apere revoluția islamică și exportul său de ideologie politică, și nu Iranul.

Regimul utilizează fără ezitare forța brută care include o miliție paramilitară, Bassidj (”mobilizare”, în limba persană). Este formată din voluntari și reprezintă prima linie de apărare a molahilor. Nimeni nu punea la îndoială infailibilitatea sau invincibilitatea acestui regim, mai ales în epoca supravegherii totale a populației cu tehnologii avansate, într-un stat care folosește pentru represiune resurse materiale aflate în afara oricărui control.

Ei bine, se pare totuși că regimul din Iran va avea în curînd probleme serioase. La ultimele mari manifestații din 2019, media de vîrstă a participanților era de 25 de ani. Cei de astăzi au 14 sau 15 ani. Sînt liceeni care au ”crescut cu Instagram, Telegram și Whatsapp”. Audiovizualul oficial, la fel de incompetent ca orice întreprindere de stat, nu le-a reținut niciodată atenția. Au preferat rețelele sociale și media din străinătate. Contează și vecinătățile statului? Tinerii din statul cu 13 vecini au văzut ce s-a întîmplat în proximitatea lor, în Afganistan.

Un jurnalist conservator iranian scria despre adolescenți că au un mod de viață diferit, pentru că își petrec mult timp în cafenele, fac plimbări lungi cu prietenii și discută subiecte culturale. Raha, o tînără de 18 ani, membră a unei mișcări înarmate de rezistență, declara, conform cotidianului britanic METRO: ”La început îmi era frică. Îmi era frică că o să mă omoare. Însă am văzut mii de oameni gata să moară pentru libertate și mi-am spus că viața mea nu valorează mai mult decît a celorlalte fete”. Iar un tînăr îi declara, sub protecția anonimatului, ziarului The Daily Telegraph: ”Singurul nostru scop este să combatem Republica islamică și, la un moment dat, să o distrugem”. Liceenii iranieni însoțeau portretele ayatolahului fondator Ruhollah Khomeini, defunctul lider al revoluției islamice și pe al actualului ”ghid suprem”, Ali Khamenei, cu așa-numitul le doigt d’honneur.

În fine, nu pot să nu citez și o altă voce care mi-a fixat atenția: ”Curajul este contagios, ne contaminează unul cîte unul”. ”Curajul este contagios”, nu este nici ironie, nici autoironie. Tinerii au simțit că, într-un mod straniu, frica i-a contaminat pe deținătorii puterii. Protestul a fost de lungă durată și acest fapt a probat ineficacitatea gardienilor revoluției. Pentru că lupta pentru libertate ne ia aproape întotdeaua prin surprindere, dacă vreți să mă întrebați din nou și din nou care este deosebirea dintre libertate și egalitate, astăzi v-aș răspunde așa: Lupta pentru liber­tate este o utopie instantanee. Libertății îi pasă prea puțin de organizarea viitorului ei. Egalitatea în schimb, fanatismul religios inclus, este o utopie care durează și care roade societatea cu aproximativ aceeași voluptate cu care se autodevorează.

Dacă tinerii iranieni ar fi fost doar amatori de reforme, curajul lor nu s-ar fi putut trezi. Curajul care contaminează poartă cu el gustul răzbunării. De frică, regimul dă înapoi. Tocmai a amnistiat cîteva zeci de mii de protestatari.

Prof. Valentin Constantin

* Mulțumim Revistei Orizont, ediția martie 2023