Dezbaterile și punctele de vedere exprimate recent în contextul marcării centenarului și evocării conținutului și semnificațiilor Constituției României întregite din 29 martie 1923 au relevat uneori, pe lângă derapajul major spre politically correct în prezentarea problematicii aferente, mai ales precaritatea cunoștințelor de istorie a dreptului și de cultură juridică, în cazul de față constituţională. Astfel, s-a ratat un veritabil moment de analiză și fixare a perspectivelor modelului constituțional românesc actual, deopotrivă prin raportare simultană și complementară la neo și, respectiv, retro constituționalism. Și acesta cu atât mai mult cu cât ar fi fost vorba de o operă cu adevărat de pionierat la noi și care rămâne astfel reportată pentru un viitor prilej sau mai degrabă amânată sine die. Asemenea constatări se impun tocmai într-o perioadă în care în unele țări europene se pune în mod deschis și acut chestiunea reevaluării locului ocupat și rolului conferit în ultimul timp istoriei dreptului în rândul disciplinelor formative ale viitorului jurist. Dintr-o asemenea rațiune și din unghiul unor atari preocupări înțelegem a prezenta considerațiile de mai jos asupra unui subiect ce interesează major și intelighenția juridică românească.

1. Preocupat de relansarea universității franceze, ministrul învățământului superior și al cercetării din Hexagon a dispus recent o analiză amplă a situației panopliei disciplinelor de studiu, care include și o cartografiere a celor zise „rare”, după modelul unei experiențe germane. În acest context s-a luat act, printre altele, în privința istoriei dreptului și a instituțiilor de discrepanța dintre importanța și „aportul acestei discipline la formarea juriștilor și la cunoașterea vechilor societăți și a celor contemporane și numărul descrescător de posturi ce îi sunt afectate”. Analizând problema și încercând a formula observații pertinente și a propune căi concrete de depășire a impasului, doi reputați universitari Florent Garnier, profesor de istorie a dreptului la Universitatea Toulouse-Capitole și Dario Mantovani, profesor la Collège de France, titular al catedrei „Drept, cultură și societate în Roma antică” (în articolul cu titlu sugestiv „Université: L’apport de l’histoire du droit est essentiel à la santé d’un État de droit”, „Le Monde”, 4 aprilie 2023) subliniază, dincolo de frământările și greutățile vremelnice ale unui sistem de învățământ, problemele și statutul ce ar trebui să fie conferit unei atari discipline științifice, deopotrivă în cadrul învățământului de profil și al cercetării științifice de specialitate. Considerațiile lor rămân valabile dincolo de cadrul universitar francez și în special la noi unde se manifestă la fel o asemenea criză și cu atât mai mult cu cât, ca moștenitori ai unei tradiții juridice, inclusiv în privința învățării și cercetării dreptului, aparținem prin excelență spațiului neolatin.

2. Valorificarea înscrierii istorice a fenomenelor juridice poate rezulta din diverse demersuri. Dacă folosirea argumentului istoric e veche în controversa juridică, preocupările sistematice de istorie a dreptului s-au dezvoltat în epoca modernă, înainte de a da naștere, în secolul al XIX-lea, la formarea unei discipline academice fondată pe postulatul istoricității dreptului. Studiată într-un număr mare de facultăți de drept în diverse țări, istoria dreptului își relevă întotdeauna un statut hibrid, care o face, deopotrivă, o ramură a științei istorice și o metodă de înțelegere/explicare a dreptului. Potrivit unei idei general admise, istoria veche s-ar fi limitat la nararea evenimentelor trecutului, în timp ce juriștii și filosofii își îndreptau investigațiile lor spre instituțiile și societățile contemporane. Totuşi, mai multe exemple ne arată conștientizarea dimensiunii istorice a dreptului încă din Antichitate. Așa, de plisă, Aristotel în Politica sau Constituția Atenei se interesa de istoria instituțiilor politice. În Digeste într-un fragment din Enchiridion de Pompomius – un jurist din secolul al II-lea al erei noastre – se prezintă istoria diferitelor magistraturi ale Republicii romane și a reprezentanților științei dreptului civil. În Evul Mediu, apelul la legea salică spre a justifica principiile devoluțiunii coroanei (în Franța) ori recurgerea la precedent în materia judiciară (în Anglia) introduceau istoria dreptului în argumentarul juridic. Dacă invocarea tradiției și a autorității sale face parte de multă vreme din universul juriștilor, raportul dintre drept și istorie a putut să fie asimilat prin destinul dreptului roman, un drept străvechi, revitalizat și deci încărcat cu pozitivitate, după descoperirea compilațiilor lui Justinian în Occident.

Umaniștii Renașterii au dat mult mai multă amploare perspectivei istorice în studiul dreptului. Mai conștienți de distanța care îi separa de Antichitate, ei au încercat să resusciteze, printr-o critică rațională a surselor, deschiderea, astfel, a căii la relativism și istoricism. Din veacul al XV-lea umaniștii italieni, precum Lorenzo Vallo ori Angelo Poliziano, au aplicat textelor de drept roman o metodă întrebuințată în activitatea lor de filologie și retorică: în căutarea de „sens historicus”, ei amplasau evoluția vocabularului juridic în contextul său cronologic și depistau interpolările în compilațiile lui Justinian. După această primă înflorire a istoriei dreptului, marcată de multe alte contribuții și interpretări din partea savanților italieni, francezi sau germani, secolele al XVII-lea și al XVIII-lea se vor dovedi aparent mai puțin bogate în reflecții asupra istoricității dreptului. Totuși, fenomenul naționalizării istoriei juridice a continuat; se intensifică și se diversifică preocupările de publicare și analiză a izvoarelor dreptului, a originilor sale, de relevare a modului în care istoria clarifică cunoașterea dreptului.

Mai degrabă din nevoia de a vorbi de o continuitate între Școala dreptului natural modern și Școala istorică, astăzi se preferă a se invoca progresele istoricismului în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. El va ajunge unul din factorii majori de stimulare a studiului istoriei dreptului. În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria dreptului a devenit o disciplină specifică în organizarea universitară a mai multor țări europene. Italia este cea care a deschis calea în această privință; după crearea de catedre consacrate acesteia la Pavia, Bologna, Florența, Padova ori Torino, o lege din 1859 o asocia introducerii în științele juridice în toate universitățile regatului. Primele manuale de profil, începând cu cel al lui Pertile din 1873, orientau învățarea ei spre istoria dreptului italian în paralel cu studiul dreptului roman. În Franța, unde programa de studii fixată de Napoleon era centrată pe coduri, a trebuit să se aștepte cea de-a III-a Republică pentru ca studiul istoriei și dreptului la facultatea de profil să fie generalizat. La turnanta veacurilor al 19-lea și al 20-lea, istoricii dreptului francez aspirau încă să fie „jurisconsulți” și să promoveze o metodă de înțelegere a fenomenelor juridice pe care unii nu ezitau să o apropie de sociologia pe cale de a se naște.

La rândul lor, spaniolii au aderat relativ rapid la ideea introducerii noii discipline, așa încât ea apare începând din 1883 în programa de studiu a facultăților de drept și se publică „manualele canonice” privind istoria dreptului spaniol. Configurarea academică a disciplinei se va realiza în Germania în cadrul Școlii istorice a dreptului. Odată cu intensificarea pozitivismului s-au intensificat și preocupările pentru afirmarea, în perioada 1870–1890, a autonomiei studiului istoriei juridice; în 1875 Karl von Amira afirma că cercetarea istorică nu avea ca principală funcție explicarea dreptului în vigoare, ci de a restitui – potrivit misiunii atribuite de Ranke istoriei – dreptul trecutului; în 1880 Rudolph Sohm își invita colegii să evalueze consecințele declinului dreptului roman în fața legislației moderne. La același moment, istoricii germani redescopereau importanța și promovau studiul izvoarelor juridice ale Antichității. Mommsen publica monumentala sa lucrare Romisches Staatrecht (1871–1888), Lenel reconstituia Edictul perpetuu (1883), apoi Ludwig Mitteis dezvolta ideea de drept vulgar (Volksrecht) în 1881. Elaborarea și intrarea în vigoare a Codului civil german (BGB, 1896–1900) consacrau un divorț între dreptul pozitiv și istoria dreptului. Contrar principiilor școlii istorice nu mai apărea necesar să se înțeleagă dreptul civil german prin intermediul istoriei dreptului roman și a dreptului germanic: exegeza BGB se impunea pentru mai mulți ani și îndrepta istoria dreptului spre descrierea erudită – neoumanistă, pentru a invoca o expresie a lui Koschaker – a sistemelor juridice depășite. În plus, ea putea pretinde a conserva în programa studiilor juridice un rol de introducere în dogmatica dreptului roman și în cea a dreptului germanic. De asemenea, doctrina înțelegea să abordeze din perspectiva evoluției istorice explicarea instituțiilor dreptului pozitiv în vigoare. După progrese și regrese, astăzi se admite că, în calitate de disciplină științifică, ea are ca obiect studiul dreptului și a evoluției sale în timp, incluzând în unele abordări și istoria instituțiilor.

2.1. Cu o oarecare întârziere și nu fără o anumită stângăcie Istoria dreptului românesc și-a găsit, timid, un loc în programa de studiu a facultăților de drept din țara noastră spre finele veacului al XIX-lea. Primul manual reprezentativ de profil sub titlul de Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi și până azi a fost publicat la București, în 1908, purtând semnătura profesorului S.G. Longinescu de la Facultatea juridică a Universității din capitală (devenit ulterior membru corespondent al Academiei Române), și în formula de „extras din «Revista Cursurilor de la Doctoratul în Drept»”. Rezumată la o cercetare a „Izvoarelor dreptului românesc”, respectiv ale celui privat „fiindcă în ce privește dreptul public nu numai că nu găsim nici o pravilă, dar până azi nu s-au publicat toate documentele, așa că n-ar fi fost științific de a întreprinde un studiu numai pe temeiul documentelor publicate”, lucrarea reprezintă o trecere în revistă „a diferitelor așezăminte juridice” ce au marcat istoria vieții românilor. „Greutatea cea mare” în definitivarea unei atari întreprinderi decurgea din faptul că până la acea dată nu se publicaseră încă toate documentele, iar unele nu fuseseră în întregime, ci numai în prescurtări. De aceea, volumul se încheie cu apelul către toți cei care doreau „ca întreaga noastră viață socială din trecut și până astăzi să ajungă să fie cunoscută”, să contribuie la adunarea și publicarea tuturor izvoarelor de drept păstrate peste timp. Ulterior o mare parte din aceste aspirații s-au împlinit, istoria dreptului ca disciplină universitară, și nu numai, contribuind semnificativ la înfăptuirea unității juridice reîntregite după 1 decembrie 1918. Într-adevăr, un atare studiu la facultățile de drept din Cluj și Cernăuți și o arie de preocupări și expresii lărgită la dreptul care a existat și s-a dezvoltat pe întregul teritoriu ocupat de români, au avut o relevanță aparte în dezvoltarea unor tradiții și a unei culturi juridice românești de sinteză, unitare și afirmate pe filierele ancestrale ale dreptului roman și pe cele moderne de sorginte neolatină.

Din perioada interbelică avem o serie de cursuri universitare de profil de autor, abordări care au continuat până astăzi. Tentativa din anii 1980 de elaborare și publicare a unui tratat întregitor de istorie a dreptului și statului român a rămas neterminată și este marcată implacabil de tarele politico-ideologice ale timpului istoric. Continuarea cercetărilor în materie de istorie a dreptului românesc și elaborarea și publicarea unor lucrări reprezentative în domeniu constituie o prioritate națională absolută. Sunt perioade de maximă importanță în dezvoltarea juridică a României care nu au fost analizate în mod profund și sistematic și care riscă astfel să rămână „pete albe” în cunoașterea adecvată. Așa, de exemplu, marea operă de unificare legislativă, judiciară și de formare a culturii juridice românești din perioada interbelică e puțin cercetată și nu se bucură de concluzii relevante și cuprinzătoare. Izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale și apoi perioada comunistă au făcut lipsite de interes problematicile aferente, iar după 1989, în virtutea inerției și a unei epoci confuze și indiferente față de trecut, preocupările pertinente nu au fost reluate sau dezvoltate pe măsura importanței lor. O istorie completă și cât mai corespunzătoare perspectivelor științifico-metodologice actuale reprezintă o urgență și o datorie a specialiștilor domeniului. Totodată, în ultimele decenii, sub semnul ofensivei pozitivismului-utilitarist, materiile de cultură socio-juridică au fost marginalizate, exilate în câmpul disciplinelor opționale ori pur și simplu eliminate din curricula universitară. Pierderea este inestimabilă și revirimentul semnalat la francezi poate își va produce rezonanțele sale și în prioritățile oficiale de la București.

3. Pentru ce aportul istoriei dreptului este atât de esențial studiului dreptului și în general culturii juridice și judiciare a unei țări, pe scurt„ sănătății unui stat de drept”? În fața evidențelor problema nu ar trebui nici măcar să se pună! Apare chiar deplasat de pledat astăzi pentru apărarea spre păstrare în programa universitară a unei discipline științifice care e la originea însăși a universităților. Într-adevăr, universitatea ca instituție educativă a apărut la Bologna în secolul al XI-lea și s-a răspândit apoi în întreaga lume. Ea s-a născut cu adevărat din studiul unui text juridic străvechi, Corpus Iuris (secolul al VI-lea) al lui Justinian. Termenul de universitate este, la rându-i, unul de drept roman, desemnând asociația (universitas) de elevi care angajează un maestru (învățător) pentru a urma cursurile sale asupra vechiului text juridic. Succesul formulei a generat universitatea în sens modern.

Dar, fără îndoială, este mult mai mult decât un moment de origine pe care am putea să-l conferim trecutului. Tocmai plecând de la acest sistem de învățare, gândirea juridică medievală și modernă s-au format și și-au urmat drumul lor propriu. Ea a cunoscut noi inflexiuni legate de emergența de noi echilibre în coerență cu exigențele sociale și a evoluat ca domeniu de cunoaștere propria sa specificitate. Întocmai precum în cazul unei limbi și al unei forme de raționament. Întreaga importanță a istoriei juridice depinde de această dublă natură a dreptului însuși.

Ca tehnică ce are ca scop să asigure buna gestionare a unei comunități, normele sale evoluează în funcție de echilibrul schimbării puterii și a situațiilor, în permanență noi, de reglementator în interesul comun. Totuși, ca orice tehnică, dreptul utilizează concepte și criterii care au tendința de a se perpetua și de a fi transmise de la o generație la alta, precum o expertiză. Istoria juridică e deci știința care, retrasând această evoluție, analizează legătura indisolubilă a dreptului cu societatea, precum și tendința sa de a se construi în domeniu autonom de cunoaștere. Din această perspectivă istoricul dreptului nu e numai un jurist, el devine și se manifestă și ca, deopotrivă, un cunoscător și gânditor al socialului și deschide astfel calea reflectivității; în acest sens el ajută studenții să stăpânească în mod critic o formă de gândire și îi face mai sensibili față de complexitatea lumii. El desfășoară o analiză dinamică a fenomenelor juridice în contextul lor general și complex și propune o înțelegere a categoriilor politice și sociologice, o privire deschisă și nuanțată asupra fenomenelor culturale și economice. Câmpul său de viziune și preocupări se întâlnește și cu comparatismul. El intră în dialog cu juriști care se interesează de momentul contemporan al vieții dreptului, dar și cu istorici. Ca și alții, și poate mai mult decât ei, juristul istoric favorizează această analiză contextualizată și o punere în perspectivă salutară în timpuri de inflație normativă. Așadar, ceea ce poate face istoria dreptului este de a clarifica și participa la construcția unui domeniu de cunoaștere.

Slăbirea rolului istoriei dreptului înseamnă a renunța la participare la mișcările intelectuale și actuale, în Europa și în întreaga lume, care se mobilizează ca instrument de concepere și de propuneri pentru viitor.

În concluziile remarcabilei lor lucrări La culture juridique française. XIX^e–XX^e siècle (CNRS Editions, Paris, 2013, 2022) universitarii francezi F. Audren și J.-L. Halpérin conchid că a cunoaște miturile trecutului reprezintă o sarcină necesară, deopotrivă dintr-o preocupare de rigoare istorică (chiar partizanii unei pluralități de adevăruri istorice se pun de acord cu avocații unui adevăr obiectiv pentru a respinge „dogmele” care nu sunt susceptibile de verificare ori de falsificare) și într-o perspectivă civică de contribuție de istorie (a dreptului, mai precis de fiecare dată ea privește, sub diverse forme, câmpul juridic) la dezbaterile contemporane în scopul asumării miturilor prezentului. În Europa (unde statele membre împărtășesc un drept din ce în ce mai comun) și o lume mondializată (în care ideile juridice circulă cu o viteză accelerată) aferente secolului al XXI-lea poate apărea ca periculoasă o repliere asupra unei viziuni deformate a identității naționale și a specificității culturii juridice. Funcția critică, consideră cei doi autori, a unei istorii a dreptului, care e, de asemenea, o formă a istoriei culturale caută, dimpotrivă, să aducă elemente obiective de comparare între evoluțiile sistemelor juridice din diferite țări. Formele culturale evolutive ale fiecărei epoci sunt surprinse și consemnate spre neschimbare în primul rând de istoria dreptului care își dovedește astfel încă o dată, deopotrivă, utilitatea și actualitatea ca obiect de studiu și lecție obiectivă. Pozitivismul îngust redus la sintagma „conform noilor coduri” și la nivelul de școală profesională al demersului de învățare a reglementărilor legale în vigoare nu poate promova reflecția și agrea gândirea profundă a lucrurilor. În lipsa cunoașterii istoriei dreptului ieșirea din cadrul strict al exercițiului profesional tehnic în spațiul public intelectual semnalizează imediat nedorite și inconfortabile carențe de cultură juridică, deopotrivă specializată și generală. Și de absență de la sau de simplă ignorare a cursurilor de istorie a dreptului, din anul I de studii!

Dar lucrul cel mai important rămâne acela că semnele demondializării și întoarcerii spre statul național impun cunoașterea și cultivarea continuităților și permanențelor culturale proprii, inclusiv ale celor juridice, deopotrivă ca formă de reziliență și afirmare a valențelor și valorilor proprii. Un complementar tot mai important al existenței într-o Europă integrată și o ordine mondială în plină negociere și reașezare.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române