Considerații privitoare la (in)admisibilitatea cererilor de sesizare a CJUE în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării unor dispoziții comunitare în legătură cu prescripția răspunderii penale, precum și a cererilor de suspendare a judecății întemeiate pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 11 Cod procedură civilă

1. Rezumat

În termeni solemni, legea noastră fundamentală dispune, în art. 124 alin. (2): “Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.“

Din nefericire, o atare statuare apodictică pare să fie încă un deziderat dificil de atins/menținut.

Ne referim îndeosebi la flagelul, nepermis de extins, al practicii neunitare, care vădește inclusiv inegalitatea justiției.

În acest context, de domeniul evidenței este că astăzi, în materia prescripției răspunderii penale (prin raportare la deciziile C.C.R. și Î.C.C.J., menționate în aval), pare să se aplice așa-zisul principiu scapă cine are noroc“, ceea ce transformă justiția într-o neîngăduită “loterie.“

De regulă, magistrații au un reflex patriotic, asociind spontan ideea de securitate juridică cu dreptul national. Cu alte cuvinte, se presupune că există un anumit “patriotism juridic “, care însă nu trebuie să excludă luarea în considerare a statutului României de stat membru al Uniunii Europene și a consecințelor juridice ce derive din acesta.

De ceva vreme, depășind granița unor rivalități profesionale (înțelese într-o oarecare măsură), asaltul nejustificat asupra unor decizii ale Curții Constituționale (calificate drept “favorabile infractorilor“) pare să fie preocuparea de căpătâi a unor structuri judiciare.

În cadrul descris mai sus, prezentul demers privește, pe de o parte, problematica (in)admisibilității cererilor repetate ale unor unități de parchet de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei soluții preliminare cu privire la conformitatea cu dreptul comunitar a legii penale naționale – rezultată din constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod penal prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018[1], cu „precizările” aduse prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022[2], ambele în corelație cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 67/2022[3], iar pe de altă parte, cererile de suspendare a judecării cauzei întemeiate pe hotărâri de sesizare a CJUE în cauze similare.

Pentru corecta sistematizare a opiniei noastre prezentate în continuare, apreciem utilă:

(i) enunțarea cadrului legal de soluționare a cererilor de sesizare a CJUE;

(ii) determinarea ariei de incidență a noțiunii de „fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene”;

(iii) argumentarea inadmisibilității unor asemenea cereri;

(iv) situația cererilor de suspendare a cauzelor penale similare celor în care deja a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

2. Cadrul legal de soluționare a cererii de sesizare a CJUE

În acest context amintim că pentru legala soluționare a cererii de sesizare a CJUE cadrul juridic este reprezentat, în primul rând, de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care stipulează următoarele: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.”

În planul legislației naționale sunt corespondente dispozițiilor art. 267 din TFUE prevederile art. 2 alin. (1) – (3) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care prevăd că: “(1) Instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.“

Alături de contextul normativ dat, pentru discernerea cazurilor și condițiilor de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene este elocventă chiar jurisprudența Curții de la Luxembourg, care prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată în Cauza 283/81, interpretând art. 177 din Tratatul CEE, a statuat că: “Articolul 177 al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității.“ (s.a.)

Hotărârea de mai sus are o valoare de principiu, fiind aplicabilă și în raport de prevederile art. 267 TFUE, iar din conținutul acesteia rezultă că sesizarea CJUE este triplu condiționată, respectiv (i) întrebarea prealabilă să vizeze interpretarea sau, după caz, validitatea actelor normative ale Uniunii, (ii) problema de drept invocată să fie pertinentă, în sensul că decizia CJUE este necesară pentru soluționarea corectă a cauzei, iar (iii) dispoziția a cărei interpretare se solicită să nu fi făcut obiectul unei alte examinări a CJUE.

Din cele ce precedă rezultă că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană dă posibilitatea, însă nu instituie obligația instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările – vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare – fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, iar în toate cazurile singura competentă să decidă dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, este instanța națională. Prin urmare, potrivit art. 267 TFUE, părțile, procurorul sau orice altă persoană nu pot sesiza CJUE în mod direct, ci doar prin intermediul instanței, unica îndreptățită să efectueze acest demers, fie la cerere, fie din oficiu.

De menționat că noțiunea de „instanță” este una autonomă, CJUE ținând seama „de un ansamblu de factori, precum originea legală a organului care a sesizat-o, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, caracterul contradictoriu al procedurii, aplicarea de către acel organ a normelor de drept, precum și independența sa”[4] pentru a califica un organism național în acest mod.

Dincolo de calificarea noțiunii de „instanță”, concluzia este că în temeiul art. 267 TFUE instanțele nu sunt obligate, ci au doar posibilitatea să sesizeze Curtea, indiferent dacă hotărârea care se va pronunța pe fond ar putea fi sau nu supusă unor căi de atac în dreptul intern, iar condiția determinantă pentru pertinența sesizării este ca dezlegarea problemei invocate să fie necesară instanței naționale pentru soluționarea cauzei.

Din această perspectivă este esențial ca obiectul cererii de sesizare, după cum am arătat supra, să privească interpretarea sau validitatea unor norme și acte ce fac parte din dreptul Uniunii Europene, iar condiția atașată este aceea ca textele în cauză să fie aplicabile în speța dedusă judecății (litigiul să nu fie unul „pur intern”), ceea ce implică stabilirea caracterului determinant pentru rezolvarea cauzei a interpretării date de CJUE actelor Uniunii Europene, din perspectiva întrebărilor formulate.

Pentru determinarea îndeplinirii acestor condiții s-a arătat în doctrină[5] că, odată înaintată o cerere de sesizare a CJUE către instanța națională, aceasta trebuie să o treacă prin mai multe filtre, în raport de care în final va fi considerată, după caz, admisibilă/inadmisibilă ori întemeiată/ neîntemeiată.

În acest sens, se consideră că decizia instanței naționale este recomandat a fi luată în urma parcurgerii unor etape de analiză succesive, respectiv examinarea (i) calității proprii de „instanță de trimitere”, (ii) a aplicabilității efective a dreptului Uniunii Europene în speță, (iii) a necesității unei eventual răspuns la întrebarea preliminară, în ceea ce privește soluționarea litigiului dedus judecății și, în final, (iv) a oportunității unui eventual răspuns („ajutor”) al CJUE, în ceea ce privește rezolvarea problemei ridicate.

În mod evident, neîndeplinirea uneia dintre condițiile de mai sus conduce la respingerea cererii, făcând inutilă cercetarea celorlalte, exact ipoteza cererilor de sesizare a CJUE cu privire la problematica de interes,, care se prezintă drept apriori inadmisibile, din considerentele expuse în continuare.

3. Inadmisibilitatea cererilor de sesizare a CJUE

Ab initio, considerăm că sunt inadmisibile cererile de sesizare a CJUE formulate de Ministerul Public în cauzele naționale cu privire la conformitatea cu dreptul european a normelor interne privitoare la prescripție răspunderii penale, întrucât (3.1) acestea sunt în repetate rânduri formulate în cauze în care nu sunt aplicabile prevederile art. 325 alin. 1 TFUE și a Deciziei 2006/928 a Comisiei Europene, (3.2) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat deja dispozițiile comunitare relevante în materia specifică a prescripției răspunderii penale, (3.3) normativul intern privitor la prescripția răspunderii penale este conform dreptului comunitar, nefiind necesare lămuriri suplimentare, (3.4) prin modalitatea de formulare a întrebărilor, se urmărește substituirea instanței naționale cu cea comunitar europeană în soluționarea pe fond a cauzei, (3.5) nu există un risc sistemic de impunitate care să aducă atingere intereselor financiare ale UE, (3.6) cererea este inadmisibilă procedural în condițiile pierderii exercițiului acțiunii penale de către procuror.

3.1. Inaplicabilitatea art. 325 TFUE și a Deciziei 2006/928 a Comisiei Europene

În primul rând, apreciem că cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulate de unitățile Ministerului Public sunt deseori inadmisibile ca urmare a inaplicabilității în unele dintre cauzele în care au fost formulate a art. 325 alin. 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (în continuare TFUE) și a Deciziei 2006/928 a Comisiei Europene (în continuare Decizia 2006/928 sau Decizia), temeiurilor de drept a căror interpretare se cere.

Astfel, în ceea ce privește sfera de incidență a art. 325 alin. 1 TFUE este de observat conținutul său, potrivit cu care: „(1) Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.” (s.a.)

La o primă vedere a textului de lege citat, ar putea părea că „frauda” nu se rezumă doar la cea care violează interesele Uniunii Europene, ci privește o categorie mai largă, dat fiind acordul predicatului verbal „aduce” doar cu subiectul ”activitate ilegală”.

Totuși, apreciem că prezența structurii „și orice altă” are natura unei clauze legale de analogie[6], creându-se, în acest mod, un caracter omogen al situației expres reglementate de textul legal și al celor vizate de clauză. Se apreciază că „prin recurgerea la un astfel de procedeu exemplificativ legiuitorul circumscrie implicit criteriul de determinare a ipotezelor avute în vedere”[7] (”aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”).

Domeniul de aplicare a acestei dispoziții reiese, de altfel, și din cuprinsul alin. 2 al aceluiași articol („Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare”), fiind accentuată, în ciuda identității de mijloace, diferența dintre cele două arii. (s.a.)

Or, potrivit alin. 1 din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, „(…) constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene:

(a) în materie de cheltuieli, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la: — folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reținerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; — necomunicarea unei informații prin încălcarea unei obligații specifice, având același efect; — deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial, având același efect;

(b) în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la: — folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; 19/vol. 12 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 51 — necomunicarea unei informații prin încălcarea unei obligații specifice, având același efect; — deturnarea unui avantaj obținut în mod legal, având același efect.”.

Aceleași dispoziții sunt prevăzute și de Legea nr. 78/2000, în cuprinsul art. 18¹ – 18⁵, consecința fiind că intră în domeniul de incidență al art. 325 TFUE tot ceea ce ține de normele care incriminează frauda împotriva intereselor financiare ale UE.

Pe de altă parte, în domeniul de incidență al art. 325 TFUE intră, alături de infracțiunile prevăzute de art. 18¹ – 18⁵ din Legea nr. 78/2000 și „orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”[8], precum ar fi cele referitoare la colectarea TVA (i.e. infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005) și a taxelor vamale (i.e. art. 270 din Legea nr. 86/2006).

Nu în ultimul rând, ca urmare a angajamentelor luate de România cu prilejul aderării la Uniunea Europeană, intră în aria de reglementare a art. 325 TFUE și Decizia 2006/928 a Comisiei Europene de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, obiective de referință printre care a fost stipulată la punctul 3 din Anexă în sarcina României „Continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt”.

Este adevărat că lupta împotriva corupției, astfel cum este prevăzută în cuprinsul Deciziei 2006/928 vizează și faptele de interes național, însă, în mod precis, sunt avute în vedere exclusiv „acuzațiile de corupție la nivel înalt”, iar nu orice infracțiuni de corupție sui generis.

În opinia noastră, cu excepția cauzelor privind veritabila „corupție la nivel înalt”, în celelalte spețe privind infracțiunile de corupție nu sunt incidente dispozițiile Deciziei 2006/928 a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România (Decizia MCV), inclusiv cele ale Obiectivului 3.

Argumentăm învederând că sintagma “corupția la nivel înalt” sau „marea corupție” vizează faptele săvârșite la nivelul celor mai importante funcții publice, fiind în antiteză cu conceptul de „corupție mică”, utilizat în legătură cu faptele comise în domeniul privat.

Potrivit doctrinei[9], „actele ilegale ale particularilor sau ale companiilor care nu implică direct statul sunt numite generic „corupție mică”(…) Abuzul de putere al agenților statului (n.a. – al funcționarilor publici) pentru propriul beneficiu ilegitim se numește „marea corupție”. Actele abuzive ale agenților din sectorul privat (…) deși nu sunt altceva, fac parte, totuși, din mica corupție”.

În plus, o altă diferență relevantă este că „marea corupție se răspândește pe fondul exploatării continue a funcțiilor speciale, a puterii sau a bogăției de către funcționarii care ocupă rândurile superioare, în scopuri personale”[10].

De asemenea, în raportul special privind reducerea marii corupții în Ucraina[11], Curtea de Conturi Europeană a definit acest fenomen drept „abuzul de putere la nivel înalt de care beneficiază câteva persoane, cauzând prejudicii grave și pe scară largă atât la nivel individual, cât și la nivel societar. Cauza fundamentală a acestei corupții o reprezintă oligarhii și interesele private”.

În același sens a raționat și Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o hotărâre recentă[12]: „constatând că prezenta cauză are ca obiect o acuzație în materie penală vizând infracțiuni de corupție la nivel înalt, inculpatul (…) fiind deputat în Parlamentul României și ministru (…) la data la care se reține săvârșirea faptei (…)”.

Așadar, chiar dacă, în țara noastră, faptele de corupție așa-zis grave sunt de competența de efectuare a urmăririi penale de către D.N.A., nu toate aceste infracțiuni se circumscriu noțiunii de corupție la nivel înalt, în sensul definit la nivel european.

În antiteză, infracțiunile comune de corupție care fac, în general, obiectul cauzelor penale, nu sunt automat de corupție la nivel înalt, în mod evident neintrând în această categorie faptele de corupție în mediul privat ori cele care privesc mica corupție, ce implică funcționari publici care nu ocupă funcții de demnitate publică ori de înaltă responsabilitate care, în mod inerent nu intră în domeniul de aplicabilitate al articolului 325 TFUE, acesta nefiind incident în cazul unor cauze „pur naționale”.

Pe de altă parte, chiar Decizia nr. 2006/928 prevede în a 5-a teză prealabilă că remediul pentru cazul „nerespectării de către România a angajamentelor asumate” care produc un „risc iminent privind apariția unor deficiențe grave”, constă în adoptarea măsurilor necesare de către Comisia Europeană, nefăcându-se nicăieri vorbire de vreo conduită a organelor judiciare în acest domeniu specific, astfel încât oricum excedează un asemenea risc domeniului judiciar și nu legitimează acesta sesizarea CJUE cu problematica de interes.

De altfel, trebuie subliniat că prin Raportul din 22.11.2022[13] privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (emis la mai bine de 5 luni de la momentul publicării Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale), Comisia Europeană a apreciat că “progresele realizate de România în cadrul MCV sunt suficiente pentru a îndeplini angajamentele asumate de România la momentul aderării sale la UE” și a recomandat ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției.

Ergo, indiferent că avem în vedere per se materia fraudelor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, ori problematica faptelor de corupție la nivel înalt pe care România s-a angajat să le combată, niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă în alte spețe decât cele care privesc exclusiv asemenea infracțiuni.

Ca atare, în asemenea cauze nu sunt aplicabile apriori dispozițiile art. 325 din TFUE și, astfel, întrebările preliminare formulate de Ministerul Public excedează competenței Curții de Justiției a Uniunii Europene, cu consecința inadmisibilității cererii de sesizare.

3.2. Prioritatea legislației naționale privitoare la prescripție a făcut deja obiectul interpretării CJUE din perspectiva principiului legalității infracțiunilor și a pedepselor

Întrebările preliminare formulate de Ministerul Public în cauzele penale naționale nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții de Justiției a Uniunii Europene în contextul în care încă anterior Curtea de la Luxemburg s-a pronunțat cu privire la chestiunile care formează obiectul întrebărilor preliminare, după cum rezultă din considerentele și dispozitivul Hotărârii pronunțată în Cauza C-42/17 (cunoscută drept Cauza Taricco II), prin care s-a statuat că: „Articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.”

Din lecturarea considerentelor și a dispozitivului Hotărârii pronunțate în Cauza Taricco II rezultă cu puterea evidenței că anterior Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la interpretarea dispozițiilor comunitare relevante pentru asigurarea conformității cu dreptul Uniunii Europene a chestiunii prescripției răspunderii penale și a statuat că, inclusiv în caz de contrarietate între dreptul Uniunii și cel național al statelor membre, ultimul va prevala în cazul în care acesta instituie un standard superior de protecție principiului legalității infracțiunilor și pedepselor din prisma termenelor de prescripție incidente, exact ipoteza prezentă în cazul aplicării ca lege penală mai favorabilă a celei în vigoare între 25.06.2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018) și 30.05.2022 (data publicării în Monitorul oficial a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2022).

Pentru corecta înțelegere a conținutului și efectelor Hotărârii pronunțate de CJUE în Cauza Taricco II, amintim că obiectul sesizării acesteia privea compatibilitatea cu dreptul Uniunii a legislației naționale italiene care, asemeni celei române, prevedea natura material penală a normelor de prescripție a răspunderii penale, precum și că prescripția înlătura răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripție, echivalent al duratei maxime a pedepsei prevăzute de legea pentru infracțiunea săvârșită, ar fi depășit cu o pătrime.

Chemată să tranșeze dacă termenele de prescripție de 6 ani, depășite cu o pătrime, incidente în litigiul principal aflat pe rolul instanțelor italiene, sunt apte să protejeze efectiv interesele financiare ale Uniunii Europene prin asigurarea aplicării unor măsuri penale efective și disuasive în caz de fraudă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că „statele membre dispun de libertatea de alegere a sancțiunilor aplicabile” (par. 33 al Hotărârii), însă „respectivele state trebuie să se asigure de asemenea că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o represiune efectivă a infracțiunilor legate de astfel de fraude” (par. 36 al Hotărârii), context față de care revine „instanțelor naționale competente sarcina de a asigura efectul deplin al obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne, în special în materie de prescripție, care, în cadrul unei proceduri care privește infracțiuni grave în materie de TVA, se opun aplicării unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. (par. 39 al Hotărârii).

Cu toate acestea, a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene că „instanțele naționale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal, au obligația să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate că au săvârșit o infracțiune sunt respectate” (par. 46 al Hotărârii) și „În special, în ceea ce privește aplicarea unor sancțiuni penale, revine instanțelor naționale competente sarcina de a se asigura că drepturile inculpaților care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor sunt garantate.” (par. 48 al Hotărârii), iar în contextul în care „cerințele privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea, inerente principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, se aplică, în ordinea juridică italiană, și regimului de prescripție pentru infracțiuni” (par. 58 al Hotărârii), instanța națională nu poate să lase neaplicate asemenea dispoziții de drept material cu privire la prescripție prin încălcarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, accentuând că „Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii” (par. 61 al Hotărârii).

Pentru aceste rațiuni a conchis Curtea de Justiție a Uniunii Europene că „Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind TVA‑ul, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.” (par. 62 al Hotărârii)

Toate aceste considerente, care sprijină dispozitivul Hotărârii pronunțate de Curtea de Justiției a Uniunii Europene în Cauza Taricco II, demonstrează că, în accepțiunea instanței de contencios european, protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene contra fraudelor prin aplicarea unor sancțiuni penale efective și disuasive este subsumată, în toate cazurile, protecției drepturilor fundamentale ale celui acuzat și nu poate contraveni principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, acestea având întotdeauna prioritate.

Din această perspectivă, după cum a arătat expressis verbis Curtea de la Luxemburg în hotărârea enunțată, atunci când prescripția răspunderii penale are în dreptul intern al statului membru natura unei norme de drept material, aceasta intră în câmpul de incidență al principiului legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale, fiind destinată protecției drepturilor fundamentale pe care aceasta le consacră și, astfel, se bucură de un tratament privilegiat, având prioritate față de necesitatea combaterii fraudelor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Mutatis mutandis, aceeași este rezolvarea evidentă și a lămuririlor cerute de Ministerul Public prin intermediul cererilor de sesizare a CJUE în materie.

Sine dubio, dispozițiile privitoare la prescripția răspunderii penale din dreptul național, rezultate din aplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, care nu cuprind cauze de întrerupere a cursului termenului prescripției, cu consecința aplicării exclusiv a termenelor generale ale prescripției răspunderii penale, au caracterul de lege penală mai favorabilă în lumina lămuririlor aduse de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 67/2022 și, drept urmare, se circumscriu domeniului de aplicare a principiului legalității incriminării și pedepsei.

Sequitur, un asemenea cadru normativ va avea întâietate față de necesitatea aplicării unor sancțiuni efective și disuasive pentru cazurile de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, fiind prin urmare inutile orice lămuriri suplimentare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene.

In concreto, lipsa de pertinență a unor trimiteri preliminare pe această temă este evidentă în contextul integrării în legislația națională a prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și a pedepselor, condiții în care dreptul național va avea prioritate față de cel comunitar.

Această aserțiune este substanțiată de chiar identitatea de conjectură cu litigiul principal aflat pe rolul instanțelor italiene, în cadrul căruia au fost formulate întrebările preliminare care au condus la pronunțarea Hotărârii în Cauza Tarrico II.

Astfel, este irefutabil că, asemeni problematicii rezolvate prin Hotărârea din Cauza Tarrico II, (i) ne aflăm în ipoteza unei legi naționale lato sensu care cuprinde termene de prescripție mai scurte decât cele rezultate din aplicarea unor cauze de întrerupere a curgerii acestora, că (ii) normele privitoare la prescripție fac parte din dreptul penal material național, iar (iii) prin intervenția acestor termene de prescripție poate fi împiedicată aplicarea unor sancțiuni disuasive și efective în cauze privind interesele financiare ale UE, însă (iv) principiul legalității infracțiunilor și pedepselor împiedică lăsarea ca neaplicate a dispozițiilor din dreptul intern privitoare la prescripție.

Punctual, privitor la legea națională, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, astfel cum aceasta a fost calificată în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 drept o „decizie simplă/extremă” care a avut drept consecință ca „pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (par. 73 al Deciziei nr. 358/2022), în dreptul penal național a intervenit o lege penală mai favorabilă între datele de 25.06.2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018) și 30.05.2022 (data publicării în Monitorul oficial a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2022), care nu prevedea cazuri de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale și care, în acest fel, a determinat aplicarea exclusiv a termenelor generale de prescripție a răspunderii penale pentru toate faptele comise anterior modificării art. 155 alin. (1) Cod penal prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2022.

Aceasta este exact situația avută în vedere de Curtea de Justiție a Uniuni Europene în Hotărârea pronunțată în Cauza Tarrico II când s-a referit la prioritatea „dispozițiilor interne privitoare la prescripție” (par. 62 al Hotărârii), fiind incontestabil că noțiunea de „lege” care reglementează prescripția, în contextul legii penale mai favorabile, este pe deplin incidentă în cazurile în care hotărâri ale Curții Constituționale constată neconstituționalitatea unei norme penale incidente și creează un regim al prescripției in favorem pentru cel acuzat.

În această privință este elocventă Decizia Curții Constituționale nr. 651 din 12.10.2018[14], prin care s-a constatat că „soluția legislativă cuprinsă în art.4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională”.

Prin considerentele acestei hotărâri s-a statuat că „Atunci însă când printr-o decizie a Curții Constituționale se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privința efectelor, cu o lege de dezincriminare” (par. 48 al Deciziei nr. 651/2018), astfel încât „Deciziile instanței constituționale, prin caracterul lor general obligatoriu, creează cadrul necesar aplicării art. 4 din Codul penal privind dezincriminarea, atât pentru cauzele în curs, cât și pentru cele definitiv soluționate, întrucât ele au aptitudinea de a scoate din vigoare o normă de incriminare.” (par. 50 al Deciziei nr. 651/2018). (s.a.)

Deși cantonată pe tărâmul efectului de dezincriminare a hotărârilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de dezincriminare, eadem ratio soluția similară se impune și în privința hotărârilor Curții Constituționale referitoare la neconstituționalitatea unei norme substanțial penale, inclusiv în acest caz efectele echivalând cu cele ale unei legi penale.

Această concluzie este sprijinită și de statuările Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la noțiunea de „lege penală” care include nu doar accepțiunea formală, dar și materială a conceptului, intrând în categoria de lege inclusiv jurisprudența care produce efecte în dreptul pozitiv[15].

De altfel, cu privire la efectele unei decizii de neconstituționalitate a unei norme substanțial penale din perspectiva creării unei mitior lex sunt edificatoare considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 67/2022, în cuprinsul căreia s-a statuat că „Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituţională poate ultraactiva, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii ei (integral sau parţial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile. Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, într-o jurisprudenţă constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conţinutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind eliminate din fondul activ al legislaţiei. Or, prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.” (s.a.)

Concluzia ineluctabilă este că o hotărâre a Curții Constituționale, precum este Decizia nr. 297/2018, prin simplul fapt al constatării neconstituționalității fără rezerve a dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod penal privitoare la existența unor cauze de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale, a condus nemijlocit la crearea unei legi penale mai favorabile, în vigoare până la modificarea normei în discuție prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2022.

Fiind clar determinat conceptul de „lege penală”, apartenența la acest domeniu a normelor privitoare la prescripția răspunderii penale, precum și efectele de mitior lex în planul aplicării legii penale în timp a hotărârilor Curții Constituționale în această materie, rămâne de stabilit dacă acest status quo legislativ intră în tărâmul de incidență al principiului legalității incriminării și pedepselor.

Amintim pe această cale că principiul legalității incriminării și pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali) constituie o „cucerire a dreptului penal modern”[16] și „a fost recunoscut ca singura soluție pentru a evita arbitrariul puterii executive și a puterii judecătorești, pentru a asigura egalitatea juridică a cetățenilor și ca o garanție a realizării drepturilor și libertăților cetățenești”[17].

Prin chiar natura și scopul său, acest principiu al legalității incriminării și pedepselor include în domeniul său de reglementare normele privitoare la prescripția răspunderii penale, care sunt unele în esența lor de drept material în plan legislativ intern, iar lipsa în contextul legislativ referit supra a unui caz de întrerupere a răspunderii penale creează o lege mai favorabilă a cărei aplicare este indisolubil legată de legalitatea sancțiunii penale.

În această privință sunt grăitoare statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, regăsite în considerentele Deciziei nr. 67/2022, potrivit cu care „În dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale arătate anterior, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării.”. (s.a.)

Mai mult, s-a accentuat în considerentele Deciziei nr. 67/2022 că „standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CtEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale. Or, potrivit art. 20 din Constituţia României, republicată, şi astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile”. (s.a.)

Rezultă că în planul dreptul național român prescripția răspunderii penale face parte integrantă din dreptul penal material, că prin pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, astfel cum a fost explicitată prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, norma care prevedea existența unor cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripție (art. 155 alin. (1) Cod penal) a fost declarată drept neconstituțională și a fost înlăturată din fondul activ al legislației, transformând legea în vigoare până la adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2022 în una mai favorabilă, în accepțiunea art. 5 Cod penal, care sine dubio intră în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și pedepsei.

Raportând cele de mai sus la exigențele dreptului comunitar și conformitatea cu acesta a unei legi penale mai favorabile care nu prevede existența unui caz de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale și care, în acest fel, împiedică aplicarea unor „sancțiuni penale efective și disuasive” în cauze având ca obiect infracțiuni împotriva intereselor financiare ale comunității europene, apreciem că în niciun caz nu pot fi lăsate neaplicate dispozițiile mai favorabile ale dreptului național ci, din contră, acestea vor fi prioritare chiar față de necesitatea combaterii acestor infracțiuni, reclamată de art. 325 TFUE.

Această concluzie derivă din statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din cuprinsul Hotărârii pronunțate în Cauza Taricco II, potrivit cărora principiul legalității în materie penală face parte din tradițiile constituționale ale țărilor membre ale Uniunii Europene, astfel încât în virtutea acestor trăsături, dacă instanța națională ar fi determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale legii penale mai favorabile se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat și protejat de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, atunci instanța nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii.

În această privință s-a arătat în Hotărârea pronunțată în Cauza Taricco II că „În special, în ceea ce privește aplicarea unor sancțiuni penale, revine instanțelor naționale competente sarcina de a se asigura că drepturile inculpaților care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor sunt garantate” (par. 48 al Hotărârii) de unde reiese că soluția lăsării ca neaplicate a legii penale rezultate din neconstituționalitatea unor norme constatată de Curtea Constituțională nu s-ar impune instanței naționale atunci când s-ar ajunge astfel la încălcarea art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, întrucât „principiul legalității impune judecătorului să procedeze la interpretarea strictă a legii penale și să nu aplice retroactiv dispozițiile legii penale substanțiale, cu excepția legii penale mai favorabile”[18].

Or, exact aceasta propune Ministerul Public prin cererile de sesizare formulate, respectiv lăsarea ca neaplicată a normei regăsite în art. 155 alin. (1) Cod penal în forma constatată ca fiind neconstituțională, respectiv fără prevederea unor cauze de întrerupere, și aplicarea de facto retroactivă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod penal, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 71/2022 (ori aplicarea ultraactivă a dispozițiilor art. 123 alin. (1) Cod penal 1968, la alegere).

Este evident că „CJUE nu legitimează aplicarea retroactivă a unei legi penale substanțiale, cum ar fi Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, întrucât o asemenea soluție ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii penale mai severe. Mai mult, astfel cum rezultă din paragraful nr. 60 redat mai sus, hotărârile, fie ele și ale Curții de Justiție, ce ar contribui sau determina agravarea regimului sancționator al pedepselor, ar putea fi aplicate doar faptelor penale săvârșite după pronunțarea acestora.”[19] (s.a.).

Într-adevăr, în paragraful 60 al Hotărârii pronunțate în Cauza Taricco II a arătat Curtea de la Luxemburg că „Pe de altă parte, cerințele menționate la punctul 58 din prezenta hotărâre se opun ca, în proceduri cu privire la inculpați care au săvârșit infracțiuni în materie de TVA înainte de pronunțarea Hotărârii Taricco, instanța națională să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal. În acest sens, Curtea a subliniat deja, la punctul 53 din hotărârea menționată, că acestor persoane li s‑ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le‑ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.”.

Așadar, chiar dacă ar fi sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene și răspunsul acesteia ar fi favorabil întrebărilor formulate de Ministerul Public, efectul concret ar fi unul strict iluzoriu, instanța națională neputând lăsa neaplicată legea penală mai favorabilă care nu prevede cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, în cauzele care privesc infracțiuni comise anterior O.U.G. nr. 71/2022 și înainte de pronunțarea hotărârii de către instanța de contencios european, ale cărei statuări se vor aplica doar faptelor comise după o asemenea hotărâre.

Față de aceste considerente, consecința univocă este că nu există incompatibilitate între reglementările europene invocate – astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Taricco II) și aplicarea legii penale mai favorabile în materie de prescripție a răspunderii penale ca urmare a evaluării incidenței art. 155 alin. (1) Cod penal în concordanță cu Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și cu Decizia HP nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dimpotrivă, chiar în caz de contrarietate între dreptul UE și cel național în materia prescripției răspunderii penale, ultimul va prevala în lumina art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fiind o chestiune care ține de legalitatea incriminării și a sancțiunilor penale.

Toate cele expuse în amonte converg către concluzia că Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și Decizia HP nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se află în deplină armonie cu prevederile comunitare, presupusele antinomii neexistând, dată fiind prevalența în toate cazurile a principiului legalității pedepsei și a incriminării, care apriori prohibește aplicarea prioritară a unor dispoziții legale nefavorabile celui care beneficiază de prescripția răspunderii penale.

Prin simplul fapt că aceste concluzii derivă din chiar statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinse în Hotărârea pronunțată în Cauza Taricco II, rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererilor de sesizare formulate de Ministerul Public în condițiile în care „dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții”[20].

În plus, întrebările preliminare propuse de Ministerul Public a fi adresate CJUE (în general, aceleași, vizând aceeași problematică – marota înlăturării de la aplicare a deciziilor C.C.R. și Î.C.C.J. privitoare la prescripția răspunderii penale) nu sunt pertinente soluționării cauzelor naționale, instanțelor nefiindu-le necesară o decizie a CJUE pentru a pronunța hotărâri în cauzele aflate pe rolul acestora.

3.3. Conformitatea cu standardele UE a regimului normativ intern al prescripției

În al treilea rând, inadmisibilitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene derivă din inutilitatea întrebărilor adresate, fiind o realitate inexpugnabilă că, prin esența și efectele lor, Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022 nu se află în conflict cu standardele comunitare privitoare la prescripția răspunderii penale și nu este necesară lămurirea acestei compatibilități de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În această privință în mod just s-a reținut în practica judiciară că „interpretarea dată prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 legislației naționale este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din prisma duratei termenelor de prescripție a răspunderii penale.” [21]. (s.a.)

Aceasta întrucât potrivit art. 12 alin. 2 și 3 din Directiva 1371/2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF): „(2) În cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 care sunt pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești pentru o perioadă de cel puțin cinci ani de la săvârșirea infracțiunii respective. (3) Prin derogare de la alineatul (2), statele membre pot stabili un termen de prescripție mai redus de cinci ani, dar de minimum trei ani, cu condiția să garanteze că termenul poate fi întrerupt sau suspendat în cazul unor acte specifice”. (s.a.)

Ergo, legiuitorul european, în marja sa de apreciere, a calificat drept aptă a proteja efectiv interesele financiare ale Uniunii Europene instituirea unor termene de prescripție a răspunderii penale de 5 ani, atunci când legislația națională nu prevede cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, ori de 3 ani atunci când sunt susceptibile de întrerupere termenele de prescripție.

Comparând acest regim al prescripției răspunderii penale, instituit cu caracter imperativ la nivel comunitar european, cu cel incident în dreptul național în contextul aplicării ca lege penală mai favorabilă a celei în vigoare între 25.06.2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018) și 30.05.2022 (data publicării în Monitorul oficial a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2022), care nu prevedea niciun caz de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale, se constată că sunt satisfăcute standardele de protecție a intereselor financiare ale Uniunii Europene împotriva fraudelor grave care le aduc atingere.

Aceasta deoarece, în materia infracțiunilor care intră în aria de reglementare a Directivei PIF, termenele de prescripție prevăzute în dreptul intern sunt de 10 ani (art. 154 alin. (1) lit. b) Cod penal), respectiv 8 ani (art. 154 alin. (1) lit. c) Cod penal), raportat la pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 18¹-18³ din Legea nr. 78/2000), infracțiunea de abuz în serviciu (art. 297 Cod penal raportat, după caz, la art. 308, art. 309 Cod penal ori art. 13² din Legea nr. 78/2000) ori infracțiunile de corupție (art. 289-292 Cod penal raportate, după caz, la art. 7 din Legea nr. 78/2000), adică mult superioare termenelor minime recomandate de art. 12 din Directiva PIF.

În considerarea acestui status quo legislativ, în mod pertinent s-a accentuat în practica judiciară că „având în vedere durata acestor termene generale de prescripție, nu se poate considera că, prin aplicarea principiilor legii penale mai favorabile consecutiv Deciziilor Curții Constituționale și reținerea – în raport de termenul de prescripție generală – a unei durate aproape duble față de standardul minim unional, se ajunge la o încălcare a dreptului Uniunii Europene”[22].

Așadar, apriori se poate constata armonizarea cu dreptul Uniunii Europene a prevederilor din legislația națională privitoare la prescripția răspunderii penale, inclusiv în contextul Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022 și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022, chiar durata termenelor generale de prescripție fiind sensibil mai mare decât standardul minimal impus de dreptul comunitar.

3.4. Substituirea instanței naționale cu cea europeană

În al patrulea rând, cererile Ministerului Public sunt inadmisibile prin raportare la cerința, impusă de art. 267 TFUE, a necesității unor răspunsuri la întrebările preliminare pentru soluționarea litigiului dedus judecății, ipoteză care nu poate fi confundată cu substituirea instanței naționale cu cea de contencios european în soluționarea cauzei.

Altfel spus, apelarea la acest mecanism de drept european este inutilă, prin luarea în considerare a obiectului dosarului cu care a fost învestit completul de judecată și a conținutului întrebărilor adresate, atunci când se tinde la rezolvarea de către chiar CJUE a fondului litigiului.

Accentuăm că în materia sesizărilor de această natură, CJUE a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare, indiferent de existența unei posibilități ulterioare de a ataca hotărârea de fond, cu condiția ca instanța națională să nu se derobeze de responsabilitatea de soluționare a fondului cauzei prin transferarea acesteia în sarcina instanței europene.

Tocmai pentru realizarea acestui deziderat, întrebarea/întrebările ce se poate/pot adresa de instanța națională trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național/practica judiciară internă sau elemente particulare ale speței deduse judecății, care țin de însăși rezolvarea pe fond a cauzei penale.

Or, întrebările preliminare similare propuse de Ministerul Public în diverse cauze penale vizează, în esență, același aspect: interpretarea dreptului Uniunii Europene prin raportare la Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul lipsei de opoziție la lăsarea lor neaplicată și, consecutiv, înlăturarea legii penale mai favorabile care prevede termene de prescripție mai scurte, toate cu desconsiderarea principiului legalității incriminării și a pedepselor și a regulii fundamentale mitior lex, aspecte de drept strict circumscrise aplicării legii la starea de fapt, apanajul instanțelor naționale per se.

Astfel, prin chiar modul de formulare a întrebărilor preliminare Ministerul Public tinde, în realitate, la obținerea unor îndrumări din partea Curții de la Luxemburg în soluționarea în concret a cauzelor de către instanțele naționale[23].

Aceasta deoarece lămuririle cerute Curții Europene de Justiție sunt circumscrise modului de aplicare în dreptul intern a hotărârilor instanței de contencios constituțional la speța concretă și efectele legii penale mai favorabile asupra răspunderii penale a inculpaților, chestiuni de drept care intră în marja de apreciere a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale, iar nu a instanței de contencios european, care, prin eventualele răspunsuri așteptate de Ministerul Public, ar fi pusă în situația de a soluționa chiar ea fondul litigiului național, ceea ce vădește inutilitatea trimiterilor preliminare solicitate de Ministerul Public pentru pronunțarea unei hotărâri de instanța națională.

3.5. Risc sistemic de impunitate

În egală măsură, cererile de această natură sunt inadmisibile și pentru faptul că, în dezacord cu susținerile parchetului, nu există un „risc sistemic de impunitate” ca urmare a aplicării Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și a Deciziei HP nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, strict prin aplicarea ca lege penală mai favorabilă numai a termenelor de prescripție generală.

O primă observație este aceea că noțiunea de „risc sistemic de impunitate“ nu este definită legal nici în legislația internă, nici în cea europeană sau internațională.

Acest concept a fost utilizat recent de CJUE în Hotărârea din 21 decembrie 2021, pronunțată în Cauza Euro Box Promotion și alții (C-357/19, C-379/19, C-811/19 și C-840/19), mai exact, în materia sancționării, prin mijloace de drept penal, a fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, atunci când anumite evenimente produse ar putea angaja imposibilitatea tragerii la răspundere penală.

Făcând referire la acest element subsumat răspunderii penale – caracterul punitiv/punitatea – „riscul sistemic de impunitate“ se leagă indisolubil de regula fundamentală ce guvernează procesul penal, respectiv anterior referitul principiu al legalității incriminării și a pedepselor (art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene).

Drept urmare, aprecierile privitoare la existența acestui „risc sistemic de impunitate” nu pot face abstracție de comandamentul universal nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali, care, precum am arătat în secțiunile premergătoare, este în toate cazurile prevalent oricărui pericol de nepedepsire a unor fapte îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În această situație, în edificiul argumentativ al opiniei pe care o afirmăm un loc însemnat îl ocupă ideea degajată de chintesența considerentelor Hotărârii din data de 14.10.2021 a CJUE, pronunțată în Cauza C-360/20.

In concreto, în Cauza C-360/20 o instanță națională română, Tribunalul Argeș, Secția penală, a întrebat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în esență, „dacă principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune unei instanțe naționale să dea dispozițiilor dreptului național o interpretare conformă cu obligațiile care decurg din articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE citit în lumina articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Convenția PIF”.

Printre altele, instanța europeană a subliniat în această hotărâre că ,,Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune unei instanțe naționale să dea dispozițiilor dreptului național o interpretare conformă cu obligațiile care decurg din articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE citit în lumina articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995, cu condiția ca o astfel de interpretare să nu determine o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și a pedepselor.” (s.a.)

Remarcăm că, asemeni Hotărârii pronunțate în Cauza Taricco II, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a accentuat din nou că supremația dreptului Uniunii nu poate aduce atingere în nicio ipostază principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum acesta a fost implementat și normat în dreptul intern în toate aspectele specifice incriminării faptelor penale și sancționării persoanelor acuzate de comiterea acestora.

Edificatoare în acest sens sunt considerentele Hotărârii pronunțate în Cauza C-360/20, potrivit cu care „În sfârșit, procedând la o interpretare conformă a dispozițiilor naționale, instanța de trimitere va trebui de asemenea să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor vizate sunt respectate și să împiedice ca acestora din urmă să li se aplice sancțiuni pe care le-ar fi evitat dacă aceste dispoziții de drept național ar fi fost aplicate, în conformitate cu obligațiile care decurg din principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor în dreptul penal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco şi alţii, C-105/14. EU:C:2015:555, punctul 53)” (par. 38 al Hotărârii), iar „Astfel, dacă instanța națională ar ajunge să considere că o interpretare conformă a dispozițiilor naționale contravine principiului legalității infracțiunilor și a pedepselor, ea nu ar fi ținută să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii. Legiuitorul național este cel căruia îi revine în acest caz obligația de a lua măsurile necesare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17. EU:C:2017:936, punctul 61, precum și jurisprudența citată)” (par. 39 al Hotărârii).

Reiese din statuările Curții de la Luxemburg din Hotărârile pronunțate în cauza referită mai sus, dar și în Cauza Taricco II că, în toate cazurile, orice risc de impunitate intervenit ca urmare a unei reglementări naționale nu poate înlătura de la aplicare această reglementare internă, chiar dacă ea este contrarie dreptului Uniunii Europene, dacă prin excluderea reglementării s-ar încălca principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor, exact ipoteza care ar interveni dacă s-ar înlătura legea mai favorabilă privitoare la prescripție, incluzând impunitatea generată de intervenția acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale.

În acest sens, după cum bine remarca reputatul profesor Helmut Satzger, specialist în dreptul Uniunii Europene, este reliefant că „prin hotărârea pronunțată în Cauza Taricco 2, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a acceptat prioritatea (primatul) identității constituționale naționale peste obligația generală de loialitate, astfel cum a fost elaborată în cauza „Porumbul Grecesc” („Greek Maize”, cauza C- 66/88, hotărârea din 21 septembrie 1989), recunoscând și principiul minimei intervenții a dreptului penal (subsidiarității).”[24].

În condiții precum cele în discuție în cauzele pendinte, în care identitatea constituțională națională include prescripția răspunderii penale și regimul acesteia în domeniul legalității incriminării și pedepselor, aceasta va prevala în fața oricărui „risc de impunitate” în materia infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, consecință asumată expressis verbis de instanța de contencios european.

Adăugând și argumentul că din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza Taricco 2, Cauza C-42/17, M.A.S. și M.B., hotărârea din 5 decembrie 2017) nu reiese imperativul reglementării unor termene de prescripție a răspunderii penale mai lungi de 5 ani, „riscul sistemic de impunitate” clamat de Ministerul Public nu este unul de interes.

Mai mult, în Hotărârea pronunțată în Cauza Taricco II a subliniat Curtea de Justiție a Uniunii Europene că „„legiuitorul național are sarcina de a se asigura că regimul național de prescripție în materie penală… nu este mai sever pentru inculpați în cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză decât în cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii” (par. 41 al Hotărârii), de unde rezultă că protecția intereselor financiare ale UE se consideră satisfăcută atunci când legea națională prevede termene de prescripție egale pentru infracțiunile ce aduc atingere intereselor naționale și infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

De altfel, chiar prevederile alineatului 2 al art. 325 din TFUE stipulează că„Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare.”, de unde rezultă a fortiori că un regim al prescripției răspunderii penale nediscriminatoriu între faptele care aduc atingere intereselor financiare ale UE și faptele care vatămă intereselor financiare naționale este unul conform dispoziției comunitare referite.

Câtă vreme legea penală mai favorabilă în vigoare în plan național în perioada 25.06.2018-30.05.2022 nu generează un regim diferit al prescripției răspunderii penale între infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale UE față de celelalte fapte incriminate de legea penală, devine irelevant contextual invocatul „risc sistemic de impunitate”, acesta prezentând interes pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene exclusiv atunci când este prezent discriminatoriu în cazul infracțiunilor avute în vedere de art. 325 TFUE.

Ergo, cererile Ministerului Public nu răspund necesității de obținere a unor lămuriri efective și concluzive din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, întemeindu-se pe premisa greșită a existenței unui „risc sistemic de impunitate”, care, chiar prezent de ar fi, este subsidiar și subordonat principiului legalității incriminării și a pedepsei, consacrat chiar de legislația comunitară prin art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și nu contravine standardelor de protecție a intereselor financiare ale Uniunii Europene.

3.6. Pierderea exercițiului acțiunii penale

Nu în ultimul rând, demersul Ministerul Public este inadmisibil din perspectivă procedurală în cauzele penale în care a intervenit prescripția răspunderii penale, titularul acțiunii penale neavând posibilitatea legală de a o mai exercita și, consecutiv, de a formula cereri care, prin natura lor, țin de însăși realizarea acțiunii penale.

Aceasta întrucât, în speță, Ministerul Public a pierdut dreptul de a exercita acțiunea penală, odată intervenită prescripția răspunderii penale care, potrivit art. 16 alin. 1 lit. f) teza a II-a Cod procedură penală lipsește de obiect acțiunea penală.

Indubitabil, prescripția răspunderii penale constituie un caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale, conducând la stingerea acesteia și la înlăturarea răspunderii penale, iar odată intervenită prescripția răspunderii penale procurorul nu mai poate îndeplini activ atribuția prevăzută de art. 55 alin. 3 lit. c) Cod procedură penală – de a exercita acțiunea penală, atribuție care „înseamnă efectuarea în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acțiunii prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care potrivit funcției dinamice a acestei acțiuni servesc la propulsarea activității procesuale și la realizarea scopului procesului penal.“[25]

Întrucât exercitarea acțiunii penale se realizează, în esență, prin emiterea rechizitoriului, prin susținerea învinuirii în fața instanței de judecată, prin participarea la administrarea probelor, prin concluziile orale de condamnare a inculpatului, prin exercitarea căilor de atac[26], în cursul judecății, o atare operațiune se concretizează în formularea de cereri, invocarea de excepții, punerea de concluzii (art. 363 alin. 2 Cod procedură penală), pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, acesta reprezentând, potrivit art. 14 alin. 1 Cod procedură penală, obiectul acțiunii penale.

Pentru a produce efectele pe care le presupune funcția sa procesuală – de a dinamiza procesul penal, de a declanșa și propulsa desfășurarea activității procesuale[27] – acțiunea penală trebuie să aibă aptitudinea funcțională de a genera aceste consecințe.

Or, atâta timp cât printre cauzele care determină excluderea sau înlăturarea aptitudinii funcționale a acțiunii penale art. 16 alin. 1 lit. f) teza a II-a Cod procedură penală prevede prescripția răspunderii penale, intervenția acesteia constituie un obstacol în calea continuării activității procesuale, acțiunea devenind lipsită de aptitudine funcțională, ea stingându-se ope legis, iar statul, ca titular al acțiunii penale, nu mai are exercițiul acesteia.

De altfel, într-o formulă de redactare imperativă, art. 363 alin. 4 Cod procedură penală dispune: “Când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acțiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.“ (s.a.).

Reiese că dreptul de apreciere al procurorului și intervenția sa în desfășurarea judecății în care acțiunea penală devine inaptă funcțional se limitează, în latura penală, exclusiv la formularea de concluzii de achitare ori, precum în cazul expus, de încetare a procesului penal.

De vreme ce, prin chiar cererile formulate, Ministerul Public pornește de la premisa incidenței prescripției răspunerii penale, este mai mult decât paradoxal ca prin cererea de sesizare a CJUE procurorul să urmărească tocmai înlăturarea prescripției (adică împiedicarea aplicării legii!), fiind într-o veritabilă ipoteză de contradictio in adjecto.

Afirmăm aceasta deoarece cererile de sesizare a CJUE sunt formulate în considerarea exercitării acțiunii penale, acțiune care însă este lipsită de capacitatea necesară folosirii (de aptitudine funcțională), fiind împiedicată ex lege exercitarea acesteia în continuare de către procuror, rațiune pentru care întreprinderea unui demers prin care se tinde la înlăturarea prescripției și, implicit, la exercitarea unei acțiuni penale lipsite de obiectiv, este unul pe care legea nu doar că nu îl îngăduie, ci chiar îl interzice implicit, ceea ce conduce la concluzia inadmisibilității unor asemenea cereri.

4. Concluzii

Față de argumentele expuse supra concluzia este că cererile Ministerului Public de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru lămurirea chestiunii aplicării legii penale naționale în materie de prescripție sunt (i) unele în mod repetate străine de sfera de incidență a art. 325 TFUE, (ii) inadmisibile în considerarea faptului că anterior Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat deja dispozițiile comunitare în materia specifică a prescripției răspunderii penale, (iii) redundante în contextul în care normativul intern privitor la prescripția răspunderii penale este conform dreptului comunitar, (iv) de natură a substitui instanța națională cu cea europeană în soluționarea pe fond a cauzei, (v) întemeiate pe un iluzoriu „risc de impunitate”, subsumat în orice caz legalității incriminării și a pedepsei și (vi) antinomice cu rolul procesual al procurorului în cauzele în care a intervenit prescripția, ca și cauză de încetare a procesului penal, motive pentru care soluția legală este de respingere a acestora drept inadmisibile.

De notat că, în sensul inadmisibilității unor asemenea cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o serie de întrebări preliminare care, într-un număr ridicat de dosare, au un conținut identic, s-au pronunțat mai multe instanțe naționale[28], în ultima perioadă.

Mai mult, chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a atenuat, pe cale jurisprudențială, forța obligatorie a paragrafului 3 al art. 267 TUFE privitor la cazurile și condițiile de sesizare a instanței europene, apreciind că obligația instituită pe această cale nu este un absolută, nefiind necesară o sesizare dacă „(…) există deja o jurisprudență consacrată în materie sau dacă maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile”[29].

Întrucât ubi eadem ratio, ibi eadem ius, împrejurarea că în jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene chestiunile care formează obiectul întrebărilor formulate de Ministerul Public au primit un răspuns recurent în sensul prevalenței față de dreptul comunitar a dreptului național care consacră un regim mai favorabil din perspectiva legalității incriminării și pedepselor face nu doar ca sesizarea instanței comunitare să fie inutilă, dar chiar relevă modalitatea adecvată de interpretare a normelor incidente în sensul antereferit.

Față de cele ce precedă, considerăm că se impune respingerea cererilor se sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulate în mod repetat de Ministerul Public, ca inadmisibile.

Pe de altă parte, după cum se reține și în Decizia nr. 2/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii în materie civilă[30], “ (…) dacă CJUE ar fi sesizată a doua oară cu aceeași chestiune, s-ar ajunge la situația ca instanța europeană să fie solicitată în mod redundant, fără a se obține un rezultat suplimentar. (…).“

În fine, opinăm că argumentele înfățișate supra ar putea reprezenta temeiuri de respingere de către CJUE a cererilor aflate deja pe rolul instanței europene.

5. Situația cererilor de suspendare a cauzelor penale similare celor în care a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene, întemeiate pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1¹ Cod procedură civilă.

Se remarcă, totodată, în practica judiciară formularea de către Ministerul Public a unor cereri de suspendare a judecății în cauze penale similare până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sesizărilor formulate de Curtea de Apel Brașov prin Încheierile pronunțate în Dosarele nr. 1866/62/2018, 1834/62/2018, precum și în dosarul nr. 314/64/2022, solicitări pe care le apreciem drept nelegale, întrucât se află în conflict cu normativul procesual penal care ordonează cazurile și condițiile de suspendare a judecării cauzei penale.

Privitor la nelegalitatea cererilor de suspendare, apreciem că în materie procesual penală nu este posibilă suspendarea judecării cauzei pentru motivul care ține de sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene într-o cauză similară cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene, normativul incident neprevăzând o asemenea cauză de suspendare și nefiind aplicabil cazul de suspendare prevăzut de art. art. 413 alin. (1) pct. 1¹ Cod procedură civilă.

Astfel, cazurile de suspendare a judecății, ca fază a procesului penal, sunt expres și limitativ prevăzute de art. 51, art. 367, art. 368 și art. 476 Cod procedură penală, ele privind imposibilitatea inculpatului de a participa la judecată ca urmare a unei boli grave (art. 367 alin. (1) Cod procedură penală), desfășurarea unei proceduri de mediere (art. 367 alin. (3) Cod procedură penală) ori în cazul în care se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală (art. 368 alin. (1) Cod procedură penală), în cazul conflictului pozitiv de competență (art. 51 Cod procedură penală), precum și în cazul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru rezolvarea unei chestiuni de drept (art. 476 Cod procedură penală).

Acestor cazuri conținute de Codul de procedură penală li se adaugă cel prevăzut de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009[31] privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, care prevede că „În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.”

Din raportarea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009 la dispozițiile alineatelor (1) și (2) ale aceluiași articol, rezultă că este facultativă suspendarea judecății atunci când în acea cauză instanța solicită Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză (art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009), respectiv că este obligatorie suspendarea judecății când cererea de această natură este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009).

Reiese din aceste prevederi ale Legii nr. 340/2009 că suspendarea judecății, fie ea facultativă sau obligatorie, poate opera exclusiv în cauza în care a fost formulată trimiterea preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, actul normativ referit necuprinzând vreo dispoziție cu privire la posibilitatea suspendării judecății pentru motivul formulării unei cereri de această natură într-o altă cauză similară.

Concluzia care se impune, cu forța evidenței, este că normativul procesual penal și legea specială direct aplicabilă în cauzele penale nu prevăd vreun caz de suspendare a judecării cauzei penale pentru motivul formulării într-o altă cauză a unei cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, context legislativ în care apare ca nepermisă de lege suspendarea judecății pentru motivul că o altă instanță a dispus sesizarea Curții de la Luxemburg cu privire la întrebări preliminare care țin de compatibilitatea cu dreptul Uniunii Europene a regimului juridic al prescripției răspunderii penale, astfel cum a fost configurat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018[32] și nr. 358/2022[33], respectiv prin Decizia a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 67/2022[34].

Cu toate acestea, Ministerul Public, în mod nefondat, a apreciat în cererile formulate că ar fi aplicabile prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1¹Cod procedură civilă, cu denumirea marginală „Suspendarea facultativă”, potrivit cărora „Instanța poate suspenda judecata: (…) când într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.”.

În opinia noastră aceste dispoziții ale legii formale civile nu sunt aplicabile în procesul penal, pentru argumentele prezentate în continuare.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) Cod procedură civilă: „(…) dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.”, de unde rezultă că, Codul de procedură civilă constituie legea formală comună, aplicându-se în orice materie, inclusiv „în materie penală, pentru aspecte nereglementate în mod expres de Codul de procedură penală”[35].

Însă, după cum prevede expressis verbis teza finală a art. 2 alin. (2) Cod procedură civilă, aplicabilitatea în materie procesual penală a dispozițiilor Codului de procedură civilă este condiționată de compatibilitatea cu normele procesual penale.

Or, normativul procesual penal prevede cazuri specifice de suspendare a judecării cauzei penale, derogatorii de la cele prevăzute de normativul procesual civil și care, prin conținutul și natura lor, nu sunt compatibile cu cele prevăzute de legea civilă.

Dovadă în acest sens constituie simpla analizare a cazurilor de suspendare obligatorie ori facultativă a judecării cauzelor civile, care cuprind ipoteze precum „suspendarea voluntară” (art. 411 Cod procedură civilă), „încetarea funcției tutorelui sau curatorului” (art. 412 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă), „deschiderea procedurii insolvenței” (art. 412 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă) ori „când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea” (art. 413 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă), situații care în mod firesc sunt specifice judecății civile și nu sunt compatibile cu un proces penal.

În același registru se înscrie și cazul de suspendare invocat de Ministerul Public, respectiv cel prevăzut de art. 412 alin. 1 pct. 1¹ Cod procedură civilă (introdus prin Legea nr. 310/2018), prin însăși situația premisă enunțată, respectiv sesizarea CJUE „într-o cauză similară”, demonstrându-se incompatibilitatea cazului cu specificul procesului penal.

Aceasta întrucât procesul penal este mai amplu caracterizat prin celeritate și judecarea cauzei într-un termen rezonabil, exigențe incompatibile cu posibilitatea suspendării judecării unei cauze pentru rezolvarea unei alte cauze penale, îndeosebi pentru perioade îndelungate, specifice soluționării sesizărilor de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Sequitur, suspendarea judecării cauzelor penale similare pentru motivul formulării unei sesizări a CJUE într-o altă cauză penală nu este adecvată fizionomiei procedurii penale, iar dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă un asemenea caz de suspendare facultativă a procesului penal, ar fi putut să îl prevadă, fie în Codul de procedură penală, fie în Legea nr. 340/2009, ceea ce nu a făcut.

În același sens cu tezele enunțate supra s-a statuat în practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție[36] că „Pentru ca dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1¹Cod procedură civilă să fie aplicabile în cadrul unui proces penal este necesar ca situația ce ar impune suspendarea să fie compatibilă cu dispozițiile procesual penale și Codul de procedură penală să nu cuprindă reglementari în materie.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători reține că instituția suspendării este reglementată în Codul de procedură penală., cazurile de suspendare fiind expres și limitativ reglementate de dispoziţiile art. 367.

Ca atare, dispozițiile art. 413 alin. (1) pct.1¹Cod procedură civilă care institute cazuri de suspendare facultativă a judecății sunt incompatibile cu fizionomia procesului penal. De altfel, dispozițiile enunțate relevă intenția legiuitorului ca în procesul penal, suspendarea judecații să nu se producă decât în cazurile expres prevăzute, tocmai pentru a se evita tergiversarea soluționării cauzei.”.

Suplimentar, facem din nou trimitere la considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii nr. 2/2022[37], în care se arată că: “Este indiscutabil că acest temei de suspendare facultativă a judecății are în vedere existența unor „chestiuni prejudiciale„, a căror soluționare ar putea avea o influență determinantă asupra rezolvării cauzei. Situația premisă este aceea a existenței în paralel a unui alt litigiu, de a cărui soluționare depinde existența sau inexistența unui drept subiectiv civil (lato sensu), rațiunea pentru care a fost instituită posibilitatea suspendării constând în evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii, ceea ce ar genera o anomalie a raporturilor juridice dintre părțile aflate în proces.“ (s.a.)

Or, în cauzele penale în care se solicită suspendarea facultativă a judecății în baza art. 413 alin. (1) pct.1¹Cod procedură civilă ipoteza este diferită, neexistând un raport de interdependență între cauza a cărei suspendare se solicită și cauza care formează obiectul procesului în care a fost sesizată CJUE.

Concluzia care se impune este că, cererile Ministerului Public de suspendare a judecării cauzelor penale similare sunt unele inadmisibile, nefiind prevăzut în normativul aplicabil procesului penal și compatibil cu specificul acestuia vreun caz de suspendare care privește sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară într-o altă cauză.

[1] Publicată în M. of. nr. 518 din 25.06.2018.
[2] Publicată în M. of. nr. 565 din 09.06.2022.
[3] Publicată în M. of. nr. 1141 din 28.11.2022.
[4] Disponibil aici.
[5] A se vedea B. Andreșan-Grigoriu, Procedura hotărârilor preliminare, Ed. Hamangiu, 2010, p. 228 și urm.
[6] A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală (vol. 1), Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 44.
[7] Idem
[8] CJUE, Hotărârea din Cauza Kolev și alții, pronunțată la 05.06.2018.
[9] Traducerea redactorului din limba franceză, Behzad Mashali, Analyse de la corrélation entre grande corruption perçue et petite corruption dans le pays en developpement: étude de cas de l’Iran, p. 831, aici.
[10] Idem, p. 838.
[11] Disponibil aici.
[12] A se vedea – Î.C.C.J.- Completul de 5 Judecători, Decizia penală nr. 85/2022, nepublicată.
[13] RAPORTUL MCV din 22.11.2022 – aici – fila 31.
[14] Publicată în M.of. nr. 1083 din 20.12.2018.
[15] Pentru explicații a se vedea C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Ediția 2, p.700-701 și p. 814-815.
[16] V. Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penale, Editura Academiei RSR, București, 1969, vol. 1, p. 38.
[17] G. Antoniu, T. Toader și colaboratorii, Explicațiile Noului Cod penal, Editura Universul Juridic, București, 2015, vol. 1, p. 51.
[18] A se vedea – Încheierea din 01.11.2022, dată în dosarul nr. 3555/109/2015 de Tribunalul Argeș – secția penală (nepublicată).
[19] Ibidem.
[20] A se vedea Hotărârea CJUE din 6 octombrie 1982, pronunțată în Cauza 283/81.
[21] A se vedea – Încheierea din 01.11.2022, dată în dosarul nr. 3555/109/2015 de Tribunalul Argeș – secția penală (nepublicată).
[22] Idem.
[23] A se vedea, în același sens: Decizia penală nr. 1560 A/06.12.2022 A Curții de Apel București – secția I-a penală; Încheierea din 17.11.2022, dată de Tribunalul București – secția I-a penală, în dosarul nr.15.635/3/2022 (nepublicate).
[24] H. Satzger – Internationales und Europäisches Strafrecht, ediţia a 8-a, 2018, p. 9 și 10.
[25] Vintilă Dongoroz, colectiv – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei R.S.R., București, 1975, p.64.
[26] Grigore Theodoru – Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p.173.
[27] Vintilă Dongoroz, colectiv, op. cit. , p.65.
[28] A se vedea – Încheierea din 01.11.2022, dată în dosarul nr. 3555/109/2015 de Tribunalul Argeș – secția penală, Decizia penală nr. 1560 A/06.12.2022 A Curții de Apel București – secția I-a penală; Încheierea din 17.11.2022, dată de Tribunalul București – secția I-a penală, în dosarul nr.15.635/3/2022; Încheiere din 09.11.2022, dată de Î.C.C.J- Completul de 5 judecători, în dosarul 3190/1/2019 (nepublicate).
[29] Disponibil aici.
[30] Publicată în M.of. nr. 256 din 16 martie 2022.
[31] Publicată în M. of. nr. 786 din 18.11.2009.
[32] Publicată în M. of. nr. 518 din 25.06.2018.
[33] Publicată în M. of. nr. 565 din 09.06.2022.
[34] Publicată în M. of. nr. 1141 din 28.11.2022.
[35] G. Boroi, coordonator, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 4.
[36] ÎCCJ, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 91 din 22.06.2020, nepublicată.
[37] Publicată în M. of. nr. 256 din 16.03.2022

Av. Dan Lupașcu
Av. Dominic Pop