În fiecare an, în Săptămâna Mare, cea a Patimilor și Învierii Domnului caut, în continuarea preocupărilor începute în urmă cu decenii, să întregesc cercetările și să clarific noi aspecte ale celui mai important proces din istorie, capital pentru întreaga omenire: cel al lui Iisus din Nazaret! Prin lucrările publicate până acum am prefigurat un fel de cadru general al problemei și am încercat a lămuri elementele principale ale demersului judiciar de acum aproape 2000 de ani, conform documentelor și informațiilor existente la un moment dat, dar ca orice eveniment extraordinar întemeietor, cu atât mai mult unul aflat la intersecția divinului cu umanul, cunoașterea și trăirea sa nu vor fi niciodată depline și definitive. Fiecare dintre noi și mai ales generație după generație îi vor descoperi înțelesuri și semnificații proprii, vor adăuga secvențe cuvenite, vor încerca sentimente profunde și vor spera că au ajuns cât mai aproape de misterele sale. Cu aceleași simțăminte încerc, și prin însemnările de față, să-mi împlinesc menirea și să răspund chemării de a adăuga noi mărturisiri la dosarul judiciar cristic.
1. Să reamintim mai întâi și înainte de toate că procesul lui Iisus e și un eveniment istoric indiscutabil, asupra căruia cercetătorii interesați dispun mai tot timpul de noi și relevante elemente pentru a-i înțelege mizele și lumina resorturile ascunse. Desfășurarea sa lasă puțin loc la incertitudini. Trama aferentă ne e prezentată mai ales de Evanghelia unui excepțional martor ocular, Ioan, și mai puțin de sinoptici (Matei, Marcu și Luca) care nu poartă aceeași proximitate cu istoria. Tot mai multe date, precum cele furnizate recent de Richard Bauckham, profesor emerit la Universitatea Sr. Andrews din Scoția, atestă că acesta era cu adevărat un discipol secret al lui Iisus, membru al înaltului sacerdoțiu al Ierusalimului, care a numit-o pe Maria ca mamă și a primit-o în căminul său, și nu cum îl acredita o legendă tardivă din secolul al II-lea ca apostolul Ioan, unul din cei Doisprezece, pescar de pe lacul Genesareth, fără îndoială martirizat, spre anul 44, împreună cu fratele său Iacob. Referitor la contextul politico-religios, în special raporturile lui Pontiu Pilat cu marii preoți din Ierusalim, el rămâne fixat mai ales în scrierile lui Flavius Iosephus și cele ale lui Filon din Alexandria, cu mici nuanțări generate dintr-o mai strânsă corelare a surselor.
2. O corectură pare a se impune în privința datei și anului la care a avut loc judecata. După sursele care la momentul respectiv mi s-au părut cele mai evidente, am considerat în edițiile de până acum ale lucrării că cel mai probabil a fost vorba de 7 aprilie 30. Noile aprecieri pornesc tot de la precizarea lui Ioan: Iisus a fost crucificat la 14 lui Nisan, care în acel an corespundea pregătirii sabatului și simultan a celei mari sărbători de pelerinaj a Pessah-ului (Paștele evreu), care celebrează exodul în afara Egiptului a poporului lui Dumnezeu, precum și începutul anului agricol.
Plecând de la aceste date, două momente numai, legate de calendarul astronomic al Paștilor, sunt posibile: 7 aprilie 30, lung timp reținut de mai mulți autori ca reper și 3 aprilie 33, judecat acum mai verosimil. Drept urmare, o reflecție asupra propovăduirii lui Iisus – mai lungă în timp decât ne sugerează sinopticii, la care s-ar mărgini la un an în loc de trei la cât se referă Ioan – precum și descoperirea din 1983, confirmată în 1992 de doi profesori de la Oxford, C.J. Humphreys și W.G. Waddington, a eclipsei parțiale de lună din seara inaugurală a Paștelui din anul 33 („luna roșiatică”, cea care avea să frapeze atâta pe Sfântul Petru în cuvântul său de la Rusalii atunci când se referă la profeția lui Joël privind „Ziua Domnului”, Soarele se schimba în tenebre și luna în sânge) fac să încline balanța de partea anului 33.
3. De la Anna, la Caiafa: complotul. Celebrul episod, transmis și răspândit peste veacuri cu valoare de sintagmă expresivă, a căpătat de-a lungul timpului diverse interpretări. Una dintre cele mai recente pornește de la ideea că la momentul istoric respectiv la Ierusalim, scribii și doctorii farisei păreau îngrijorați în mod deosebit de succesul „nazarineanului” provenit dintr-un clan davidic, revenit din exil spre sfârșitul secolului al II-lea î.e.n., care fondase în Galileia inferioară satul Nazara, astăzi Nazareth. După ocuparea cetății sfinte de către legiunile romane în 63 î.e.n., poporul evreuera în așteptarea febrilă a unui mesia chemat să devină liberatorul lui Israel. Or, Iisus devenit predicator itinerant care frapa poporul prin cuvintele sale profetice și făcând vindecări prodigioase, era, potrivit autorităților religioase, „un periculos impostor”. El nu respecta sabatul, încălca alte reguli considerate sfinte, vorbea despre sine ca Fiu al omului, se pretindea, în fine, a fi Dumnezeu. Învierea lui Lazăr în Betania a determinat primirea lui cu mare entuziasm de mulțimea venită în capitală pentru serbarea Paștilor și va declanșa o reacție fermă, soldată cu arestarea lui. Pentru a scăpa de el, scribi și alți lideri farisei se apropie de adversarii obișnuiți, saduceii (înalta societate a Ierusalimului, foarte conservatoare pe plan religios) și de marii preoți (arhierei), Iosif zis Caiafa în funcție și socrul său Anna, marele preot onorific, destituit în anul 15 de romani, dar rămas foarte activ. Amândoi nu uitaseră gestul provocator al lui Iisus din urmă cu 3 ani, la Paștile din anul 30, contra negustorilor din Templu, indispensabil economic acestuia. Ei erau instalați în mod obișnuit pe Muntele măslinilor unde puteau primi animale sacrificiale și de unde se procura singura monedă de folosit în Templu, shekel. Profitul din acest comerț legal se cuvenea Sinedriului, organul politico-religios al iudeilor. Or, în acel an, 30 e.n., Iisus, sosind din Galileea unde își începuse propovăduirea, avea să constate că negustorii și schimbătorii de bani încălcau regulile, în scopul ascuns de a deturna încasările spre buzunarele lor și mai ales spre cele ale marilor preoți.
Denunțând transformarea Casei Domnului într-una a tâlharilor, se amenințau direct și grav interesele financiare ale acestora. În cursul unei reuniuni secrete, despre care evanghelistul Ioan, apropiat de mediile sacerdotale ale orașului, este singurul care amintește, conjurații decid să-l aresteze pe nazaritean și să îl predea puterii romane spre completă eliminare. „Dacă-L lăsăm așa, spuneau ei, toți vor crede în El, și vor veni romani și ne vor lua țara și neamul” (Ioan, 11, 48). „Nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” zice Caiafa. „Deci, din ziua aceea, explică evanghelistul, s-au hotărât ca să-L ucidă” (Ioan, 11, 53). Era, așadar, cel mai bine să se debaraseze de acest preocupant descendent al lui David, care atrăgea mulțimile din ce în ce mai mult, decât să atace micul grup al discipolilor săi și în acest mod să amplifice zarva, cu riscul de a se generaliza și transforma în tulburări majore. Odată el arestat și executat, aceștia se dispersau rapid și totul se liniștea. Printre opozanții la această decizie a fost probabil Iosif din Arimateea (discipol secret al lui Iisus) și Nicodem.
4. Arestarea. Prinzând de veste că marii preoți și cărturarii căutau să pună mâna pe el și judecând „că ceasul său nu venise (încă)”, Iisus s-a refugiat la Efraim la 30 km nord de Ierusalim, într-o zonă aproape de deșert și nu va reveni în Betania decât cu 6 zile înainte de Paști, respectiv la 8 Nisan (28 martie 33). În acea seară va lua cina la Simon unde va primi pe Maria, sora lui Lazăr și pe Marta, prima ungându-i picioarele cu „nard curat, de mare preț” (Ioan, 12, 2-3). Informați de venirea sa în localitate, unde era prezent și Lazăr cel înviat, marii preoți decid să ducă la moarte pe acest om, sursa întregii agitații, dar mai ales a problemei religioase pe care o genera.
E posibil ca angoasa lui Iisus, pe care sinopticii o situează în grădina măslinilor din Getsemani, să se fi trăit în realitate înainte de Cina cea de taină, cum ne arată Ioan (12, 27). În orice caz, în urma acestei ultime mese, joi seara va celebra un fel de Pași anticipat, anunțând ofranda iminentă a propriei cărni și a propriului sânge, împărțind pâine azimă și ridicând cupa binecuvântării, în timp ce regulile în vigoare nu mai permiteau de multă vreme sacrificiile în casele private. Iisus va muri, așadar, vineri seara, la momentul în care, în Templu, Caiafa, acoperit cu o capă bleu, sacrifica pe altarul cu focul arzând primul miel pascal. În seara de joi, cu complicitatea lui Iuda, unul din cei doisprezece apostoli, Iisus va fi prins în grădina măslinilor, nu de către romani, care nu erau la curent cu problema, ci de Ionathan, fiul lui Anna, comandantul miliției (slujitorilor) Templului și oamenii de casă ai marelui preot onorific. Atunci Petru va tăia urechea lui Malchus, șeful echipei trimise a-l captura, a cărui apartenență instituțională ne indică factorul implicat în respectivul act.
5. Falsul proces iudeu. După prindere, Iisus va fi condus mai întâi la Anna, într-o frumoasă casă patriciană situată cel mai probabil în cartierul preoților, explorat în ultimii ani de către arheologi. Aici, așa cum ne relatează același evanghelist Ioan care era prezent, a fost întrebat despre discipolii și învățătura sa. În timpul acestei ședințe nocturne, care nu poate fi considerată un proces în adevăratul sens al cuvântului, va fi victima primelor ultraje. „Și au scuipat pe obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dau palme” (Matei, 26, 67). O atare întrunire informală, ținută probabil în prezența câtorva ierarhi saducei și farisei, a fost considerată de sinoptici, mai puțin de Ioan, reuniunea solemnă a Sanhedrinului, în timp ce se știa azi că, după textele evreiești era interzis a se reuni cei 71 de membri ai înaltului consiliu în preajma unei mari sărbători și mai ales în plină noapte. Conjurații urmăreau să-l livreze pe Iisus cât mai repede posibil prefectului roman Pontiu Pilat, prezent de câteva zile numai la Ierusalim și care singur deținea dreptul de viață și de moarte (jus gladii) asupra condamnaților. Având în vedere scopul căutat – crucificarea rapidă și spectaculoasă a galileanului – lansarea într-un proces după procedură și cărțile sfinte apărea pentru ei o pură și imprudentă nebunie. Aceasta ar fi însemnat în cele din urmă îndeplinirea a o serie de acte care ar fi întârziat luni de zile deznodământul complicatei și tensionatei chestiuni.
După cum nu abandonăm pe deplin nici teza exprimată în lucrare a unei tentative de eliminare prin înscenarea unui linșaj colectiv care, nereușită, a trebuit să fie continuată prin trimiterea la judecata romană.
6. Prefectul Pilat. A doua zi, vineri, dimineața devreme, arestatul a fost trimis, însoțit de un grup de iudei (slujitori și arhierei) din care făcea parte și un retor, în fața prefectului-judecător Pilat, constituit în tribunal instalat în fața Palatului lui Irod cel Mare, reședința sa oficială atunci când venea la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători ale evreilor. Prezența lui în orașul sfânt era justificată prin grija de a menține ordinea, întrucât acesta ajungea de la circa 35.000 de locuitori, la peste 120.000 după împrejurări. Palestina fusese cucerită în secolul I înaintea erei noastre de romani; aceștia delegaseră la începuturi autoritatea lor unuia dintre clienții Romei, Irod cel Mare, un idumean aparținător al unei familii ce se convertise la iudaism, pe care îl aleseseră ca rege. Inspirat și harnic constructor acesta va realiza o multitudine de monumente și mai ales un nou Templu, dar va rămâne în istorie și drept un tiran megaloman, crud și răzbunător. La momentul ce ne interesează și în contextul dat, o parte a puterii regale era exercitată de cei doi fii ai săi, tetrarhii Irod Antipa pentru Galilea și Irod Filip în teritoriile din nord-est, respectiv Golan. Dimpotrivă, în provinciile din centru și sud – Samaria, Iudeea și Idumeia – și în special la Ierusalim, administrația era direct în mâinile prefectului roman. Această ocupație impunea o colaborare cu autoritățile religioase, care controlau economia și mai ales armătura politico-religioasă a țării, formată din 7200 de preoți și 9600 de leviți ai Templului, în timp ce trupele romane nu numărau decât 3000 de oameni, din care 600 cantonați în fortăreața Antonia. Așadar, prea puțini spre a putea reacționa cu eficiență în caz de tulburări grave, de anvergură în cadrul unei populații pasional atașată religiei părinților săi și independenței colective și mai mult, și înfierbântată de atmosfera marii sărbători religioase. Iată de ce, deopotrivă, prefectul Pilat și marii preoți se acomodaseră perfect acestui sistem colaboraționist, susținându-se reciproc la putere.
Pontiu Pilat, prefect (și nu procurator cum e adesea numit pe baza unui text al lui Tacit, funcție introdusă aici abia în anul 42 e.n.) al Iudeei între 26 și 36, căsătorit cu Claudia Procula, nepoată a lui Augustus, era cavaler (aparținător al ordinului ecvestru). Autorii evrei antici, Flavius Iosef și Filon din Alexandria, îl prezintă precum un om ciudat, crud și brutal. Așa se face că nu-și iubea administrații și mai ales religia lor exclusivistă și complicată. Își datora numirea în post lui Sejanus, șeful gărzilor pretoriene, la rându-i agresiv cu regiunile ocupate. Executarea acestuia din urmă, în anul 31, la ordinul împăratului Tiberius pentru motiv de trădare îi slăbise masiv poziția în structura imperială, mai ales că săvârșise trei mari erori în raporturile cu evreii ce avuseseră ecouri și la curtea imperială. În 26 ori 27 introdusese în Ierusalim însemnele purtând efigia cezarului, ceea ce generase o revoltă masivă a iudeilor ai căror lideri, după 5 zile de proteste, fuseseră duși pe hipodromul din Cezareea și amenințați cu executarea. Dar aceștia s-au manifestat atât de determinați a muri ca martiri pentru crezul lor încât l-au făcut în cele din urmă să renunțe la demers și a retras însemnele provocatoare. Puțin mai târziu, în scopul de a finanța construcția unui apeduct de circa 20 km, a făcut apel și la tezaurul sacru al Templului. În fața protestelor violente ale iudeilor, soldații săi au bătut în retragere după confruntări soldate cu 2 morți și răniți. În fine, în 32, un an mai înainte de procesul lui Iisus, introdusese noaptea în Ierusalim scuturile din aur cu inscripții de glorie ale împăratului, ceea ce a generat noi tulburări. Pilat s-a dorit a rămâne ferm, dar la plângerea celor patru fii ai lui Irod cel Mare, printre care și Irod Antipa, la împărăție, Tiberius avea să trimită prefectului său o scrisoare de mustrare. (Pentru detalii asupra acestui episod istoric se poate recurge la lectura lucrării noastre Pilat din Pont judecătorul lui Iisus).
7. Sentința. În atingerea scopului lor marii preoți – foști și în funcție – Anna și Caiafa l-au denunțat pe Iisus ca un agitator nazarinean, aspirant la un mesianism politic contra romanilor. Trimițând în judecată pe descendentul legitim al regelui David, ei considerau a face un act de bună colaborare cu ocupantul roman. Dar Pilat nu s-a lăsat păcălit de stratagemă. El și-a dat repede seama că prizonierul nu era un revoltat periculos așa cum îi era prezentat, ci, fără îndoială, un iluminat, fără a prezenta un pericol real pentru Roma, fiind vorba de o simplă afacere religioasă locală. Așadar, se simțea manipulat, ceea ce îi displăcea profund. Din această perspectivă se poate aprecia că a hotărât să-l elibereze pe Iisus nu din compasiune (nu-i sta în caracter!), ci pentru a-i umili pe marii preoți și pe iudei, în general, și a-și manifesta și în acest fel disprețul lui. O atare tensiune personală, adesea neglijată de istorici, s-ar fi putut foarte bine afla în centrul procesului, cu atât mai mult cu cât soția sa, Claudia, avusese un vis și îl sfătuise de a nu-i face nimic „Dreptului aceluia” (Matei, 27, 19). Superstițios și temperamental, prefectul se menținea pe pozițiile sale. De aici și surprinzătorul dialog cu Iisus pe care nu-l cunoștea, în interiorul fostului palat al lui Irod cel Mare și pe care ni-l relatează Ioan: „Tu ești regele iudeilor?… Ce ai făcut?… Împărăția Mea nu este din lumea aceasta…” (Ioan, 18, 33-37); apoi în exterior cu marii preoți și partizanii lor care nu voiau să se pângărească în preajma sărbătorilor intrând în clădire: „Eu nu găsesc în el nici o vină” (Ioan, 18, 38). În orice caz, aflat într-o situație inconfortabilă, va profita de faptul că acuzatul era galilean pentru a-l trimite tetrarhului Irod Antipa, prezent în oraș cu ocazia sărbătorilor sfinte, care, la rându-i, îl va retrimite prefectului fără a se pronunța în vreun fel din cauza tăcerii prizonierului (Luca 23, 6-11, episod care nu e reluat de Ioan). Această întâlnire dintre Pilat din Pont, prefectul roman al Iudeei și Iisus din Nazareth, cel care va deveni Mântuitorul Creștinilor, reprezintă încă un mare mister care își așteaptă dezlegarea!
În orice caz motivele condamnării lui Iisus comportă încă discuții. Evangheliștii insistă asupra responsabilității autorităților evreiești, respectiv a celor a preoților Templului din Ierusalim; dimpotrivă, Pontiu Pilat nu ar fi dorit deloc să-l trimită la moarte, deoarece părea a i se forța mâna. Contextul redactării evangheliilor, aferent ultimelor decenii ale secolului I, nu e străin probabil de o atare prezentare a faptelor. Primii creștini erau atunci pe cale a se desprinde și detașa de iudaism. Ei căutau cu atât mai mult să se distingă de cei pe care revolta din 66-70, terminată cu distrugerea Templului din Ierusalim, afectaseră în mod considerabil reputația iudeilor pe lângă puterea romană. Tot așa, atunci când creștinismul se difuzează din ce în ce mai mult în afara leagănului său palestinian apare drept contraproductiv de a se opune frontal Romei. Aceasta poate explica de ce evangheliștii arată cu degetul pe evrei și îl absolvă în mare parte pe prefectul Iudeei de răspunderea sa în executarea lui Iisus. În același timp, să nu uităm că, totuși, numai Pilat putea să-l condamne pe Iisus la crucificare, așa încât a existat o anumită convergență de interese între el și autoritățile iudee. Motivele condamnării nu sunt atât de evidente. Pe de o parte, preoții Templului îi reproșau probabil lui Iisus statutul de Mesia pe care îl revendica. Fără îndoială, era privit ca un „fals profet”. Desigur, motivele strict religioase, care aparțineau în cele din urmă cauzelor interne iudaismului, nu erau suficiente spre a justifica o condamnare de către autoritățile romane. Putem astfel să ne imaginăm că arhiereii au căutat să pună accentul pe o dimensiune presupus politică a mesajului lui Iisus, în scopul de a obține condamnarea romană. „Împărăția lui Dumnezeu” pe care o propovăduia el putea fi prezentată ca implicând o punere în discuție a puterii romane și a atrage calificarea sa drept rebel. Spre a explica acesta, specialiștii insistă mai ales pe circumstanțele precise ale condamnării. La respectivul moment, pelerinii afluiau și populația orașului se multiplica de cel puțin trei ori. Autoritățile romane sunt tensionate, nervoase, temându-se de a fi depășite de situație; Iisus putea apărea deci ca un factor de destabilizare socială la un moment în care, pentru romani era esențial ca liniștea, calmul să domnească în cetate. La rândul lui, Pilat cunoștea firea irascibilă la probleme religioase a populației locale și nu avea niciun motiv să riște generarea unui nou conflict cu tulburări generale și un sfârșit imprevizibil. Ce mai conta în asemenea circumstanțe viața unui simplu supus a cărui eliminare o solicitau chiar și ai săi?
8. Condamnat fără vină. Ca o consecință, spre a scăpa de sub presiuni, judecătorul-prefect va propune eliberarea lui Iisus și condamnarea în locul său a unui șef de bandă numit Barabbas. În fața refuzului vehement al trimișilor marilor preoți, care mobilizaseră mulțimea, el rămâne pe poziția de a nu accepta trimiterea la moarte a unui nevinovat și, spre a scăpa din încleștare, încearcă stratagema recurgerii la un fel de „schimbare a încadrării juridice” a faptelor și implicit a „pedepselor aplicate”, ca o cale de mijloc de rezolvare a problemei. Va decide, așadar, aplicarea flagelării și la prezentare, rănit teribil prin flagrum roman, precum și prin coroana de spini aplicată pe cap spre a stigmatiza regalitatea sa (cum vom vedea și pe giulgiul din Torino, scena lui Ecce homo devenind celebră în istorie). Din nou însă, clienții și slujitorii marilor preoți vociferează și chiar trec la comentarii: „Răstignește-L! Răstignește-L!”; Pilat va reitera răspunsul său: „Eu nu-i găsesc nicio vină și le zice „Luați-L voi și răstigniți-L!” (Ioan, 19, 6). Alții îi vor replica: „Noi avem o lege și după legea noastră El trebuie să moară că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan, 19,7-8). Arhiereii vor utiliza atunci anunțarea voalată a unei plângeri la Roma: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Cezarului” (era o idee pe care a receptat-o, fie și cu stăpânită mânie, ca atare). În asemenea împrejurări prefectul va face un ultim gest de trimitere în derizoriu, spre a plasa totul sub o atare anatemă, obligând pe Iisus, îmbrăcat în mantaua de purpură, să se așeze pe scaunul curul, simbol al propriei puteri: „Iată pe regele vostru”. Și, din temere față de o nouă plângere la capitala imperiului, va ceda și va ordona crucificarea (Ioan 19, 16), dispunând să se înscrie pe tabulumul fixat pe cruce, în latină, greacă și aramaică, motivul condamnării sale politice: „Iisus, Nazarineanul, regele iudeilor”.
8.1. Revoluționarul. Caracterul politic al procesului său a creditat, de asemenea, teza după care Iisus ar fi fost un veritabil revoluționar asociat unor personaje precum Barabbas ori Iarrn, dezvoltată de-a lungul istoriei în două perioade: una înainte de Primul Război Mondial, în special de Karl Kautsky (1854–1938), teoreticianul marxismului german, cealaltă la finele anilor 1960 de profesorul englez Samuel George Frederick Brandon (1907–1971). Potrivit unor atari percepții, acesta ar fi fost un rebel politic, al cărui comportament profund revoluționar ar fi fost șters progresiv de discipolii săi, din motive de rezonanță religioasă, dar ar fi rămas totuși perceptibil în câteva detalii, precum intrarea sa triumfală în Ierusalim, în cadrul căreia e primit ca un rege de o mulțime jubilând, cu strigăte „Osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Osana între cei de sus!” (Matei 21, 9). Tot așa s-ar fi manifestat în această ipostază atunci când a provocat în Templu o mare tulburare urbană contra sistemului capitalist al negustorilor. Două declarații ale sale sunt citate și invocate cu precădere în acest context. Mai întâi: „Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, și cel ce nu are sabie să vândă haina și să-și cumpere” (Luca 22, 36), și mai apoi: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34). Totuși, o analiză mai profundă aplanează atari aprecieri în sensul înscrierii unor asemenea aspecte în obișnuitele personajului și limitele timpului concret.
Concluziile anului 1990 de la Procesul lui Iisus. În contextul ultimilor ani greu marcați de criza sanitară globală generată de pandemia Covid-19 și continuată astăzi de cea energetică și mai ales conflictul din Ucraina, reflecțiile asupra unor teme spirituale fundamentale precum cea de față nu s-au manifestat la fel de interes. Vom încheia totuși cu considerentele concluzive ale istoricului și scriitorului Jean-Christian Petitfils, autorul unei monografii Jésus (Editions Fayard, 2011, 2013) și al lui Dictionnaire amoureux de Jésus (Editions Plon, 2015). Potrivit acestuia, Patimile lui Iisus nu sunt numai o dramă complicată, întemeiată pe moartea atroce, ignomioasă a unui nevinovat, victimă a luptelor de putere în Iudeea ocupată din secolul I, ci și mai mult și mai ales pentru creștinii de azi o tragedie cu dimensiuni cosmice unde se joacă salvarea omenirii.
Prin simbolurile sale procesul judiciar, inclusiv crucificarea ca o consecință a lui, reprezintă un element central al credinței creștine. Datele sale au rămas înscrise în însuși Crezul suprem: Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat. Asupra acestui eveniment fondator al creștinismului cercetările și cunoașterea au avansat mult și se dezvoltă în permanență atât în ceea ce privește contextul istoric, cât și în diferitele interpretări ce i se pot da. Adăugând aceste noi file (cu pretenție de simple adnotări documentare) la dosarul Procesului lui Iisus, în speranța continuării lămuririi adevărurilor sale, mie nu-mi revine decât a ne îndemna, în atmosfera sărbătorii pascale, la reflecții personale asupra condiției fiecăruia și a tuturor, a ceea ce facem și a ceea ce pretindem altora, și a ceea ce credem că se întâmplă și petrece cu adevărat în lumea de azi. Aș vrea să punem punct considerentelor personale, lăsând libertatea gândurilor, dar reamintindu-vă moto-ul sub care am scris și sub care rămâne Procesul lui Iisus: Nu judecați, ca să nu fiți judecați./Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura (Matei 7, 12).
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
