Marca ”Henry Kissinger” seamănă cu parfumuri precum Ungaro sau Paco Rabanne, pe care nu le mai regăsești în locurile în care se plasează reclamele scumpe. Kissinger dovedește că, dintre toate premiile Nobel, Premiul pentru Pace se devalorizează cel mai rapid. Mai rapid decît premiile pentru fizică sau economie și mult mai rapid decît premiile pentru literatură. Anul trecut, a publicat a nouăsprececea carte, dacă nu mă înșel. Are titlul Leadership și subtitlul Six Studies in World Strategy[1]. Toată lumea știe că astăzi este la modă să reiterezi observația că nivelul liderilor politici este uimitor de scăzut.
Nici liderii democratici și nici autocrații nu sînt comparabili cu cei pe care i-au înlocuit. Nu cred că a încercat cineva să o compare pe doamna Angela Merkel cu Bismarck. Sau pe domnul Donald Trump cu Thomas Jefferson. Această decepție generală a fost fie prilejul, fie motivul care mi-a pus în mînă cartea lui Kissinger. Îndrăznesc să vă ofer ceea ce consider că este un rezumat onest și ar putea fi, pe alocuri, interesant. E greu să ratezi cu Kissinger, pentru că scrie bine și foarte bine, pentru că are suficient umor și, last but not least, pentru că își alege bine oamenii care îl ajută.
Fără lideri, spune Kissinger cît se poate de sentențios, instituțiile se ruinează, iar pe terenul națiunilor se cultivă irelevanță și, la sfîrșit, dezastre. Cred că are dreptate cînd subliniază că liderii sînt esențiali în perioadele de tranziție în care ”valorile și instituțiile și-au pierdut relevanța și atunci cînd coordonatele unui viitor decent sînt controversate”. Iar în turbulențele din tranziție, condițiile în care acționează liderii sînt afectate de penurie, în toate sensurile.
Kissinger face o comparație notabilă între modul în care se ajunge la adevăr în știință și modul în care se ajunge la adevăr în istorie. În experimentele științifice se pot modifica oricînd variabilele și se pot modifica ad libitum cercetările. Strategilor politici li se permite însă un singur test și, astfel, deciziile lor sînt ”tipic irevocabile”. Kissinger se bazează, inter alia, pe observațiile lui Isaiah Berlin despre orbitoarea complexitate a vieții pe care trebuie să o absoarbă un lider, exact cum trebuie să o absoarbă un pictor sau un scriitor.
Kissinger a ales șase lideri: Konrad Adenauer, Charles de Gaulle, Richard Nixon, Anwar Sadat, Lee Kuan Yew și Margaret Thatcher. Cu unul dintre ei, Richard Nixon, a lucrat într-o relație strînsă. Pe ceilalți i-a cunoscut și îi prezintă ca personaje care au fost ”arhitecții construcției postbelice a societăților lor și a ordinii internaționale”.
E probabil discutabil dacă Charles de Gaulle a fost, într-adevăr, arhitectul evoluției postbelice a Franței sau dacă arhitectul a fost Jean Monnet. Apoi, nu se înțelege prea bine ce rol a avut liderul din Singapore, Lee Kuan Yew, în evoluția ordinii internaționale postbelice. Sau, în ceea ce-l privește pe Konrad Adenauer, primar al Kölnului între 1917 și 1933, el a fost mai important ca un opozant al lui Adolf Hitler. Deciziile de a se alătura Comunităților Europene și Alianței Atlantice au fost pentru el decizii ușoare, decizii care nu implicau nici alegeri dureroase, nici constrîngeri severe.
Cei care vor citi cartea vor putea analiza portretele politice desenate de autor. Însă nu portretele celor șase reprezintă, după părerea mea, piesele de rezistență ale compoziției lui Kissinger. În concluziile cărții, autorul crede că a obținut un model al evoluției istorice a leadershipului, o evoluție de la aristocrație la meritocrație. M-a frapat asemănarea cu modelul evoluției relațiilor juridice, de la statut la contract, model descris de celebrul Sir Henry Sumner Maine. Deși Kissinger nu-și definește termenii de bază, aristocrație și meritocrație, nu cred că acest fapt ne provoacă dificultăți prea mari. Convențional, modelul aristocratic de leadership se bazează pe ereditate (statut), iar celălalt, care nu este afectat de legături de sînge, aparține clasei de mijloc și este guvernat de meritul personal.
Este probabil mai puțin interesantă discuția despre cauzele dispariției aristocrației de pe scena politică internațională. Cruciada anti-privilegii a găsit-o în momente de corupție și ineficiență. Totuși, ne reamintește Kissinger, concepte ale ordinii internaționale cum sînt suveranitate, echilibru, egalitate juridică a statelor și balanță de putere s-au dezvoltat într-o lume a practicii aristocratice.
Observația lui Winston Churchill, citată în carte, aceea că Primul Război Mondial a fost un conflict între popoare și nu între guverne, deși spectaculoasă, nu are și aerul că ar fi exactă. Dar este clar că războiul a erodat încrederea în elitele politice aristocratice, în capacitatea lor de analiză și, implicit, în capacitatea de a enunța predicții și consecințe politice. Kissinger crede că cele două mari războaie, prin mobilizare populară și prin exploatarea antipatiilor reciproce, au reprezentat consecințe timpurii și triste ale ascendenței clasei de mijloc.
În materie de leadership, forțele sociale care s-au impus după Revoluția Franceză au condus la apariția liderilor clasei de mijloc, căreia îi aparțin cele șase personaje alese de autor. Tatăl lui Konrad Adenauer a fost ofițer al armatei prusace, al lui De Gaulle a fost profesor ș.a.m.d. Nepotismele și forța socială a legăturilor de sînge dispăruseră în Europa și în locul lor s-a instalat o birocrație ”eficientă” și non-nepotistică.
În Franța, cultivarea talentelor a fost încredințată ”marilor școli” militare (Academia Saint-Cyr) sau înaltelor școli de științe politice și administrative. Aceste modele au fost aculturate în majoritatea noilor state europene de influență franceză.
Idealul excelenței a fost preluat din epoca aristocratică. I s-a conferit însă un accent individualist mai puternic. În sprijinul acestei afirmații, Kissinger o citează pe Margaret Thatcher, care ar fi spus în 1975: ”Oportunitatea nu înseamnă nimic dacă nu include dreptul de a fi inegal și libertatea de a fi diferit”. Asta ar fi făcut ca societatea să fi beneficiat de rezultatele diversității intelectuale și să se deschidă pentru stiluri diferite de leadership. Pe scurt, cei șase lideri au absorbit din copilărie cele mai robuste valori ale clasei de mijloc: ”disciplina personală, auto-perfecționarea, spiritul caritabil, patriotismul și încrederea în sine”. În plus, au dobîndit ”încredere în societățile lor, gratitudine și încredere în viitor”.
Este un tablou luminos, dar scopul lui este acela de a justifica distincția dintre liderii merituoși și liderii mediocri. Lista aceasta de calități le permite primilor să distingă chestiunile importante de cele secundare, pe ultimele se bazează alegerile politice ale mediocrilor. În fine, am ales dintre alte trăsături distinctive expuse de Kissinger tendința liderilor semnificativi de a cultiva solitudinea, de a-și proteja spațiile de liniște și reflecție și, nu în ultimul rînd, știința de carte solidă, opusă culturii vizuale care domină astăzi. La vîrsta formării celor șase, știința de carte reprezenta ”o iradiație invizibilă și pătrunzătoare”. Realitatea oferită de cărți era ”rezonabilă, secvențială și ordonată” și putea fi controlată prin ”reflecție și planificare”. În epoca lor, ne puteam imagina un dialog între generații și că lectura funcționa ca sursă de inspirație.
Astăzi, dominația printului a fost înlocuită cu dominația ecranului. Noile vehicule culturale accentuează caracteristici nu tocmai prietenoase pentru formarea unor lideri de tipul celor descriși de Kissinger. Promptitudinea informației, intensitatea ei, polarizarea și conformismul sînt noile caracteristici. În cultura vizuală, faptele comunicate sînt tratate ca fiind auto-explicative. Așadar, complexitatea merită sacrificată. Apoi, imaginile au o încărcătură emoțională și, corespunzător, o intensitate mai mare decît cuvintele. Transmit noilor lideri o combinație de ”emoții personale și de emoții de masă”. Terenul alegerilor populiste nu este prea departe.
Conectînd lumea, ne spune Henry Kissinger, Internetul o divide în triburi intransigente și potențial belicoase. Polaritatea și conformismul sînt forțe care se susțin și se fortifică reciproc. Kissinger a ales o concluzie pe care i-a oferit-o Lee Kuan Yew: ”Din acest proces cultural, mă îndoiesc că ar putea ieși un Churchill, un Roosevelt sau un de Gaulle”.
Care este virtu modern care i se potrivește liderului meritocratic? Kissinger citează un politolog american: obișnuința de a acționa moderat, mai precis, de a acționa cu auto-limitarea impulsurilor, cu atenție acordată drepturilor altora și cu o preocupare (sau dacă doriți, cu o atenție rezonabilă) pentru consecințele mai îndepărtate ale acțiunilor.
Ultimul punct al concluziilor cărții se intitulează ”Viitorul leadership-ului”. Kissinger povestește că la ultima lor întîlnire din 1967, cu trei luni înainte de moarte, Konrad Adenauer l-a întrebat: ”Mai există încă lideri capabili să conducă o societate politică pe termen lung? Adevăratul leadership mai este posibil astăzi?” Pentru Kissinger, în 1967, răspunsul pare să fi fost simplu: era posibil. Pentru că atunci cînd Adenauer punea întrebările Sadat, Lee sau Thatcher erau practic necunoscuți. Dar astăzi, după o jumătate de secol, cine mai inspiră atîta încredere?
Dacă ar fi să căutăm acum răspunsul probabil că nu-l vom găsi nici la Machiavelli, nici la Engels, nici la Max Weber și nici la Epictet, autori pe care îi citează Kissinger în cuprinsul a două pagini. E greu să accepți analogiile cu textele lor ca veritabile explicații. Ca și Oracolul din Delphi, cuvintele lor răspîndesc mai multă neliniște decît claritatea care astîmpără foamea intelectuală modernă.
De fapt, Kissinger răspunde înainte de a enunța întrebările în partea densă în care descrie actuala ordine internațională, adică locul în care calitățile liderilor ar trebui să devină operative. Trebuie să privim, înclin să cred că este așa și nu altfel, epoca echilibrului nuclear bipolar ca perioada fericită a securității internaționale. Cheia echilibrului era, desigur, ascunsă în acronimul MAD (distrugere mutuală asigurată). Însă, în perioada fericită, calitatea armelor nu a încetat să progreseze. Armele nucleare, chimice și biologice s-au întîlnit cu cyber-arme și cu fructele militare ale inteligenței artificiale.
Majoritatea profețiilor academice americane (zona care nu a prevăzut sfîrșitul Războiului Rece) așteaptă o confruntare între Statele Unite și noii pretendenți la poziții centrale în relațiile internaționale, China și Rusia. Atunci cînd aliniamentele ideologice sînt suficient de bine conturate este la îndemînă să descrii scenarii de confruntare. Aproape nimeni nu-și imaginează scenarii de coexistență. Se studiază astăzi undeva care este conținutul eticii convingerii și care este conținutul eticii responsabilității? Există cursuri academice de moderație? Dacă acceptăm că idealismul este cea mai mortală circumstanță în lumea de azi, există ”vaccinuri anti-idealism”?
Acestea nu sînt întrebările lui Henry Kissinger, dar ele ar putea să provină din descrierile și analizele lui. Pentru că nu face promisiuni greu de onorat și pentru că acoperă ceea ce promite, frecventarea lui Kissinger te duce ușor la ideea că nimic din ceea ce ar putea reveni în modă nu îi este încă străin.
[1] Henry Kissinger, Leadership: Six Studies in World Strategy, Penguin Press, 5 iulie 2022
Prof. Valentin Constantin
* Mulțumim Revistei Orizont, ediția aprilie 2023
