Statutul juridic al patrimoniului BNR între lumini și umbre

Lumina este în legi și în acte, atunci când actele respectă legea! Și în faptele istoriei! Umbrele stăruie în judecățile unor oameni – fie politicieni, fie formatori de opinie – care nu pot ori nu vor să identifice realitatea, nici chiar atunci când ea este evidentă. În speță, adeseori, rămâne în umbră adevărul că banca centrală a țării nu primește nici un leu de la Bugetul Statului, având o singură legătură cu acesta: varsă – în fiecare an – 80 la sută din profit, împreună cu alte numeroase impozite și taxe. Și că – insist – în schimbul îndeplinirii riguroase a acestor obligații, consfințite prin lege, nu primește de la buget niciun singur leu pentru a-și acoperi propriile cheltuieli și a-și finanța propriile atribuții.

Să ne imaginăm însă că ar fi altfel. Că BNR ar avea în continuare aceleași contribuții la formarea veniturilor bugetului, vărsând aproape întregul său profit, plătind impozite pentru salariile personalului și taxe pentru tot ce cumpără! Și că, în schimb, “ar trăi din banii contribuabililor”, cum deseori i se reproșează că face… prin perpetuarea necunoașterii, a neinformării și prin refuzul căutării adevărului!

Dacă BNR ar fi finanțată de la Buget, deși ar fi absurd să fie așa, Bugetul ar fi obligat să suporte toate cheltuielile băncii centrale. Din ce fonduri? Din veniturile adunate din impozite și taxe și din împrumuturile angajate pentru acoperirea deficitelor anuale! Absurd! Calculați ce sume fabuloase ar trebui să aibă Bugetul pentru ca să finanțeze investițiile băncii centrale, cheltuielile de susținere a politicii monetare, achizițiile de blindate în care se transportă zilnic bani în toate zonele țării și întreținerea lor, plus întreținerea echipajelor militare care asigură paza transporturilor de bani, salariile personalului, menținerea în stare de bună funcționare a întregului patrimoniu al BNR!

DE CE NU ESTE AȘA?

Pentru că nicăieri, în lume, nu este așa! Legile care direcționează obiectivele băncilor centrale, atribuțiile și activitatea lor respectă tradițiile bune, logica economică și politică, gândirea juridică avansată. Statutul legal al BNR – gândit și regândit continuu timp de 143 de ani – îmbracă forma și conținutul cele mai avansate în prezent, când această instituție fundamentală își consolidează statura de bancă centrală a unei țări membre a Uniunii Europene, parte a familiei Sistemului European al Băncilor Centrale.

În ordine cronologică, este a 16-a bancă centrală din lume. Fiind întemeiată la 29 aprilie 1880, a intrat în înalta societate a băncilor centrale cu 33 de ani înaintea Băncii Centrale a Statelor Unite. Cine îi cercetează arhivele, îi descoperă prețioasa încărcătură istorică acumulată încă din momentul startului și înțelege că, în acest caz, vârsta însăși este un merit.

Din primul an de viață, în condițiile proprii ultimelor două decenii ale veacului al XIX-lea, BNR a făcut politică înaltă din a da răspunsul optim la cerința de a-și avea propriul patrimoniu. Și a construit ori a achiziționat edificii în care să-și desfășoare activitatea în toată țara. Câte s-au adunat în total? Peste 150! Toate fiind monumente de arhitectură.

Sub bagheta lui Eugeniu Carada – “omul instituție” cum l-a numit presa vremii – Banca Națională, de îndată ce Parlamentul a votat legea de înființare iar regele Carol I a învestit-o cu sigiliul statului, a privit spre piscuri. A și trecut, imediat, la structurarea direcțiilor si serviciilor, la alegerea Consiliului de Administrație, la selecționarea personalului, în baza celor mai avansate criterii ale acelui timp. Iar în anul următor – anul 1881 în care România a devenit regat – cea mai de seamă instituție financiară a țării a început să funcționeze în primul său sediu, în fosta clădire a Creditului Funciar Rural, afișându-și pe siglă inițialele BNR.

O PRIORITATE – INFRASTRUCTURA

Regula de aur a stabilității și bunei funcționări – trei stâlpi de rezistență: o lege înțeleaptă, o instituție puternică și o echipă performantă – era deja îndeplinită. Se impunea, în acel moment, să fie înălțat și cel de-al patrulea stâlp de rezistență, care să asigure anvergura instituțională: INFRASTRUCTURA!

Așa a început istoria PATRIMONIULUI BNR! Trei etape distincte, de-a lungul celor 143 de ani de la întemeiere, implicând:

1) între 1881 și 1946 – un program de investiții de anvergură pentru constituirea acestui patrimoniu, prin construirea sau achiziționarea de edificii, toate unice prin monumentalitate și funcționalitate, pecetluite cu legi și acte;

2) între anii 1990 și 2000 – un alt program de investiții, de asemenea de anvergură, pentru conservarea întregului patrimoniu prin angajarea unor vaste lucrări de consolidare și restaurare, care i-au redat măreția de altădată după ce mai toate edificiile din proprietatea BNR suferiseră distrugeri până la temelii;

3) după 1990 – acțiuni decise și decisive, întemeiate pe dispozițiile legilor țării și pe documentele din arhiva proprie, toate originale, pentru apărarea drepturilor istorice sacre ce atestă titlurile de proprietate ale Băncii Naționale a României, adeseori contestate fără niciun temei juridic. Acest al treilea obiectiv era departe de a se rezuma la apărarea imaginii BNR. Viza mai mult: apărarea integrității unui patrimoniu ridicat cu imense sacrificii… prea de multe ori supus unor încercări de destructurare din porniri populiste.

Pentru a respecta adevărul istoric, voi nota că, în 1947, BNR a devenit “Banca Republicii Populare Române. Bancă de Stat”. Pierzându-și rolul de bancă centrală. Rol pe care nu l-a redobândit în 1965, când a devenit Banca Națională a Republicii Socialiste România. Dar i-a fost redat acest rol printr-o lege din 1970. Ceaușescu însuși a contrasemnat expunerea de motive, în care notifica: “Banca Națională a Republicii Socialiste România este Banca Centrală a Republicii Socialiste România”.

Fapt cu efecte benefice pentru BNR, instituție care era “scoasă în față” ori de câte ori România avea nevoie de împrumuturi din țări capitaliste dezvoltate. Din acest motiv, regimul comunist, chiar dacă “i-a ocupat (fără acte și fără decizii de naționalizare) mai multe spații, între care Palatul Vechi, Hotelul Triumf de la “șosea” și Parcul cu Platani din Cotroceni, nu a dat nicio lege si niciun act legal prin care să-l deposedeze de vreo proprietate. Ceaușescu i-a redat statutul de bancă centrală pentru a-i deschide drum României să devină o “rara avis”: singura țară din blocul comunist admisă în FMI.

Legea din primăvara lui 1991, la proiectul căreia au lucrat experții FMI, consfințea expres și efectiv rolul BNR de bancă centrală. Revenea astfel în actualitate importanța celor trei stâlpi de rezistență – o lege înțeleaptă, o instituție puternică și o echipă performantă – plus a celui de al patrulea: INFRASTRUCTURA. Toți cei patru stâlpi au devenit priorități de extremă urgență pentru Banca Națională a României.

În ceea ce privește infrastructura, problemele complexe și complicate, ce urmau să fie rezolvate, aveau două cauze. Prima pleca de la gravele deteriorări pe care le suferise întregul patrimoniu al BNR, ce trecuse prin trei cutremure și, în plus, era degradat și pentru că nu se mai investise nimic în anii comunismului, deși toate spațiile aveau nevoie de refaceri capitale. A doua cauză era financiară, BNR urmând să angajeze imense fonduri de investiții.

Începutul a fost făcut cu o decizie a conducerii BNR privind o bună gestionare a întregului patrimoniu. Ceea ce avea să însemne: restructurarea arhivei, angajarea unor specialiști în clasificarea și studierea documentelor istorice, a actelor de proprietate, o documentarea aprofundată a împrejurărilor în care Banca Națională și-a constituit un vast patrimoniu între 1881 și 1946, criteriile pe care le-a avut în vedere, fondurile pe care le-a angajat. Zidurile au păstrat și păstrează amintiri trainice. Ele ne spun că, astăzi, noi n-am avea șansa să ne bucurăm de ele dacă în România acelor ani n-ar fi fost forțe, instituții si oameni care să le fi imaginat, să le fi finanţat şi să fi făcut posibilă construcţia lor; dacă România acelor ani nu și-ar fi format arhitecţi, ingineri şi lucrătorii care au fost în stare să pună în ziduri sârguinţă şi pricepere; și dacă n-ar fi existat imensele acumulări de experienţă şi înţelepciune din acel timp de avânt al capitalismului românesc, ce se constituie într-un strălucit model pentru timpul prezent.

Pentru conducerea BNR, pentru întreaga echipă, realizarea, păstrarea și conservarea patrimoniului imobiliar au devenit o politică instituțională și o îndatorire morală prin care s-a urmărit asigurarea stabilității și continuității Băncii Naționale a României, precum și adăugarea unui plus de valoare patrimoniului arhitectural. Pe site-ul instituției pot fi citite documente relevante – expuneri publice ale guvernatorului, între care le amintesc pe cele de la Craiova și de la Constanța, prezentate cu ocazie încheierii lucrărilor de restaurare la sediile istorice ale celor două sucursale, precum și studii ale echipei de istorici din cadrul BNR, în care radiografia întregii opere de reconstrucție a patrimoniului este redată în tot ce are mai semnificativ.

CINE ȘI CU CE BANI A PLĂTIT?

Lucrările de renovare au fost costisitoare. Atât proprietăţile din Bucureşti – cele din zona centrului istoric, plus Parcul cu Platani – cât şi cele din teritoriu au fost refăcute din temelii. Răspunderea pe care Banca Naţională şi-a asumat-o a fost aceea de a le fi redate tuturor acestor proprietăţi, toate cu valoare istorică, strălucirea şi măreţia de altădată.

Complexul BNR, situat în perimetrul străzilor Lipscani, Eugeniu Carada, Doamnei şi Smârdan, cuprinde trei palate, nu doar unul: Palatul Vechi, Palatul Chrissoveloni şi Palatul Nou. Toate aceste trei edificii au trecut printr-un amplu proces de restaurare. Un proces important și dificil. Dacă însă toate aceste valori, ce fac parte din patrimoniul naţional, nu ar fi fost repuse în valoare, ar fi fost un mare act de nedreptate istorică. Clădirile sucursalelor Craiova și Constanţa, renovate de câțiva ani, au atras atenţia asupra unui proces de asemenea cu rezonanţe istorice: grija de gospodar a Băncii Naţionale faţă de întregul său patrimoniu.

De unde atâţia bani? În niciun caz de la bugetul statului. Repet: Banca Naţională nu este instituţie bugetară. După 1991, banii pentru consolidări și restaurări au revenit în bugetele BNR, aprobate de Consiliul de Administrație, din cotele de amortizare calculate în contul tuturor acestor edificii. Iar a folosi eficient acești bani a fost o obligație fundamentală a unei instituții cu încărcătură istorică bogată, ce poartă prin timp o “povară”, de fapt o răspundere de a menține sus ștacheta ridicată de înaintași. Au fost astfel repuse în valoare edificiile monumentale ale patrimoniului BNR prin refacerea exemplară atât a fațadelor, cât și a minunatelor interioare. Inclusiv lucrările la edificiile sucursalelor din teritoriu, multe de asemenea monumente istorice, sunt dovezi certe ale înaltului profesionalism al specialiștilor cu care a colaborat și colaborează Banca Națională.

Banca Naţională a fost investitorul și finanțatorul. A avut alături o strălucită echipă de arhitecți și de constructori. Și am în vedere nu numai specialiștii şi lucrătorii de pe schele, ci şi zecile de formațiuni de artişti-restauratori, care cu pasiune, cu migală şi cu talent au făcut lucruri minunate.

Alături de aceste imperative, de ordin investițional, au fost luate în considerație și probleme specifice oricărei bănci centrale. De remarcat că în toată lumea băncile centrale, ca instituții ale economiilor de piață avansate, au dobândit în ultimii ani clarificări și valențe noi, inclusiv în perspectiva integrării europene și a continuării tendinței de globalizare a piețelor financiare. Sincronizarea cu toate aceste tendințe și armonizarea legislativă reprezintă o necesitate organizatorică și instituțională pe care țara noastră a respectat-o cu strictețe în procesul deschiderii economiei sale către lumea occidentală. Din această perspectivă, introducerea în statutul BNR a unor prevederi referitoare la punerea Băncii Naționale în imposibilitatea de a finanța pe ocolite Bugetul de stat au dobândit semnificații de o însemnătatea fundamentală. Pentru că toate încercările unor politicieni de a destrăma această ordine – străduindu-se prin Parlament fie să schimbe statutul rezervelor valutare și de aur, fie să rupă din patrimoniul BNR Parcul cu Platani, activul cel mai râvnit – s-au lovit de lege și de ordinea europeană.

Îmi amintesc de eforturile de a obține ce era imposibil de obținut: un text de lege prin care bugetul de venituri și cheltuieli al BNR să fie… adoptat în Parlament. Întrebat de jurnaliști cum comentez această propunere legislativă am răspuns: „Nu voi exprima opinii personale. Problema în discuţie este atât de gravă încât punctul meu de vedere n-are nici o importanţă. Şi nici măcar poziţia Băncii Naţionale n-o voi exprima. O să relev doar câteva idei ce sunt pregnant reliefate în Statutul BNR, în practica băncilor centrale europene, în concepţia Uniunii Europene şi în legile din întreaga lume”. Ce am avut în vedere? Întâi şi întâi articolul 41 din Legea Băncii Naţionale, în formularea ce se voia amendată de Senat. Iată cum ar fi urmat să sune textul final: „Bugetul anual de venituri şi cheltuieli al Băncii Naţionale a României se aprobă în şedinţa comună a celor două camere ale Parlamentului”. Formulare limpede. Fără nici o posibilitate de interpretare. Formulare în dezacord nu cu poziţia mea, nici cu poziţia Băncii Naţionale, ci cu poziţia Uniunii Europerne și cu Dreptul Bancar Internațional.

Când spunem „Bugetul de venituri şi cheltuieli al BNR” spunem, de fapt, un buget din care majoritatea finanțărilor reprezintă bani pentru susținerea politicii monetare; o mică parte este alocată pentru susţinerera activităţilor generale; și cea mai mică parte este repartizată pentru salarii şi cheltuieli de administrare. Iar în politica monetară nu poate exista decât o singură responsabilitate: a Băncii Naţionale.

În anii din urmă, politica monetară a intrat în linia întâi ca obiectiv prioritar al Băncii Naţionale. În condiţiile concrete ale României, ţinând cont de experienţa acumulată, un obiectiv important al politicii monetare a devenit menţinerea agregatelor monetare ca ancoră antiinflaţionistă. Problema esenţială este ca banca centrală să nu cedeze nici unei presiuni de a umfla fără acoperire economică masa monetară, pentru că ar provoca şi mai multă inflaţie. Dacă ar ceda, nu vom ajunge prea curând nici la dobânzi mici şi nici la redresare economică.

Un vechi dicton este încă în bună parte actual: „Daţi-mi o economie sănătoasă şi vă dau o monedă sănătoasă!”…Da, în bună parte, dar nu în totalitate. Pentru că, într-un lung șir de împrejurări, valoarea monedei unei ţări o dă politica monetară.

UN ACTIV ÎN MIJLOCUL NATURII – PARCUL CU PLATANI

Semnificativ este și faptul, important atât din perspectiva istoriei, cât şi în lumina prezentului, că Banca Naţională nu are în grijă numai un patrimoniu construit, ci şi un patrimoniu natural. De asemenea inestimabil. De-a lungul anilor, și-a asumat responsabilitatea de a-i purta aceeași grijă ca și patrimoniul construit. Trasând astfel un arc peste timp, ca să păstreze, să conserve şi să dezvolte această consistentă avere.

“Parcul cu Platani” din Cotroceni, o gură de rai verde într-o capitală cu prea puţină verdeaţă. Despre istoria acestui aşezământ sunt păstrate numeroase documente şi însemnări în Arhivele BNR. Evenimentele capătă semnificaţie, pentru tema noastră, din momentul în care terenul pe care se întinde astăzi parcul a fost donat Societăţii de Dare la Semn – cum era denumită societatea sportivă responsabilă cu organizarea competiţiilor de tir –, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 1 decembrie 1865. În anul 1870 a fost dat în folosinţă acolo noul poligon de tir al Societăţii.

Au trecut însă anii, au venit vremuri noi şi au prins contur realităţi noi. După Al Doilea Război Mondial, deoarece Parcul cu Platani nu mai putea fi întrebuinţat nu numai pentru tragerile cu glonţ, dar nici măcar pentru tragerile cu alice, din cauză că locuințele care s-au construit împrejur erau neliniștite de zgomotul produs în timpul tragerilor – așa cum menționa raportul adunării generale a Societății de Dare la Semn din 31 mai 1946 – schimbarea destinaţiei acestui loc devenise inevitabilă. A fost deci inițiată o presiune politică pentru a forța “oferta” Băncii Naționale a României pentru achiziționarea terenului. Și iată că Parcul cu Platani a intrat în proprietatea BNR prin actul de vânzare-cumpărare și schimb încheiat cu Societatea de Dare la Semn la 27 iunie 1946. Potrivit documentului amintit, Societatea a vândut Băncii Naționale porțiunea de teren cumpărată din fondurile proprii, iar pentru acea parte a terenului care fusese donată Societății prin actul semnat de Al. Ioan Cuza, în 1865, BNR a oferit în schimb o suprafață echivalentă în Pădurea Tunari. Și a asanat terenul.

De ce insist asupra istoriei dobândirii terenului din strada Dr. Staicovici de către BNR? Din trei motive. În primul rând, pentru că aici este concentrată cea mai mare suprafaţă din patrimoniul natural al Băncii Naţionale. Apoi, pentru a releva o tradiţie: vocaţia instituţiei noastre de a-şi extinde aria în care verdele să explodeze în locuri înconjurate de case şi de artere de circulaţie. Şi, în sfârşit, pentru că aici o mare atracţie o constituie platanii – arbori mai rar întâlniţi în ţara noastră, ce se disting prin frumuseţe, vigoare şi durată de viaţă. Astăzi, după atâţia ani, platanii fac încă faima parcului căruia i-au dat numele.

Este relevant interesul puternic al Băncii Naţionale pentru întreţinerea şi dezvoltarea patrimoniului natural. Un proces important, dificil şi desigur la fel de costisitor. Iar Banca Naţională nu a privit niciodată numai în propria-i ogradă, ci a gândit integrarea acestei strategii privind organizarea spațiului verde într-un amplu proces de conservare şi îmbunătăţire a calităţii mediului. În acest sens, BNR îşi asumă rolul de promotor al unor importante proiecte de revitalizare, management şi gestiune ale amenajărilor peisagistice.

Este firesc să reiau firul acestor consideraţii plecând tot de la aşezământul din Str. Dr. Staicovici. Sigur, multe s-au schimbat din 1946 şi până în prezent. Regimul comunist instaurat în ţara noastră a confiscat „Parcul cu Platani” şi l-a trecut în stăpânirea statului. Fără acte însă. Si fără să anuleze dreptul de proprietar al BNR. După decembrie ’89, în baza unui protocol cu statul, după ce BNR a decontat toate investiţiile făcute aici, a iniţiat un amplu program de restructurare şi restaurare în consens cu noul nostru statut de bancă centrală. Practic, Banca Naţională a revigorat cu grijă de bun gospodar spaţiile verzi, a recondiţionat bazele sportive şi, în acelaşi timp, a restructurat principalele clădiri din această incintă, care găzduiesc în prezent Centrul de Perfecţionare Profesională şi Activități Sociale al Băncii Naționale.

Planul din 1946 a fost dezvoltat şi pus în aplicare începând din 1991. Oricine poate să vadă cu ochiul liber diferenţa dintre rarii platani ce mai pot fi văzuţi pe unele străzi din Bucureşti, inclusiv pe artere din Cotroceni, şi cei grupaţi în patrimoniul natural al BNR din Str. Dr. Staicovici. Niciunul nu are semeţia celor aflaţi în incinta Băncii Naţionale.

Parcul cu Platani, din proprietatea BNR, este un activ râvnit. Atât de râvnit încât, cu câțiva ani în urmă, un grup de senatori din precedentul Parlament a încercat o naționalizare mascată. Plecând de la un fals. Sau de la o închipuire: că Parcul cu Platani ar fi în proprietatea statului. Și că BNR nu face altceva decât să-i aibă grija ca… administrator. Și astfel, pe rolul Parlamentului, a apărut un ciudat proiect de lege. Senatul a înghițit povestea și a votat… pentru. În primă Cameră. De aici a plecat la Camera Deputaților. Unde nu a mai fost introdus pe ordinea de zi, pentru a fi dezbătut și votat.

De ce spun că este ciudat acest act? Plec de la articolul 1, al.1: „Imobilele constituite din terenuri şi construcţii, identificate potrivit datelor cuprinse în anexa 1, proprietate publică a statului, sunt destinate“… Şi, mai departe, în textul legii se trece la împărţirea unei proprietăţi ce nu este identificată decât… într-o anexă. Abia în anexă vedem care sunt „imobilele constituite din construcţii şi terenuri“ ce ar fi urmat, dacă proiectul de lege votat de Senat ar fi trecut şi de Camera Deputaţilor, să fie împărţite între Banca Naţională a României şi… nu prea se ştie cu cine! Documentul stipulând, în continuare, că… „Guvernul aprobă, prin hotărâre, procedurile pentru identificarea, stabilirea destinaţiei şi administrarea fiecăruia dintre imobilele prevăzute“. Să vedem, acum, dedesubturile acestui proiect de lege, pe care Senatul l-a adoptat fără să-l onoreze nici măcar cu o sumară analiză de legalitate! Şi fără să-i asculte, nici măcar din complezenţă, pe juriştii Băncii Naţionale.

Ce ar fi urmat să se împartă? Parcul cu Platani! În ciuda faptului că nu există niciun act juridic, nicio probă care să susţină teza că acesta ar fi „proprietate publică a statului“. În schimb, Banca Naţională probează, cu acte originale şi cu dovezi istorice, inclusiv cu norme de drept, că deţine în proprietate privată Parcul cu Platani, parte integrantă a patrimoniului propriu.

O CAPCANĂ

Este un fapt cert că autorii proiectului de lege adoptat de Senat, propunându-şi să restructureze acest patrimoniu, Parcul cu Platani – împărţindu-l între Banca Naţională, căreia ar urma să-i revină în folosinţă şi nu în proprietate în jur de o treime din întregul activ, şi între… cine va decide guvernul să primească tot în folosinţă celelalte două treimi – au căzut într-o capcană. Au ajuns la concluzia falsă… că, în numele statului, ar fi îndreptăţiţi să facă o astfel de împărţire. Şi asta pentru că au plecat de la o premisă falsă: aceea că Parcul cu Platani ar fi „proprietate publică a statului“.

Pe ce s-ar fi putut întemeia această premisă? Acte care să valideze dreptul de proprietar al statului NU există! Nici probe istorice! Şi nici vreo lege de NAŢIONALIZARE! Din atâtea negaţii se naşte o întrebare: cum este posibil ca atâta muncă şi atâtea eforturi, susţinute atâta amar de vreme de Banca Naţională, cu bani grei, pentru ca fiecare metru pătrat din patrimoniul său să fie construit ori achiziţionat, renovat şi consolidat, apoi întreţinut… şi dintr-o dată să-i fie şters din drepturile de proprietate un perimetru de mai bine de zece hectare? Cum? Cu o singură propoziţie strecurată într-un proiect de lege! Întrebarea corectă nu este, nu are cum să fie: „Cum e posibil?“ Ci: CUM POATE FI ADMISIBIL? Pentru că, într-o istorie de 77 de ani, de când Parcul cu Platani a fost cumpărat de Banca Naţională, cu acte în regulă, nu s-a întâmplat nimic semnificativ care să-i pună sub semnul întrebării dreptul de proprietar. În afara unor referiri de natură ideologică – şi nicidecum juridică! – ce au dat naştere unor dezbateri de idei, cu întrebări şi răspunsuri fără nicio legătura cu Ştiinţa şi Practica Dreptului.

Două dintre aceste întrebări, iscate după 1989, sunt relevante în acest sens: 1) Banca Naţională a României, cea de astăzi, este continuatoarea băncii centrale din perioada 1880 – 1946? ; 2) Banca Naţională, în timpul regimului comunist, şi-a păstrat ori nu drepturile de proprietate asupra patrimoniului dobândit până în 1946? Sunt două întrebări legate una de alta. Cu unele răspunsuri, contaminate de confuzii ideologice, care tind să rupă istoria BNR în două – înainte şi după 1946. Dacă etatizarea Băncii Naţionale a României, prin Legea nr. 1056/1946, a avut ca efect doar un transfer al titlurilor acţionarilor către stat, nu şi întreruperea personalităţii juridice a acestei instituţii fundamentale a ţării, înseamnă că a existat un interes. Un interes major (și chiar legitim) al statului! Al statului comunist! Iar Decretul 320/1948 întăreşte faptul că Banca Naţională de dinainte de 1946, cea dintre 1946 şi până în 1989 şi cea de azi sunt una şi aceeaşi persoană juridică. Tot aşa cum a existat un interes puternic şi de durată ca proprietăţile BNR de până în 1946, inclusiv, să fie păstrate de-a lungul regimului comunist.

Mărul discordiei, în cazul Parcul cu Platani, îl constituie terenurile de tenis construite aici. Şi, cu deosebire, Marea Arenă ridicată în 1972, înaintea finalei Cupei Davis din acel an, între România şi Statele Unite ale Americii.

A fost ales un spaţiu din Parcul cu Platani, proprietate a Băncii Naţionale, folosită cu statut de „chiriaş“ de către Consiliul Naţional pentru Educaţia Fizică şi Sport, instituţie care îndeplinea, în acei ani, rolul de Minister al Sportului.

Am scris chiriaş între ghilimele pentru că în arhive nu există niciun act oficial de închiriere. Şi dacă nu există în arhive, înseamnă că nu a fost întocmit niciodată. Regimul comunist nu obişnuia să se încurce în formalităţi.

BNR deţine însă mai multe sute de documente – probe scrise – care fac lumină în acest caz. Bunăoară, notele contabile ce atestă plata impozitelor. Pentru că BNR plătea în continuare impozitele şi, în consecinţă, pe sute de astfel de documente apar următoarele date: adresantul – Administraţia Financiară; plătitorul – Banca Naţională a RPR sau RSR după 1965; calitatea plătitorului – proprietar.

Alte câteva sute de note contabile reprezintă plăţi efectuate de BNR în conturile unor firme care au executat diferite lucrări pe terenurile din str. Dr. Staicovici. O notă contabilă atestă plata de către Banca Naţională a zgurei roşii adusă de la Oradea pentru aceste terenuri.

Am găsit de asemenea în arhive un foarte important proces verbal, semnat între Banca de Stat a RPR (cum se numea încă BNR la începutul anilor 1960) şi Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri (viitorul CNEFS), privind construcţia unei săli de sport pe terenul din str. Dr. Staicovici. Clauzele acestui contract sunt definitorii. Redau câteva: „Banca de Stat este de acord să pună la dispoziţie în vederea construirii sălii de sport o porţiune de teren corespunzătoare“; „Sala de sport rămâne proprietatea CCFS-ului până la 31 decembrie 1960, după care trece în proprietatea deplină a Băncii de Stat a RPR“; „Banca de Stat rămâne în toată această perioadă proprietara porţiunii de teren pe care s-a construi sala de sport“; „Colectivul sportiv Progresul Finanţe-Bănci va construi o sală special amenajată pentru scrimă, pe terenul din str. Dr. Staicovici, proprietatea Băncii de Stat“.

Acest proces verbal a fost încheiat, semnat şi parafat în 1960. Calitatea de proprietar a BNR şi cea de chiriaş a CCFS sunt incontestabile. Peste 28 de ani, în 1988, într-un referat al CNEFS (repet, denumirea de atunci a Ministerului Sportului) se menţiona că, potrivit hotărârii conducerii de partid, ministerele, celelalte organe centrale şi locale au obligaţia să inventarieze toate imobilele pe care le au în folosinţă, inventarele urmând să fie trimise comisiei centrale de raţionalizare a spaţiilor. Important! În fişa destinată spaţiului din str. Dr. Lister 37 (a doua intrare în Parcul cu Platani) sunt făcute următoarele specificaţii: „Cod domeniu – 17; titlu de deţinere – CNEFS; calitatea deţinerii – chirie la BNRSR“. Coroborată, această fişă, cu declaraţiile de impunere pentru Parcul cu Platani, întocmite de Banca Naţională cu specificaţia „proprietar“, şi cu alte numeroase documente, exprimă clar că niciodată, în anii în care CNEFS-ul a folosit Parcul cu Platani pentru activităţi sportive, Banca Naţională nu şi-a pierdut dreptul de proprietate. Şi nici nu i-a fost pus vreodată la îndoială acest drept.

A existat şi un interes pragmatic ca Parcul cu Platani să nu-şi schimbe proprietarul, să rămână deci al BNR, dar să fie exploatat de Ministerul Sportului. Motivul nu e greu de înţeles: pentru a doua oară, în numai câţiva ani, Banca Naţională era forţată să contribuie la cheltuielile mişcării sportive. Şi a contribuit substanţial.

Marea Arenă de tenis, pe care s-a jucat finala Cupei Davis, la ridicarea căreia a fost implicată conducerea de partid şi de stat, nu avea cum să fie o construcţie durabilă având în vedere timpul scurt în care s-au finalizat lucrările. Când a fost gata, au adus acolo 5000 de militari, care au bătut din cizme, după care s-a dat verdictul: „Rezistă!“… Şi a rezistat până în 2016. Din 1991 însă, când Parcul cu Platani a revenit în folosinţa Băncii Naţionale, proprietarul de drept, şi până în 2016, aici s-au desfăşurat toate marile competiţii de tenis, interne şi internaţionale, organizate în România.

În 2016, Arenele BNR nu mai garantau că ar putea susține… 5000 de militari care să bată din cizme. Şi nu pot fi renovate de Banca Naţională pentru că nu-i permite legea. Durata fizică de exploatare fiind expirată, România nu mai are nicio arenă de tenis care să găzduiască mari competiţii internaţionale. Pe fondul acestei nefericite realităţi a început contestarea dreptului de proprietate al BNR asupra Parcului cu Platani.

AR PUTEA FI SUSȚINUT UN ACT DE PROPRIETATE… CU LOZINCI?

Ce atrage atenția, mai cu seamă, în proiectul de lege votat de Senat este… absența cu desăvârșire, din întregul text al expunerii de motive, măcar și a unei anemice aluzii referitoare la vreun drept de proprietate sau la vreo normă de drept (constituțională ori doar legală) care să susținută acest ciudat demers. Sunt în schimb însăilate, într-un limbaj sută la sută non-juridic, câteva mesaje emoționale de tipul: “zona de 10 ha. a fost cândva port-drapelul competițiilor sportive”; sau „statul român trebuie să aducă acest complex imobiliar în circuitul sportului de performanță”.

Este cunoscut faptul că și Banca Națională își dorește o soluție care să aducă arena de tenis din Parcul cu platani (și nu “complexul imobiliar”) în circuitul sportului de performanță. Desigur, în contextul împrejurărilor în care tribunele arenei de tenis, având o considerabilă vechime, nu întrunesc condițiile cerute în prezent bazelor sportive ca să găzduiască competiții de performanță. Și, cu deosebire, al cerințelor actualei legislații, care îi interzic Băncii Naționale să facă investiții în mijloace fixe ce nu au o legătură directă cu atribuțiile și funcțiile ce-i revin prin Statut. Convorbirile cu Guvernul și cu Primăria Capitalei au fost purtate tocmai în vederea găsirii unei soluții legale, care nu se poate baza pe lozincile subliniate apăsat în expunerea de motive. Și, în niciun caz, nu se poate baza pe falsificarea cu ochii închiși a naturii juridice a patrimoniului „Parcul cu platani.”

Dreptul de proprietate al Băncii Naționale asupra întregului său patrimoniu este cert, indiferent ce denumiri a primit această instituție fundamentală a țării: Banca Națională a României, înainte de 1946, Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat, până în 1965, Banca Națională a Republicii Socialiste România din 1965 până în 1989 și, din nou Banca Națională a României începând din 1990. Au existat, e drept, și versiuni menite să-i învăluie natura juridică a patrimoniului acestei instituții în diferite formule sofisticate, cu încărcătură ideologică. Rareori însă, în vremuri de maximă presiune a doctrinelor comuniste, când au fost făcute simple referiri la rolul de administrator al Băncii Naționale, menținerea în actualitate a acestor versiuni a fost de scurtă durată. Dar niciodată, în nicio împrejurare, patrimoniul nu i-a fost naționalizat. Și multe legi comuniste nici măcar nu au sugerat că statul și-ar fi însușit patrimoniul BNR.

Banca Națională a României are în deplină proprietate, cu drept de posesie și de dispoziție, întregul său patrimoniul. Voi analiza pe larg această concluzie,

CE ARATĂ ANALIZA DE LEGALITATE

Dezbaterea privind natura juridică a acestui patrimoniu durează de 77 de ani. Chiar și azi o solidă analiză de legalitate privind Parcul cu platani, parte integrată a ansamblului patrimoniului Băncii Naționale, ar fi imposibil să fie făcută fără o cercetare de specialitate, în profunzime, a tuturor legilor, decretelor, hotărârilor de guvern, ordinelor date de miniștri, circularelor și protocoalelor care au reglementat, în tot acest timp, uneori confuz, alteori în contradictoriu, dar până la urmă cu o finalitate clarificatoare și cu un răspuns concludent la o întrebare cardinală: Banca Națională a României administrează pur și simplu un patrimoniu ce-i este dat în folosință de statutul-proprietar sau este proprietarul de drept și de fapt al acestui patrimoniu?

Dacă răspunsul s-ar afla undeva, într-un anume document, exprimat prin câteva fraze simple și precise, scrise pe înțelesul tuturor, atunci – vorba lui Nicolae Titulescu – n-ar mai fi nevoie nici de facultăți de drept, nici de doctrine juridice șlefuite nu timp de secole, ci de milenii, nici de jurisprudență și nici de cercetări juridice. Dar legile, uneori sau chiar de multe ori, sunt atât de încâlcite încât pentru interpretarea lor e nevoie, dincolo de cunoștințe de drept, de analize literare, logice și istorice. Și, apoi, nu merge să faci analize prin sondaj. Realitatea arată că, de-a lungul celor 77 de ani la care m-am referit, pe un parcurs de numai câțiva ani întâlnim dispoziții legale a căror formă – dar nu și esență! – se schimbă radical de mai multe ori.

Și încă un aspect, de asemenea de maximă însemnătate. Dacă dezbaterea privind natura juridică a patrimoniului BNR durează de atât de malul timp, pentru constituirea acestui patrimoniu, implicând alocări de fonduri uriașe, concentrări masive de arhitecți și meșteri vestiți, de antreprenori de anvergură, mai întâi pentru a ridica edificii monumentale, apoi pentru a le conserva și, în sfârșit, pentru a le consolida și renova, a fost nevoie de 143 de ani de muncă îndârjită, de inițiativă, de spirit antreprenorial. Până să se fi ajuns la legi sau la alte acte normative care să confere forță juridică dreptului de proprietate, de-a lungul unui timp în care societatea românească a trecut de la feudalism la capitalism, apoi la comunism și, în prezent, la economia liberă de piață, important e să vedem cum, când și în ce împrejurări istorice a fost constituit patrimoniul Băncii Naționale.

Decretul 320/1948, art. 1, al. 2 prevede că “patrimoniul Băncii Naționale a României trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Bancă de Stat”, ceea ce înseamnă că Banca Republicii Populare Române a preluat în patrimoniul său bunurile care au existat în patrimoniul fostei Bănci Naționale a României, societate pe acțiuni.

Statul comunist nu a deposedat niciodată Banca Națională de propriile proprietăți. Niciodată! E adevărat, BNR a fost etatizată prin Legea nr. 1056/1946. La 1 ianuarie 1947, proprietatea acțiunilor BNR a trecut “liberă de orice sarcină în patrimoniul statului”. Dar n-a fost decât un transfer legal de acțiuni în favoarea statului, fără a fi afectate patrimoniul BNR și personalitatea juridică a Băncii Naționale.

Faptul că, la numai câteva luni după marea naționalizare, statul român legiferează că patrimoniul Băncii Naționale a României, etatizate încă de la 1 ianuarie 1947, nu este naționalizat și că, dimpotrivă, este în întregime transferat în proprietatea Băncii Populare Române, înseamnă că prin lege sunt asigurate identitatea și continuitatea Băncii Naționale. De altfel, tot prin lege, în 1965, dispare din titulatură sintagma “Bancă de stat” și se revine la denumirea de Bancă Națională.

Stipulând însă că Banca Republicii Socialiste Române funcționează pe principiul gestiunii economice proprii, legea îi conferă Băncii Naționale cel puțin un drept de posesie (cu unele excepții) și un drept de dispoziție, desigur nu pentru a face tot ce-și dorește cu patrimoniul, ci ca să-l valorifice într-un proces de gestiune economică proprie. Posesia și dispoziția, cumulate, identificându-se cu dreptul de proprietate. De altfel, nici un alt imobil ori teren din patrimoniul BNR nu a fost scos cu vreun act din proprietatea BNR. Și atunci, dacă de drept și de fapt, Banca Națională era și este proprietar, cum să scrii într-un proiect de lege că e administrator?!? Fără dubiu, așadar, Banca de Stat a Republicii Socialiste Române nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate ce i-a fost transferat, prin lege, de la Banca Națională a României, de dinainte de etatizare. Drept ce s-a perpetuat tacit, dar incontestabil, către Banca Națională a Republicii Socialiste România și, mai departe, către Banca Națională a României. A pierdut, în unele situații, doar posesia, ca în cazul Parcului cu Platani. A pierdut-o de fapt, niciodată de drept, recâștigând-o și în posesie în 1991. Cu drept de dispoziție.

*

Are însă vreo importanță din ce bani sunt acoperite cheltuielile BNR, de la bugetul statului sau din propriile fonduri? Are o foarte mare importanță! Și nu una de imagine! Dac ar continua să fie vânturată, în spațiul public, informația că “BNR trăiește din banii contribuabililor” ar putea fi alimentată în continuare și iluzia că patrimoniul BNR este… proprietate a statului. E drept, nimeni nu râvnește la palatele din proprietatea Băncii Naționale, pentru că nu ar avea puterea financiară să le întrețină. Parcul cu Platani însă rămâne indubitabil o foarte mare tentație.

Adrian Vasilescu

* Material apărut și pe opiniibnr.ro