Înainte de toate o mărturisire: în toamna anului trecut, atunci când Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române (ICJ) a demarat ciclul de conferinţe menit să marcheze Centenarul Constituţiei României Mari din 29 martie 1923 (Centenarul) prin încadrarea acesteia în cadrul unei tradiţii a constituţionalismului românesc modern inaugurată în 1866 ; și încercarea de a-i desprinde perspectivele de dezvoltare, n-am fi putut să ne dăm cu adevărat şi pe deplin seama de actualitatea stringentă a unui asemenea demers, date fiind poziţionările înregistrate numai până acum faţă de felul în care ar trebui să ne raportăm la această lege fundamentală. Credința în „constantele dreptului” și în autenticitatea științei sale a permis cercetării științifice românești instituționalizate în domeniu să poată a se afirma și a urma neabătut drumul propriu indiferent de vitregiile vremurilor, de modele trecătoare, de poziționările partizane ori de rătăcirile spre repere trecătoare, false sau iluzorii. În spiritul unei atari consecvențe se plasează și abordarea, în contextul aniversar al Centenarului, a problematicii complexe, a tradițiilor constituționale și perspectivelor constituționalismului românesc. Prezent în preocupările naționale de mai bine de două secole fenomenul constituțional a reprezentat o opțiune fermă a societății pentru modernizare și unificare statală, dezvoltare socioeconomică și culturală, viață democratică, precum și un factor de apartenență europeană. Chiar dacă anul Centenarului nu a ajuns încă la jumătate, fiind de aşteptat în continuare şi alte contribuţii (printre care şi volumul cuprinzând textele prelegerilor susţinute în cadrul mai sus menţionat din septembrie 2022 până în martie 2023), imaginea care se conturează deja ca dominantă este cea a unei abordări mai ales critice la adresa momentului constituţional din urmă cu 100 de ani; oricine parcurge dosarele tematice consacrate acestui moment nu numai în publicaţii culturale de varii orientări, ci şi în reviste juridice academice precum „Dreptul” de acum două luni, va observa cu uşurinţă evidenţierea cu precădere a unor lipsuri şi chiar a unor regrese ale Constituţiei din 1923 din partea unor istorici generalişti, istorici ai dreptului şi constituţionalişti români pentru care deficitele înregistrate de textul constituţional în acel moment în domenii precum protecţia minorităţilor naţionale ori drepturile femeilor – domenii a căror importanţă nu intenţionăm câtuşi de puţin să o negăm – par a fi (mult) mai importante decât faptul că prin acelaşi text constituţional era consacrată juridic însăşi existenţa României Mari ca stat naţional unitar, creîndu-se astfel bazele juridice ale consolidării acestui stat prin opera legislativă şi doctrinară care a urmat.
Relaxarea înregistrată până în prezent în rândul juriştilor români în legătură cu aceste aspecte nu se înregistrează însă şi la alţi jurişti. După ce în 2018, de bună seamă pentru a marca cum se cuvine Centenarul României Mari, un colectiv de autori maghiari publicase o Istorie juridică a Transilvaniei (Erdély jogtörténete), în 2023 această lucrare apare într-o traducere engleză „substanţial revizuită şi adăugită” în prestigioasa editură internaţională Springer sub coordonarea lui Emőd Veress, profesor al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Miskolc, care semnează şi prefaţa lucrării, nedatată, însă localizată în „Cluj-Napoca, Romania”[1]. Faptul că o lucrare care, potrivit naturii obiectul ei şi indiferent de formele gramaticale, nu putea fi consacrată decât istoriei dreptului din Transilvania a putut fi transformată numai printr-o revizuire – fie ea oricât de substanţială, deşi faptul că în 2023 aflăm că „Transilvania este parte a României de facto din 1918, de 100 de ani şi de iure din 1920, de 98 de ani” (p. vii) sugerează mai degrabă o traducere mecanică a textului publicat deja acum cinci ani – într-una având ca obiect istoria constituţională a Transilvaniei merită, cu siguranţă, o discuţie aparte asupra felului în care autorii înţeleg însuşi conceptul dreptului însuşi, mai ales în condiţiile lipsei referirilor la ceea ce istoria dreptului românesc înţelege prin Legea Ţării. Aşa cum vom vedea mai departe, nici tratarea istoriei constituţionale nu este scutită de omisiuni greu de explicat şi justificat.
În cadrul ultimului capitol, despre Transilvania ca parte a României, aflăm despre Constituţia din 1923 că era practic o rescriere a Constituţiei din 1866 care, deşi liberală, fusese criticată nu doar de partidele reprezentând minorităţile, ci „şi de românii din Transilvania şi Basarabia” (p. 315), aşadar, nu de nişte partide ori forţe româneşti din aceste regiuni angajate deja de cinci ani în jocul politic din România Mare, ci, ar trebui să înţelegem, de înşişi și de toți românii din aceste regiuni. Dacă motivele reţinerii venite din partea partidelor minorităţilor naţionale erau oarecum de înţeles, de vreme ce Constituţia nu menţiona „minorităţile etnice” înseşi (considerându-le numai ca „grupuri religioase”) şi nici nu recunoştea drepturi ale minorităţilor, consacrând în schimb drepturi civile universale şi egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor (p. 322), critica venită (şi) din partea „românilor” din noile provincii ar putea fi înţeleasă pornind de la ceea ce autorii identifică drept particularităţi ale Constituţiei din 1923 în raport cu Constituţia din 1866: „accentuarea unităţii (ca fundament al unui control central puternic îndreptat împotriva ideii unui stat federal”) şi a unei naţiuni (subliniind succesul istoric al românilor în unirea teritoriilor locuite de populaţia românească)” (p. 315). Dacă însă am dori să aflăm cum se raportează aceiaşi autori la românii din Transilvania pe când aceasta nu era din punct de vedere al „istoriei constituţionale” parte a României, mai ales în momente care trebuie considerate din acelaşi punct decisive precum unio trium nationum din 1437/38 sau perioada dintre înfrângerea revoluţiei ungare din 1848/49 şi transformarea Transilvaniei din Mare Principat de sine stătător sub dominaţia directă a Casei de Habsburg în parte (lipsită de orice fel de autonomie) a Regatului Ungariei, atunci vom fi cu siguranţă dezamăgiţi: motivele excluderii românilor din cadrul celor trei „naţiuni feudale” (p. 134) lipsesc cu desăvârşire – din cadrul prezentării lipsesc şi românii înşişi, ceea ce nu este de mirare, de vreme ce „prezenţa populaţiei româneşti poate fi documentată în Transilvania cel mai devreme în secolul al XII-lea”, p. 181) – aşa cum menţionarea lucrărilor unor Alexandru Papiu Ilarian ori Eugen Brote şi a argumentelor aduse de aceştia împotriva lipsei de legitimitate a unirii Transilvaniei cu Ungaria la 1867/68 pe baza ordinii constituţionale de la acea vreme, ordine sancţionată şi mai ales garantată de Casa de Habsburg, de asemenea lipseşte cu desăvârşire.
Dată fiind importanţa acestor probleme pentru „istoria constituţională” a Transilvaniei aşa cum o înţeleg autorii înşişi, ignorarea lor constituie o omisiune impardonabilă din punctul de vedere al ştiinţei (istoriei) dreptului constituţional. Cum anume înţeleg autorii propriul lor obiect de studiu reiese însă din chiar prefaţa mai sus amintită, intitulată „Transilvania ca spaţiu al istoriei dreptului” (p. v), şi mai ales din referinţele de autoritate invocate. Faptul că autorii înţeleg prin „Transilvania” mai întâi un „concept geografic” justifică tratarea istoriei ei constituţionale începând din vremea dacilor, continuând cu perioada romană şi cu cea a migraţiilor, toate acestea anterioare momentului în care aceeaşi Transilvanie ar fi devenit un „concept istoric”, perioadă asimilată de autori „în modul cel mai puţin contestabil” Regatului Ungar, Principatului Transilvaniei şi Monarhiei Dualiste (p. vi). Dacă în ceea ce priveşte cea mai mare parte a secolului al XX-lea apar din nou anumite probleme legate de identificarea unor repere cronologice, acestea se datorează, scrie autorul prefeţei, faptului că „interpretarea canonică” din istoriografia românească tratează din 1918 Transilvania ca parte a istoriei „româneşti”, astfel că „acele lucrări care merg dincolo de această dată sunt considerate anacronice sau motivate politic” (p. vi). Argumentaţia nu este tocmai limpede, cu atât mai mult cu cât am fi tentaţi să spunem că ceea ce mai poate fi considerată (încă?) interpretarea canonică din istoriografia românească a tratat dintotdeauna istoria Transilvaniei ca parte a ceea ce s-a numit mereu fie Istoria României, fie Istoria Românilor. Însă autorul prefeţei introduce în acest punct un lung citat din versiunea în limba maghiară a cărţii istoricului clujean Sorin Mitu intitulată Transilvania mea, în care acesta subliniază că deşi existenţa Transilvaniei ca entitate politico-administrativă este anterioară ideii politice despre România, apărute în secolul al XIX-lea, proiectarea acesteia în trecut a condus la abordarea profund telelogică a întregii istorii româneşti considerate a nu avea altă direcţie decât unirea tuturor românilor într-un singur stat; astfel stând lucrurile Transilvania „este pur şi simplu pulverizată la nivelul conştiinţei istorice româneşti”, fiind considerată „prin excelenţă o «ţară românească»”, Nicolae Iorga fiind primul care ar fi utilizat formula vagă despre „Ţările Române” pentru a suplini inconsistenţa logică a acestei abordări.[2] Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, Emőd Veress recurge şi la citarea unui pasaj în care Lucian Boia – cu trimitere la felul în care istoricii români au reacţionat la publicarea de către Academia Ungară de Ştiinţe în 1986 a unei voluminoase Istorii a Transilvaniei – menţiona că la vremea respectivă scrierea unor istorii regionale era până la un punct de facto interzisă în istoriografia românească. În ce măsură acest lucru va fi fost sau nu adevărat este de competenţa istoricilor să stabilească, însă nu ne putem opri să nu remarcăm faptul că recenta şi nu mai puţin voluminoasa Istorie a Transilvaniei, publicată de un colectiv nu mai puţin prestigios de autori coordonaţi de profesorii Ioan-Aurel Pop şi Thomas Nägler, nu este câtuşi de puţin amintită în acest context. Mai mult şi – mult – mai grav, judecând după criteriile unei abordări obiective a istoriei constituţionale româneşti (căci Transilvania trebuie considerată şi sub acest aspect parte a acestei istorii), ni se pare faptul că singura menţionare a numelui lui Nicolae Iorga în întreaga lucrare este cea realizată indirect prin intermediul citatului din lucrarea lui Sorin Mitu.
Pe cât de stridentă această omisiune, pe atât de dureroasă este constatarea pe care am făcut-o deja în urmă cu aproape trei ani, într-o lucrare consacrată Centenarului Tratatului de la Trianon. Pentru o parte din ce în ce mai mare a istoriografiei (constituţionale) româneşti, Nicolae Iorga devine tot mai mult un autor desconsiderat, marginalizat şi chiar ridiculizat, în vreme ce teze care constituiau şi constituie teme predilecte ale propagandei revizioniste ungare capătă tot mai mult o aură de respectabilitate printre autorii români din perioada mai recentă. Acelaşi Iorga căruia îi datorăm studiul pe cât de criticabil în ce priveşte unele detalii, pe atât de impresionant în ansamblu despre Istoricul constituţiei româneşti în volumul celor 23 de prelegeri ale ciclulului privind Noua Constituţie a României de la Institutul Social Român era nu numai cel care şi-a revendicat în mai multe rânduri cu mândrie faptul de a fi fost cel căruia i se datorează formularea art. 1 al Constituţiei din 1923: „Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil”, ci şi cel care stabilise în mod definitiv nu numai inexistenţa obiectului unei pretinse istorii constituţionale de sine stătătoare a Transilvaniei, ci şi lipsa de sens a oricărei forme de autonomie ori federalizare a Transilvaniei în cadrul României Mari: „Ardealul acesta pentru noi, de altminteri, nu este un Ardeal, ci este o bucată de ţară româ-nească”, iar „istoria constituţională” a acestui Ardeal, de la integrarea în Regatul medieval al Ungariei şi până în 1918 nu reprezintă altceva decât „uzurpaţiile succesive şi seculare în dauna poporului românesc, provincie creată de străini şi pentru străini şi căreia noi îi opunem o unitate românească absolută, sub toate aspectele şi de-a lungul veacurilor”.[3] De aceea, textul art. 1 din Constituţia de la 29 martie 1923 se regăseşte în Constituţia din 8 decembrie 1991 revizuită în 2003 nu numai în cadrul art. 1 alin. (1), ci şi în cel al art. 148 alin. (1), iar dacă autorii Istoriei constituţionale a Transilvaniei, remarcând indirect această continuitate, scriu că acest din urmă text ar fi justificat doar în măsura în care ar fi legat de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în vreme ce în forma actuală el, de fapt, „aduce atingere drepturilor fundamentale … de exemplu, pentru că atunci când proclamă ca formă perpetuă de guver-nământ republica, nu permite cetăţenilor o opţiune ulterioară” (p. 367), atunci vom putea înţelege poate mai uşor capcanele în care conduce desconsiderarea statalităţii naţionale unitare româneşti opusă pe cât de inconsistent şi artificial, pe atât de dăunător drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Videant scholares!
***
Ca doctrină și practici juridico-politice proprii civilizației și culturii occidentale constituționalismul modern și-a construit profilul definitoriu în cadrul momentului fondator franco-american de la finele veacului al XVIII-lea al cărui tipar și semnificații s-au extins și particularizat apoi mai întâi la nivelul întregului continent european, inclusiv la români, până a deveni universal.
Momentul constituțional 1923 a reprezentat, astfel, un vârf al receptării sale timp de mai bine de un veac și care apoi a înrâurit în secolul următor dezvoltarea constituțională a țării. Evoluțiile istorice concrete care i-au urmat și în special cascada dictaturilor care s-au perpetuat până în 1989, precum și inerțiile indiferente de până acum au împiedicat analiza sa științifico-teoretică cuvenită, care poate acum în context aniversar își aștepta împlinirea.
[1] E. Veress (ed.), Constitutional History of Transylvania, Springer, 2023, p. xi.
[2] S. Mitu, Transilvania mea: Istorii, mentalităţi, identităţi, Polirom, Iaşi, 2013, p. 134.
[3] N. Iorga, Rostul istoric al Unirii, în Conferinţe: ideea unităţii româneşti, ed. S. Lemny / R. Rotaru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, pp. 276-292 (280).
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
