Trei decenii de Uniune Europeană: integrare și provocări. O nouă „fabrică de drept” și dilemele sale

Construite în mare parte prin contribuția jurisprudenței și, deci, operă în primul rând a juriștilor, Uniunea Europeană (UE sau Uniunea) și ordinea sa normativ-instituțională rămân sortite a-și juca destinul în aceiași termeni. Adică, altfel și mai concret spus, inclusiv depășirea impasului evident creat de actuala criză de creștere și de reașezare geostrategică presupune, pe lângă opțiuni politico-economice adecvate, și implicarea corespunzătoare a dreptului său. Una care să perceapă sensul devenirii și să-l exprime într-o structură juridică pe deplin capabilă de un atare efort creator circumscris rezultatelor scontate. Așa cum subliniam într-un text anterior, dreptul UE se înscrie ca un nou tip de drept, de intersecție multidimensională justificat, deopotrivă, de evoluțiile care l-au determinat și rosturile conferite.

1. Asemenea evoluții preponderent sub impulsul și influența jurisprudenței au transformat dreptul în profunzime. Tratatele fondatoare ale ansamblului comunitar erau concepute pentru a instaura și dezvolta o colaborare economică, dar modul în care prevederile lor au fost interpretate le-au modificat radical și conferit finalități majore complementare celor inițiale. Dezbaterile privesc ceea ce ele semnificau, ceea ce guvernau și ceea ce autorizau, opunând actori apărând proiecte și interese diferite. Unii dintre ei doresc intensificarea instituționalizării Europei și lărgirea puterilor sale, alții a le stopa, limita. Și chiar dacă toți folosesc un limbaj politic, instrumentele lor, la care recurg și prin care acționează, sunt juridice. Ele facilitează crearea unui sistem juridic european care, născut din tratate internaționale și drept scris (adoptat de Parlament și Consiliul UE) e făcut obligatoriu pentru puterile (statele) suverane, vine să penetreze în spațiile naționale și să depindă în mare măsură de jurisprudență. Această difuzare și jurisprudența care o face posibilă erau produsul cererilor de reparare ale europenilor. Ca urmare, aceste cereri au alimentat munca jurisdicțiilor europene și naționale și le-au permis să verifice conformitatea cu dreptul comunitar și să introducă noi norme. Amestec între tradițiile continentale și cele de common law, între dreptul internațional și dreptul național, noua ordine juridică europeană apare ca o creație stranie care se derobează de orice genealogie ori traiectorie clare.

Cercetătorii problemei au opinii divergente în privința cauzelor acestor transformări, în primul rând a trecerii de la internațional la național, de la legislație la jurisprudență. Unii consideră că puterile dobândite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) nu erau prevăzute în tratatele fondatoare; ele ar fi fructul unei viziuni împărtășite de un grup de avocați care lucrau în instituțiile europene și judecătorii CJUE. Începând din anii 1970, aceștia au promovat cu fervoare integrarea europeană. Căutând să acopere lacunele importante ale tratatelor de la Roma din 1957 au ajuns să pună la punct un mecanism suficient pentru a constrânge guvernele naționale să le respecte, sprijinindu-se pe acțiunea cetățenilor lor. Dacă CE și CJUE au făcut o folosire strategică din controlul jurisdicțional pentru a-și lărgi competențele (puterile) și a accelera integrarea europeană, nu știm însă pentru ce tribunalele naționale au colaborat în acest sens. Aderând la interpretarea CJUE, ele au jucat un rol politic și social important în avansul integrării. Un număr important de istorici sugerează că transformarea dreptului comunitar în drept superior, aproape constituțional nu era prevăzută inițial, în timp ce alții afirmă că tratatele fondatoare conțineau deja în germene o atare orientare. Potrivit acestei interpretări, mai degrabă de a fi constrânse, guvernele naționale aprobaseră intensificarea puterilor Europei, fie întrucât aceasta le era favorabilă, fie deoarece le era din punct de vedere politic prea costisitor să-i reziste. În pofida acestor dezacorduri, cea mai mare parte a analiștilor conchide că chestiuni structurale mai degrabă decât dreptul pozitiv au permis realizarea acestui proces. Altfel spus, dreptul comunitar (unional-european) nu a fost legitimat printr-o declarație de principii ori semnarea de tratate, ci printr-un dispozitiv practic propus de CJUE și care permite să-l invoce pentru a proteja propriile-i interese și scopuri. Dreptul care a rezultat din acest mod era astfel, deopotrivă, național și internațional, scris și oral, bazat pe legislație și pe jurisprudență. Perceput ca un sistem ce favorizează „integrarea prin drept”, el a transformat puțin câte puțin ceea ce a început ca o organizație internațională într-un cvasi stat dotat cu o cvasi constituție. Date fiind aceste caracteristici, unii istorici compară dreptul UE cu un sistem de exploatare informatică. Precum un Windows, dreptul comunitar operează în arrière-plan; mulți îi ignoră poate importanța și efectele, dar el nu rămâne mai puțin omniprezent și extrem de puternic.

Un exemplu elocvent: îndiguirea „constituționalismului abuziv”. O nouă expresie a acestui fenomen o reprezintă juridicizarea europeană a așa-zisului „constituționalism abuziv”[1] în contextul hotărârilor pronunțate de CJUE împotriva Poloniei și Ungariei (2019–2020) fără ca și alte state membre să fie la adăpost de asemenea manifestări (fiind citat astfel expres și cazul României) în cadrul unui veritabil contencios european iliberal, dezvoltat progresiv în ultima perioadă, în scopul de a-i îndigui propagarea. Chiar dacă justificată în mod sistematic ca acțiuni interne aparținând suveranității și chiar identității constituționale, reforma sistemului judiciar din diferite state membre nu ar constitui mai puțin violări ale angajamentelor lor externe. Și aceasta în condițiile afirmării tot mai evidente în cadrul instanței de la Luxemburg, alături de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), a unei construcții jurisprudențiale pornind de la garantarea drepturilor fundamentale și manifestarea jurisdicțiilor drept gardian al unui model european de democrație liberală, considerat un standard inspirat inclusiv de tradițiile constituționale ale celor 27 țări membre.

În consecință, modificările structurale care aduc atingere independenței judecătorului național sunt considerate contrare substanței și finalității înseși a respectivului reper/standard pe care instanțele europene sunt chemate să-l apere. În acest mod, jurisdicția unional-europeană nu poate rămâne în afara unor atari preocupări, trebuind să intervină, prin mijloacele consacrate și utilizate și în alte privințe, în mod specific[2]. Și va chemată și o va face, fără îndoială, în același spirit, cu aceleași argumente și cu mijloace identice.

2. Născut în Occident odată cu dreptul savant medieval, ius commune a cucerit apoi statele moderne, cu precădere cele vest-europene, în timpul Renașterii. A fost reinventat ulterior de dreptul american în secolul al XIX-lea ca o știință nouă, în căutare de afirmare specifică, sub influența Școlii istorice germane.

Dacă observatorii atenți au înțeles că mișcarea actuală a dreptului comun constituie un avatar al ideii concepute de romaniștii Evului Mediu, o atare percepție nu a mers însă până la conștientizarea faptului că știința dreptului ar putea juca astăzi un rol analog celui îndeplinit la momentul dezvoltărilor fondatoare. Într-adevăr, codificările savante care se dezvoltă de circa 30 de ani, fenomen privit de mulți cu superficialitate, constituie o mișcare profundă, care tinde să restituie dreptului natura sa originală, cea a unuia fondat pe autoritatea rațiunii și, tocmai la un timp în care ea pare a se stinge inexorabil în ordinea internă, face din nou din doctrină un izvor de drept în spațiul său natural, cadrul comun al popoarelor cu aceeași tradiție juridică.

În privința acesteia din urmă ea a fost și este reprezentată la nivelul Europei, înainte de toate, de moștenirea comună a dreptului roman. În ciuda vicisitudinilor istorice aceasta a persistat întotdeauna, fiind mai evidentă până la Al Doilea Război Mondial, iar, după căderea „cortinei de fier” și până în 1989, în zona central-estică a continentului predarea dreptului roman a contribuit la menținerea unei legături cu Occidentul. După căderea comunismului, în contextul general al „revenirii în Europa” legăturile juridice în virtutea lui ius commune s-au multiplicat și intensificat mai ales în planul dreptului privat. Totodată, pregătirea aderării la UE și obligația preluării acquis-lui comunitar au contribuit notabil la reintegrarea estului în tradițiile juridice occidentale parțial abandonate. România constituie un exemplu elocvent din această perspectivă. Legată de tradiția juridică comună europeană deopotrivă prin romanitatea dintotdeauna a dreptului și latinitatea limbii ea și-a manifestat, cel puțin după 1960, „excepționalitatea” bine cunoscută în cadrul „blocului sovietic” est-european inclusiv la nivelul dreptului, exprimată cu precădere prin tendința evidentă de îndepărtare de „modelul de la Moscova”. Prezența permanentă în programa universitară a dreptului roman și într-un mod reprezentativ ori dialogul comparatist inițiat în 1967 și cultivat apoi, nu întâmplător, cu Franța au permis o legătură continuă cu izvorul major de inspirație al modernității noastre juridice care a fost cel francez și el înscris în aceeași orbită neoromană. Nu în ultimul rând, moștenirea romană se reflectă și în construcția noului drept al mondializării. Pentru că așa cum afirma Rudolf von Jhering în urmă cu peste 150 de ani: „Semnificația istorică și misiunea Romei sunt, pe scurt, acelea de a surclasa limitele principiului naționalității prin ideea universalității… Semnificația specială a dreptului roman pentru lumea modernă nu constă în faptul că, pentru un anumit timp, a fost aplicat în practică ca izvor de drept, ci în aceea că a provocat o revoluție intelectuală care a modelat în mod decisiv întreaga noastră gândire juridică. Dreptul roman a devenit astfel, ca și creștinismul, o trăsătură culturală constitutivă a lumii moderne.”

Pentru a desprinde filiația istorică trebuie, desigur, să avem în vedere că mișcarea de internaționalizare a dreptului care s-a produs în secolul al XX-lea nu a fost decât preludiul unei rupturi mai radicale cu ordinea juridică statală, reprezentată mai recent de mondializarea dreptului. Ea este de natură diferită, nu se exprimă prin introducerea în ordinea internă de elemente dependente de alte drepturi statale, ci în a concepe un drept în afara statelor și fără mijlocirea lor, spre folosirea unor comunități fără specific statal, chiar a celei mondiale în ansamblul său.

Întrucât această sarcină constă în descoperirea unui drept comun, ea revine în mod natural în primul rând savanților dreptului; numai prin autoritatea sa, știința a reușit să înalțe, istoric, dreptul său deasupra autorităților politice. Era ordinea anterioară etatizării dreptului, și ea are șansa de a se desena din nou azi, odată cu declinul statelor-națiune, sugerând că, în mod evident, codificările naționale nu au fost decât o paranteză.

Primele manifestări ale întoarcerii la un drept comun, cu o implicare din ce în ce mai redusă a statului, s-au născut în secolul al XX-lea odată cu dreptul penal internațional și redescoperirea lui lex mercatoria. Acest nou ius commune era baroc; un drept conceput de judecători pentru nevoile contenciosului și nu de către savanți plecând de la un studiu științific al surselor. Fenomenul era datorat aproprierii moderne a metodelor dreptului savant de către autoritate, proces care a deplasat puterea de a degaja dreptul comun de la știința dreptului, către curțile supreme. O atare revenire la experiența-tip a început abia în cursul celei de a doua jumătăți a veacului trecut. Sub impulsul renașterii dreptului comun în SUA, a văzut lumina zilei ideea că mișcarea de unificare a dreptului ar putea, grație dreptului savant, să împrumute și să urmeze o cale nouă. În anii 1960 procesul lui Restatement of the law se afla în plină afirmare; rezultat din acest fenomen, Uniform commercial code (UCC), varietate de codificare savantă lansată în 1952, era în curs de adoptare de către statele federate americane. A apărut imediat și ideea de a transpune această metodă în ordinea mondială. Ea a fost lansată în 1968 de secretarul Institutului Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), iar în aceeași perioadă, comparatistul francez René Davis formula, în partea introductivă a Enciclopediei internaționale de drept comparat, un apel la abandonarea metodei tradiționale de unificare, în favoarea unei întoarceri la cea a unui ius commune și invita a se merge în aceeași direcție pentru construcția dreptului european. Este elanul care a trezit știința dreptului din „amorțeala” generală în care căzuse în perioada imediat următoare celei de a doua conflagrații mondiale și a reușit să o facă să-și asume noua sa misiune, provocând crearea unui nucleu de doctrină mondială. Astfel, în 1971, UNIDROIT a luat decizia oficială de a integra în programul său de lucru o încercare de unificare a dreptului general al contractelor în vederea codificării progresive a dreptului comerțului internațional. Pentru acesta, în 1980 s-a creat un grup de lucru compus din cei mai buni experți mondiali în materie care, comparând dreptul contractelor dintr-un mare număr de țări și extrăgând substanța sa definitorie, a formulat, potrivit metodei dreptului comun, principii generale. Cu un caracter abstract, redactate într-un stil concis și clar, independent de limbajul tehnic național, însoțite de glose explicative ilustrative, Principiile au rămas până astăzi o lucrare fără de egal. Au fost comparate cu Corpus iuris civilis și unii au văzut în ele un nou ius commune comercial, care venea să completeze dreptul respectiv al statelor și instaura ordinea juridică transnațională a lui lex mercatoria. După publicarea principiilor UNIDROIT au explodat comentariile exegetice de parcă s-ar fi revenit la epoca glosatorilor și a decretiștilor!

Puțin mai târziu s-a creat grupul de lucru al profesorului danez Lando care, cu ajutorul autorităților comunitare europene, a redactat, urmând aceeași metodă, principiile europene în același domeniu, în scopul de a favoriza realizarea obiectivelor economice ale instituțiilor de la Bruxelles. Principiile dreptului european al contractului au fost publicate în 1995 și au fost completate în anii ce au urmat prin diverse contribuții colective. Regulile Lando au făcut școală în Europa, dar și în afara ei. Uniunea Europeană a anunțat inițial că se va servi de asemenea lucrări și de inițiatorii și realizatorii lor în elaborarea unui proiect de Cod civil european dar, în fața reticențelor multora, s-a revenit la formula dreptului comun al savanților sub forma unui „cadru comun de referință”, conceput mai degrabă ca o gramatică comună decât ca norme, care să nu posede o altă autoritate decât cea științifică. Redactarea de către savanți a proiectului de cadru comun de referință, apoi a proiectului de drept comun al vânzării sunt urmarea acestei politici. Ideea de a face dintr-un atare document un regulament unional-european, care să se limiteze la promulgarea unui corp de drept savant mobilizator, constituie, mai degrabă, un omagiu instituțional adus dreptului comun al savanților și rămâne sensul cel mai tangibil al întoarcerii acestuia din urmă în ordinea contemporană a izvoarelor dreptului.

O experiență asemănătoare s-a înregistrat și în Asia, odată cu mișcarea din ultimele decenii de redactare a principiilor dreptului asiatic al contractului, de către un grup reprezentativ de universitari din țările regiunii.

3. Dacă armonizarea, unificarea și modernizarea dreptului la nivel mondial sunt obiective importante astăzi, îngrijorările suscitate de schimbarea de natură a dreptului însuși privesc, de asemenea, întreaga lume. Ele poartă asupra multor subiecte printre care delegarea creării dreptului de la legislatori la „birocrațiile” statului. Aceasta antrenează transferul de funcții de reglementare importante la funcționari nealeși care, ca angajați ai comisiilor publice, birourilor, agențiilor, ministerelor și programelor, nu se limitează să execute ordine primite, ci judecă conflicte ori adoptă noi reguli. Acești „administrativi” tranșează cauze, construiesc corpusuri de precedente și redactează regulamente interne privind dreptul procedural și dreptul pozitiv. O altă noutate rezidă în faptul că entitățile transnaționale, precum firmele comerciale, federațiile sportive, giganții internetului și organizațiile interguvernamentale acționează în același sens, statul pierzând monopolul reglementării; la fel, diversitatea crescândă la nivel național a actorilor și practicilor reglementare pune în discuție discursul hegemonic propunând jurisdicții alternative care să se ocupe de minorități particulare, religii etc. Noi experiențe și mai inedite și excepționale au fost aduse de guvernanța crizei sanitare pandemice (2020–2022) și tinde să provoace cursa mondială în desfășurare privind reglementarea problematicii inteligenței artificiale, în stabilirea căreia (și pe măsura intereselor aflate în joc) în cadrul unui proces evolutiv de la orientări și prescripții voluntare de conduită, la repere de etică și spre ajungerea la instrumente juridice sunt implicați actori geostrategici, marile blocuri economice și întreprinderile multinaționale de profil. Atașamentul UE față de drept se manifestă și în această privință, fiind prima entitate reprezentativă care a reacționat și a adoptat direct calea reglementării juridice a problemei aflate în plină desfășurare, conform procedurilor proprii. Aceste tendințe au condus juriștii din întreaga lume să se întrebe cum, în aceste circumstanțe, sistemele naționale mai pot crea norme și rezolva conflicte. Ce atitudine să se adopte în fața internaționalizării legii? Or, altfel spus, cum aceste sisteme nestatale pot fi controlate, integrate și legalizate? E posibilă unificarea juridică? Poate exista un acord privind drepturi ale căror culturi și tradiții sunt atât de diverse? Respectivele acorduri sunt necesare ori putem organiza o mondializare progresivă fără a trece prin armonizarea juridică? Ne dispensăm și cu ce preț de contribuția decisivă a reprezentanților națiunii care votează în Parlament? Asistăm la începutul unei noi ere, în care voința poporului rămâne dominantă, dar prin noi mijloace? Democrația se poate realiza nu prin votul cetățenilor, ci prin concurența deschisă între multiple organizații și interese? Necesitatea de a oferi răspunsuri eficiente la acestei noi probleme e însoțită de dorința de a găsi o nouă paradigmă pentru a înlocui vechiul imaginar al unei societăți constituite din cetățeni egali, legați printr-un contract social abstract, exprimându-și dorințele lor prin reprezentanții în Parlament. Această nouă paradigmă ar crește, așadar, puterea grupurilor și ar favoriza solidaritatea de grup, însă și persistența inegalităților și diferențelor și ar propune alte metafore de legitimare și aspirații decât cele aduse, consacrate și impuse în ultimele secole de Republica Franceză. În această nouă realitate în care domnește un pluralism extern ori ordinea juridică a statului-națiune coexistă cu o multitudine de ale sisteme normative, juriștii nu ar trebui să se străduiască să se imagineze metode în scopul de a se lua în considerare o ordine juridică nouă pentru o nouă societate?

4. În același timp cu deplasarea greutății juridicului dinspre cadrul național spre cel european asistăm și la o tendință mai generală de punere în discuție a dreptului însuși ca fenomen social și individual. Se ridică deja întrebarea: ne îndreptăm spre o „lume fără drept” dar supusă „drepturilor”, adică unei game heteroclite de revendicări emanate de la indivizi și grupuri, cu motivații și din interese diverse, schimbătoare, contradictorii, imprecise?[3]Și acesta pe fundalul relativizării forței sale obligatorii; dacă până nu demult normele lui aveau capacitatea de a se impune tuturor, o atare acceptabilitate apărând ca fiind consubstanțiale pactului social, această evidență e contestată tot mai mult și din toate părțile prin exigențe exclusiv motivate prin prioritatea intereselor particulare. Întoarcerea la fundamente ar reprezenta, la prima vedere, soluția și în această privință. Ceea ce nu se poate întâmpla, desigur, fără o analiză științifică adecvată și profundă.

Care ar putea fi remediile adecvate și eficiente ce s-ar impune în privința acestei puneri în discuție „proteiforme” a normei juridice și a dreptului ca, deopotrivă, fenomen social și formă de civilizație și cultură? Și aceasta cu atât mai mult cu cât celei dintâi i se reproșează ineficiența, caracterul prea permisiv ori intervenția în contratimp, iar celui de-al doilea și amândurora ca fiind „ilegitime, injuste și prea severe”? Autorul francez pune accentul mai ales și cu precădere pe educația, în general și învățământul juridic, în special. Potrivit acestuia „necesitatea de a recultura societatea față de drept și de principiul interesului general” trece înainte de toate printr-o învățare a dreptului regândită, nu numai pentru studenții domeniului și juriștii de profesie, ci și, și poate mai ales, pentru „ansamblul cetățenilor”. Am adăuga noi și printr-o implicare masivă și mai adecvată a științei juridice, singura chemată la o reflecție profundă asupra stării și destinului dreptului într-o lume în profundă transformare.

Până atunci însă UE rămâne o partizană a dreptului și o promotoare a juridicului ca factor de acțiune integratoare și colaborare internațională. O dovedește și atitudinea adoptată față de reglementarea inteligenței artificiale, regulamentul și directiva în curs de adoptare în materie singularizând-o, cel puțin până acum, și din acest punct de vedere.

Tendința e clară și se impune a fi acceptată și tratată ca atare. Un singur lucru important mai rămâne din partea noastră de lămurit: în ce măsură comunitatea juriștilor români are reprezentarea deplină a importanței acestui proces fundamental și se implică în derularea lui, fiind conștientă de multitudinea și amploarea mizelor pe care le implică.

Dar astăzi, când se vorbește tot mai mult de reconsiderarea construcției europene, a mecanismelor sale, ceea ce va presupune consecințe juridice aferente adecvate, avem resursele necesare spre a continua un asemenea demers și a ne afirma identitatea științifico-juridică? Pentru că a devenit evident faptul că numai în măsura în care vom avea puterea de a ne implica și înțelege noile comandamente ale Europei Dreptului vom putea aparține cu adevărat noii Uniuni Europene și participa efectiv la împărtășirea și afirmarea valorilor sale în deplinătatea semnificațiilor lor.


[1] Într-o definiție de doctrină, constituționalismul abuziv ar reprezenta „utilizarea mecanismelor de revizuire constituțională în vederea atingerii unui nivel democratic semnificativ, mai slab decât precedentul” (David Landau, Avant-propos, în: Pierre-Alain Collot (dir.), Le constitutionnalisme abusif en Europe, Editions Mare&Martin, Paris, 2022, p. 18).
[2] Oana Andreea Macovei, „Le juge européen et le constitutionnalisme abusif”, în: Pierre-Alain Collot (dir.), Le constitutionnalisme abusif en Europe…, op. cit., p. 355.
[3] Stéphane Braconnier, Un monde sans droit?, Editions L’Aube, Paris, 2023, p. 7.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române