Statul de drept în fața „constituționalismului abuziv”

Într-o lume bulversată de tot mai numeroasele și mai acutele crize cu care se confruntă, se înmulțesc și se accentuează și tendințele de criticare a statului de drept ca model constituțional în care toate puterile, inclusiv cea legislativă, sunt supuse respectării Constituției și în special drepturilor și libertăților fundamentale pe care ea le enunță și le garantează. Înainte de toate, constituționalismul astfel conceput ar fi responsabil de criza democrațiilor, slăbind statul, dezagregând identitățile naționale, provocând mânia popoarelor și cultivând astfel populismul. La momentul când această „gândire unică” se difuzează în toată Europa, devine urgent a afirma și susține că, totuși, statul de drept e forma care garantează calitatea democratică a unei societăți[1]. Contrar ideii preconcepute potrivit căreia ar fi instrumentul privilegiat al statului liberal, conchide universitarul francez în articolul mai sus invocat, dreptul, înțeles ca ansamblu de drepturi, principii și libertăți participă direct și pe deplin la asigurarea principiului democratic. Aderând la o atare perspectivă și într-o abordare globală nu putem ignora nici procesul de retrogresiune constituțională ce se manifestă tot mai acut și care e pe cale să prefigureze un nou tip de regim politic, calificat ca unul de autoritarism competitiv ori electoral, ori chiar ca o democrație iliberală. El a fost denumit de fondatorul său conceptual, D. Landau, constituționalism abuziv și ar consta în utilizarea de mecanisme de revizuire constituțională în vederea atingerii unui nivel democratic în mod semnificativ mai slab decât cel precedent. Perceptibil la nivelul unor țări de pe toate continentele, fenomenul se manifestă și în context european, sub diferite forme și cu intensități variabile, născând preocupări vizând identificarea și promovarea mecanismelor susceptibile de a frâna o atare formă de eroziune democratică și avântul modelului de constituționalism abuziv.

1. Constituționalismul la ora noilor „excrescențe deviante”. Calificările de abuziv sau autoritar marchează constituționalismul ultimelor decenii, se înscriu în trendul evoluțiilor de hibridizare a regimurilor politice și se manifestă ca o expresie a crizei ce marchează sistemele democratice contemporane. Orice încercare de abordare și de explicare a unor atari manifestări trebuie să pornească de la faptul că însăși noțiunea de constituționalism ca atare face, de multă vreme, obiectul unor ample și intense dezbateri în doctrina juridică, iar substanța sa se caracterizează printr-o permanentă evoluție și diversificare a semnificațiilor și practicilor aferente. Se vorbește astfel de un constituționalism vechi, modern ori contemporan, de unul global, transnațional ori chiar de neconstituționalism[2]. Analiștii „situației prezente a constituționalismului” insistă mai ales pe ideea că acesta „vizează a pune în operă un ideal prin mijloacele proprii dreptului constituțional”[3]. Din această perspectivă ar fi vorba, înainte de toate, de un constituționalism liberal, potrivit căruia respectivul drept ar fi destinat să asigure, ca ideal, prevalența drepturilor și libertăților fundamentale, așa încât se ajunge la concluzia unei „individualizări a dreptului constituțional care își găsește referința sa de bază în ființa umană, demnitatea, autonomia și libertatea sa”[4]. Se afirmă apoi și percepția și viziunea unui constituționalism înțeles și promovat ca o „democrație prin drept”, care urmărește limitarea puterii prin intermediul în primul rând al dreptului constituțional. Nu e vorba, desigur, de o simplă asociere a constituționalismului la protecția libertăților fundamentale, ci și, totodată, de întemeierea sa pe orbita principiului separației puterilor în stat și pe cea a ierarhiei normelor în vârful căreia se află o constituție scrisă. Se insistă, în același timp, pe ideea că „noțiunile de constituție și de democrație nu sunt relaționate decât în cadrul epistemologic al unei doctrine, constituționalismul, care gândește constituția precum un instrument al democrației – democrația prin drept”[5], adăugându-se precizarea că această funcție politică a legii fundamentale rezultă din aceea că ea constă în trei elemente: existența unui text scris, organizarea separației puterilor și enunțarea drepturilor fundamentale. De altfel, se consideră că actuala criză pe care o traversează constituționalismul ar rezulta mai ales din prevalența acordată protecției drepturilor fundamentale prin justiția constituțională, în detrimentul voinței poporului ori celei a aleșilor/reprezentanților săi. Un autor asociază, la rându-i, constituționalismul la cinci elemente constitutive, insistând în special asupra dreptului constituțional ca un ansamblu de reguli de drept ce primează asupra oricărei alte norme juridice, emanând de la popor și rezultate dintr-o opțiune politică a cărei finalitate constă în a fonda și organiza autoritatea publică, precum și a exclude orice exercițiu extra-constituțional și abuziv al acesteia. Cu toate acestea, se refuză să se definească constituționalismul în raport cu conținutul său și se resping criteriile democrației, statului de drept, separației puterilor ori drepturilor fundamentale ca elemente ale unei atari definiții. Fenomenul-concept nu ar putea fi identificat decât prin intermediul funcției unei constituții, constând în excluderea „oricărei forme de putere absolută ori arbitrară a oamenilor asupra altor oameni”. Așezând orice act de putere în respectul regulilor de drept, el face previzibil exercițiul autorității publice și dă indivizilor supuși acestei autorități „posibilitatea de a se organiza în funcție de deciziile guvernării și de a interacționa fără teamă cu destinatarii autorității publice”[6]. Dincolo de un evident caracter polisemic doctrina constituționalismului se confruntă în prezent, mai ales în context european, cu noi dezvoltări generate de recentele poziționări ale unor regimuri politico-constituționale hibride, iliberale, precum constituționalismul autoritar și constituționalismul abuziv. Este, poate, semnul unei complexități crescânde, a unuia din aceste „oximoroane ideologice care grevează și poluează dezbaterea cu adevărat democratică”[7]. Cel puțin la o primă vedere, asemenea excrescențe nu aduc în realitate nimic nou, dacă ne referim, de pildă, la emergența, în secolul al XIX-lea, a regimurilor „liberal-autoritare”, a „dictaturilor liberale” și de „semi-dictatură” în Franța lui Napoleon al III-lea și Germania bismarckiană. De altfel, așa cum s-a remarcat deja, această categorie de autoritarism „tinde a aluneca ori a banaliza pulsația libertară și egalitară printr-un autoritarism tranzitoriu, care rămâne liberal în echilibrul său social și în finalitățile sale modernizatoare”[8]. Constituționalismul autoritar ar trebui să fie distins de regimul autoritar clasic, care „nu utilizează legea, tribunalele și constituțiile decât pentru a atinge propriile sale obiective, atâta timp cât aceasta servește interesele regimului”. Și pentru că regimul este autoritar, el nu întâlnește nicio piedică, atunci când e vorba de a se abandona legea, tribunalele și constituționalismul din moment ce aceasta poate să servească interesele regimului ori poate fi și mai interesant atunci când legea, tribunalele și constituționalismul riscă să interfereze cu alte obiective ale regimului”[9]. Elementul caracteristic al autoritarismului rezidă aici în forma arbitrară a exercitării puterii și tocmai aceasta îl distinge înainte de toate de constituționalism. În același timp, a reduce autoritarismul numai la criteriul arbitrariului este, totuși, insuficient dacă înțelegem să sesizăm substanța acestei categorii de regim politic și să discernem mai bine a ceea ce poate fi modelul constituționalismului autoritar. Așa se face că, dintr-un alt punct de vedere, sistemele autoritare constau în „sisteme politice de pluralism limitat, neresponsabile politic, fără ideologie elaborată și directoare dar lipsite de mentalități specifice, fără mobilizare politică extensivă ori intensivă și în care un lider ori, ocazional, un mic grup exercită puterea în interiorul limitelor formal rău definite dar, în fapt, mai degrabă previzibile”[10]. Așadar, rău definită puterea, cursul său se îndreaptă spre arbitrar, dar cu precizarea că în sistemul autoritar ea nu se bazează nici pe o mobilizare politică de masă și nici pe o ideologie structurată. Prin urmare, nu întâmplător o direcție doctrinală importantă descrie autoritarismul precum un mod de guvernare de pluralism limitat, care favorizează o diferențiere între forțele situate de partea bună a frontierei pluralismului care pot să intervină licit pe lângă putere prin canalul organizațiilor pretins partizane și, respectiv, cele care anunță statu-quo-ul, dar condamnate la ilegalitate și o clandestinitate care justifică o represiune nedisimulată. În fine, fără pretenția de a dezvolta tema, invocată aici mai ales spre a marca diferența specifică față de reperele implicate, conceptul de constituționalism autoritar se singularizează de modelele și criteriile clasice în privința ruperii cu arbitrariul și tendința de a se apropia de un constituționalism înțeles ca primat al dreptului. Cu toate acestea, el se diferențiază, într-o abordare, prin șapte criterii singulare: a) controlul instituțiilor statale de către un partid politic dominant; b) folosirea dreptului ca mijloc de presiune asupra opozanților cu absența acceptării arbitrare; c) existența unei discuții deschise și a unei critici a instituțiilor politice în pofida constrângerilor juridice (în special promovarea de acțiuni penale de către aceste instituții și aplicarea de grele pedepse); d) alegeri în mod rezonabil libere și echitabile, chiar dacă partidul dominant organizează propria-i preeminență prin intermediul unui decupaj al circumscripțiilor electorale, precum și a alegerii modului de scrutin; e) o sensibilitate a partidului dominant față de opinia publică; f) organizarea de către aceeași formațiune politică dominantă a unei dizidențe fără a se depăși un nivel pe care îl consideră acceptabil; g) tribunale în mod rezonabil independente. Așadar, constituționalismului autoritar nu constă într-un regim autoritar care s-ar dota cu o constituție, ci într-un model hibrid care combină, deopotrivă, elemente de autoritarism și de constituționalism[11], unul capabil totodată să alăture doctrina legalismului autocratic, în sensul ideii că puterea odată dobândită pe calea alegerilor democratice, unele guverne înțeleg să se prevaleze de această legitimitate și dintr-un simplu fapt pentru a-și apropria principiile democratice liberale și instrumentele constituționalismului tocmai în vederea unei asumări a unui surplus de putere cu prețul abordării valorilor erijate în repere formale. Diferitele ipostaze desprinse și analizate înscrise a două perspective principale – cele de autoritarism electoral și cel competitiv – permit totodată apropierea de noțiunea de constituționalism abuziv ori chiar de așa-zisul autoritarism camuflat. Toate aceste diferite noi noțiuni care pigmentează câmpul reflecției și practicii pertinente au ca finalitate comună aceea de a tinde spre o reducere a competiției politice și de a asigura unui partid ori unei alianțe politice un control durabil al puterii, fără a face să dispară total pluralismul politic și instrumentele electorale destul de clasice, dar pervertite. Aceste modele teoretice, la care s-ar putea adăuga cele ale legalismului autocratic și de împrumut constituțional abuziv, contribuie în comun la forjarea regimului hibrid care se distinge de modelul democrației constituționale și liberale, cât și de cel al autoritarismului.

2. Perceperea unui fenomen, prefigurarea unui concept și denunțarea unei practici constituționale. Printr-un articol cu titlul edificator, publicat în urmă cu un deceniu, profesorul David Landau de la College of Law al Florida State University din SUA surprindea, descria și alerta asupra unui „fenomen care ni se părea a fi nou, dar totodată tot mai important: recurgerea la uneltele schimbării constituționale (de revizuire sau înlocuire a legii fundamentale) în scopul de a submina democrația, care se manifestă în aproape toate regiunile lumii: Asia, Africa, Americi și în mod evident în Europa”[12]. În acest mod se evidenția un ansamblu de mecanisme prin care democrațiile se erodau de-a lungul întregii lumi și se sugera un veritabil „calendar normativ” pentru arhitectura constituțională spre a se preveni un atare tip de degradare. Constituționalismul abuziv pare a cartografia o parte (dar nu ansamblul) peisajului utilizării dreptului însuși ca instrument de erodare democratică. Alți cercetători ai subiectului au demonstrat cum practici juridice mai obișnuite și cotidiene (de exemplu, procese având ca obiect defăimarea sau frauda fiscală) constituie un element esențial al puzzle-ului și au propus mai mulți termeni pentru a descrie acest fenomen[13]. Din păcate, tipurile de probleme identificate în această cercetare nu au încetat să se amplifice și diversifice[14]. Într-un atare context două aspecte importante au cunoscut clarificări semnificative. Mai întâi, faptul că așa-zisul constituționalism abuziv a fost pus în aplicare prin intermediul a numeroase forme de schimbare constituțională, de natură formală ori informală, constituționale ori infraconstituționale. Teoreticienii domeniului recunosc că schimbarea constituțională se operează pe calea unui număr divers de modalități. Uneori legile fundamentale se modifică în mod formal utilizându-se instrumente de revizuire prevăzute în chiar textul lor, ori într-un mod mai radical prin înlocuirea lor printr-o nouă formulare, via unui proces (proceduri) de elaborare și adoptare speciale. Dar există și se aplică și o serie de modalități informale de promovare a sa. Jurisdicțiile competente în materie, prin jurisprudența lor, acționează în mod frecvent în acest sens, printr-o reinterpretare a înțelesului și reașezare a semnificațiilor admise ale textului constituțional (revirimentul jurisprudențial). Nu în ultimul rând, așa cum s-a întâmplat și în perioada crizei sanitare, provocată de pandemia de Covid-19, uneori asistăm la utilizarea agresivă a puterilor excepționale și deformarea folosirii sau exagerarea promovării anumitor metode și instrumente de acțiune instituțională, care generează mutații constituționale, unele chiar cu titlu inițial temporare, dar care ajung să se permanentizeze și astfel să se impună.

După cum toate aceste forme diferite de schimbare constituțională există și pot să fie utilizate pentru a genera evoluții benefice într-o ordine constituțională, la fel folosirea lor poate să degenereze în practici abuzive, dăunătoare. Un al doilea aspect constă în explicitarea semnificațiilor termenului de abuz (abuziv). Există o tendință naturală în drept, precum și în numeroase alte domenii să se califice ca abuziv tot ceea ce nu apreciem. Dar aici e vorba de o predilecție profund problematică, una care amenință să se substituie unei analize pertinente și poate chiar să împiedice experimentarea constituțională. Desigur, soluția la starea preocupantă a constituționalismului democratic liberal nu e deloc inhibarea contestării sale. Astfel, e important să se circumscrie termenul de abuz la schimbările constituționale ce erodează o concepție relativ minimalistă a democrației, cea care poartă asupra desfășurării de alegeri libere și echitabile într-un mediu în care prevalează regula de egalitate[15]. O atare definiție a minima nu ar trebui să fie totuși prea sumară; ea trebuie, de pildă, să înglobeze cel puțin un ansamblu de drepturi necesare pentru ca alegerile să fie echitabile, precum și un angajament în favoarea statului de drept[16]. Este tentant de a lega abuzul de un ansamblu mai larg de angajamente, spre exemplu aferente unei noțiuni mai largi de democrație care include o participare robustă, sub diferite forme a mai multor actori. Dar aceste definiții mai largi presupun inconveniente majore. Pe de o parte, fac și mai dificilă sarcina vizând a determina dacă un abuz a fost comis sau nu. Pe de alta, ele implică protecția angajamentelor asupra cărora înșiși teoreticienii democrației se află în dezacord și, în unele cazuri, pot fi îndepărtate ca aparținând unui substrat „occidental” ori „imperialist”.

În orice caz, analiza experimentelor în materie ne arată că știm încă destul de puțin despre rolul dreptului constituțional ca mecanism de apărare împotriva constituționalismului abuziv. Tribunalele sunt percepute în general precum gardienii, mai mult sau mai puțin eficienți ai democrației constituționale cu jurisprudențe evolutive, uneori contrastante. În fine, să nu uităm că și alte doctrine și concepte au fost create spre a susține valorile democratice ori liberale precum cele ale amendamentului constituțional neconstituțional, democrație militantă ș.a.

3. Exemplificări și derive europene. Perceput și teoretizat inițial peste ocean, constituționalismul abuziv îmbracă, prin definiție, diferite forme și cunoaște diverse instrumente de manifestare. Contextul european este un exemplu major în acest sens, care cuprinde ipostaze diverse ale fenomenului și se caracterizează în ultimii ani prin eforturile depuse spre a se utiliza instituțiile internaționale, inclusiv comunitare, precum și presiunea transnațională în scopul de a preveni ori limita formele abuzive ale fenomenului în cauză. Atari demersuri au produs până acum rezultate amestecate, dar se speră că vor fi continuate cu succes în special în vederea construirii de mijloace mai eficiente vizând consolidarea instrumentelor de apărare prezente în ordinile constituționale naționale[17]. Polonia e considerată a fi din această perspectivă exemplul cel mai manifest în Europa. Ar exista în această țară un veritabil proiect de constituționalism abuziv inițiat de partidul politic Drept și Justiție (PiS), dar până în prezent el a fost promovat și aplicat în absența oricărei schimbări constituționale formale (revizuire ori înlocuire). Cazul polonez e pus în paralel cu cel al Ungariei sau al FIDEZ care desfășoară un model agresiv de schimbare constituțională formală; până acum el s-a manifestat mai întâi printr-o serie de revizuiri, apoi printr-o înlocuire completă a constituției, urmară de alte revizuiri. Aceste modificări constituționale au fost însoțite de alte măsuri, vizând în special preluarea controlului asupra puterii judiciare și adoptarea unei serii de legi cardinale cu conținut deosebit de problematic. Dimpotrivă, în Polonia, unde guvernul nu a reușit să obțină numărul de voturi necesar pentru schimbarea constituțională aferentă, s-a ajuns la rezultate sensibil similare pe căi de aceeași natură, chiar dacă diferite în concretețea și linia lor procedurală. Se remarcă, în acest sens, că partidul de guvernământ a acaparat Curtea Constituțională și apoi s-a servit de aceasta și prin jurisprudența stimulată și dezvoltată agresiv s-a făcut posibilă adoptarea și intrarea în vigoare a mai multor legi de deturnare abuzivă a acquis-ului democratic, dar rămase în vigoare în urma controlului jurisdicțional interesat. Cele două exemple continentale, care nu sunt singulare, ar ilustra faptul că demersurile constituționale abuzive pot să urmeze numeroase căi diferite și rămâne dificil de a identifica toate posibilitățile de prevenire și contracarare a lor și, în consecință, a sa.

Constituționalismul abuziv constând într-un mecanism de retrogresiune constituțională ce-și află sursa într-un amendament ori o revizuire constituțională ridică în mod logic chestiunea controlului de constituționalitate a legilor constituționale. Exemplele concrete din statele Europei Centrale și de Est au ca premisă faptul că marea majoritate a legilor fundamentale rezultate în procesul de tranziție post-totalitară conferă judecătorului constituțional responsabilitatea controlului de constituționalitate ex ante, respectiv înainte de promulgarea lor, demersul implicând mai întâi o funcție pedagogică, apoi una de prevenție a confruntărilor politice și, în fine, o alta a drepturilor și libertăților fundamentale. Ca regulă generală, absent din textele constituționale, controlul a posteriori constă, de regulă, într-o extensie pe cale pretoriană de competențe jurisdicționale, cu riscul apariției unei puteri de control nelimitat și raporturi de forțe virulente în cadrul instituțiilor politice. Nu în ultimul rând, curțile constituționale, ca de altfel și jurisdicțiile ordinare, sunt primele victime ale procesului de retrogresiune constituțională având în vedere capturarea lor de către partidul majoritar și puterea executivă. Exemplul ungar și polonez ne arată că atari jurisdicții dispun de puține mijloace de apărare față de acest aspect al constituționalismului abuziv, asistând chiar la un fenomen de transformare a lor în așa fel încât să le facă mai docile spre a fi supuse regimului politic.

O problemă care nu și-a găsit rezolvarea este cea de a ști în ce măsură exercitarea puterii constituante de către popor poate fi abuzivă. Unii autori resping însăși ideea unei aplicabilități a teoriei abuzului de drept în această privință și totodată ipoteza unei propuneri ori a unei chestiuni formulate în mod abuziv, dacă nu un abuz susceptibil să fi rezultat dintr-o campanie mincinoasă. Nu pot fi excluse totuși anumite revizuiri ce riscă să fie considerate abuzive, în special cele vizând concentrarea excesivă a puterilor ori o reducere unilaterală și nejustificată a drepturilor unei minorități. În cele din urmă, chiar și atunci când poporul rămâne titularul prim al puterii suverane, un exercițiu abuziv al puterii constituante trebuie să poată face obiectul unui control întemeiat pe respectarea regulilor de procedură, principiilor de fond stabilite a priori ori chiar pe limitele aduse anumitor dispoziții constituționale retrase din câmpul revizuirii constituționale.

4. Constituționalismul abuziv în fața judecătorului european. Deși, dacă așa cum s-a remarcat, o atare asociere între cele două noțiuni ar putea să surprindă la prima vedere, având în vedere opera traiectoriilor lor de dezvoltare, subiectul ca atare și problema în sine fac deja obiectul reflecției și, respectiv, al preocupărilor jurisdicționale[18]. Într-adevăr, explicația adusă – în cadrul ecuației că, pe de o parte, judecătorul european se plasează într-o exterioritate validată de voința statelor, prin intermediul instrumentelor clasice ale dreptului internațional al tratatelor, iar pe de alta, indiferent de diversitatea manifestărilor sale, constituționalismul rămâne înrădăcinat în ordinea internă a statelor – este edificatoare pentru liniile generale ale afirmației. Dincolo de o atare aparentă etanșeitate transpar tot mai mult și mai ales în context european și se obiectivează intersectările între cele două planuri în privința protecției drepturilor fundamentale. Se consideră astfel că, plecându-se de la garanția drepturilor fundamentale (prin „vocație originală” pentru CEDO ori prin construcția jurisprudențială în cazul CJUE), judecătorii continentali s-au afirmat treptat dar consecvent ca „gardieni ai unui model de democrație liberală, un standard inspirat de altfel de tradițiile constituționale comune ale statelor ca părți la Convenția europeană a drepturilor omului ori ca membre ale Uniunii”. Această justificare (circumscrisă perspectivei unei construcții europene ca uniune de drept și operă de inginerie juridică, în primul rând jurisprudențială) de sorginte (judiciară) și natură materială a constituționalismului în plan unional-european este completată cu o conexiune instituțională, între jurisdicții în cadrul unui dialog al judecătorilor, pe calea mecanismelor specifice (precum trimiterea prejudicială), a unei logici funcționale (cu consecința considerării instanțelor naționale ca unele de „drept comun”, inclusiv referitor la obligațiile ce revin statelor în virtutea dreptului UE). Plasată în datele acestei „ancorări” a ordinilor juridice, chestiunea constituționalismului abuziv se înscrie deopotrivă în tendința generală de afirmare a integrării europene și de manifestare a „constituționalizării” UE. Conceptul pare a fi fost importat și e cultivat în condițiile puseurilor suveraniste înregistrate ca efecte ale crizelor actuale, propagate specific inclusiv în rețelele ansamblului unional-european. Este vorba, de această dată, de reformele sistemului judiciar din diferite state europene care, chiar dacă prezentate și justificate ca acțiuni interne aparţinând suveranității și identității lor constituționale, nu ar constitui nerespectări ale angajamentelor externe și s-ar impune a fi constatate și tratate ca atare în pretoriul și de către instituțiile bruxelleze.

Așadar, se concluziona și denunța faptul că modificările structurale judiciare aducând atingere independenței judecătorului național sunt contrarii substanței și finalității înseși ale standardului comun jurisprudențial stabilit. Iată cum cele două jurisdicții europene, de la Strasbourg și, respectiv, Luxemburg, nu rămân în afara percepției constituționalismului abuziv și punându-se problema dată trebuie să intervină și prin ce mijloace, de ce intensitate și cu ce consecințe. Și totul plasat în contextul „juridicizării europene” a constituționalismului abuziv și generării deja a unui „contencios european iliberal, dezvoltat progresiv pentru îndiguirea sa”. Desigur, precum în studiul citat, exemplele invocate și incriminate cel mai frecvent rămân cele ale Poloniei și Ungariei (vizate, în special, prin numărul crescând al violărilor dreptului european generate de dinamica constituționalismului abuziv), cu precizarea însă că „fără ca și alte state europene să fie la adăpost” și sublinierea, fie ea și în note de subsol că pe lista deschisă în acest sens se află și „România și Turcia” ca state ce cunosc o „slăbire a independenței judiciare”. Justificarea noului intervenționism supranațional e simplă și în termeni ușor de bănuit referitor la semnificațiile lor. Astfel, „exploatând potențialul mijloacelor procedurale ce le stau la dispoziție, în limitele statutare, cele două curți acționează și reacționează în mod cert specific, dar se înscriu într-o dinamică convergentă: garanția independenței judecătorului național de orice formă de presiune politică în statele europene vizate de constituționalismul abuziv”. Așa se face că, tot pe cale jurisprudențială, pe de o parte, CEDO a lărgit amploarea drepturilor individuale consacrate (mai degrabă principial!) în Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru a recunoaște un veritabil drept judecătorului de a fi independent (în privința statutului și funcțiilor sale și mai ales față de puterea executivă și cea legislativă), iar la rândul său CJUE „a instaurat o linie jurisprudențială axată pe obligația statală de a garanta, în ordinile juridice interne, o protecție jurisdicțională a cărei efectivitate depinde, de asemenea, de independența judecătorului”. Iată cum, printr-o nouă construcție jurisprudențială cele două curți au adăugat printre drepturile (justiției) și obligațiile (statului) independența justiției în statele europene „în logica modelului european de democrație liberală, prin intermediul statului de drept, afirmat de acum înainte în mod mai clar precum un pivot”. Dintr-o atare perspectivă concluzia teoretică, cu un evident caracter incriminator devine previzibilă: contenciosul european iliberal se caracterizează prin valori de acțiune – reacție la un dublu nivel – protejând independența judecătorului național, ca victimă a constituționalismului abuziv în state, afirmându-și locul său în constituționalismul european forjat de statul de drept. Mai mult decât atât, prin intermediul independenței judecătorului național, ca element intrinsec, cele două curți schițează conturul unei noțiuni comune a statului de drept!

*

*       *

Scurta trecere în revistă a conceptului de „constituționalism abuziv” și a practicilor politico-instituționale pe care le exprimă în contextul statului de drept e de natură să releve complexitatea și particularitățile evoluțiilor constituționalismului contemporan. Se desprind apoi implicațiile deosebite ale noilor concepte, alături de cel aici dezbătut, menționând cu titlul de exemplu pe cele de stat integrat sau statut de apartenență diferențiată asupra ansamblului unional-european și a relațiilor structurale ce se prefigurează cu statele membre, tensiunile tot mai evidente aferente, pe cale a se amplifica și diversifica. În fine, să mai notăm preocupanta absență de reacție românească la asemenea fenomene în cadrul dezbaterilor de idei aferente și consecințele sale asupra prezenței românești în contextul de referință.


[1] Dominique Rousseau, L’État de droit est le forme qui garantit la qualité démocratique d’une société, „Le Monde”, 29 iunie 2023.
[2] Pierre-Alain Collot, Propos introductifs. Constitutionnalisme abusif et régimes hybrides, în: P.-A. Collot, „Le constitutionnalisme abusif en Europe”, Editions Mare&Martin, Paris, 2023, p. 23.
[3] M. Denquin, Situation présente du constitutionnalisme. Quelques réflexions sur l’idée de démocratie par le droit, „Jus Politicum” nr. 1/2020.
[4] R. Arnold, L’État de droit comme fondement du constitutionnalisme européen, RFDC, 2014/4, p. 769-776.
[5] D. Rousseau, Constitutionnalisme et démocratie, „La vie des idees”.
[6] D. Grimm, L’acquis du constitutionnalisme et ses perspectives dans un monde change, în „Trivium”, nr. 30/2019.
[7] O. Jouanjan, L’État de droit démocratique, „Jus Politicum”, nr. 22.
[8] V.G. Hermet, Démocratie et autoritarisme, Les éditions du Cerf, Paris, 2012, p. 79.
[9] M. Thusnet, Authoritarian constitutionalism, în „Cornell Law Review”, 2015, p. 391 și urm.
[11]x J.J. Linz, An Authoritarian Regime. The Case of Spain, în: E. Allardt, Y. Littunen (dir), „Cleavage, Ideologies and Party Systems. Contributions to Comparative Political Sociology”, The Academic Bookstore, 1964, p. 255.
[11] M. Tushnet, Authoritarian constitutionalism, lucr. cit., p. 399 și urm.
[12] D. Landau, Abusive Constitutionalism, 47 UC Davis L., Rev. 189, 2013.
[13] A se vedea: O.O. Varol, Stealth Authoritarism, 100 Iowa Law Rev. 1673 (2015); K.L. Scheppele, Authocratic Legalism, 85 U. Chi. L. Rev. 545 (2018); A.J.H. Cheung, Abusive Legalism, unpublished Ph. disseration, NYU School of Law, 2020.
[14] D. Landau, Avant-propos, la Pierre-Alain Collot (dir.), „Le constitutionnalisme abusif en Europe”, op. cit., p. 17.
[15] R. Dixon, D. Landau, Competitive Democracy and the Constitutional Minimum Core, în T. Giresburg and A. Huq, „Assessing Constitutional Performance”, Cambridge University Press, 2016.
[16] T. Giresburg and A. Huq, How to Save a Constitutional Democracy, University of Chicago Press, 2018.
[17] R. Dixon, D. Landau, Abusive Constitutional Borrowing, Oxford University Press, 2021.
[18] O.A. Macovei, Le juge européen et le constitutionnalisme abusif, în: P.-A. Collot, „Le constitutionnalisme abusif en Europe”, lucr. cit., p. 353 și urm.


Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române