Observații sumare asupra deciziei C-107/23 din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene


1. Observații cu privire la obiectul sesizării

Decizia nr. C-107/23 din 24 iulie 2023 a fost pronunțată, de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la data de 24 iulie 2023, ca urmare a unor întrebări preliminare adresate de Curtea de Apel Brașov în privința aplicării deciziilor instanței constituționale și a instanței supreme în materie de prescripție a răspunderii penale și a incidenței în cauza supusă judecății a principiului aplicării legii penale mai favorabile.

Soluția instanței europene are rezonanțe deosebite în privința modului în care trebuie să procedeze instanțele în raport cu problemele examinate de CJUE. Obiectul sesizării este prezentat amplu în cuprinsul deciziei menționate. Ea vizează, printre altele, incidența art. 19 alin. 1), art. 225 din TFUE, precum și a art. 49 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. De asemenea sesizarea a vizat și interpretarea art. 2 alin. 1) din Convenția elaborată în temeiul art. K 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995, precum și a Directivei UE 2017/1371 și a Consiliului din 5 iulie 2017 a Parlamentului European privind combaterea fraudelor împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal.

Cauza penală care a prilejuit sesizarea CJUE a avut ca obiect fraude fiscale cu TVA și care au fost de natură să afecteze interesele financiare ale Uniunii Europene. O atare precizare este extrem de semnificativă în condițiile în care au apărut reacții foarte diferite, în media, cu privire la semnificația soluției promovate de CJUE. De aceea trebuie precizat, astfel cum s-au exprimat și alți autori, că decizia instanței europene trebuie analizată în considerarea obiectului sesizării[1]. Mass-media a dat uneori o interpretare diferită soluției pronunțate de instanța europeană. Extrem de importantă din acest punct de vedere este și opinia judecătorului român la CJUE. În acest sens judecătoarea Octavia Spineanu-Matei a precizat, în concordanță cu decizia Curții, că instanța națională ”este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudența naționale car creează un risc sistemic de impunitate pentru asemenea infracțiuni”[2]. La rândul său, Conducerea Direcției Naționale Anticorupție a salutat decizia CJUE, precizând că: ”Această hotărâre clarifică modul în care procurorii din cadrul DNA se vor raporta la Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea cauzelor aflate în instrumentarea direcției și au legitimat consecvența instituțională în interpretarea legislației naționale și europene, stabilind în mod edificator, modul de aplicare a dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale în cazul infracțiunilor de corupție și a celor asimilate infracțiunilor de corupție, respectiv fraude care lezează interesele financiare ale Uniunii Europene”[3].

În contextul demersului de față nu ne propunem să realizăm o analiză amplă asupra incidenței prescripției răspunderii penale în cauzele cu care s-au confruntat instanțele judecătorești și DNA ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2020, precum și a deciziei nr. 67/ 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Avem convingerea că specialiștii noștri din domeniul dreptului penal vor aduce unele clarificări necesare. În ceea ce ne privește ne propunem să realizăm doar unele reflecții asupra soluțiilor de principiu promovate de CJUE prin decizia evocată în cele ce au precedat și asupra unora dintre semnificațiile ei.

2. Reflecții asupra soluției pronunțate de CJUE

În urma deliberării CJUE a declarat următoarele:

1. Art. 325 alin. 1 TUE și art. 2 alin. 1) din Convenția elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretate în sensul că ”instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia priitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabil (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unei căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.

În opinia noastră aceste prevederi din partea finală a deciziei nr. C-107/23 au un incontestabil caracter decizoriu. Dar și considerentele deciziei menționate sunt extrem de importante căci și ele au atributul autorității cu care este investită Curtea. Observăm însă că prevederile constatatoare ale CJUE au o valoare de principiu, căci nu se face nicio distincție în funcție de natura faptelor susceptibile de aplicare a prescripției răspunderii penale. Or, în considerentele deciziei analizate se subliniază: ”Din elementele care precedă se poate deduce că situația juridică ce rezultă din aplicare Deciziilor nr.297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale” (pct. 91). În decizie se mai arată că ”existența unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele art. 325 alin. (1) TUE….” (pct. 92). Soluția are în vedere și situația generată prin invalidarea reglementării privitoare la întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale și neadoptarea de către legislativ timp de 4 ani a unei reglementări adecvate care să răspundă exigențelor constituționale. Cu referire la această problemă instanța europeană mai apreciază că revine ”în principiu, instanțele naționale, în conformitate cu acest art. 325 alin, (1) TUE și art. 2 alin (1), să lase neaplicate deciziile 297/2018 și 358/2022 ale Curții Constituționale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, ca lege mai favorabilă (lex mitior) în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni” (pct. 98).

O atare abordare judiciară este conformă cu prevederile art. 325 TUE, dispoziții care sunt obligatorii pentru statele membre. Iar aceste prevederi au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne și în virtutea prevederilor art. 148 alin. 3) din Constituția României. Astfel fiind, apreciem că soluția promovată de instanța europeană sub acest aspect nu poate fi abordată dintr-un alt punct de vedere.

Problema esențială însă din punct de vedere al dreptului intern și care este de o gravitate deosebită și greu de înțeles vizează consecințele soluțiilor de neconstituționalitate. Este inacceptabil ca timp de patru ani, astfel cum remarcă și instanța europeană, să nu să fi întreprins niciun demers efectiv și eficient pentru punerea în acord a legislației noastre penale cu decizia de neconstituționalitate nr. 297/2018. Critica ar putea fi îndreptată, într-o anumită măsură, și înspre Curtea Constituțională, care putea să ne ofere și o altă interpretare[4] prevederilor art. 155 C. pen. Dar soluția pe care a promovat-o instanța constituțională a fost conformă cu vechea reglementare – Codul penal din anul 1968, cu modificările aduse prin Legea nr. 197/2000 și prin OUG nr. 207/2000 -, respectiv cu prevederile art. 123 alin. 1) C. pen., text conform căruia: ”Cursul termenului prescripției prevăzut de art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal”.

Este însă, fără îndoială, că vina aparține forului legislativ care a găsit mereu alte priorități decât aceea de a pune în acord legea penală cu decizia de neconstituționalitate la care ne-am referit. Și atunci nu trebuie să ne surprindă acele voci care acreditează ideea că nu s-a dorit de fapt o reglementare rapidă în materie, ci mai degrabă o protejare a unor interese greu de explicat. Prezumția de bună-credință este ceea care prevalează și care se aplică în privința tuturor subiecților de drept, dar situația rămâne, totuși, îngrijorătoare pentru o societate care pretinde că promovează valorile democratice și drepturile omului. Iar situația nu constituie o premieră, întârzierea în punerea legislației în acord cu unele decizii de neconstituționalitate a devenit deja o practică aproape constantă. Or, în opinia noastră, pentru legislativ, punerea în acord a unor norme juridice cu deciziile de neconstituționalitate trebuie să reprezinte o prioritate absolută. Orice altă abordare lipsește de eficiență caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale pentru o anumită perioadă de timp, uneori prea îndelungată. Desigur, că forul legislativ nu poate interveni în toate cazurile cu o promptitudine de excepție. Dar legea îi oferă un termen rezonabil, în viziunea noastră, pentru o atare conformare, respectiv de 45 de zile, astfel cum dispune art. 147 alin. 1) din Constituția României.

Discutată și discutabilă este însă soluția instanței de contencios european cu privire la aplicarea principiului mitior lex, în sensul că instanțele naționale sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabil (lex mitior) care permite repunerea în discuție ”a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese” (în care sunt afectate interesele financiare ale UE). În această privință instanța europeană pune în balanță standardul de protecție național cu cel implicat de imperativul respectării prevederilor art. 325 alin. 1) TUE. În acest sens, instanța europeană conchide că ”…este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționare pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă car aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la pct. 119 din prezenta hotărâre pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale… ” (pct.124). Iată că instanța europeană ne oferă o perspectivă interesantă și care pune pe un plan superior problema intereselor financiare ale UE în raport cu un principiu de drept penal destinat a garanta o protecție a drepturilor omului[5].

De altfel, se cuvine să observăm că Avocatul General a apreciat că nu se poate realiza o interpretare a dispozițiilor constituționale române și a jurisprudenței române privind întreruperea termenelor de prescripție a răspunderii penale din perioada 2018-2022 ”care să nu contrazică deciziile Curții Constituționale”. Și foarte semnificativ același Avocat General – Manuel Campos Sanchez-Bordona – adaugă că: ”Prin acestea se declară cu caracter definitiv care este dreptul aplicabil în România, această jurisprudență reprezentând ultimul cuvânt în privința legii naționale”. Demnă spre a fi reținută este și o altă concluzie a Avocatului General, anume aceea că: ”invocarea riscului sistemic de impunitate pentru infracțiuni grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu constituie un motiv care să justifice restrângerea unui drept fundamental precum aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, atunci când în sistemul constituțional al unui stat membru există un standard de protecție a acestui drept mai ridicat decât cel stabilit la articolul 49 alineatul 91) ultima teză din cartă”[6] (pct. 145). Dar, astfel cum am observat o atare susținere nu a fost receptată de CJUE.

O ultimă problemă analizată de CJUE este cea referitoare la supremația dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul intern al statelor membre. În această privință CJUE, prin decizia nr. C-107/23 a statuat că: ”Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de decizii ale curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct”. Printr-o atare constatare CJUE reiterează practic poziția sa constantă, din ultima vreme, cu privire la prioritatea dreptului UE în raport cu dreptul statelor membre. Considerentele deciziei Curții nu lasă nicio îndoială sub acest aspect. În acest sens reținem o parte din aceste considerente și pe care le apreciem ca fiind edificatoare: ”..principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretarea reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, de a asigura efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional…” (pct. 95 și 137). O notă particulară care trebuie subliniată, având în vedere caracterul său lămuritor, este acea că în cuprinsul considerentelor sale, CJUE se referă, în mod expres, la obligația instanțelor naționale ”de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF…” (pct. 97). În atare condiții noi nu putem să nu remarcăm că între considerentele deciziei comentate privitoare la incidența art. 325 TUE și cele referitoare la principiul priorității dreptului Uniunii există o armonie deplină.

CJUE consideră de asemenea că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și ale instanței supreme ”nu poate prin definiție să fie calificată drept abatere disciplinară săvârșită de judecătorii care fac parte din această din urmă instanță fără ca această dispoziție și principiu să fie ipso facto încălcate”. Soluțiile promovate de instanța europeană cu privire la prioritatea dreptului Uniunii în raport cu dreptul intern și la soarta abaterilor disciplinare se întemeiază pe o jurisprudență care este evocată și de Curte în considerentele deciziei sale. Prin urmare în niciun caz nu i se poate reproșa CJUE o lipsă de consecvență în materie, ci, mai degrabă, faptul că stăruie într-o soluție cel puțin discutabilă. În ceea ce ne privește am apreciat că soluția evocată aduce atingere suveranității statelor membre și nu ține seama de tradițiile constituționale ale acestora. De aceea în contextul de față nu dorim să reiterăm argumentele invocate în sprijinul opțiunii noastre doctrinare[7]. Nu putem să nu observăm că în spațiul european s-a scurs multă ”cerneală” spre a justifica dar și spre a combate principiul priorității absolute a dreptului Uniunii față de dreptul statelor membre.

Din păcate, în spațiul public există multe manifestări care nu sunt de natură să promoveze principiul suveranității statelor, consacrat și în art. 1 din Constituția României și neabrogat până în prezent, și nici să consolideze prestigiul celor mai importante jurisdicții naționale. Ce poate fi mai surprinzător decât chiar poziția agentului nostru guvernamental care a solicitat în cadrul audiențelor ca instanța europeană să oblige judecătorii din România să nu țină seama de deciziile CCR și ÎCCJ cu privire la prescripția răspunderii penale[8]. Pe cine a reprezentat agentul guvernamental? Răspunsul este de domeniul evidenței: Guvernul României. Dacă lucrurile stau astfel orice comentariu despre viitorul jurisdicțiilor din România devine aproape inutil.

Totuși, nu putem să nu observăm că în discuție nu sunt doar deciziile Curții Constituționale, ci și ale instanței noastre supreme. Care mai este rostul acestor instituții în statul român sau într-o democrație europeană. Ceea ce este și mai surprinzător este faptul că instanța europeană se referă la aplicarea directă a dreptului Uniunii prin înlăturarea oricărei ”reglementări sau practici naționale” (pct. 95). Prin urmare, judecătorul național ar putea înlătura orice reglementare și ”practică națională” contrară dreptului Uniunii. Este o viziune cu totul specială și de natură a bulversa întreg sistemul judiciar. Dar la ce practică națională se referă Curtea? Noi credem că răspunsul nu poate fi decât unul singur, anume la orice practică judiciară, indiferent de instanța de la care provine. În atare condiții ÎCCJ poartă adjectivul de supremă doar în mod accidental și neconform cu realitatea, de vreme ce există o instanță suprastatală care hotărăște cum trebuie aplicat dreptul. Este adevărat, pentru rigoare, că soluția se referă la aplicarea dreptului Uniunii, dar nu este mai puțin adevărat că în zilele de azi asistăm în mod constant și perseverent la o expansiune a dreptului european, ceea ce este și firesc. De altfel, în studiul nostru invocat anterior am apreciat că suntem pentru o Uniune puternică și cu un drept comunitar pe măsură. Dar azi Europa este încă o comunitate de națiuni suverane și independente, chiar dacă spațiul nostru de suveranitate se restrânge mereu, zi de zi, uneori justificat, iar alteori în paguba intereselor naționale. Așa fiind o Curte Supremă de tipul celei nord-americane ar reprezenta o soluție ce ar putea fi salutară, mai cu seamă în condițiile în care tot mai multe țări se confruntă cu fraude imense și acte de corupție greu de combătut. Dar o atare abordare presupune un acord al statelor Uniunii[9]. În condițiile de azi, cu un război, la granițele Europei, o atare perspectivă este una tot mai îndepărtată, iar spectrul unei disoluții a unei structuri care nu respectă tradițiile constituționale și valorile naționale nu mai pare a fi unul prea îndepărtat.

În aceeași ”politică” judiciară se înscrie și opinia instanței europene privitoare la ignorarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) din Legea nr.303/2022, text abrogat cu o rapiditate extraordinară, lucru ce nu s-a întâmplat în cazul reglementării implicate de neconstituționalitatea prevederilor art. 155 din Codul penal, referitor la prescripția răspunderii penale. Avem ușorul sentiment, poate este unul singular și nejustificat, că forul nostru legislativ nu poate realiza normativizări semnificative fără un ”impuls” sau ”sprijin puternic” din exterior. Or, dacă lucrurile stau, întâmplător sau nu astfel, se cuvine să ne întrebăm din nou de ce mai avem nevoie de un număr atât de mare de parlamentari?

Abrogarea dispozițiilor art. 99 lit. ș) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor constituie, după părerea noastră, una dintre marile erori ale sistemului nostru legislativ[10]. Această abrogare, asociată cu poziția instanței europene cu privite la prioritatea dreptului Uniunii, îl va transforma puternic pe judecătorul național într-un ”rege” fără coroană, dar la fel de puternic în cadrul sistemului judiciar, atâta vreme cât el nu are nicio obligație de a se conforma unor decizii ale Curții Constituționale sau ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Am putea să ne întrebăm care mai este rostul recursului în interesul legii sau al deciziilor pronunțate de instanța supremă pentru clarificarea unei chestiuni de drept, atâta timp cât judecătorul este scutit practic de orice răspundere disciplinară în această privință. Acestei aserțiuni i se poate aduce un corectiv, formal însă, după părerea noastră, anume acela că există posibilitatea aplicării unei sancțiuni disciplinare pentru săvârșirea unei abateri grave, astfel cum s-a considerat și de instanța de control constituțional. Dar, de câte ori s-a procedat astfel în materia la care ne referim? întrebarea este doar retorică.

3. Secvențe conclusive.

În cadrul demersului de față nu ne-am propus să realizăm o analiză a incidenței punctuale a deciziei C-107/23 a CJUE la speța care a prilejuit sesizarea instanței europene, ci doar unele chestiuni de principiu pe care le promovează aceasta și care vor avea un efect și asupra destinului justiției noastre.

Uniunea Europeană nu este singura comunitate de state suverane și independente care au ca obiectiv progresul țărilor care le compun și prosperitatea propriilor națiuni. În atare condiții, formarea unui drept european distinct de acela al statelor membre este un fenomen explicabil și necesar, întrucât el constituie un instrument de realizare a politicilor Uniunii. Dar, justiția nu face parte din competențele exclusive ale Uniunii, ci din cele partajate. Aceasta din punct de vedere normativ, căci din punct de vedere practic lucrurile, astfel cum orice analist sau observator de bună credință poate observa, stau altfel. De aceea susținem cu tărie că în viziunea noastră instanța europeană caută să impună o prioritate absolută a dreptului Uniunii în condițiile în care o atare abordare nu a fost acceptată de toate statele membre. Se încearcă pe cale jurisprudențială, astfel cum am subliniat cu un alt prilej, să se realizeze ceea ce nu s-a putut înfăptui pe cale convențională. De aici până la promovarea unui veritabil colonialism judiciar nu este decât un pas, dar se pare că el a și fost făcut[11].

În cauza ce a prilejuit sesizarea CJUE de către Curtea de Apel Brașov discuția viza, în ultimă instanță, protejarea intereselor financiare ale Uniunii, aspect de necontestat. Din nefericire interesele financiare invocate ca motiv al protecției nu sunt ale tuturor statelor membre, ci cel mai adesea a unora dintre cele mai relevante puteri ale Europei. Iar acest lucru este din nou greu de contestat. Desigur, că o parte din veniturile Uniunii se distribuie în cadrul unor programe, cum este cazul PNRR, statelor membre, dar adeseori cu condiționalizări greu de respectat.

Din păcate, aplicarea unor standarde duble este o politică greu de înțeles și ea continuă să fie promovată. Ce s-ar fi întâmplat dacă România s-ar fi opus, de pildă, intrării Austriei în Shengen? Este o întrebare retorică și evident una ipotetică. Dar iată că UE nu a găsit un instrument să oblige Austria să respecte Tratatul de aderare la spațiul Shengen, dar ”reușește” să aplice, prin CJUE, standarde judiciare contrare intereselor unor națiuni. Nu ne rămâne decât speranța unui reviriment semnificativ cu privire la problemele abordate în cadrul studiului de față, inclusiv nădejdea că CJUE ne va contrazice și va anula decizia prin care Austria s-a opus la finele anului trecut la aderarea României în Shengen.


[1] A se vedea V. Turcan, Decizia privind prescripția: între mit și realitate, apud www.juridice.ro/697832-decizia-cjue-privind-prescriptia-intre-mit-si-realitate
[2] CJUE. C-107/23 PPU. Lin. Combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare al Uniunii Europene: normele naționale privind prescripția în materie penală trebuie să permită o prevenire și a reprimare efective. Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, membru al completului de judecată, apud www.juridice.ro/ din 24 iulie 2023.
[3] A se vedea http://www.dna.ro/comunicat.xhtml?id=12170.
[4] A se vedea opiniile separate formulate de judecătorii Valer Dorneanu și Simona-Maya Teodoroiu, respectiv de Livia Doina Stanciu.
[5] A se vedea și comunicatul de presă al Ministerului Justiției din 24 iulie 2023, apud https://www.just.ro/comunicat-de-presa-referitor-la-hotararea-curtii
[6] Concluziile Avocatului General au fost prezentate la data de 29 iunie 2023. A se vedea https://cutis.europa.eukiris/document/document_ptint.jsf?mod….
[7] A se vedea pentru detalii și doctrina citată de autor: I. Leș, Despre unele efecte ale globalizării. Opțiuni divergențe în privința raportului dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al statelor membre. Qvo vadis U.E.?, în In Honorem Brândușa Ștefănescu, Editura Hamangiu, București 2023, p. 175-193. A se vedea pentru o critică extrem de profundă și pertinentă și M. Voicu, ”Principiul supremației dreptului U.E. în jurisprudența C.J.U.E și C.C.R – cu referire specială la Decizia 2006/928 a Comieisie Europene din instituire a MCV 0 2007 – România și Bulgaria. Hotărârea C.J.U.E. din 18.05.2021 evaluată de instanța europeană. Raportul MCV publicat la data de 09.06.2021 de către Comisia Europeană ca instrument al Mecansimului Statului de Drept – 2020 al UE”, apud https://www.juridice.ro.essentials/4745/principiul/suprematiei/dreptului-ue-in-jurisprudenta-cjue-si-ccr.
[8] A se vedea I. Alexandru, Document halucinant. Guvernul cere UE scutire de Constituția României și deciziile Înaltei Curți, apud Jurnal.ro din 18 aprilie 2023.
[9] I. Leș, Despre unele efecte ale globalizării. Opțiuni divergențe în privința raportului dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al statelor membre. Qvo vadis U.E.?.
[10] A se vedea pentru detalii I. Leș, O surprinzătoare propunere de eliminare a unei importante abateri disciplinare din cuprinsul Legii nr.303/2024 privind statutul judecătorilor și procurorilor, apud www.universul juridic.ro din 29 august 2022.
[11] La finele anului 2021 Curtea Constituțională a Ungariei a respins un recurs formulat de șeful Guvernului maghiar împotriva unei decizii a CJUE, care condamna o lege prin care se autoriza respingerea migranților la frontiera ungară, cu motivarea că aceasta ”nu este în măsură să conteste sentința CJUE și nici de a examina primordialitatea Dreptului european”. A se vedea A.M. Capitaine, Ungaria: Curtea constituțională respinge recursul lui Viktor Orban împotriva primordialității dreptului european, apud Curierul Național din 11 decembrie 2021.


Prof. univ. dr. h. c. Ioan Leș
Profesor emerit Universitatea ”Lucian-Blaga” Sibiu