13,238 citiri

Protecția consumatorilor prin conversia creditelor în valută

ESSENTIALS-Lucian-BerceaContextul

Textul de față reprezintă forma nedefinitivă a unui studiu care urmează să fie propus spre publicare Revistei române de drept privat. Caracterul provizoriu al anumitor soluții este explicat prin intenția autorului de a face public textul înainte ca instanța de control constituțional să se pronunțe în această materie.

1. Introducere. O nouă generație de instrumente pentru protecția consumatorilor de credite. Lista instrumentelor de protecție a consumatorului de credite pare inepuizabilă. Iniţiate în Europa cu câteva decenii în urmă, politicile protecţioniste în materia consumului (inclusiv a creditării consumului) au promovat de la bun început prerogative „exorbitante”[1] în favoarea consumatorului. Dreptul consumului a consacrat în beneficiul „părţii slabe” a contractului instrumente considerate revoluţionare, prin care formarea, executarea şi încetarea contractelor încheiate de profesionişti cu consumatorii se disting în mod semnificativ faţă de dreptul comun[2], permiţându-i părții vulnerabile să influențeze unilateral și, uneori, radical cursul contractului. Unul dintre destinatarii predilecți ai acestui ansamblu de mecanisme este consumatorul de credite, căruia politicile în discuţie urmăresc să îi faciliteze ieşirea din starea de supraîndatorare sau, după caz, de îndatorare nejustificată.

Protecția specială a consumatorului de credite a presupus adaptarea la propriile particularități a unor prerogative generice, cum este dreptul de retragere din contract[3], element distructiv al formării convenției nespecific contractelor de credit[4], prin care (şi) consumatorului de credite i se permite să-și retracteze consimțământul imediat după încheierea contractului, în scopul înlăturării sau evitării unei situații de supraîndatorare. În acelaşi timp, dreptul consumului a creat instrumente de protecție specifice contractelor de credit, cum este dreptul de rambursare anticipată a împrumutului, pe care consumatorul îl poate activa pe tot parcursul executării contractului, în scopul de a se libera cu anticipație de obligațiile asumate, cu limitarea drastică a costurilor creditului[5].

Dacă aceste prerogative formau, până acum, o clasă relativ omogenă de instrumente derogatorii de la dreptul comun, în ultimii ani poate fi identificată o nouă orientare a protecției consumatorilor (de credite). Această orientare forțează limitele derogării de la dreptul comun, bulversând teoria contractului și repunând în discuţie nu numai obligativitatea efectelor lui, ci înseși fundamentele sale economice și juridice. Recentele tendințe ale mișcării consumeriste ar trebui să determine (re)considerarea ca temperat a radicalismului vechilor instrumente, în raport cu „noua exorbitanță” a prerogativelor de generație 2.0.

Trăsătura comună a mecanismelor prevăzute de actele normative în materia insolvenței persoanei fizice și a dării în plată a imobilelor în vederea stingerii datoriilor născute din contractele de credit este imperativul descărcării de datorie, care apare ca fiind noul mijloc prin care consumatorul de credite iese din starea de supraîndatorare sau, după caz, din starea de îndatorare nejustificată[6]. Mai mult, descărcarea de datorie, aşa cum se manifestă în ipostazele sale extreme, îi asigură consumatorului de credite evitarea unui simplu disconfort financiar, şi acela autoevaluat, extinzând premisele protecției consumatorului dincolo de sfera intervențiilor normative necesare. Dar nu numai premisele descărcării de datorie sunt problematice, ci, în special, consecinţele acesteia. Spre deosebire de efectele produse de retragerea din contract sau de rambursarea anticipată a creditului, care nu afectau decât dreptul creditorului la remunerația aferentă împrumutului, descărcarea de datorie promovată de noile instrumente aflate la dispoziţia debitorului aduce atingere dreptului creditorului la restituirea sumei de bani împrumutate, efect de neconceput pentru instrumentele de primă generație în materie.

Un nou drept al consumatorului de credite, dreptul la conversia creditului în valută, se adaugă celor mai recente prerogative care asigură descărcarea de datorie[7]. Scopul recunoaşterii acestui drept este înlăturarea riscului valutar, ca tip de risc financiar la care este expus consumatorul care contractează un credit în monedă străină, adică un împrumut denominat într-o altă monedă decât cea (naţională) în care îşi obţine veniturile. Una dintre formulele în care dreptul la conversia creditului în valută ar urma să fie consacrat are ca scop, însă, nu numai înlăturarea ex ante a riscului valutar viitor, pentru perioada contractuală subsecventă conversiei, ci și înlăturarea ex post a efectelor deja produse ale riscului valutar, în perioada anterioară conversiei, în sensul transferării acestora din patrimoniul debitorului consumator în cel al creditorului profesionist.

2. Moneda creditului și riscul valutar. Sau despre cum orice alegere poate fi greșită. Ori de câte ori consumatorul alege să se împrumute într-o altă monedă decât cea în care își obține în mod curent veniturile care constituie sursa rambursărilor, obligația sa de restituire a creditului și de plată a remunerațiilor poate fi afectată de fluctuațiile cursului valutar. Valoarea fiecărei rate din graficul de rambursare va depinde de cursul de schimb aplicabil la momentul conversiei sumei de bani destinate respectivei plăți, din moneda în care debitorul își obține veniturile în moneda (de rambursare a) creditului. Contractul de credit respectiv este calificat ca fiind un credit în valută.

Principial, alegerea de către consumator a monedei creditului este influenţată de diverşi factori, legaţi fie de tranzacţia în care urmează să fie utilizată suma de bani împrumutată, fie de sursele de rambursare a creditului: consumatorul va fi interesat, spre exemplu, să obţină moneda în care va cheltui suma de bani împrumutată sau să se împrumute în moneda în care își obține în mod curent veniturile care constituie sursa rambursărilor, pentru a evita comisioanele aferente operațiunilor de schimb valutar. Pot să primeze, însă, în raport cu aceste argumente de ordin strict monetar, condițiile mai avantajoase în care se face creditarea în monedele alternative: dacă împrumutul într-o anumită valută conferă acces la costuri ale creditării mai scăzute sau la termene de rambursare mai lungi, comisioanele operaţiunilor de schimb valutar rămân o chestiune marginală şi surmontabilă.

O analiză a literaturii de specialitate economică[8] relevă diversitatea factorilor care, individual sau concurent, pot influența comportamentul băncilor[9] și al clienților lor, exprimat prin ofertele de creditare și opţiunile consumatorilor pentru creditele în valută, în detrimentul celor în monedă naţională: diferența de dobândă între creditele în monedă naţională şi cele în diferite valute pe piața bancară; diferența de dobândă între creditele în euro sau alte valute oferite pe piaţa bancară naţională în raport cu cele, în aceleaşi monede, oferite pe alte pieţe din spaţiul Uniunii Europene; rata inflației monetare care afectează moneda naţională şi diferitele monede străine; fluctuațiile cursului valutar între moneda naţională şi moneda străină; raportul complex dintre volatilitatea inflației și cea a cursului valutar; anticiparea introducerii euro ca monedă în statul al cărui rezident este consumatorul; condițiile atragerii de către bănci a resurselor de finanțare în valută.

Acești factori exercită influențe, după caz, fie asupra cererii de credite în valută, la nivelul consumatorilor, fie asupra ofertei de credite în valută, la nivelul băncilor. Fenomenele de „dolarizare” sau, după caz „euroizare” a economiilor naționale – denumiri devenite generice pentru a desemna utilizarea masivă a unei monede străine într-o anumită economie – au fost studiate, pe de o parte, din perspectiva consumatorilor, reţinându-se, spre exemplu, că cererea de credite în valută este influenţată de diferența de dobândă între creditele în monedă naţională şi cele în diferite valute, în sensul că o diferenţă semnificativă în favoarea creditelor în valută conduce la o preferinţă a consumatorilor pentru acestea din urmă[10]. Acelaşi fenomen a fost analizat din perspectiva ofertei băncilor, care s-a constatat că este accentuată de resursele de finanţare în valută, sub forma depozitelor atrase de la clienţi şi a împrumuturilor accesate de bancă pe piaţa financiară internă sau externă ori în cadrul grupului financiar din care face parte, în sensul că disponibilitatea și costurile reduse ale acestor resurse determină băncile să ofere, la rândul lor, credite în valută la costuri reduse[11]. Cu alte cuvinte, influența monedei creditului asupra elementelor esențiale ale contractului, cum sunt remunerațiile, este explicată prin dependența lor față de elementele corespondente din contractele prin care băncile atrag propriile surse de finanțare sau refinanțare.

În schimb, se consideră că fluctuațiile cursului valutar şi rata inflației sunt factori bivalenți, care pot influenţa atât oferta, cât şi cererea de credite[12]. Un istoric al fluctuațiilor de curs valutar caracterizat prin stabilitate determină așteptări similare pentru viitor și favorizează creditarea în valută[13], în timp ce fluctuațiile semnificative de curs au un efect negativ asupra creditării în valută[14]. O rată a inflației ridicată, care profită debitorului, poate determina o preferință pentru creditarea în valută dacă este asociată cu dobânzi ridicate la creditele în monedă națională sau, dimpotrivă, poate determina o apetență pentru creditarea în monedă națională dacă aceasta are costuri reduse relativ la creditarea în valută. Mai exact, diferența reală dintre ratele de dobândă între creditele în monedă naţională şi cele în valută, generată de corecția diferenței nominale dintre acestea cu rata inflației, influențează preferința pentru un anumit credit. Cu toate acestea, în practică, sub-/supra-estimările (privind riscul de curs valutar, în ipoteza unei devalorizări semnificative a monedei naționale, sau riscul ratei reale a dobânzii, în ipoteza unei inflații mai reduse decât cea estimată) conduc la efecte distorsionate[15].

Stabilirea generică a factorului determinant pe baza căruia consumatorul optează pentru creditele în valută, în detrimentul celor în monedă naţională, este dificilă[16]. Studii recente arată, totuși, că factorii-cheie sunt cei care privesc oferta de credite, ceea ce conduce la concluzia că băncile sunt cele care influențează în mod hotărâtor, prin configurarea ofertelor lor, opțiunile consumatorilor de credite[17]. De altfel, alegerea modalității optime de finanţare este una complexă şi în cazul creditelor în monedă naţională[18], care nu comportă necunoscute atât de numeroase, întrucât consumatorul mediu tinde să subestimeze costurile finanţării[19], iar consumatorul lipsit de educaţie financiară este supraexpus la contractarea de credite în condiţii financiare dezavantajoase[20]. Cu atât mai mult, în cazul creditelor în valută, complexitatea alegerii este evidentă, iar analizele indică, spre exemplu, faptul că acei consumatori care nu au cunoştinţe financiare privind mecanismul cursului valutar aleg condiţii de creditare dezavantajoase, în comparaţie cu consumatorii educaţi financiar[21]. Corelativ, studiile arată că educația financiară privind mecanismul cursului valutar exercită un impact negativ asupra cererii de credite în valută, în sensul că informaţiile financiare sunt efectiv utilizate de consumator în procesul de adoptare a deciziei de a contracta şi că deţinerea de informaţii corecte și relevante despre mecanismul cursului de schimb influenţează negativ această decizie în cazul creditelor în valută, reprezentând un factor disuasiv pentru consumatorul informat[22].

Pe fondul interacțiunii factorilor menționați mai sus, raţiunea asumării de către consumator a riscului valutar rezidă, în general, în avantajul unei rate de dobândă mai reduse pentru creditul în valută decât pentru cel acordat în monedă naţională. Acest avantaj explică decizia de accesare a unui credit în valută de către debitorul care obţine resursele de rambursare în moneda naţională. În absenţa acestui avantaj, decizia consumatorului de a se împrumuta în valută ar fi iraţională, nu numai din cauza costurilor suplimentare cu comisioanele operațiunilor de schimb valutar, ci – în primul rând – din cauza efectelor potențiale ale fluctuațiilor valutare. Însă, într-un mediu economic inflaţionist, avantajul ratei de dobândă mai reduse poate fi contrabalansat de diferenţa între valoarea nominală şi cea reală a rambursărilor pe care le-ar efectua debitorul care a contractat creditul în moneda naţională, a cărei putere de cumpărare a fost erodată de inflaţie pe parcursul executării contractului. Aceeaşi devalorizare a monedei naţionale ca efect al inflaţiei, neînsoţită de o revizuire corespunzătoare a nivelului veniturilor debitorului, poate avea consecinţe adverse: în cazul unor şocuri inflaţioniste, debitorul poate ajunge în stare de supraîndatorare din cauza faptului că veniturile curente vor deveni insuficiente pentru plata datoriilor[23]. Problematic, în acest context, este faptul că, în general, consumatorii de credite în valută nu sunt protejaţi împotriva riscului valutar nici în mod natural, întrucât nu îşi obţin veniturile în valuta creditului, nici printr-un mecanism legal sau contractual special.

Orice contract de credit în valută este supus riscului valutar. Expunerea debitorului la fluctuațiile de curs valutar reprezintă o caracteristică naturală a contractelor de credit în valută. Fluctuațiile normale ale cursului de schimb nu trebuie confundate, însă, cu materializarea riscului valutar. Oscilațiile cursului de schimb pe piața financiară sunt absolut firești, fiind rezultatul tranzacțiilor de vânzare sau cumpărare a unei valute în schimbul alteia. Valutele se comportă, una în raport cu cealaltă, pe piață, ca niște mărfuri care fac obiectul unui schimb sau, alternativ, ca o marfă care se vinde sau se cumpără în schimbul unui preț, dat de interacțiunea dintre cerere și ofertă[24]. Prin urmare, din perspectiva ambelor părți ale contractului de credit în valută, variațiile cursurilor valutare nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice și previzibile. Aceste variații sunt compatibile cu calificarea raporturilor inter-monetare ca fiind relativ stabile.

Pe de altă parte, însă, opțiunea pentru o anumită valută, în considerarea așa-zisei sale stabilități, omite evaluarea celui de-al doilea termen al raportului: chiar în ipoteza în care stabilitatea unei valute este confirmată de evoluția pieței, această confirmare este dată de raportul ei cu celelalte valute considerate stabile, iar nu cu valutele slabe, volatile. Or, volatilitatea monedei care constituie cel de-al doilea termen al raportului de schimb, sub influenţa factorilor economici sau non-economici, nu constituie o infirmare a stabilităţii valutei de referinţă, ci, mai degrabă, confirmarea acesteia. Totodată, faptul că contractul de credit în valută este supus riscului valutar nu transformă contractul într-unul aleatoriu. Întinderea obligației de rambursare a creditului, exprimată în valută, este determinată la momentul încheierii contractului, în timp ce elementul alea decurgând din fluctuațiile cursului valutar este extrinsec contractului, în măsura în care moneda creditului este moneda străină, în care creditul este pus la dispoziție și rambursat[25]. În fine, se impun alte două precizări suplimentare. Întâi, evoluția cursului valutar este non-liniară, fără ca non-liniaritatea să afecteze stabilitatea sa relativă: cursul se formează pe piață, chiar sub influenţa unor factori stabilizatori, cum ar fi intervenţiile băncii centrale; existenţa variaţiilor poate fi anticipată, dar nu şi sensul și amploarea acestora. În al doilea rând, nu există o variaţie tipică a cursului de schimb: istoricul fluctuațiilor nu poate constitui un fundament real pentru predicții, iar absența volatilității nu înseamnă absenţa riscului.

Fluctuaţiile cursului de schimb valutar dincolo de limitele considerate previzibile la momentul încheierii contractului (pentru că întotdeauna părțile fac predicţii, chiar în absenţa unui fundament, cu precizarea că aceste predicții țin mai degrabă de responsible lending, decât de responsible borrowing) pot transforma obligația de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru debitor și pot avea, la limită, corelativ, un impact asupra riscului de credit asumat de bancă. Dacă raporturile inter-monetare sunt caracterizate, în general, prin intervale de relativă stabilitate, în pofida tensiunilor inerente asupra ratei de schimb, ele pot fi, în mod excepțional, afectate de deprecieri ale cursului. Materializarea riscului valutar intră în discuție tocmai în momentul excedării limitelor de variație ale cursului previzibile la momentul încheierii contractului, indiferent dacă această depășire este efectul brusc al unui șoc valutar sau efectul cumulat al unei deprecieri continue. Alături de amploarea deprecierii raportului dintre monede, trebuie luată în calcul variabila temporală: pentru a fi calificată drept materializare a riscului valutar, deprecierea cursului de schimb trebuie să fie persistentă. Devalorizarea nu trebuie să fie (şi nici nu poate să fie) definită de plano prin ireversibilitate (evoluția cursului de schimb nefiind „înghețată” la o anumită dată de referință), dar trebuie să fie caracterizată prin gravitatea efectelor produse asupra obligației debitorului. În măsura în care deprecierea cursului intervine la scurt timp după încheierea contractului de credit, ea va putea afecta în mod substanţial obligaţia debitorului; în schimb, dacă deprecierea apare aproape de finele perioadei de creditare, efectul produs asupra obligației debitorului nu mai poate fi calificat ca fiind excesiv.

Politicile economice impredictibile, instabilitatea politică şi deficiențele în asigurarea concursului statului la impunerea forței obligatorii a contractelor reprezintă factori care favorizează creditarea în valută[26]. Mai mult, acelaşi efect este produs de anticiparea de către debitori a hazardului moral indus de intervenţiile legislative în contracte, în sensul descărcării de datorii[27]. Prin urmare, în statele caracterizate politic sau economic în acești termeni, există riscul ca, în mod anormal, creditarea în valută să devină raţională pentru consumatori, chiar în cazul în care aceştia cunosc existenţa şi efectele potențiale ale riscului valutar.

3. Piaţa creditului în valută în Europa Centrală şi de Est. Ce căuta francul elvețian în România? Unul dintre efectele liberalizării pieţelor financiare, ca parte a procesului de integrare în Uniunea Europeană a statelor din spaţiul Europei Centrale şi de Est, l-a constituit diversificarea pieţei creditului bancar. Economiile naționale din regiune au cunoscut unele dintre cele mai semnificative fenomene de „dolarizare” sau „euroizare”: dacă creditele în valută au atins cote de 25% în America Latină sau de 40% în Orientul Mijlociu, ele au depăşit cote de 50% în Europa Centrală şi de Est[28]. Fluxurile monetare bazate pe împrumuturile contractate de băncile din aceste state de pe piața interbancară internațională sau de la alte entități din acelaşi grup financiar au generat resurse pentru creditele în valută, care, pe de o parte, au concurat puternic creditele în monedă națională, iar, pe de altă parte, făcând finanțarea mai accesibilă și mai ieftină, au contribuit și la creșterea artificială a prețurilor pe piața imobiliară[29]. Deşi această evoluţie caracterizează economiile din întreaga regiune, analizele au constatat existenţa unor diferenţe semnificative între statele central- şi est-europene: cotele creditării în valută au fost, spre exemplu, de 33% în Polonia și de 77% în Croația[30]; dacă în Cehia creditul în valută deţine o cotă redusă în sectorul consumului, în Croaţia şi Serbia acesta depăşeşte două treimi din volumul total al creditului destinat consumatorilor, în timp ce pieţele din Ungaria şi România au cunoscut o puternică extindere a fenomenului creditelor în valută de la sectorul afacerilor la cel al consumului[31]. Împrumuturile în valută din aceste state includ atât credite pentru consum propriu-zise, cât şi credite imobiliare rezidenţiale, acestea din urmă predominând; totodată, în anumite state, cum sunt Croaţia şi Ungaria, cota creditării în valută este semnificativ mai mare în cazul băncilor cu capital străin[32]; totuşi, această legătură nu este generalizată la nivelul întregii regiuni. Factorul determinant principal al opţiunii consumatorilor din regiune pentru creditul în valută l-a constituit diferenţa de dobândă între creditele în monedă naţională şi cele în diferite valute: un studiu arată că în anul 2010 ecartul ratelor de dobândă în cazul creditelor destinate imobilelor rezidențiale era cuprins între 1 și 5%, în favoarea creditului în valută[33].

În unele dintre statele din regiune, francul elvețian a devenit principala monedă străină de creditare a consumatorilor, la concurenţă cu euro, datorită nivelului redus al dobânzilor și accesului facil la creditare, pe fondul lipsei restricțiilor legislative privind creditarea în valută, care a permis supraexpunerea debitorilor la riscul valutar[34]. O analiză a fenomenului creditelor în monedă străină în două state din spaţiul Europei Centrale şi de Est, Polonia și Ungaria, alese în considerarea reprezentativității pentru piața creditelor în valută, în special a creditelor imobiliare în franci elvețieni, și a cursului valutar liber flotant, relevă expunerea debitorilor în franci elvețieni la riscul valutar și la riscul de dobândă. În România, moneda elveţiană a reuşit să atingă o cotă redusă, de circa 10% din totalul împrumuturilor acordate populației (adică de 5, respectiv de 7 ori mai redusă decât în Polonia și Ungaria), pe o piaţă a împrumuturilor în valută dominată de creditele în euro[35]. A rămas, așadar, o valută relativ „exotică”, iar aceia care nu o apreciau ca atare i-au redescoperit acest caracter pe fondul distorsiunilor pieței valutare internaționale.

Considerate în principiu ca fiind benefice pentru consumatorul de credite, căruia i se oferă acces la oferte alternative de finanțare şi, deci, posibilitatea de a-şi optimiza comportamentul financiar, împrumuturile în valută din Europa Centrală şi de Est au devenit surse de vulnerabilitate din cauza fluctuațiilor de curs[36]. Întrucât creditele în valută au fost frecvent utilizate pentru plăți în monedă națională, punerea la dispoziție și rambursarea lor implicau operațiuni de conversie valutară. Faptul că creditul în valută a câştigat cote importante în aceste state a alimentat temerile privind riscul sistemic decurgând din vulnerabilităţile generate de absenţa protecţiei debitorilor împotriva riscului valutar.

Criza financiară a intensificat atenţia acordată creditării în valută, al cărei impact negativ asupra stabilităţii financiare a făcut obiectul unor analize privind politicile economice şi monetare care influenţează creditul în monedă străină, precum şi ale factorilor eterogeni care determină consumatorii să acceseze aceste credite. Pe fondul practicării de către bănci a unor niveluri de dobândă ridicate la creditele în monedă naţională, consumatorii au optat pentru împrumuturi în valută, subestimând pericolul deprecierii cursului valutar și asumându-și riscuri excesive[37]. Întrucât economiile contemporane nu sunt izolate față de evenimentele exogene[38], creditele denominate în valută au reprezentat unul dintre canalele de transmisie a efectelor crizelor valutare. Asupra obligațiilor de rambursare a creditelor care sunt exprimate în valută efectele șocurilor valutare se produc direct și imediat: valoarea sumei de bani pe care debitorul trebuie să o aloce pentru obținerea echivalentului fiecărei rate din graficul de rambursare, exprimată în moneda în care își obține veniturile, va crește direct proporțional cu evoluția cursului de schimb. Nominalismul monetar îi asigură creditorului care a pus la dispoziţie o sumă de bani în monedă străină obținerea aceleiași sume de bani pe care a împrumutat-o, independent de fluctuația cursului valutar, al cărei risc va fi suportat de debitor[39].

În privinţa cursului de schimb, statele cu economii dezvoltate adoptă în general politici valutare non-intervenționiste, lăsând moneda națională să fluctueze liber pe piață în comparație cu celelalte valute, cursurile fiind determinate de tranzacțiile monetare de pe piaţa valutară. Intervenţiile sunt puţin frecvente şi, oricum, caracterizate prin discreţie. Cu atât mai mult, decizia unei bănci centrale de a impune o limită a aprecierii propriei monede (sub forma unui curs maxim în raport cu o altă monedă de referință) reprezintă o excepţie, care poate fi justificată, spre exemplu, de scopul protejării propriilor exportatori, a căror competitivitate pe piețele externe depinde de cursul de schimb, și de cel al evitării deflației, generate de ieftinirea prețurilor la bunurile și serviciile importate. În cazul în care moneda în discuție este una de refugiu în situații de criză economică globală, riscul supravalorizării sale poate fi surmontat prin stabilirea unei limite de apreciere. Mecanismul de impunere a unui curs controlat implică intervenția băncii centrale pe piața valutară, prin cumpărarea valutelor străine, în scopul de a limita aprecierea propriei monede, ori de câte ori există riscul depășirii plafonului respectiv.

Criza francului elvețian din 2015 reprezintă, în contextul regulii politicilor valutare non-intervenționiste, o problemă cu totul particulară. Volatilitatea cursului de schimb dintre francul elvețian și celelalte valute internaționale importante nu a fost rezultatul direct al interacţiunii sistemelor economice, ci efectul indirect al unor măsuri administrative ale băncii centrale elvețiene. În condițiile în care francul s-a apreciat cu circa 20% în raport cu celelalte valute la mijlocul anului 2011, Banca Elveției a impus, în luna septembrie a aceluiaşi an, paritatea minimă de 1,2 CHF pentru 1 EUR. Costurile acestei măsuri au fost considerabile și s-au reflectat în situațiile financiare ale băncii centrale elvețiene, puternic grevate de necesitatea de a cumpăra valute străine cu moneda națională. Măsura a fost reevaluată și abandonată la începutul anului 2015, motivele rămânând neclare: Banca Elveției și-a justificat decizia prin faptul că riscul aprecierii francului în raport cu celelalte valute s-a diminuat, însă comentatorii consideră că la baza renunțării la plafon a stat iminenta (la momentul respectiv) decizie a Băncii Centrale Europene privind programul de quantitative easing, care ar fi urmat să pună presiune pe curs printr-un nou flux de investiții în moneda elvețiană, ceea ce ar fi implicat un efort intervenționist dificil de suportat din partea băncii centrale. În acest context, Banca Elveției a renunțat, în data de 15 ianuarie 2015, la paritatea minimă de 1,2 CHF pentru 1 EUR, la trei ani și jumătate după ce a introdus-o. Măsura respectivă a condus la o apreciere a francului în raport cu euro pe piețele valutare mondiale, evaluată la circa 30%, ulterior moneda europeană recuperând parțial. Această apreciere a fost calificată ca fiind o veritabilă „lebădă neagră”, în condițiile în care, în raporturile dintre valutele majore de pe piață (dolarul american, euro, lira sterlină, francul elvețian etc.), o fluctuație anuală de 2-3% este considerată importantă, iar una de 20%, excepțională. Abandonarea limitării fluctuației de curs nu a condus la adoptarea unei politici absolut non-intervenționiste, însă intervențiile Băncii Elveției pe piața valutară au revenit la normal, adică rămân incerte sub aspectul momentului, al mărimii și al sensului operațiunii.

Amploarea efectelor acestui eveniment particular asupra cursului de schimb dintre leu şi francul elveţian pe piața valutară din România nu poate fi evaluată decât prin plasarea sa într-un context temporal mai larg, în care evoluţia cursurilor valutare poate fi analizată, în comparaţie cu alte valute considerate stabile, în perspectiva unui interval de cel puţin 10 ani, care acoperă cele mai multe contracte de credit în valută aflate în prezent în curs de derulare. Numai o asemenea analiză poate răspunde la întrebarea dacă evoluţia cursului de schimb al francului elveţian a excedat limitele de variație previzibile la debutul intervalului, când au fost încheiate cele mai multe contracte de credit în franci elveţieni, materializându-se astfel riscul valutar inerent acestor contracte. Este relevantă, de asemenea, în această analiză, existenţa unor eventuale șocuri valutare sau amploarea efectului cumulat al unei deprecieri continue a monedei naţionale în raport cu francul elveţian şi celelalte valute. Am supus analizei, din perspectiva situaţiei creditelor în franci elveţieni în comparaţie cu creditele în alte valute, evoluţiile cursurilor de schimb anunţate de Banca Naţională a României[40] în intervalele 2006-2014 și 2006-2015, respectiv 2014-2015 și 2015-2016, intervale de referinţă care cuprind efectele fluctuațiilor de curs produse anterior datei de 15 ianuarie 2015 și subsecvent acesteia. Am ales să analizăm seriile anuale ale valorilor medii, iar nu ale valorilor de la sfârşitul perioadei, considerând că ele reflectă mai corect impactul fluctuaţiilor de curs asupra valorii obligaţiilor debitorilor în cursul anului.

Examinând seriile medii anuale ale cursului leului (RON) în raport cu francul elveţian (CHF) în perioada 2006-2016[41], se constată, anterior anului 2015, o devalorizare RON-CHF de 63% în intervalul de referință 2006-2014 (respectiv o devalorizare de 80% în intervalul de referință 2007-2014, întrucât devalorizarea nu a fost continuă). De asemenea, se constată o devalorizare RON-CHF de 86% în intervalul de referință 2006-2015 (respectiv o devalorizare de 105% în intervalul de referință 2007-2015). Punctual, se constată o devalorizare RON-CHF de 14% în intervalul de referință 2014-2015, respectiv o apreciere RON-CHF de 1% în intervalul de referință 2015-2016. Rezultă, așadar, că în perioada 2006-2016 leul s-a depreciat în mod relativ constant în raport cu francul elvețian (devalorizarea subsecventă crizei din 2015 nedepășind, însă, în mod semnificativ media anilor anteriori, respectiv circa 14% în 2008 faţă de 2007, 20% în 2009 faţă de 2008, 9% în 2010 faţă de 2009, 12% în 2011 faţă de 2010, 7% în 2012 faţă de 2011), existând și câteva puncte de inflexiune, în care tendința de devalorizare s-a inversat, dar și câteva puncte de accelerare a deprecierii.

Comparativ, o examinare a seriilor medii anuale ale cursului leului în raport cu euro (EUR) în perioada 2006-2016[42] apare ca fiind relevantă, mai ales în condiţiile în care moneda europeană este canalul de transmisie prin intermediul căruia se stabileşte, pe piața valutară din România, cursul leului în raport cu francul elveţian. Mai exact, cursul leului în raport cu francul elveţian depinde de cursul leului în raport cu euro, care se stabileşte pe piaţa valutară românească, respectiv de cursul euro în raport cu francul elveţian, care se stabileşte în afara pieţei valutare din România. Se constată, astfel, anterior anului 2015, o devalorizare RON-EUR de 26% în intervalul de referință 2006-2014 (respectiv o devalorizare de 33% în intervalul de referință 2007-2014, întrucât devalorizarea nu a fost continuă). Aceste valori au rămas neschimbate pentru intervalul de referință 2006-2015 (respectiv 2007-2015), întrucât cursul de schimb în perioada 2014-2015 a fost stabil; de asemenea, în intervalul de referință 2015-2016, cursul de schimb s-a depreciat cu numai 1%. În consecinţă, în perioada 2006-2016 leul s-a depreciat în raport cu euro în prima parte a intervalului (dar devalorizarea a fost de circa 3 ori mai redusă decât în cazul francului elvețian), în cea de-a doua parte înregistrându-se o perioadă de stabilitate.

O a doua comparație se referă la evoluția cursului de schimb al dolarului american (USD) în perioada 2006-2016[43], moneda americană fiind în mod tradițional valuta de referință pe piețele financiare. Se constată, anterior anului 2015, o devalorizare RON-USD de 19% în intervalul de referință 2006-2014 (respectiv o devalorizare de 37% în intervalul de referință 2007-2014, întrucât devalorizarea nu a fost continuă). De asemenea, se constată o devalorizare RON-USD de 42% în intervalul de referință 2006-2015 (respectiv o devalorizare de 64% în intervalul de referință 2007-2015). Punctual, se constată o devalorizare RON-USD de 19% în intervalul de referință 2014-2015, respectiv o depreciere RON-USD de 1% în intervalul de referință 2015-2016. Rezultă, așadar, că în perioada 2006-2016 leul s-a depreciat în mod constant în raport cu dolarul american, precum și că devalorizarea din perioada 2014-2016, corespondentă crizei francului elvețian, a fost comparabilă cu deprecierea acestei din urmă valute. Cu toate acestea, ea nu a fost discutată în termeni de „criză a dolarului american”, din cauza absenţei unei mize substanțiale a împrumuturilor în dolari pe piaţa creditului de consum în România.

Aceşti parametri de evoluţie a cursurilor de schimb între moneda naţională şi principalele valute în care au fost acordate credite consumatorilor pe piaţa bancară din România definesc contextul în care a fost consacrat noul drept al consumatorului la conversia creditului în valută, atât în varianta rezultată în urma transpunerii Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, cât şi în cea creată de mişcarea consumeristă internă.

Anterior acestor intervenții normative, Banca Națională a României avansa, cu titlu exemplificativ, mai multe soluții pentru înlăturarea efectelor devalorizării leului în raport cu francul elvețian, unele dintre acestea fiind aplicate deja de o parte dintre creditori: conversia creditelor în lei la cursul zilei şi/sau acordarea de către creditor a unui discount privind cuantumul serviciului datoriei (ceea ce poate echivala cu o conversie la un curs mai redus decât cel curent); reducerea temporară a ratei dobânzii pentru a compensa efectul aprecierii francului; implementarea unei scheme de rescadenţare a creditelor, cu alocarea unei compensaţii din partea statului[44].

Imperativul efectivităţii remediilor în materia protecţiei consumatorului, care promovează soluții colective la probleme considerate colective, combinat cu un sprijin politic remarcabil al mișcării consumeriste promotoare a soluției colective, au condus la consacrarea unei variante sui generis a dreptul consumatorului la conversia creditului în franci elvețieni. Monedă care nu mai (prea) are ce să caute în România.

4. (Dreptul la) conversia creditelor în valută. De la înlăturarea riscului valutar la înlăturarea efectelor riscului valutar. Consumatorii de credite în valută nu sunt, în general, protejaţi împotriva riscului valutar nici în mod natural, întrucât nu îşi obţin veniturile în valuta creditului, nici printr-un mecanism contractual special. Dacă o parte a consumatorilor beneficiază, totuși, de o protecţie naturală, având veniturile curente în valută sau consolidate în valută[45], această categorie de debitori este marginală. Mecanismele contractuale de reducere a riscului valutar în contractele de credit în monedă străină încheiate cu consumatorii sunt nesofisticate, relativ puţin frecvente și, oricum, în general rezervate băncii. Instrumentele de hedging pe cursul valutar, prin care expunerile purtătoare de risc valutar sunt protejate împotriva fluctuaţiilor de curs defavorabile debitorului, nu sunt practicate pe piaţa creditului de consum. În consecinţă, consumatorii neprotejaţi natural sunt expuşi în manieră nelimitată la riscul valutar, iar ceea ce i-ar putea proteja ar fi anumite instituții din dreptul comun al obligațiilor, spre exemplu, impreviziunea, în măsura în care ar fi întrunite condițiile acesteia, sau dreptul special al reprimării clauzelor abuzive[46].

Un mecanism legal special, dreptul la conversia creditului în valută, urmează să se adauge celor mai recente prerogative de protecţie a consumatorului, vizând riscul valutar la care sunt expuşi consumatorii care contractează un credit în monedă străină.

Germenii noii prerogative se regăsesc în dreptul Uniunii Europene. Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale reprezintă cel mai recent instrument de protecţie a cumpărătorului de imobile rezidențiale, fundamentat pe ideea că acesta trebuie să se bucure de un grad de protecţie cel puţin echivalent cu cel asigurat consumatorului stricto sensu. Directiva este expresia mișcării consumeriste care a transformat treptat cumpărătorul de imobile rezidențiale în consumator[47], în pofida mizei economice substanțiale a acestor tranzacții, care ar părea incompatibilă cu lipsa de atenție și impulsivitatea care pot caracteriza consumul, în general. Raţiunea acestei orientări constă în asigurarea unui tratament echipolent diferitelor categorii de consumatori, în scopul evitării situaţiei paradoxale în care consumatorul de bunuri şi servicii neesenţiale beneficiază de o protecţie superioară în raport cu consumatorul care achiziţionează un imobil cu destinaţie de locuinţă. În realitate, cu toate că mizele economice sunt evident diferite, nici în cazul tranzacțiilor imobiliare consumatorii nu au suficiente informații pentru a exercita (ceea ce se numește) o alegere informată şi nu reuşesc să evite clauzele contractuale dezechilibrate care îi plasează pe o poziţie dezavantajoasă în raport cu profesioniştii.

Protecţia ţintită şi individualizată stipulată de directivă, pe o piaţă care a evoluat în direcţia masificării tranzacţiilor de achiziţie a proprietăţilor imobiliare, este asigurată pe calea unor măsuri alternative prin care consumatorii sunt asistaţi în cazul în care întâmpină dificultăți în executarea obligațiilor. Operaţiunile de finanţare asociate tranzacţiilor imobiliare sunt infuzate cu elemente-cheie ale protecţiei consumatorilor: alegere informată, ieşire în siguranţă din contract, măsuri privind prevenirea incapacităţii de plată şi evitarea executărilor silite. Alături de dreptul de rambursare anticipată sau de posibilitatea statelor de a plafona costurile suplimentare pe care consumatorul trebuie să le suporte în cazul în care nu îşi respectă obligaţiile de plată, sfera măsurilor de protecție include și dreptul la conversia creditului în valută[48]. Prevederile speciale referitoare la creditele în monedă străină fac parte din categoria măsurilor care privesc situaţia financiară a debitorului în intervalul în care contractul de credit este în derulare şi urmăresc asigurarea condiţiilor necesare pentru executarea întocmai şi la timp a obligaţiilor contractuale, în special în situaţiile în care, subsecvent încheierii contractului de credit, intervin împrejurări care au un impact negativ asupra capacităţii consumatorului de a-şi executa obligaţiile.

Consacrarea în dreptul intern a acestei prerogative a fost realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile. Transpunerea nu numai că a respectat limitele directivei, ci, mai mult, a omis să facă apel la posibilitatea statului de a opta pentru alte aranjamente având ca finalitate limitarea riscului valutar, în afara dreptului la conversia creditelor în valută. Tocmai pentru că eficienţa acestor mecanisme alternative depinde în întregime de modul în care statul alege să le reglementeze, în condiţiile în care directiva nu prevede niciun criteriu în acest sens, dar și pentru că aceste mecanisme puteau fi adaptate sistemului juridic național, era de așteptat ca legiuitorul român să profite de această libertate de acţiune.

În schimb, într-o manieră relativ similară reglementării dării în plată a imobilelor (mecanism care îşi are punctul de plecare inter alia în aceeaşi directivă, dar care a fost dublat de o lege specială, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite), și dreptul la conversia creditelor în valută a făcut obiectul unei reglementări inovatoare, printr-o lege de modificare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Introducerea în Capitolul IV Informaţii şi drepturi privind contractele de credit (după Secţiunea a 2-a, Informaţii ce trebuie incluse în contractele de credit, și înaintea Secțiunii a 3-a, Informaţii privind rata dobânzii aferente creditului) a unei noi secţiuni, Secţiunea 21, cu denumirea Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în moneda străină[49], induce ideea unei replici a secțiunii inițiale, particularizate la contractele de credit în valută, sau cel puțin a unei secțiuni integrate în logica internă a capitolului privind conținutul și efectele contractelor de credit. În realitate, prin intermediul a două articole radicale și ușor redundante, se instituie un mecanism novator, de veritabilă reprimare a creditării într-o anumită monedă străină (francul elvețian), evacuată din contract și substituită cu moneda națională.

Elementele de bază ale reglementării sunt următoarele: (1) obligația creditorilor de a efectua conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elveţieni; (2) realizarea conversiei prin act adițional „acceptat de consumator”; (3) limitarea conținutului actului adițional la operațiunea de conversie; (4) recalificarea creditelor „pentru achiziţionarea unui imobil, teren, construcţie, reabilitare, consolidare, extindere”, în credit „«imobiliar», «ipotecar»”; (5) aplicarea mecanismului de conversie şi în cazul în care contractele de credit au fost externalizate de către instituţia de credit sau de către instituţia financiară nebancară; (6) efectuarea conversiei la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului; (7) obligația creditorului de comunicare a actului adiţional şi a noului plan de rambursare, „în termen de 30 de zile”, și de înmânare a documentelor „cel mai târziu la următoarea scadenţă”; (8) obligația creditorului de negociere cu consumatorul a costurilor creditului convertit în lei, „cu respectarea principiului bunei-credinţe şi a diligenţelor profesionale”, astfel încât „obligaţiile de plată să nu fie mai împovărătoare pentru consumator”.

Sintetic, reglementarea consacră, în beneficiul consumatorului de credite în franci elvețieni, dreptul la conversia soldului creditului în moneda națională, la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului și la costuri renegociate ale creditului convertit în lei, indiferent de stadiul executării contractului sau al obligațiilor debitorului născute din contract.

Natura conversiei forțate a creditului în valută este la fel de clară cum este cea a dării în plată forțate[50]: aşa cum darea în plată specială nu este darea în plată de drept comun, şi conversia creditului în valută într-o monedă alternativă poate să fie calificată drept o modificare forțată a contractului sub forma revizuirii obligației consumatorului, sub aspectul obiectului acesteia, sau ca fiind o novație obiectivă forțată, care transformă obligaţia consumatorului, sub aspectul obiectului acesteia, stingând obligaţia de rambursare a creditului în franci elveţieni şi dând naştere unei obligaţii de rambursare a creditului în lei. Vom avansa o soluţie la această chestiune subsecvent analizei condițiilor şi a efectelor conversiei.

Indiferent de calificare, este cert că legea consacră o operațiune forțată, care, deși este materializată într-o formă contractuală (actul adițional la contractul de credit), rămâne la latitudinea debitorului. Consumatorul va avea un drept de a i se converti obligaţia de restituire a creditului în valută, drept căruia îi corespunde obligaţia băncii de a accepta conversia obligaţiei debitorului, cu elementele sale noi. Obligația rezultată din conversie are o (aceeași) natură monetară, pecuniară, dar are ca obiect o sumă de bani exprimată într-o altă monedă (moneda națională, leul), şi care, potrivit scenariului de conversie, este valoric inferioară sumei de bani care făcea obiectul obligației inițiale, ca urmare a conversiei soldului creditului (nu a întregii datorii, și nici a întregii datorii scadente), a aplicării unui curs valutar de conversie diferit de cel valabil la data conversiei (această reducere a valorii economice a datoriei făcând ca operațiunea să fie a priori dublată de o iertare legală parţială de datorie în ceea privește debitul principal) și a unor eventuale costuri diferite (care urmează să fie stabilite, pentru suma de bani rezultată în urma conversiei, prin negociere).

Elementele noi ale obligaţiei consumatorului sunt, așadar, legate de obiectul său, respectiv de prestaţia pe care trebuie să o execute debitorul: moneda creditului; suma de bani reprezentând debitul principal, în valoare absolută; valoarea economică a prestației debitorului; costurile creditului. Unele dintre elementele care caracterizează obligația rezultată în urma conversiei sunt impuse prin lege (moneda creditului, cursul de schimb la care se efectuează conversia, partea obligației care face obiectul conversiei), altele urmează să fie stabilite prin negociere, de către părți (costurile creditului), în timp ce altele sunt reglementate în manieră echivocă (partea obligației care nu face obiectul conversiei).

Noua monedă în care este exprimat și în care urmează să fie rambursat creditul este leul, adică moneda în care (se presupune că) clientul băncii primește veniturile care finanțează rambursarea. Legea stabilește univoc, fără să recurgă la valute alternative (și, deci, fără să instituie un drept de opțiune al consumatorului privind moneda de substituție), faptul că soldul creditului urmează să fie convertit în moneda națională, plecând de la premisa (valabilă în majoritatea cazurilor) că aceasta este moneda în care debitorul obține resursele din care face plata, dar și de la premisa (valabilă în toate cazurile) că instituția financiară oferă, în activitatea sa de acordare de credite, împrumuturi în lei. Reglementarea este rațională, întrucât legiuitorul nu creează un mecanism care să-i permită consumatorului exercitarea unei opțiuni conducând la înlocuirea unui risc valutar cu un alt risc valutar, subevaluabil la momentul conversiei. În plus, conversia univocă a soldului creditului acordat într-o monedă străină, într-un credit exprimat în moneda națională, nu lasă loc unei aplicări neunitare a legii, în funcție de valutele în care sunt disponibile, la momentul conversiei, produsele de creditare oferite de instituția financiară.

Conversia nu presupune, în principiu, schimbarea monedei de creditare, întrucât, de regulă, obligația băncii de punere la dispoziție a fondurilor este integral executată la momentul conversiei, ci doar schimbarea monedei de rambursare a creditului, adică a monedei în care consumatorul trebuie să își execute obligația corelativă, de restituire a creditului și de plată a remunerațiilor.

Obiectul conversiei este „soldul creditului exprimat în franci elvețieni”. Nu se convertește, așadar, suma de bani care face obiectul obligației debitorului faţă de creditor (adică valoarea totală nerestituită a creditului), după cum nu se converteşte nici suma de bani care face obiectul obligaţiei scadente a debitorului față de creditor (adică valoarea totală scadentă și neachitată a creditului). Sintagma „soldul creditului”, nedefinită nici în actul normativ modificator, nici în actul normativ modificat, are sensul uzual de sumă de bani care face obiectul împrumutului și care nu a fost încă rambursată; cu alte cuvinte, sensul de „principal rămas de plată”. Acest sens uzual este confirmat de înțelesul legal contextual al sintagmei, care este utilizată în Ordonanţa de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori cu accepțiunea de parte a sumei împrumutate pe care debitorul o mai are de rambursat la un moment dat[51]. Așadar, nu face obiectul conversiei acea parte a obligației debitorului reprezentând remunerația creditului (dobânzi, comisioane, alte costuri), nici în varianta valorii totale plătibile nerestituite a creditului, nici în cea a valorii totale scadente și neachitate a creditului, în condițiile în care ambele valori sunt, de regulă, formate atât din debit principal, cât și din remunerații.

Presupunând ca aceasta a fost intenția legiuitorului, rezultă că obiectul conversiei nu este reprezentat nici de obiectul total al obligației debitorului față de creditor, nici de obiectul scadent al obligaţiei debitorului față de creditor. Operațiunea are ca obiect exclusiv soldul creditului la data conversiei, care este convertit în lei şi la care urmează să se aplice costurile creditului în lei rezultate din negocierea dintre părţi. Evident, în varianta conversiei obiectului întregii obligații a debitorului față de creditor nu s-ar mai fi pus problema aplicării unor costuri ale creditării, pentru că suma de bani convertită ar fi inclus deja costurile creditului în valută și ar fi trebuit doar (re)eșalonată. În varianta conversiei obiectului scadent al obligaţiei debitorului față de creditor, din suma de bani convertită ar fi lipsit partea din debitul principal care era nescadentă la data conversiei, dar ar fi fost incluse remunerațiile scadente. Aşadar, consecinţa conversiei aplicate doar soldului creditului, indiferent dacă acesta era sau nu scadent la data conversiei, este că nu se convertește acea parte a obiectului scadent al obligaţiei care reprezintă remunerații scadente și neachitate (dobânzi curente remuneratorii, comisioane, eventuale dobânzi penalizatoare, taxe sau alte tipuri de costuri contractuale exigibile și neplătite). Or, dacă costurile nescadente ale creditului în valută pot fi considerate ca fiind substituite, ca efect al conversiei, cu costurile noului credit în lei, nu acelaşi efect poate fi stabilit în privinţa costurilor scadente şi neachitate ale creditului în valută care, nefăcând obiectul conversiei, pot fi considerate ca fiind în continuare datorate între debitor şi creditor, în valuta creditului iniţial, întrucât iertarea de datorie nu poate fi prezumată.

Ca efect al conversiei, nouă este și valoarea economică a prestației consumatorului, rezultată în urma conversiei în lei a soldului creditului, la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului, și a stabilirii prin negociere a unor eventuale costuri diferite ale creditului.

Mai multe soluţii au fost avansate, în cursul dezbaterii proiectului de lege, în ceea ce privește cursul de schimb valutar la care se realizează conversia: cursul de schimb „istoric” al Băncii Naţionale a României, valabil la data încheierii contractului; cursul de schimb al Băncii Naţionale a României de la data efectuării conversiei; un curs mediu al intervalului dintre data acordării creditului şi data efectuării conversiei etc. Aplicarea unora dintre aceste cursuri era însoţită, în anumite scenarii de conversie, de aplicarea unui discount, adică a unei reduceri a valorii nominale a obligației rezultată în urma conversiei la un anumit curs de schimb.

Trebuie remarcat, în acest punct, caracterul arbitrar al mecanismului de conversie instituit prin noua reglementare. Conversia se bazează, cel mai probabil, pe o prezumție de dezechilibru, aplicabilă numai contractelor de credit în franci elveţieni, provocat de fluctuaţia cursului de schimb al acestei monede culminând cu criza de la începutul anului 2015[52]. Or, crearea unei reglementări aplicate în mod particular francului elvețian, într-o secţiune care poartă denumirea generică Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în moneda străină (iar nu „în contractele de credit în franci elvețieni”), dincolo de discrepanța dintre obiectul reglementării și conținutul acesteia, creează, contravenind egalității de tratament juridic, o discriminare nejustificată între debitorii obligaţiilor născute din contractele de credit în franci elveţieni şi debitorii obligaţiilor născute din contracte de credit în alte monede străine, care se află sau s-ar putea afla în viitor într-o situație similară, dar fără să aibă acces la același mecanism de conversie.

Un element suplimentar al arbitrariului reglementării îl reprezintă inexistența unui nivel minim al deprecierii cursului valutar între data încheierii contractului de credit şi data conversiei, care să justifice activarea mecanismului. Onerozitatea excesivă a executării obligațiilor debitorului, ca rezultat al devalorizării monedei, nu reprezintă, așadar, o condiție a exercitării dreptului la conversia creditului în valută (spre deosebire de mecanismul impreviziunii, potrivit art. 1271 alin. (2) C. civ.), deşi, în condițiile în care fluctuațiile cursului valutar sunt normale și previzibile, ceea ce ar putea justifica intervenția normativă în contract ar fi doar materializarea riscului valutar prin depășirea limitelor de variație a cursului previzibile la momentul încheierii contractului. În plus, consumatorul care a încheiat un contract de credit în franci elvețieni va putea beneficia de mecanismul conversiei indiferent dacă respectivul contract a fost încheiat în 2005, 2007, 2014 sau 2016, și va putea beneficia de acest mecanism pentru contractele pe care le va încheia în 2017 sau 2020, în timp ce debitorul unei obligații născute dintr-un contract de credit în altă monedă străină (euro, dolar american, liră sterlină, yen japonez etc.) nu va avea acces la conversie, chiar dacă deprecierea valutară care afectează valoarea obligației sale este aceeași sau mai mare decât deprecierea cursului francului elvețian, în raport cu data încheierii contractului.

Mai mult decât atât, faptul că mecanismul de conversie poate fi activat oricând, imediat după data încheierii contractului, până la momentul încetării acestuia, pune problema absenței unui fundament economic al conversiei. Astfel, pe de o parte, imediat subsecvent încheierii contractului, consumatorul își poate exercita dreptul la conversia creditului în valută, chiar dacă cursul valutar nu a suferit nicio fluctuație între timp, deci chiar dacă consumatorul nu a suferit o pierdere ca efect al variațiilor de curs. Pe de altă parte, consumatorul își poate exercita dreptul la conversie până în proximitatea momentului încetării contractului, chiar dacă valoarea obligațiilor rămase a fi executate este atât de redusă, încât consumatorul ar avea un avantaj derizoriu ca efect al conversiei sau, altfel spus, pierderea pe care ar suferi-o în absența conversiei ar fi neglijabilă.

Aceste probleme sunt, în realitate, generate de soluția la care legiuitorul a recurs în ceea ce privește cursul de schimb valutar la care se realizează conversia. Soldul creditului reprezintă, așa cum am arătat, partea din debitul principal pe care debitorul o are de restituit la momentul conversiei, indiferent dacă obligațiile sale sunt executate la zi sau cu întârziere. Soldul astfel calculat urmează a fi convertit în lei la cursul de schimb „istoric” al Băncii Naționale a României, valabil la data încheierii contractului de credit. Prin urmare, mecanismul conversiei creditului în valută nu urmărește înlăturarea riscului valutar pentru viitor, prin conversia soldului la cursul de schimb valabil la data conversiei, ci înlăturarea unei efectelor riscului valutar, mai exact a unei părți a acestora, adică a consecințelor negative asupra valorii obligațiilor principale neexecutate ale debitorului, pe care fluctuațiile valutare le-au produs până la data conversiei. Mai exact, obligațiile executate până la data conversiei rămân definitiv executate, iar obligațiile neexecutate reprezentând debit principal, indiferent dacă sunt scadente sau nescadente, sunt convertite în lei la cursul de schimb al băncii centrale de la data încheierii contractului.

Soluţia cu privire la cursul de schimb valutar la care se realizează conversia produce, deci, o serie de consecinţe asupra valorii economice a creanţei instituţiei financiare, într-o manieră arbitrară și lipsită de previzibilitate în raport cu momentul încheierii contractului. Desigur, conversia reprezintă o soluţie pentru debitorul care a fost afectat de fluctuaţiile cursului valutar între data încheierii contractului şi data conversiei. Deşi de plano nu poate fi exclusă ipoteza unei conversii în scopul exclusiv al înlăturării cursului valutar pentru viitor, în absenţa unei variaţii de curs cu efect negativ asupra consumatorului, beneficiarul tipic al conversiei va fi, prin ipoteză, consumatorul afectat de fluctuaţiile de curs. În consecinţă, conversia tipică va fi cea motivată de devalorizarea monedei naţionale şi va fi efectuată la cursul valutar de la data încheierii contractului, anterior devalorizării produse pe parcursul executării acestuia. Faptul că soldul creditului, exprimat în monedă străină, este convertit în moneda naţională la cursul de schimb aplicabil la data încheierii contractului va determina o modificare a valorii economice a obligației în favoarea consumatorului și în defavoarea băncii, proporțională cu raportul dintre cursul valutar istoric și cel de la data conversiei. Diferența de curs determină diferența de valoare a creanței, privând banca de valoarea economică respectivă și echivalând cu o iertare legală parțială de datorie.

Mecanismul conversiei obligației nu reprezintă o adaptare a contractului caracteristică impreviziunii. Dacă, în cazul în care executarea contractului devine excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepționale a împrejurărilor, adaptarea contractului pentru impreviziune se realizează inter alia prin distribuirea în mod echitabil între părți a pierderilor ce rezultă din schimbarea împrejurărilor (art. 1271 alin. (2) lit. a) C. civ.), conversia nu distribuie pierderile între părți, ci le transferă din sarcina debitorului în sarcina creditorului. Altfel spus, efectele riscului valutar sunt transferate din patrimoniul debitorului în cel al creditorului, prin scăderea valorii economice a datoriei debitorului, corespunzătoare scăderii valorii creanței creditorului[53].

În fine, costurile „creditului convertit în lei” se stabilesc prin negociere, „cu respectarea principiului bunei-credinţe şi a diligenţelor profesionale”, astfel încât „obligaţiile de plată să nu fie mai împovărătoare pentru consumator”. Legea lasă, așadar, la latitudinea părților stabilirea de comun acord a costurilor creditului, asimilând suma de bani rezultată în urma conversiei cu un credit în lei acordat consumatorului la data conversiei, analog operațiunii de refinanțare a creditului de către aceeași bancă, printr-un credit acordat într-o altă monedă. Standardele procesului de negociere cuprind buna-credință, ranforsată printr-o dispoziție oarecum superfluă, și diligențele profesionale ale creditorului. Acestea din urmă ar putea funcționa în detrimentul consumatorului, obligând banca să acționeze în scopul maximizării profitului pe care îl obține din operațiune și al acoperirii riscului de credit.

Limita legală stabilită pentru costuri, în sensul ca obligațiile de plată să nu fie mai împovărătoare pentru debitor, este echivocă: legea nu prohibește costurile care ar depăși, în valoare absolută, nivelul celor aferente creditului convertit, ci impune ca efectul noilor costuri să nu fie unul defavorabil consumatorului. Ca atare, din dispoziția legală rezultă că noul credit în lei poate să fie remunerat cu costuri, reprezentând dobânzi și comisioane, mai ridicate decât ale creditului în valută, în cifre absolute, cu condiția ca ratele de rambursat să nu depășească nivelul anterior. Totuși, nu este evident care dintre nivelurile anterioare al obligațiilor de plată este avut în vedere ca reper de legiuitor: cel de la data încheierii contractului sau cel imediat anterior conversiei? În absența unor prevederi explicite, noile obligații de plată ar urma să nu se situeze deasupra nivelului celor imediat anterioare datei conversiei, deși o asemenea interpretare a textului anihilează parțial efectul conversiei favorabil debitorului.

Desigur, punctul de pornire al negocierii privind costurile va fi nivelul dobânzilor și al comisioanelor practicat de bancă la creditele în lei, la data conversiei. Acest nivel nu este, însă, automat aplicabil raporturilor contractuale rezultate din conversie, întrucât de natura negocierii este potențialul refuz al consumatorului de a accepta propunerea băncii. Un eventual eșec al negocierilor va conduce la aplicarea mecanismului stabilirii pe cale judiciară a acestui element esențial al contractului de credit, cu respectarea standardelor legale menționate anterior, ceea ce nu face decât să (re)alimenteze seria litigiilor dintre consumatori și bănci.

Unul dintre efectele conversiei este recalificarea creditelor „pentru achiziționarea unui imobil, teren, construcție, reabilitare, consolidare, extindere”, în credit „«imobiliar», «ipotecar», indiferent cum a fost denumit/vândut/raportat inițial produsul bancar în franci elvețieni”. Dincolo de deficiențele lingvistice ale textului și de potențialul său caracter tranzitoriu, acesta pune anumite probleme de aplicare. Intenția legiuitorului a fost aceea de a modifica, cu ocazia conversiei, regimul juridic aplicabil creditului, în sensul încadrării sale „corespunzătoare” în categoria care se presupune că a fost omisă de instituția financiară la data încheierii contractului de credit, unilateral sau de conivență cu consumatorul, respectiv în mod accidental sau cu intenția de a-l priva pe debitor de avantajele asigurate de acel regim juridic ori de a nu fi supusă ea însăși condițiilor sau efectelor respectivului regim.

Dacă „creditele ipotecare” sunt cele al căror regim juridic special este reglementat de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, sintagma „credit imobiliar” nu are un sens univoc. Este posibil ca în intenția legiuitorului să fi fost referirea la „creditele pentru investiții imobiliare”, care acoperă, potrivit reglementărilor băncii centrale, creditele „garantate cu ipotecă imobiliară și acordate în scopul dobândirii ori menținerii drepturilor de proprietate asupra unui teren și/sau unei construcții, realizate sau care urmează să se realizeze, ori în scopul reabilitării, modernizării, consolidării sau extinderii unei construcții ori pentru viabilizarea unui teren sau exclusiv în scopul rambursării unui credit pentru investiții imobiliare”[54]. Consecința aplicării acestei dispoziții ar fi calificarea creditului ca fiind „ipotecar” dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legea specială, respectiv calificarea sa ca fiind „imobiliar”, în măsura în care nu sunt întrunite aceste condiții, ci doar cele prevăzute de reglementările băncii centrale. Operațiunea de (re)calificare are, însă, potențialul de a genera dispute între părți, în măsura în care acestea nu cad de acord asupra noii calificări. În plus, obligația legală de (re)calificare poate atrage după sine aplicarea unui regim juridic nou, în măsura în care ar fi, spre exemplu, întrunite condițiile Ordonanței de urgență nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile.

Întrucât, potrivit legii, „introducerea în actele adiționale a oricăror alte prevederi decât cele impuse prin legislație sunt (sic!) considerate nule de drept”, părților le este interzis să stabilească modificarea sau completarea altor elemente ale contractului. Deși textul are certe valențe protective, efectele sale adverse sunt la fel de evidente. Spre exemplu, așa cum am arătat, soldul creditului poate fi convertit, indiferent dacă cuprinde sau nu o valoare restantă și indiferent de situarea momentului conversiei în economia graficului de rambursare. Prin urmare, dacă debitorul are un sold debitor restant semnificativ, iar conversia intervine în proximitatea împlinirii termenului pentru care a fost acordat creditul, a nu permite părților să stipuleze în actul adițional extinderea termenului de rambursare echivalează cu plasarea debitorului într-o paradoxală stare de supraîndatorare.

Funcționarea mecanismului de conversie este cel puțin la fel de interesantă precum efectele acesteia. Întrebarea-premisă de la care pleacă analiza este dacă conversia are ca resort de declanșare o cerere formulată de consumator. Textual, nu. Textul legal care instituie acest mecanism debutează ex abrupto: „Pentru creditele acordate în franci elvețieni, creditorii sunt obligați să efectueze conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elvețieni”. Lectura literală a acestei prevederi conduce la concluzia că banca, imediat subsecvent acordării unui credit în franci elvețieni, ar avea obligația de a converti soldul creditului, comunicând în acest scop un proiect de act adițional consumatorului, care îl poate accepta sau refuza. Desigur, însă, nu se pune problema unei convertibilizări „forțate” a soldului oricărui credit în franci elvețieni, imediat după încheierea contractului, pentru că aceasta ar echivala cu o prohibire legală a creditării în această monedă, interdicție pe care legea putea să o prevadă expres.

Ceea ce pare să fi cauzat acest deficit al textului normativ este însuși scopul urmărit de legiuitor. Cum miza veritabilă a legii o constituie contractele de credit în franci elvețieni aflate în derulare la data intrării sale în vigoare, maniera de redactare a textelor legale, în loc să fie una generică, urmărind să acorde consumatorilor posibilitatea de a accesa mecanismul conversiei pentru contractele de credit care urmează să se încheie în viitor, sub imperiul noii legi, este una care privește strict în prezent și care folosește tehnica redactării unei norme cu caracter tranzitoriu. În realitate, însă, dispozițiile cu caracter tranzitoriu sunt prevăzute distinct în actul normativ, așa cum vom arăta în cele ce urmează, astfel încât reglementarea secțiunii denumite generic Informații și drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în moneda străină este, prin poziția sa în economia actului normativ, de principiu, destinată să fie aplicată raporturilor juridice noi, născute după data intrării sale în vigoare.

Neputând fi acceptată teza aplicării automate, generale și imediate a noii legi numai la contractele în curs de derulare (întrucât nu există nicio prevedere care să instituie o asemenea limitare), și nici teza aplicării automate și generale a noii legi la orice contract de credit încheiat după data intrării sale în vigoare (pentru că ar fi lipsit de sens ca legea să permită încheierea contractelor de credit în franci elvețieni, după care să oblige banca să convertească imediat și necondiționat creditul în lei), rezultă că activarea mecanismului conversiei trebuie să fie condiționată de exprimarea voinței debitorului în acest sens, în urma constatării faptului că fluctuațiile valutare depășesc estimările pe care le-a făcut la momentul încheierii contractului. Conversia creditului în franci elvețieni trebuie să fie rezultatul exercitării dreptului consumatorului la conversie, nu un efect automat al creditării în această monedă străină. Deși realizarea conversiei se face, tehnic, prin act adițional „acceptat de consumator”, declanșarea acestui mecanism este caracterizată prin potestativitate, adică prin prerogativa consumatorului de a exercita unilateral controlul asupra inițierii conversiei. Potestativitatea nu ar putea fi atenuată decât de „descoperirea” în cuprinsul noii legi sau în expunerea de motive la aceasta, similar dării în plată forțate, a unei condiții precum impreviziunea, care să corijeze aplicarea sa arbitrară.

Conținutul actului adițional este limitat ope legis la modificarea elementelor contractuale aferente conversiei, sub sancțiunea nulității „de drept” aplicabile „oricăror alte prevederi decât cele impuse prin legislație”. Întrucât legea nu conține o enumerare a acestor elemente, ele trebuie desprinse din conținutul textelor legale care reglementează acest mecanism: suma de bani reprezentând soldul creditului exprimat în franci elvețieni; cursul valutar „istoric” de la data încheierii contractului; suma de bani reprezentând rezultatul conversiei în lei a soldului creditului; costurile creditului rezultate din negocierea părților; recalificarea creditului în credit „«imobiliar» sau «ipotecar»”, dacă este cazul.

Deşi legea instituie obligația creditorului de comunicare a actului adițional și a noului plan de rambursare „în termen de 30 de zile” și de înmânare a documentelor „cel mai târziu la următoarea scadenţă”, calculul acestor termene poate deveni obiect de controversă. Mai multe variante pot fi aduse în discuție: (i) lectura literală a prevederii legale conduce la concluzia că banca, imediat subsecvent acordării unui credit în franci elvețieni, ar avea obligația de a converti soldul creditului, comunicându-i în acest scop consumatorului proiectul actului adiţional, „în termen de 30 de zile” de la data încheierii contractului; (ii) lectura sistematică a textelor conduce, însă, la concluzia că banca are obligaţia de a comunica proiectul actului adiţional consumatorului, „în termen de 30 de zile” de la data solicitării de către acesta a efectuării conversiei, mai ales că această obligaţie este însoţită şi de cea de înmânare a documentelor „cel mai târziu la următoarea scadenţă”.

Nu este exclus ca aceste texte normative să fi fost, la origini, înseşi dispoziţiile legale tranzitorii din lege sau chiar singurele dispoziţii legale dintr-un act normativ de aplicare tranzitorie, întrucât tehnica de redactare este proprie prevederilor destinate să fie aplicate raporturilor juridice existente la data intrării în vigoare a legii: banca ar fi obligată să comunice proiectul actului adițional consumatorului, „în termen de 30 de zile” de la data intrării în vigoare a legii, respectiv să înmâneze documentele „cel mai târziu la următoarea scadenţă” după data intrării în vigoare a legii. Totuşi, această concluzie nu poate fi primită, întrucât, așa cum am arătat, Legea de conversie a creditelor în franci elvețieni completează Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, introducând o secţiune denumită generic Informaţii şi drepturi ce trebuie incluse în contractele de credit în moneda străină, dar conţine, distinct, şi dispoziţii tranzitorii, pe care le vom analiza în cele ce urmează. Prin urmare, prevederile legale din secţiunea respectivă nu pot fi considerate dispoziţii tranzitorii, deși sunt redactate în această manieră.

În cazul în care „contractele de credit au fost externalizate de către instituţia de credit sau de către instituţia financiară nebancară”, legea impune aplicarea aceluiași mecanism de conversie. Dacă această extindere a sferei de aplicare a legii este rațională în cazul în care externalizarea s-a realizat prin cesiunea contractului către o altă instituție financiară (art. 1315 și urm. C. civ.), în condițiile în care prestațiile nu fuseseră integral executate, nu același lucru poate fi afirmat despre ipoteza externalizării sub forma cesiunii creanței (art. 1566 și urm. C. civ.; art. 1391 și urm. C. civ. 1864), care are, principial, ca obiect, creanțe „neperformante”, ajunse la scadență sau pentru care cedentul a declarat scadența anticipată și pe care debitorul cedat nu le-a achitat la termen. Creanța cedată ar fi putut fi supusă, eventual, unei conversii „simplificate”, neînsoțite de negocierea unor noi costuri ale creditului (mai ales în ipoteza executării sale silite). Legea nu clarifică, nici în acest caz, soarta componentei creanței reprezentând costuri scadente ale creditului: dacă obiectul conversiei îl formează „soldul creditului”, rezultă că dobânzile remuneratorii, comisioanele, dobânzile penalizatoare, eventualele taxe sau alte tipuri de costuri contractuale exigibile nu vor fi convertite. Nefăcând obiectul conversiei, această parte a obligației ar putea fi considerată, în continuare, ca fiind datorată între debitorul cedat şi creditorul cesionar, în valuta creditului iniţial.

O ultimă dispoziție[55] introdusă de Legea conversiei creditelor în franci elvețieni în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori provoacă o comparație care ar fi trebuit oricum realizată, și în absența ei, aceea între conversia creditului și rambursarea sa anticipată. Legea instituie în beneficiul consumatorului „dreptul să ramburseze anticipat creditul în moneda prevăzută la art. 491 alin. (1)”. Chiar dacă vizează, în aparență, tot ieșirea consumatorului din starea de supraîndatorare sau de îndatorare nejustificată, ca efect al procurării unor resurse suplimentare de plată sau al accesării unei refinanțări în condiții mai avantajoase ale pieței (explicații care justifică în general dreptul la rambursare anticipată), dreptul la rambursarea anticipată a creditului în franci elvețieni are un regim special.

În primul rând, dreptul de a rambursa anticipat creditul „în moneda prevăzută la art. 491 alin. (1)” semnifică dreptul de a-l rambursa în lei, iar nu în franci elvețieni (deși textul de trimitere se referă la ambele monede), întrucât numai o asemenea interpretare conferă eficiență dispoziției legale.

În al doilea rând, însă, dreptul de a rambursa anticipat creditul în lei nu este însoțit expres de dreptul de a-l rambursa în condițiile speciale ale conversiei, adică în urma conversiei soldului creditului la cursul valutar „istoric”. Această omisiune a legiuitorului, gravă prin consecințele ei, ar putea lipsi de eficiență dispoziția legală: dacă debitorului i se conferă doar prerogativa de a rambursa anticipat creditul într-o altă monedă, fără a fi dublată de avantajul cursului de schimb, debitorul nu va avea niciun motiv să activeze mecanismul rambursării anticipate în moneda națională, pentru că efectele economice ale rambursării ar fi identice cu cele ale rambursării în franci elvețieni. În măsura în care textul ar fi interpretat în sensul pe care probabil îl urmărea legiuitorul, acela de a-i permite debitorului să profite și de prevederile legale favorabile privind cursul valutar al conversiei, pot fi semnalate mai multe probleme: (i) textului i s-ar conferi un alt sens decât cel care rezultă explicit din formularea sa, ceea ce ar face dificilă acceptarea practică a acestei interpretări; (ii) dacă rambursarea anticipată se face nu numai „în moneda prevăzută la art. 491 alin. (1)”, ci și la cursul valutar din acel text, rămâne în discuție dacă este aplicabilă și condiția conversiei „soldului creditului” și, în acest caz, ce soartă au remunerațiile scadente și neachitate, cu privire la care legea tace; (iii) dacă rambursarea anticipată va fi una parțială, iar nu totală, ceea ce legea permite, rămâne în discuție soarta părții din credit care nu este rambursată anticipat: va face aceasta obiectul unei conversii la cursul valutar „istoric” și va urma mecanismul descris anterior sau va rămâne neafectată de conversie, în condițiile în care legea, de asemenea, tace?

În al treilea rând, este dificil de stabilit rațiunea introducerii în materia rambursării anticipate a textului legal care impune instituţiei de credit (nu și instituției financiare nebancare – sic!) să efectueze, „la momentul solicitării conversiei creditelor (sic!), fără costuri şi comisioane suplimentare, o simulare privind graficul de plăţi, atât în moneda contractului, cât şi în moneda de conversie”. Textul, citit autonom, constituie un argument în favoarea condiționării conversiei de formularea unei cereri din partea debitorului, întrucât face vorbire despre „momentul solicitării conversiei creditelor”. Dincolo de această remarcă contextuală, aplicabilitatea dispoziției în materia rambursării anticipate este discutabilă. Care ar fi rațiunea pentru care, în condițiile în care debitorul urmărește rambursarea anticipată, banca să fie obligată să simuleze un grafic de plăți în franci elvețieni și în lei? În afara cazului unei rambursări anticipate parțiale, subsecvent căreia s-ar impune recalcularea ratelor pentru partea din credit nerambursată, nu vedem ce sens ar avea această prevedere. Nu se pune problema condiționării rambursării anticipate de conversia prealabilă a creditului potrivit mecanismului descris anterior, întrucât o asemenea condiție ar lipsi de conținut dreptul de rambursare anticipată. Acesta se exercită autonom și conduce la stingerea totală sau parțială a soldului creditului, iar nu la conversia acestuia, care presupune supraviețuirea obligației convertite. În realitate, textul citat reproduce o dispoziție din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, care ar fi trebuit plasată în secțiunea referitoare la conversie (unde s-ar fi cuvenit să fie introdusă, oricum, dispoziția privind solicitarea de către debitor a conversiei), dar care devine irelevantă în contextul Legii conversiei creditelor în franci elvețieni, din cauza diferențelor de curs valutar la care se realizează conversia, prin ipoteză favorabile consumatorului.

Ceea ce într-adevăr poate interesa, pe plan teoretic, cu privire la instituirea dreptului debitorului de a rambursa anticipat creditul în lei, este transformarea ope legis a obligațiilor simple născute din contractele de credit în franci elvețieni în obligații facultative (art. 1468 C. civ.), care are au ca obiect o prestație principală (plata sumei de bani în franci elvețieni), de care debitorul se poate libera, in facultate solutionis, executând o altă prestație determinată (plata sumei de bani în lei). Chiar dacă prestația rămâne de natură pecuniară, plata într-o altă monedă (și, eventual, conform precizărilor anterioare, la un alt curs valutar) ar putea fi calificată drept „altă prestație determinată”, existând suficiente diferențe specifice între ele.

O altă problemă privind aplicarea Legii conversiei creditelor în franci elvețieni este dată de faptul că intervențiile normative în materia împrumuturilor în monedă străină sunt pe cale să se suprapună, prin intrarea sa în vigoare. Legea conversiei ar urma să facă aplicabil numai creditelor în franci elvețieni un mecanism special al conversiei. Un asemenea mecanism este instituit deja pentru toate creditele imobiliare în valută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile[56], respectiv pentru contractele de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractele de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi contractele de credit ce implică un drept legat de un bun imobil (contracte excluse de principiu din domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori).

Din perspectiva tipurilor de credite, domeniile de aplicare ale celor două acte normative sunt principial disjunctive: conversia specială a creditelor în franci elvețieni se aplică creditelor în franci guvernate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, iar cea care intră în domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile se aplică contractelor guvernate de acest act normativ. Mecanismele de conversie reglementate de cele două acte normative diferă sub aspectul obiectului obligației care se convertește (legea prevăzând conversia „contractului de credit”, adică a soldului creditului și a eventualelor remunerații scadente și neplătite, cu aplicarea costurilor aferente produselor disponibile din oferta băncii, cu modificarea contractului de credit existent, deci fără încheierea unui nou contract, cu excepția cazului în care consumatorul solicită aceasta), sub aspectul monedei de conversie (consumatorul putând să aleagă cel puțin o variantă dintre moneda în care își realizează veniturile și moneda statului de reședință), dar și sub aspectul cursului de schimb (conversia realizându-se la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României în ziua solicitării conversiei).

Prin urmare, tratamentul juridic al creditelor de consum în franci elvețieni este mai favorabil pentru consumatorii acestor credite decât cel instituit pentru creditele imobiliare în monedă străină, în general. Întrucât conversia reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile se face la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României în ziua solicitării conversiei, fără discount și cu substituirea condițiilor de creditare, în special în ce privește costurile, cu cele ale produselor disponibile din oferta creditorului la momentul înaintării cererii de conversie, acest mecanism nu face decât să înlăture riscul valutar pentru viitor, asigurând debitorului predictibilitatea obligațiilor contractuale.

În fine, pe baza acestor comentarii asupra condițiilor, efectelor și mecanismului conversiei, s-ar impune un răspuns la chestiunea stabilirii naturii juridice a acestei instituții. Activată la cererea consumatorului, îmbrăcând haine convenționale și un conținut parțial legal, forțat, parțial negociat, conversia poate fi văzută, așa cum am arătat, ca o modificare forțată a contractului, sub forma revizuirii obligației consumatorului sub aspectul obiectului acesteia, sau ca fiind o novație obiectivă forțată, care transformă obligația consumatorului, sub aspectul obiectului acesteia, stingând obligația de rambursare a creditului în franci elvețieni și înlocuind-o cu o obligație de rambursare a creditului în lei.

Există argumente care pledează în favoarea fiecăreia dintre soluții, în măsura în care acceptăm compatibilitatea acestor mecanisme convenționale cu caracterul legal și forțat al conversiei. Pe de o parte, obiectul obligației debitorului este caracterizat prin suficiente elemente noi pentru a fi îndeplinită condiția novației obiective (moneda creditului, suma de bani rezultată în urma conversiei la cursul „istoric”[57], costurile negociate, eventuala recalificare juridică a creditului). Mai mult, negocierea de noi costuri aferente soldului creditului convertit în lei este caracteristică refinanțării creditului, adică unei operațiuni care are ca efect stingerea obligațiilor aferente unui credit prin intermediul resurselor monetare procurate printr-un credit nou. Pe de altă parte, mai multe argumente de text sunt echivoce: (i) realizarea conversiei printr-un act adițional la contractul de credit ar putea fi compatibilă atât cu novația obiectivă, cât și cu modificarea obligației, ambele operațiuni având natură convențională; (ii) conversia fiind aplicată „soldului creditului” (și numai acestuia), iar nu obiectului obligației debitorului, în întregime, ar lăsa neconvertită partea din prestație constând în remunerațiile scadente și neachitate, ceea ce ar compatibil atât cu o novație obiectivă parțială, cât și cu modificarea parțială a obiectului obligației; (iii) interzicerea stipulării în conținutul actului adițional a altor prevederi „decât cele impuse prin legislație” ar putea fi interpretată fie în sensul raportării la dispozițiile legale imperative care definesc conținutul unui contract de credit încheiat cu consumatorii, fie în sensul extins, al interzicerii includerii oricăror prevederilor contractuale despre care legea nu face vorbire expres (spre exemplu, regulile novației prevăd că ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât dacă aceasta s-a prevăzut expres (art. 1611 alin. (1) C. civ.); prin urmare, părțile trebuie să înlăture expres acest efect al novației, absolut impropriu creditării bancare; dacă nu o pot face, din cauza interdicției legale, este dificil de presupus că legiuitorul a reglementat în mod deliberat o novație forțată cu un asemenea efect colateral). O clarificare, aparentă, aduc dispozițiile legale tranzitorii, conform cărora conversia este calificată drept „modificare a contractelor aflate în derulare (…) fără a implica costuri sau garanții suplimentare din partea consumatorilor”, ceea ce ar exclude novația.

Un răspuns relevant ar putea fi oferit pe baza principiilor conversiei reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, în raport cu care Legea privind conversia creditelor în franci elvețieni „inovează”. Modificarea contractelor se va face, în materia creditelor pentru bunuri imobile, „prin acte adiționale convenite cu creditorii, fără costuri, respectiv comisioane percepute de creditori sau alte garanții din partea consumatorilor”, fiind interzisă „încheierea unui nou contract de credit ca urmare a efectuării conversiei, cu excepția cazului în care consumatorul solicită în mod expres acest lucru”. Ca atare, aplicând mutatis mutandis această soluție în materia conversiei creditelor în franci elvețieni, intenția de a nova ar trebui să fie expresă și neîndoielnică. Radicalismul efectului extinctiv al novației, care provoacă o discontinuitate în raportul obligațional, nu poate rezulta din lege, ci numai din voința părților. În măsura în care animus novandi nu rezultă din acordul părților, în sensul contractării unei obligații noi, care să înlocuiască și să stingă obligația inițială, operațiunea de conversie urmează să fie calificată drept o modificare a obligației.

5. Aplicarea Legii privind conversia creditelor în franci elvețieni la contractele în derulare. O lege de aplicare episodică? Interesul pentru mecanismul conversiei creditelor în valută a fost generat, nu numai în ceea ce ne privește, ci și pentru legiuitor și destinatarii legii, de miza aplicării acestui act normativ contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare. De altfel, așa cum am arătat, mai multe semne ale textelor legale, discrete sau nu, acreditează teza că actul normativ a fost creat exclusiv pentru o aplicare incidentală, în scopul de a soluționa problema particulară a consumatorilor de credite în franci elvețieni, supraîndatorați ca efect al deprecierii leului în raport cu această valută în ultimii ani. Aceste semne includ obligația creditorului de a efectua conversia, aparent necondiționată de o solicitare a debitorului; obligația de recalificare a naturii creditului, aparent ca urmare a unor practici bancare consumate deja; obligația creditorului de a comunica actul adițional și noul plan de rambursare în termen de 30 de zile, aparent de la data intrării în vigoare a legii, și de înmânare a documentelor cel mai târziu la următoarea scadență, aparent subsecventă datei intrării în vigoare a legii. Chiar dacă unele dintre aceste prevederi pot primi interpretări raționale, sistematice, de natură a le transforma din dispoziții de aplicare tranzitorie în dispoziții de aplicare generală, apare clar că legea privind conversia creditelor în valută s-a dorit să fie și va fi o lege de aplicare episodică.

Destinul (asumat) al noului act normativ nu are, în sine, nimic inacceptabil teoretic, nici din punct de vedere moral, nici din perspectivă juridică. O lege de protecție a consumatorului, care să intervină de pe poziții de ordine publică, justificată de un interes superior, general, imperios, pentru soluționarea unei probleme actuale, acute și semnificative, este perfect legitimă. Maniera de redactare și conținutul unor dispoziții ale legii lasă, însă, descoperite prea multe necunoscute, permite prea multe interpretări și generează prea multe efecte colaterale discutabile.

Prevederile tranzitorii ale legii[58] cuprind următoarele elemente esențiale: (1) aplicarea dreptului debitorului la conversia creditelor „contractelor de credit în franci elvețieni privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil aflate în curs de derulare”, prin excepție de la prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care exclud aceste contracte din domeniul său de aplicare; (2) realizarea conversiei, ca „modificare a contractelor”, prin act adițional „convenit cu instituțiile de credit sau instituțiile financiare nebancare, fără a implica costuri sau garanții suplimentare din partea consumatorilor”; (3) aplicarea dreptului debitorului la conversia creditelor în franci elvețieni „contractelor de credit care au fost externalizate/vândute/cesionate, precum și în cazul contractelor încheiate cu consumatori care au fost supuși executării silite, indiferent de titularul creanței, de stadiul ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”; (4) dreptul consumatorului, în acest din urmă caz, de a se adresa instanței „în vederea recalculării debitului conform art. 492”; (5) obligația băncilor (nu și a celorlalte instituții financiare – sic!) care au procedat la conversia creditelor în franci elvețieni ca, la cererea consumatorului, „să revină la contractul în franci elvețieni” și să efectueze conversia, cu corecții aplicate intervalului dintre conversia „conform ofertei băncii” şi conversia forțată legală.

Aşadar, Legea conversiei creditelor în franci elveţieni se aplică și contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare. Există mai multe categorii de contracte de credit care pot face obiectul conversiei, în funcţie de situaţia particulară a contractului sau a creanţei născute din acesta: contracte în derulare propriu-zise, adică ale căror efecte nu au fost epuizate; contracte în derulare care au făcut obiectul unor conversii convenţionale; creanţe cesionate care nu se află în procedura executării silite; creanţe cesionate care se află în procedura executării silite. Mecanismul de conversie a creditelor în franci elveţieni, astfel cum a fost descris anterior, se aplică în mod corespunzător acestor situații, cu precizările de rigoare privind conversia aplicată creanțelor care au făcut obiectul unor externalizări, de regulă sub formă de cesiune, aflate în executare silită, caz în care debitorul are o acțiune în justiție împotriva creditorului cesionar pentru „recalcularea debitului”, respectiv pentru stabilirea obligației rezultate în urma conversiei. Este singurul mecanism judiciar instituit de Legea conversiei creditelor în franci elveţieni.

Analiza categoriilor de contracte „în derulare” conduce la adăugarea unei noi critici celor menționate mai sus: caracterul ne-necesar al conversiei în privința contractelor în derulare care au făcut anterior obiectul unor conversii convenționale. Evident, rațiunea extinderii aplicări Legii conversiei creditelor în franci elvețieni la aceste contracte rezidă în aplicarea unui tratament juridic egal tuturor consumatorilor de credite în franci elvețieni, indiferent de situația obligațiilor lor. În condițiile în care, însă, părțile au recurs la un mecanism convențional de adaptare a contractului, înlăturând astfel efectele excesive pe care deprecierea cursului valutar le-a produs asupra obligațiilor debitorului, situația debitorilor respectivi nu mai reclamă o intervenție legislativă în contract. Chiar dacă soluția convențională este diferită de cea legală sub aspectul mecanismului conversiei (în ceea ce priveşte obiectul obligaţiei convertite, moneda de conversie, costurile noului credit, eventualele remiteri parţiale de datorie etc.), la data intrării în vigoare a legii, în absenţa oricăror alte criterii obiective de aplicare, debitorii respectivi nu mai au contractate credite dezechilibrate în franci elveţieni, pentru a fi asimilaţi destinatarilor afectaţi încă de fluctuaţiile cursului de schimb.

Legea instituie, în această situaţie, un mecanism special de conversie, concretizat în retractarea de către consumator a consimțământului dat la încheierea conversiei convenționale, ceea ce repune iniţial părţile în situaţia anterioară conversiei convenţionale, situaţie la care se aplică regulile conversiei forţate legale: sumele pe care creditorul, eventual, le-a fi încasat în plus de la împrumutat în perioada cuprinsă între data efectuării conversiei convenționale din franci elvețieni în lei sau euro și data conversiei legale forțate se calculează conform contractului de credit și ultimului plan de rambursare emis în franci elvețieni; aceste sume fie se achită creditorului în tranșă unică la data semnării actului adițional de conversie, fie, la cererea debitorului, se adaugă la ultimul sold al creditului exprimat în franci elvețieni, asupra căruia se efectuează conversia.

Așa cum am arătat anterior, claritatea și previzibilitatea normelor, arbitrariul intervenției în raporturile contractuale și discriminarea consumatorilor de credite în alte valute în raport cu destinatarii legii sunt chestiuni care trebuie să fie aduse în discuție în critica textelor legale, inclusiv (și în special) în legătură cu aplicarea lor la contractele în derulare. Mai multe analize doctrinare recente au fost elaborate în materia aplicării în timp a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite[59] și a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori[60], iar argumentele avansate în aceste studii privind retroactivitatea legii aplicate contractelor în derulare își pot găsi aplicabilitatea și în domeniul conversiei creditelor în franci elvețieni. Eventuala prioritate a ordinii publice de protecția consumatorului reflectate în dreptul Uniunii Europene, în raport cu principiul constituțional național al neretroactivității legii civile, nu poate fi reținută în privința aplicării (retroactive a) Legii conversiei creditelor în franci elvețieni contractelor în derulare[61], întrucât, în dreptul Uniunii Europene, Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale interzice intervențiile retroactive în contracte în ceea ce privește creditele în valută.

În acest context, o problemă specială privind aplicarea în timp a Legii conversiei creditelor în franci elvețieni este dată de faptul că, așa cum am arătat, intervențiile normative în materia împrumuturilor în monedă străină sunt pe cale să se suprapună. Dacă analizăm domeniile de aplicare în timp ale celor două acte normative (Legea privind conversia creditelor în franci elvețieni și Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile), suprapunerea ridică anumite semne de întrebare, pentru că Legea privind conversia creditelor în franci elvețieni extinde mecanismul special de conversie în franci elvețieni și la contractele privind creditele oferite consumatorilor pentru bunuri imobile aflate în derulare la data intrării sale în vigoare. În schimb, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile nu permite aplicarea dreptului la conversia creditelor în valută la contractele în derulare la data intrării sale în vigoare.

Legea conversiei creditelor în franci elveţieni transformă, în acest fel, un mecanism eminamente neretroactiv într-unul cu un anumit grad de retroactivitate. Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale[62] prevede expres că ea nu se aplică retroactiv[63]; mai mult, neretroactivitatea este întărită în materia creditelor în monedă străină[64]. Faptul că directiva dispune că se aplică doar contractelor încheiate după data transpunerii se explică prin aceea că legiuitorul european consideră că acest regim este esențial pentru stabilitatea și predictibilitatea raporturilor contractuale. Riscul conversiei monedei creditului, ca nou risc care trebuie să fie asumat de creditor în momentul încheierii unui contract de credit în monedă străină, este acceptat ca fiind esențial pentru configurarea drepturilor și obligațiilor părților. Aşadar, dispozițiile unionale generale privind împrumuturile în valută nu pot fi aplicate contractelor încheiate anterior datei-limită a transpunerii directivei, iar eventualele dispoziţii naționale speciale privind împrumuturile în valută nu pot fi aplicate retroactiv, o soluţie contrară încălcând obligațiile care revin statelor membre potrivit dreptului unional[65].

Această restricţie se aplică, în aparenţă, creditelor care intră în domeniul de aplicare al directivei, respectiv creditelor imobiliare rezidenţiale. Ar rezulta, de aici, că nici creditele imobiliare nerezidenţiale, nici celelalte credite acordate consumatorilor nu ar fi afectate de această interdicţie, pentru că nu intră în domeniul de aplicare al directivei. Totuşi, o interpretare sistematică şi teleologică indică faptul că dreptul la conversia creditului în valută este recunoscut doar de Directiva creditelor imobiliare rezidenţiale, nu şi de Directiva creditului pentru consum, iar raţiunea recunoaşterii unei prerogative excepţionale a consumatorului care să aducă atingere securităţii şi predictibilităţii raporturilor contractuale ţine de miza economică a creditelor imobiliare şi de durata caracteristică a acestora. Or, dacă în dreptul Uniunii Europene nu este permisă aplicarea retroactivă a reglementării creditelor imobiliare rezidențiale, cu atât mai puţin ea ar fi justificată în cazul celorlalte categorii de credite pentru consumatori.

6. În loc de concluzie. Noul (și novatorul) drept al consumatorului la conversia creditului în valută se înscrie în noua generație de instrumente pentru protecția consumatorilor de credite, care folosesc descărcarea de datorie a debitorului ca metodă de reechilibrare a contractelor. Soluția legislativă la problemele consumatorilor de creditelor în franci elvețieni este, la fel ca în cazul dării în plată, radicală și rapidă. Intervenţia normativă în contractele de credit în franci elveţieni, dincolo de interesul superior și imperios care o animă, este criticabilă din perspectiva retroactivității, a lipsei de claritate și precizie a anumitor dispoziții legale, a anumitor elemente de arbitrariu din mecanismul conversiei și a tratamentului diferențiat în mod nejustificat al debitorilor în franci elvețieni în raport cu consumatorii de credite în alte monede străine.

După darea în plată, conversia creditelor în franci elvețieni mai extrage, la rândul ei, o categorie de consumatori supraîndatorați din domeniul de aplicare al procedurii insolvenței persoanei fizice, confirmând concurența normativă acerbă în materie. Ca unul dintre cei mai înverșunați critici ai reglementării insolvenței persoanei fizice, mă văd în situația de a admite că aș prefera, acum, față de starea dreptului pozitiv, o insolvență „strâmbă” unei dări în plată sau conversii „drepte”. Dar probabil că mișcarea consumeristă nu urmărește decât să demonstreze că băncile sunt, într-adevăr, too big to fail.



[1] S. Valory, La potestativité dans les relations contractuelles, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, Aix-en-Provence, 1999, p. 176.
[2] Pentru analize ale acestor prerogative, a se vedea, în doctrina franceză, J. Calay-Auloy, F. Steinmetz, Droit de la consommation, ed. a VI-a, Dalloz, Paris, 2006, iar în doctrina română, P. Vasilescu (ed.), Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006; A.-J. Goicovici, Creditele pentru consum și de investiții imobiliare. Comentarii și explicații, Ed. CH Beck, București, 2014.
[3] Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori. Desfiinţarea contractului în baza dreptului de retragere se face unilateral, prin manifestarea de voinţă discreţionară a consumatorului, fără concursul celuilalt contractant; consumatorul nu este ţinut să-şi justifice opţiunea în faţa profesionistului. Dar, dacă, în general, ieşirea din contract se face gratuit, consumatorul neavând obligaţia de a-l despăgubi pe profesionist, în cazul retragerii din contractul de credit consumatorul are obligaţia de a plăti remuneraţia specifică (dobânzi şi comisioane) pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data restituirii integrale a sumei de bani împrumutate.
[4] Sub denumirea de drept de retragere din contract, consumatorului îi este recunoscut dreptul de a-şi retracta consimţământul în raport cu mai multe categorii de contracte de consum: contractele la distanţă, încheiate de consumator în absenţa unui contact prealabil direct, nemijlocit cu bunul (Directiva nr. 97/7/CE din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă), sau contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale, formate prin persuadarea consumatorului de către comerciant pe un teren impropriu desfăşurării comerţului (Directiva nr. 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorului la contractele negociate în afara spaţiilor comerciale). Locul comun al acestor contracte este o decizie de consum luată impulsiv şi fără o informare prealabilă adecvată, ale cărei efecte-surpriză i se pot dezvălui consumatorului ulterior perfectării contractului.
[5] Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori. În cazul rambursării anticipate, consumatorul beneficiază de o reducere a costului total al creditului, constând în dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului de credit, având doar obligația de a plăti o compensaţie pentru prejudiciul cauzat băncii prin ieşirea intempestivă din contract. Compensaţia este limitată ope legis la 1% din valoarea rambursată, în cazul în care rambursarea se face cu mai mult de 1 an înainte de scadenţa contractuală, respectiv la 0,5% din valoarea rambursată, dacă termenul este mai mic de 1 an.
[6] Am analizat, succesiv, aceste instrumente, în: L. Bercea, Protecția consumatorilor împotriva Legii privind insolvența persoanei fizice, în Curierul Judiciar nr. 7/2015, pp. 363-367; L. Bercea, Convergență normativă sau concurență normativă? Interacțiunea dintre procedura insolvenței persoanei fizice și procedura de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul bancar, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 10/2015, pp. 35-45; L. Bercea, Instrumentele normative de protecție a consumatorului supraîndatorat. (Din nou) despre convergență și concurență normativă, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 5/2016, pp. 15-24.
[7] Dreptul la conversia creditului în valută este sau ar urma să fie consacrat de două acte normative de dată recentă: (1) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în M. Of., p. I, nr. 727 din 20 septembrie 2016; (2) Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, disponibilă aici. La data redactării prezentului studiu, acest din urmă act normativ este adoptat de Parlamentul României și face obiectul unei sesizări de neconstituţionalitate formulate de Guvernul României şi aflate pe rolul Curţii Constituţionale.
[8] J. Zettelmeyer, P. Nagy, S. Jeffrey, Addressing private sector currency mismatches in emerging Europe, Working Paper nr. 115, 2010, European Bank for Reconstruction and Development, London, pp. 1-36.
[9] În studiul de față, termenul „bancă” este folosit brevitatis causa pentru a desemna instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare care acordă credite consumatorilor.
[10] J. Crespo Cuaresma, J. Fidrmuc, M. Hake, Demand and supply drivers of foreign currency loans in CEECs: A meta-analysis, în Economic Systems, vol. 38, 2014, pp. 26–42.
[11] A. Ize, E. Levy-Yeyati, Financial dollarization, în Journal of International Economics, vol. 59, 2003, pp. 323–347.
[12] S. Kapounek, L. Lacina, Inflation perceptions and anticipations in the old Eurozone member states, în Prague Economic Papers, nr. 2/2011, pp. 120-139.
[13] C. Rosenberg, M. Tirpak, Determinants of foreign currency borrowing in the new member states of the EU, în Czech Journal of Economics and Finance, vol. 59, nr. 3, 2009, pp. 216–228.
[14] A. Luca, I. Petrova, What drives credit dollarization in transition economies?, în Journal of Banking & Finance, vol. 32, nr. 5, 2008, pp. 858–869.
[15] J. Crespo Cuaresma, J. Fidrmuc, M. Hake, op.cit., pp. 26-42.
[16] Dificultatea a fost surmontată, partial, de câteva studii pe care le cităm în continuare. Acestea au, însă, relevanță mai degrabă statistică, în contextul diversității semnificative a factorilor care influențează alegerea consumatorilor (și a diversității situațiilor individuale – sociale, economice etc. – ale acestora).
[17] J. Crespo Cuaresma, J. Fidrmuc, M. Hake, op.cit., pp. 26-42.
[18] J.Y. Campbell, Household finance, în Journal of Finance, vol. 61, nr. 4, 2006, pp. 1553–1604.
[19] V. Stango, J. Zinman, Exponential growth bias and household finance, în Journal of Finance, vol. 64, nr. 6, 2009, pp. 2807–2849.
[20] A. Lusardi, C. de Bassa Scheresberg, Financial literacy and high-cost borrowing in the United States, în National Bureau of Economic Research Working Paper nr. 18969, 2013.
[21] R. Disney, J. Gathergood, Financial literacy and consumer credit portfolios, în Journal of Banking & Finance, vol. 37, nr. 7, 2013, pp. 2246–2254.
[22] Un studiu întreprins în statele din Europa Centrală şi de Est a adresat consumatorilor următoarea întrebare: „Presupunem că aţi contractat un credit în euro. Rata de schimb a [moneda naţională corespunzătoare] se depreciază în raport cu euro. Cum schimbă acest fapt suma de bani în moneda naţională care vă este necesară pentru a plăti ratele creditului? (crește/descrește/rămâne exact aceeași/nu știu)”. Rezultatele studiului arată că în 7 din 8 state majoritatea consumatorilor înțeleg riscurile deprecierii cursului valutar, dar, în anumite state, rata răspunsurilor corecte se situează puțin peste 50% (E. Beckmann, H. Stix, Foreign currency borrowing and knowledge about exchange rate risk, în Journal of Economic Behavior & Organization, vol. 112, 2015, pp. 1–16).
[23] E. Beckmann, H. Stix, op.cit., pp. 1–16.
[24] Aprecierea sau deprecierea cursului poate să reprezinte, în plus, un semnal de încredere ori neîncredere într-o anumită valută.
[25] Numai în ipoteza în care o dispoziție contractuală încorporează elementul alea în contract, instituind un mecanism de punere la dispoziție și rambursare a creditului în moneda națională, la cursul de schimb al monedei străine valabil la momentul plăţii, s-ar putea pune în discuție un element aleatoriu al contractului, în sensul art. 1173 alin. (2) C. civ. Însă, chiar şi în acest caz, elementul aleatoriu este generat de voinţa părţilor şi nu ţine de natura contractului de împrumut.
[26] J. Zettelmeyer, P.M. Nagy, S. Jeffrey, op.cit., pp. 1-36.
[27] R. Ranciere, A. Tornell, A. Vamvakidis, Currency mismatch, systemic risk and growth in emerging Europe, în Economic Policy vol. 25, nr. 64, 2010, pp. 597–658.
[28] E. Beckmann, H. Stix, op.cit., pp. 1–16.
[29] M. Buszko, D. Krupa, Foreign currency loans in Poland and Hungary – a comparative analysis, în Procedia Economics and Finance, vol. 30, 2015, pp. 124 – 136.
[30] E. Beckmann, H. Stix, op.cit., pp. 1–16.
[31] J. Crespo Cuaresma, J. Fidrmuc, M. Hake, op.cit., pp. 26–42
[32] E. Beckmann, A. Roitner, H. Stix, A local or a foreign currency loan? Evidence on the role of loan characteristics, preferences of households and the effect of foreign banks, în Focus on European Economic Integration, Banca Națională a Austriei, nr. I, 2015.
[33] E. Beckmann, H. Stix, op.cit., pp. 1–16
[34] M. Buszko, D. Krupa, op.cit., pp. 124 – 136
[35] Banca Națională a României, Analiza creditelor în franci elvețieni, p. 7.
[36] E. Beckmann, H. Stix, op.cit., pp. 1–16.
[37] J. Crespo Cuaresma, J. Fidrmuc, M. Hake, op.cit., pp. 26–42.
[38] Crizele valutare reprezintă evenimente exogene pentru economiile care operează cu o anumită valută, alta decât moneda națională. Efectele crizelor se repercutează asupra finanțărilor denominate în valuta respectivă. A se vedea, inter alia: G. Hale, C. Arteta, Currency crises and foreign credit in emerging markets: Credit crunch or demand effect?, în European Economic Review, vol. 53, 2009, pp. 758-774; T. Grammatikos, R. Vermeulen, Transmission of the financial and sovereign debt crises to the EMU: Stock prices, CDS spreads and exchange rates, în Journal of International Money and Finance, vol. 31, 2012, pp. 517-533.
[39] Poate fi (re)adusă în discuție aici teza că nominalismul este exclus convențional din contractele de credit bancar, caracterizate prin aceea că, la stabilirea dobânzii, banca are a priori în vedere deprecierea monetară prognozată, adică scăderea puterii de cumpărare infra-monetare. Dobânda creditului bancar cuprinde o componentă de indexare monetară, care justifică diferențierea între dobânda nominală și dobânda reală, corectată cu rata inflației. Acest mecanism, specific valorismului, derogă de la nominalismul legal supletiv și ar trebui să facă inutilă invocarea acestuia (L. Bercea, Creditul în valută față cu reacțiunea, editorial în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 8/2015,  pp. 13-16).
[40] Regimul cursului de schimb al leului aplicat de Banca Naţională a României în exercitarea atribuţiilor sale privind stabilirea politicii de curs de schimb este cel de flotare controlată, considerat că permite un răspuns flexibil la şocurile neprevăzute ce pot afecta economia. Flotarea controlată permite fluctuaţiile cursului de schimb, dar şi corecţii asupra acestuia în urma intervenţiilor băncii centrale.
[41] Seriile medii anuale ale leului în raport cu francul elveţian (CHF) în perioada 2006-2016 sunt următoarele: 2006 – 2,2409; 2007 –  2,0320; 2008 – 2,3238; 2009 – 2,8063; 2010 – 3,0540; 2011 – 3,4409; 2012 – 3,6972; 2013 – 3,5899; 2014 – 3,6592; 2015 – 4,1684; 2016 – 4,1195. Sursa.
[42] Seriile medii anuale ale leului în raport cu euro (EUR) în perioada 2006-2016 sunt următoarele: 2006 – 3,5245; 2007 –  3,3373; 2008 – 3,6827; 2009 – 4,2373; 2010 – 4,2099; 2011 – 4,2379; 2012 – 4,4560; 2013 – 4,4190; 2014 – 4,4446; 2015 – 4,4450; 2016 – 4,4908. Sursa.
[43] Seriile medii anuale ale leului în raport cu dolarul american (USD) în perioada 2006-2016 sunt următoarele: 2006 – 2,8090; 2007 – 2,4383; 2008 – 2,5189; 2009 – 3,0493; 2010 – 3,1779; 2011 – 3,0486; 2012 – 3,4682; 2013 – 3,3279; 2014 – 3,3492; 2015 – 4,0057; 2016 – 4,0592. Sursa.
[44] Banca Națională a României, Analiza creditelor în franci elvețieni, pp. 36-39.
[45] J. Crespo Cuaresma, J. Fidrmuc, M. Hake, op.cit., pp. 26–42. Consolidarea în monedă străină a veniturilor debitorului se realizează prin stipularea în contractul individual de muncă sau în orice alt contract care îi asigură venituri curente a unei clauze de stabilire a remuneraţiei în monedă străină şi de plată a remuneraţiei în moneda naţională. Protecţiei naturale îi poate fi asimilată protecţia cvasi-naturală a consumatorilor care obţin resurse periodice de rambursare în valută, spre exemplu, din partea membrilor familiei care desfășoară activități în străinătate.
[46] Poate fi (re)adusă în discuție aici, incidental, teza caracterului potențial abuziv al clauzelor de risc valutar din contractele de credit bancar în valută, în special creditele „bimonetare”, denominate într-o monedă străină (având rolul unei monede de cont sau de calcul), în scopul conservării valorii economice a creditului, şi avansate în moneda naţională (care devine, astfel, monedă de plată). Poate deveni abuzivă o clauză natural dezechilibrată, cum este cea de suportare a riscului valutar, ca efect al omisiunii băncii de a-i limita efectele, astfel încât consumatorul să poată cunoaște și accepta valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată, în care își obține veniturile curente? Dacă ar fi să ducem mai departe argumentele din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Kásler, Matei etc.), transparența în exprimarea costurilor contractului, pentru a permite consumatorului să evalueze consecințele patrimoniale ale creditării, ar presupune transparență în evaluarea impactului posibil al riscului valutar. Dincolo de pragul care aritmetic poate fi asumat de consumator în condiții de transparență a efectelor patrimoniale ale dinamicii cursului valutar, riscul ar trebui divizat între părțile contractante? (L. Bercea, Creditul în valută față cu reacțiunea, op.cit., pp. 13-16).
[47] L. Whitehouse, The first legal mortgagor: a consumer without adequate protection?, în Journal of Consumer Policy, vol. 38, 2015, pp. 161–180.
[48] Propunerea de Directivă a Comisiei din 2011 nu cuprindea instrumente speciale de protecţie pentru consumatorii de credite în valută. Regulile particulare în această materie au fost incluse pe calea amendamentelor în Parlamentul European, ocazie cu care mai multe prevederi au fost modificate în sensul asigurării unei protecţii superioare a consumatorilor. T. Josipovic, Consumer protection in EU residential mortgage markets: Common EU rules on mortgage credit in the Mortgage Credit Directive, în Cambridge Yearbook of European Legal Studies, vol. 16, 2013-2014, p. 248.
[49] Secţiunea cuprinde două articole, cu următorul conţinut: „Art. 491. – (1) Pentru creditele acordate în franci elveţieni, creditorii sunt obligaţi să efectueze conversia în lei a soldului creditului exprimat în franci elveţieni. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu amendă contravenţională conform art. 86 alin. (2) şi cu sancţiuni contravenţionale complementare conform art. 88 alin. (1) lit. c) şi art. 89 alin. (1) lit. b). (2) Conversia se va realiza prin act adiţional acceptat de consumator. Este interzisă introducerea în actele adiţionale de conversie a altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie. Introducerea în actele adiţionale a oricăror alte prevederi decât cele impuse prin legislaţie sunt (sic!) considerate nule de drept. (3) În cazul în care împrumutatul a contractat un împrumut pentru achiziţionarea unui imobil, teren, construcţie, reabilitare, consolidare, extindere, în actul adiţional încheiat cu ocazia conversiei, creditul va fi încadrat corespunzător ca şi «imobiliar», «ipotecar», indiferent cum a fost denumit/vândut/raportat iniţial produsul bancar în franci elveţieni. (4) Dispoziţiile alin. (1)–(3) se aplică şi în cazul în care contractele de credit au fost externalizate de către instituţia de credit sau de către instituţia financiară nebancară. Art. 492. – (1) Cursul de schimb la care se efectuează conversia este cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data încheierii contractului/convenţiei de credit în franci elveţieni. (2) Instituţia de credit sau instituţia de credit nebancară comunică în termen de 30 de zile actul adiţional şi noul plan de rambursare întocmit pentru numărul de luni rămase din perioada de rambursare, care vor fi înmânate împrumutatului cel mai târziu la următoarea scadenţă. (3) Conversia se realizează prin act adiţional la contractul de credit, la cursul de schimb de la data încheierii contractului. Costurile creditului convertit în lei vor fi negociate cu consumatorul, respectându-se principiul bunei-credinţe şi diligenţele profesionale, astfel încât obligaţiile de plată să nu fie mai împovărătoare pentru consumator.”
[50] Nu excludem ca și această problemă să genereze o suită de opinii în doctrină, așa cum s-a întâmplat cu Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, care a agregat voci academice dintre cele mai importante, așa cum puține chestiuni de drept privat substanțial au reușit să o facă în ultimii ani. Într-o ordine cvasi-cronologică: M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, disponibil aici; I. Sferdian, Natura juridică a dării în plată a unor bunuri imobile în condițiile Legii nr. 77/2016, în Revista română de drept privat nr. 3/2016; F.I. Mangu, Despre natura juridică a dării în plată a imobilelor în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în Revista română de dreptul afacerilor nr. 5/2016; R. Rizoiu, Tipic şi atipic în legea dării în plată, disponibil aici; V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016. Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie, dar poate fi, în V. Stoica (coord.), Legea dării în plată. Argumente și soluții, Ed. Hamangiu, București, 2016; M. Nicolae, Legea dării în plată: lex authentica sau simulata?, disponibil aici; Gh. Piperea, Despre constituţionalitatea Legii dării în plată (și despre unele neînțelegeri majore și regretabile), disponibil aici.
[51] Art. 14 alin. (1) lit. j), art. 26 alin. (1) lit. a), art. 36 alin. (3), art. 38 alin. (4), art. 46 alin. (1) lit. i), art. 52 alin. (1) lit. c) și d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
[52] O analiză a cursurilor de schimb medii anuale din perioada ultimilor 10 ani conduce, însă, așa cum am arătat, la concluzia că, pe de o parte, moneda naţională a suferit devalorizări şi în raport cu celelalte valute şi că, pe de altă parte, devalorizarea leului în raport cu francul elveţian din ultima perioadă nu a fost complet disproporţionată în comparaţie cu istoricul ultimului deceniu în relaţia dintre cele două monede.
[53] Această soluție de adaptare a contractului este mai degrabă caracteristică leziunii, în varianta subsidiară a menținerii contractului prin reducerea creanței oferită de partea care a profitat de situația vulnerabilă a co-contractantului (art. 1222 alin. (3) C.civ.).
[54] Art. 3 lit. a) din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 17/2012 privind unele condiții de creditare.
[55] Dispoziția are următorul cuprins: „La Capitolul V, Secţiunea a 3-a – „Rambursarea anticipată”, după alineatul (2) al articolului 66 se introduc două noi alineate, alineatele (3) şi (4), cu următorul cuprins: (3) Consumatorul are dreptul să ramburseze anticipat creditul în moneda prevăzută la art. 491 alin. (1). (4) Instituţia de credit va efectua, la momentul solicitării conversiei creditelor, fără costuri şi comisioane suplimentare, o simulare privind graficul de plăţi, atât în moneda contractului, cât şi în moneda de conversie.”
[56] Capitolul VI Împrumuturi în valută din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile prevede următorul mecanism: „Art. 31. – (1) Creditorul se asigură că, în cazul în care un contract de credit se referă la un împrumut în valută, contractul prevede dreptul consumatorului de a putea converti, oricând pe parcursul relaţiei contractuale, contractul de credit într-o monedă alternativă. (2) Pentru a beneficia de dreptul prevăzut la alin. (1), consumatorul depune o cerere scrisă.  Art. 32. – (1) În cazul în care consumatorul decide să utilizeze dreptul de a converti contractul de credit într-o monedă alternativă, creditorul nu impune nicio restricţie şi oferă consumatorului produsele disponibile din oferta creditorului la momentul înaintării cererii de conversie de către consumator. (2) Creditorul transmite oferta sa consumatorului în cel mai scurt termen, dar nu mai mult de 15 zile calendaristice de la data înregistrării cererii consumatorului. Art. 33. – (1) Moneda alternativă prevăzută la art. 31 alin. (1) este: a) moneda în care, în principal, consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului, astfel cum este indicat la momentul în care a fost realizată cea mai recentă evaluare a bonităţii în raport cu contractul de credit; b) moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa în prezent. (2) Creditorii se asigură că cel puţin una din variantele prevăzute la alin. (1) este disponibilă pentru consumator. Art. 34. – Cursul de schimb la care se efectuează conversia este cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României în ziua solicitării conversiei. Art. 35. – (1) Creditorii efectuează şi pun la dispoziţia consumatorului, la momentul solicitării conversiei creditelor, fără costuri şi comisioane suplimentare, o simulare privind graficul de plăţi, atât în moneda contractului, cât şi în moneda de conversie. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale convenite cu creditorii, fără costuri, respectiv comisioane percepute de creditori sau alte garanţii din partea consumatorilor. (3) Se interzice încheierea unui nou contract de credit ca urmare a efectuării conversiei, cu excepţia cazului în care consumatorul solicită în mod expres acest lucru”.
[57] Doctrina a reținut, cu privire la anumite modificări ale obligației că nu pot fi considerate novații, atunci când au ca obiect schimbarea cuantumului datoriei inițiale sau modificarea monedei de plată. I.-Fl. Popa în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 515. Contra, cu privire la cuantumul datoriei, P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 24.
[58] Dispozițiile tranzitorii au următorul conținut: „Art. II. – (1) Prin excepție de la art. 2 lit. j) și art. 95, prevederile art. 491, 492 și ale art. 66 alin. (3) si (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost completată prin prezenta lege, se aplică și contractelor de credit în franci elvețieni privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, contractelor de credit ce implică un drept legat de un bun imobil aflate în curs de derulare. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte  adiționale convenite cu instituțiile de credit sau instituțiile financiare nebancare, fără a implica costuri sau garanții suplimentare din partea consumatorilor. (3) Dispozițiile prezentei legi se aplică și contractelor de credit care au fost  externalizate/vândute/cesionate, precum și în cazul contractelor încheiate cu consumatori care au fost supuși executării silite, indiferent de titularul creanței, de stadiul ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului, caz în care consumatorul se poate adresa instanței în vederea recalculării debitului conform art. 492 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările și completările ulterioare. (4) La cererea consumatorilor, băncile care au procedat la conversia creditelor în franci elvețieni pot să revină la contractul în franci elvețieni și vor efectua conversia în condițiile prezentei legi. Sumele pe care creditorul le-ar fi încasat în plus de la împrumutat în perioada scursă de la data efectuării conversiei din franci elvețieni (în lei sau euro conform ofertei băncii) până la data încheierii noului act adițional pentru conversia efectuată se calculează conform contractului de credit și ultimului plan de rambursare emis în franci elvețieni și se achită creditorului în tranșă unică la data semnării actului adițional de conversie sau la cererea împrumutatului se vor adăuga la ultimul sold al creditului exprimat în franci elvețieni, după care se va efectua conversia în lei.”
[59] M. Nicolae, Despre retroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată, în V. Stoica (coord.), Legea dării în plată. Argumente și soluții, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 74-97.
[60] I.-Fl. Popa, Aplicarea în timp a normelor privind clauzele abuzive. Acțiunea în încetarea utilizării clauzelor abuzive (art. 12-13 din Legea nr. 193/2000), în Revista română de drept privat, nr. 5/2016, pp. 180-208.
[61] Conversia creditelor în derulare în franci elvețieni la cursul „istoric” nu este o soluție nouă. În Ungaria, guvernul și banca centrală au impus mai multe măsuri succesive de conversie în monedă națională sau de rambursare anticipată a creditelor în valută (contractate în euro sau franci elvețieni), la cursuri de schimb preferențiale situate sub valorile de piață. De asemenea, în Croația, în anul 2013, reglementarea creditului pentru consum a fost modificată astfel încât să permită consumatorilor conversia în moneda națională a creditelor în franci elvețieni la un curs valutar favorabil consumatorului. În schimb, în Polonia niciunul dintre instrumentele legale create în sprijinul consumatorilor de credite în valută (spre exemplu, dreptul de a alege moneda de rambursare, fără comisioane) nu au acordat în favoarea acestora un drept la rambursarea creditului la un curs de schimb situat sub valoarea pieței (M. Buszko, D. Krupa, op.cit., pp. 124–136).
[62] Directiva oferă statelor membre posibilitatea de a opta pentru o protecţie sporită sau de a avea opțiuni diferite în anumite chestiuni, ceea ce nu poate conduce la integrarea completă a piețelor creditelor pentru imobile rezidențiale (T. Josipovic, op.cit., p. 248). În anumite materii, directiva lasă sarcina deciziei statelor membre, neurmărind o armonizare completă. Una dintre aceste materii este cea a creditelor în valută, pentru care directiva nu vrea să se asigure decât că există un drept (minimal) la conversie. Restul mecanismelor de protecție a consumatorului de credite în valută sunt lăsate la latitudinea statelor membre, fără nici măcar să se sugereze alte mecanisme de limitare a riscului valutar.
[63] Articolul 43 Dispoziții tranzitorii: „(1) Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.” din Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale.
[64] Articolul 23 Împrumuturile în monedă străină: „(5) Statele membre pot să reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiția ca o astfel de reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv. („Member States may further regulate (fr. par la suite / it. ulteriormente) foreign currency loans provided that such regulation is not applied with retrospective effect.”) din Directiva 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale.
[65] Statele membre au posibilitatea de a reglementa suplimentar materia creditelor în valută, cu condiția ca reglementarea să nu se aplice retroactiv. Această limitare este considerată a nu permite rezolvarea problemelor curente ale consumatorilor de credite în valută care au încheiat contracte anterior intrării în vigoare a legilor de transpunere și care sunt supraîndatorați ca efect al fluctuațiilor cursurilor valutare (T. Josipovic, op.cit., p. 248).


Prof. univ. dr. Lucian Bercea
Facultatea de Drept, Centrul pentru Dreptul Afacerilor Timișoara
Universitatea de Vest din Timișoara