Disponibil pe Netflix, filmul german Paradise (2023), ne plasează într-un context ficțional al procedurii de executare silită în care conceptele de „bun” supus executării silite, de „obiect material al garanției” unei creanțe ori cel de „întoarcere a executării” cu care suntem familiarizați capătă semnificații provocator-tulburătoare. Este un film care (re)aduce (însă de data aceasta explicit, brutal, fără a menaja spectatorul) în mijlocul executării silite ideea de Om, persoana acestuia și ceea ce are acesta intim în ființa sa.

Firul epic al filmului te atrage într-un viitor în care timpul unei persoane (exprimat în ani, părți din vârsta acestuia, cu consecințe directe produse asupra corpului acesteia) poate fi transferat prin tehnologii medicale unei alte persoane având un ADN compatibil, astfel încât persoana donatoare/înstrăinătoare (transferul se poate realiza și cu titlu oneros) pierde un anumit număr de ani cu care astfel îmbătrânește, iar primitorul/dobânditorul câștigă timpul respectiv, întinerind cu același număr de ani. Timpul (exprimat în ani) unei persoane devine astfel un bun susceptibil de tranzacționare, fiind totodată cuantificabil/evaluat pecuniar în sensul că înstrăinătorului i se achită de către dobânditor, în contraprestație, o sumă de bani, corespunzător numărului de ani oferiți/achiziționați.

În aceste condiții, bunul (timpul/anii) poate constitui și obiectul material al unei garanții care să asigure executarea unei obligații, fiind astfel un bun urmăribil, susceptibil de executare silită în acord cu prevederile Codului de procedură civilă german (Zivilprozessordnung/ZPO) în vigoare la acel moment.

Rezumativ, scenariul filmului descrie situația unui cuplu de tineri care achiziționează un apartament de valoare semnificativă (cca 2,5 milioane euro) printr-un credit bancar garantat cu un număr de ani din viața soției care, în condițiile imposibilității restituirii împrumutului, este supusă în calitate de debitoare executării silite în sensul preluării din viața acesteia a 38 de ani, aceasta îmbătrânind astfel corespunzător, ceea ce generează în interiorul cuplului întreaga panoplie de consecințe greu de gestionat. Având în vedere că tocmai achizitorul beneficiar al celor 38 de ani, prin jocul său intrigant și premeditat, a determinat imposibilitatea de returnare a creditului și activarea executării silite, filmul aduce în prim plan problema „întoarcerii executării” care, deși nelegală, își caută justificare în imoralitatea terțului achizitor.

Cu toate că este încadrat în genul science fiction, filmul este departe de a te scoate complet din registrul unei reflecții a prezentei realități, întrucât însăși literatura SF nu își propune niciodată să exileze cititorul într-un plan străin de realitatea concretă. Așa cum prezentul nu poate fi explicat fără înțelegerea istoricistă a trecutului, tot astfel și în egală măsură, prezentul nu poate fi abordat și modelat decât în relație cu prefigurarea viitorului său. Ficțiunea nu este decât o metamoforfoză în plan reflexiv a concretului prezent, o re-construcție mentală a realității, o sfidare a posibilului, întrucât așa cum s-a spus „orice poate fi gândit este posibil”. Ficțiunea – spre deosebire de fantezie – își are germenii în realitatea prezentă căreia îi propune, ca variantă de ființare, o altă dimensiune pe care prezentul o poate accepta pregătindu-i realizarea. Iar dacă ficțiunea (fiction) are suportul logic al metodelor și al instrumentelor științei (science), ficțiunea nu mai poate fi ignorată, iar prezentul are a se decide dacă răspunde provocării lăsându-se modelat în acest sens, ori, dimpotrivă, o dezavuează și își creează anticorpii pentru a împiedica anamorfoza care îl amenință.

Însă, chiar în cadrul acestor mecanisme prin care ficțiunea „se joacă” în superbia sa cu realitatea, sfidând-o și provocând-o, omul poate fi suficient de înțelept pentru a înțelege că ludicul ficțiunii conține în el însuși nu doar exprimarea unei realități intenționat distorsionate, dar, cel mai important, tocmai analiza critică și explicația realității prezente înseși. Ca atare, prin ficțiune și ludic putem nu doar „să vedem” o altă realitate decât cea pe care o trăim, ci, mai mult, să o înțelegem profund pe aceasta din urmă.

Filmul excelează în scenariul și regia sale prin multitudinea de planuri în care se permite spectatorului să se plimbe în funcție de abordarea personală. Astfel, prima facie, filmul, prin efectele, ritmul și suspansul acțiunii, oferă fanilor genului „acțiune” un context reconfortant și captivant.

Însă, greu i se poate refuza propunerea de a reflecta la aspecte meta-fizice pe care filmul le aduce, necriptat, în prim plan provocând telespectatorul: limita dintre, pe de o parte, ceea ce aparține cu adevărat individului și cu privire la care acesta poate dispune liber și, pe de altă parte, dat-ul care, deși este atașat intim individului, se sustrage puterii de control a acestuia; sau altfel spus, partajarea între autoritatea individului asupra sieși și controlul legității/divinității asupra acestuia. Într-adevăr, omul, prin știință se cucerește pe sine sfidând (im)posibilul, dar prin aceasta și în același timp, el se fragilizează confirmându-și incapacitatea sa de a gestiona aspecte (timpul/anii) care, deși îl privesc nemijlocit, par a putea exista eficient pentru om doar când sunt lăsate în „administrarea” divinității.

Iar mai departe, pentru cei preocupați (practicieni sau doctrinari) de executarea silită, filmul stârnește gândirea și reflecția asupra înseși procedurii de executare silită, nu neapărat într-o altă dimensiune viitoare, ci, în una actuală, dar mai profundă.

În ecuația procedurii execuționale configurate în tabloul filmului învățăm că poate fi prea fină și vagă granița dintre ideea de patrimoniu supus executării cu bunurile sale materiale sau abstractizate și ceea ce aparține intim și subtil unei persoane: acel ceva care printr-o ficțiune (neîndepărtată de realitate) se „patrimonializează” în bunuri ce pot fi evaluate pecuniar, alienabile și susceptibile de executare silită. Astfel, Omul debitor, persoana și ființa acestuia împreună cu întregul halou de consubstanțialități existențial-nepatrimoniale sunt puse la mezat la dispoziția creditorilor!

Prin aceasta, Istoria, arogant-autoritară, învăluită în mantia ciclicității sale (căci ea nu poate fi împiedicată să se repete), îi zâmbește sardonic Omului, văzându-l cum – după mii de ani distanță de epoca în care creditorul avea putere de dispoziție asupra persoanei debitorului sau chiar asupra vieții acestuia pentru neexecutarea obligației – acesta reactivează ideea că în realitatea juridică Omul poate fi „rupt” în bucăți (i.e, părți/ani din existența sa) cu care să acesta să își garanteze și execute obligații juridice.

Iar în final, dacă nu este prea mult, depășind paradigma oferită de scenarist, dar valorificând-o mutatis mutandis în planul actual și prezent al executării silite, putem să înțelegem că astfel ni se (re)amintește că în vâltoarea executării silite se află Omul, în concretețea sa, că, în pofida clamatei distincții între valența patrimonială și cea nepatrimonială a ceea ce aparține acestuia, Omul (fie că este debitor, fie că este creditor, fie doar un terț implicat) reprezintă, în ființa sa, mai mult decât un simplu titular de drepturi și obligații juridice.

Judecător Vasile Bozeșan, formator INM