7,892 citiri

Natura juridică a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri

ESSENTIALS-Valerian-Cioclei

Chestiune de drept[1]

Subsemnatul Valerian Cioclei
Profesor universitar doctor la Departamentul de Drept penal al
Facultății de Drept a Universității din București
La solicitarea I.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
În cauza înregistrată sub nr. 3936/1/2016 și
În baza art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) C. proc. pen.
am formulat prezenta

OPINIE JURIDICĂ

Cu privire la următoarea chestiune de drept:

„Atunci când o persoană comite, în aceeași împrejurare, una sau mai multe acțiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc și de mare risc) ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (2) din aceeași lege cu aplicarea art. 38 Cod penal sau a unei unități legale de infracțiuni sub forma infracțiunii continuate, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal ori a infracțiunii complexe prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (2) Cod penal.”

TEXTE LEGALE CU INCIDENȚĂ ÎN CAUZĂ

Legea nr. 143/2000

Art. 2. (1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Problema de drept avută în vedere

Natura juridică a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000

Întrebările concrete formulate de instanța care a făcut sesizarea se referă la o pluralitate de acțiuni (operațiuni), „comise în aceeași împrejurare”, ce au ca obiect al traficului atât droguri de mare risc, cât și droguri de risc. În realitate, după cum rezultă din încheierea de sesizare, cauza care a declanșat chestiunea de drept în discuție se referă la fapte comise la date diferite, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale. Problema de fond este însă aceeași, inclusiv în ipoteza în care există o singură acțiune (operațiune), prin care se realizează un trafic ce are ca obiect ambele tipuri de droguri, caz în care („din identitate de rațiune” – greșită cum se va vedea), s-ar pune problema unui concurs ideal. De aceea, dezlegarea problemei de drept ce a fost pusă în discuție presupune deslușirea naturii juridice a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Mai precis, trebuie stabilit dacă respectivele dispoziții reprezintă o infracțiune de sine stătătoare sau o infracțiune complexă, care absoarbe fapta prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol, ori o variantă agravată a faptei prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol?

În mod evident, dispozițiile art. 2 alin. (2) nu reprezintă și nu pot reprezenta o infracțiune de sine stătătoare, deoarece acestea se raportează la faptele prevăzute la alin. (1). Prin urmare, dispozițiile art. 2 alin. (2) se completează cu cele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol, de la care împrumută toate elementele constitutive (modalitățile elementului material, respectiv cultivarea, producerea etc., precum și condiția atașată elementului material, respectiv, ca operațiunile să se realizeze fără drept).

Cu atât mai mult, dispozițiile art. 2 alin. (2) nu pot reprezenta o infracțiune complexă, câtă vreme ele în sine (privite izolat) nu reprezintă o infracțiune. Este evident că dispozițiile art. 2 alin. (2) nu se încadrează în niciuna din cele două ipoteze prevăzute la art. 35 alin. (2), care definesc infracțiunea complexă. Mecanismul și modurile în care se poate crea o infracțiune complexă au fost foarte clar exprimate în doctrină și nu au nicio legătură cu ipoteza analizată[2].

Rămâne o singură soluție, indiscutabilă după părerea mea, respectiv aceea că dispozițiile art. 2 alin. (2) reprezintă un element circumstanțial prin care se construiește o variantă agravată în raport cu fapta prevăzută la alin. (1). Modul în care cele două texte sunt formulate, succesiunea acestora, nu lasă niciun dubiu asupra acestei naturi juridice a dispozițiilor din alin. (2). De altfel, maniera în care legiuitorul a construit cele două texte este specifică situațiilor în care avem de a face cu o infracțiune ce cuprinde, pe lângă varianta tip (simplă), una sau mai multe variante agravate (calificate).

Să luăm, spre exemplu, infracțiunea de distrugere (art. 253 C. pen.), care în varianta tip se referă la un bun, în general (alin. (1)), iar într-o variantă agravată se referă la bunuri ce fac parte din patrimoniul cultural (alin. (3)). În cazul în care, prin aceeași acțiune, se distrug bunuri din ambele categorii, vom avea o singură infracțiune de distrugere, în variantă agravată, nu un concurs de infracțiuni.

La fel în cazul furtului: dacă făptuitorul va sustrage, în aceeași împrejurare, un bun mobil oarecare și un bun care face parte din patrimoniul cultural, vom avea o singură infracțiune de furt calificat, nu un concurs de infracțiuni.

Nu există nici un motiv să se raționeze și procedeze altfel, în cazul traficului de droguri, unde varianta tip este prevăzută la alin. (1), iar la alin. (2) este prevăzută varianta agravată. Astfel, dacă, spre exemplu, cu aceeași ocazie, făptuitorul vinde unei persoane atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, vom avea o singură infracțiune de trafic de droguri, prevăzută la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. Pentru a evita o interpretare greșită, bazată pe un raționament greșit, trebuie precizat, deși poate părea superfluu, că nu suntem în prezența unei infracțiuni contra persoanei unde, de regulă, vom avea tot atâtea infracțiuni, câte victime au fost lezate prin fapta incriminată. Traficul de droguri este o infracțiune fără victimă, ca orice fel de trafic, sau „comerț” incriminat.

Pluralitatea de fapte, în măsura în care acestea pot fi circumscrise unei singure infracțiuni, în formă continuată, ca în cauza discutată, nu schimbă cu nimic raționamentul și soluția amintite.

Astfel, dacă se realizează mai multe operațiuni de trafic, ce au ca obiect atât droguri de risc, cât și droguri de mare risc, în condițiile formei continuate a infracțiunii (în realizarea aceleiași rezoluții), unitatea legală nu va fi afectată: se va reține o singură infracțiune de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

De altfel, punctul de vedere mai sus argumentat a fost exprimat foarte clar și de instanța supremă, într-o cauză similară celei analizate. În sensul amintit s-a decis că: „Dacă inculpaţii, în realizarea aceleiași rezoluţii infracţionale, săvârșesc, la diferite intervale de timp, acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul infracţiunii de trafic de droguri, unele acţiuni având ca obiect droguri de risc, iar altele droguri de mare risc, există o unică infracţiune de trafic de droguri în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar nu un concurs de infracţiuni[3].

În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 reprezintă un element circumstanțial prin care se construiește o variantă agravată în raport cu fapta prevăzută la alin. (1). Prin urmare, în ipoteza în care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, o persoană realizează mai multe acte materiale (operațiuni) ce prezintă fiecare în parte conținutul infracțiunii de trafic de droguri, unele operațiuni având ca obiect droguri de risc, iar altele droguri de mare risc, vom fi în prezența unei unități legale de infracțiuni sub forma infracțiunii continuate, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.

P.S.

Soluția îmi pare atât de firească și evidentă, încât problema ridicată poate fi cu greu calificată ca fiind o „chestiune de drept”; în realitate este vorba, mai degrabă, despre aplicarea corectă a unor texte de lege suficient de clare, pe o situație avută deja în vedere în practica instanței supreme…

16.01.2017



[1] Opinia juridică ce formează conținutul acestui articol a fost trimisă prin intermediul Departamentului de Drept penal al Facultății de Drept a Universității din București Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al I.C.C.J. la data de 17.01.2017.
[2] A se vedea, spre exemplu, V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I, ed. 2, Ed. Academiei române, Ed. All Beck, 2003, p. 258 și urm.
[3]  I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 21 din 8 ianuarie 2008, în www.scj.ro (decizii rezumate).


Prof. univ. dr. Valerian Cioclei
Facultatea de Drept, Universitatea din București, Departamentul de Drept penal