Cercetarea științifică românească în fața unei dileme existențiale

Preluând și valorificând idei din două lucrări de referință consacrate problemei (cartea antropologului american D. Graeber consacrată birocrației și utopiei regulilor ce a văzut lumina tiparului în 2015 și, respectiv, un studiu din 2023 al lui M. Mahmoudi privind hărțuirea academică, baraj al progresului, publicat în revista „Nature”), un articol apărut la 28 iulie 2023 în hebdomadarul francez „Le Point” (P. Sartre, Si le science est en panne d’innovations, c’est aussi parce qu’elle est devenue un écosistéme favorisant la tyrannie des médiocres) reiterează semnalul de alarmă asupra crizei de creștere și a impasului de dezvoltare ale științei. Unul care, valabil la nivel mondial, cunoaște în cazul României, în general și în cel al științelor juridice, în special rezonanțe dramatice, ținând chiar de supraviețuirea preocupărilor de gen și, nu mai vorbim, de rezultatele lor efective și durabile. În „pană cronică de progres” știința românească se confruntă în același timp și cu precădere în ultimele decenii cu un ecosistem instituțional dominat de tirania mediocrităților și lipsa de orizonturi de dezvoltare, în absența unor angajamente și priorități oficiale în domeniu.

Noile măsuri de „comasare” instituțională conjugate cu lipsa cronică de prestanță internațională nu au făcut decât să confirme și să pună capăt unor realități trenante, care astfel își găsesc grabnic sfârșitul și în același timp, să impună o dezbatere națională, responsabilă și asupra situației din domeniu.

1. Știința nu mai avansează – este o constatare devenită refren și mai de nimeni și nicăieri contestată sau amendată măcar. Desigur, se înregistrează încă dezvoltări, evoluții, perfecționări dar nimic într-atât de revoluționar, „disruptiv” precum altădată. Astăzi, cu rare excepții, nu facem decât să ameliorăm existentul. Potrivit lui D. Graeber contracția, până la paralizie a inovațiilor tehnico-științifice observate grosso modo după anii 1980 în țările dezvoltate, e în legătură cu „tumefierea birocratică”, ea însăși fructul culturii concurenței și a profitului imediat devenită dominantă. Întrepătrunderea crescândă a statului, universităților și a sectorului privat a condus ca toate părțile să adopte un limbaj, să manifeste sensibilități și să promoveze forme de organizare venite din lumea întreprinderilor. Să avem în vedere că, de exemplu, rectorul de universitate și directorul de institut de cercetare au devenit manageri, iar rezultatele financiare sunt repere de calitate cel puțin egale cu cele de performanță academică! Dacă aceasta a putut să contribuie la accelerarea creării de produse comercializate imediat – fapt tocmai pentru care a fost concepută birocrația de firmă –în privința stimulării cercetării științifice originale efectele au fost dezastruoase. Să nu uităm că a existat o vreme în care sfera academică era refugiul oferit de societate spiritelor excentrice, briliante și lipsite de sens (simț) practic, dar care a dispărut astăzi. Dimpotrivă, ea a devenit spațiul închis al „profesioniștilor autopromovării”, dominației absolute și reproducerii mediocrității. Referitor la nonconformiștii aducători de nou și insolit, de calitate disruptivă, se pare că nu mai au loc într-un atare spațiu ocupat până la supraaglomerare și apărat cu îndârjire de cei care îl ocupă steril și pur administrativ.

O altă explicație, cauză concretă a acestei păguboase situații din viața academică, ar consta în „terorizarea” lor de colegii din majoritatea covârșitoare, printr-o hărțuire permanentă, de teama efectelor exemplului contrastant cu poziționarea lor în cauză într-adevăr, un atare veritabil flagel devine și o piedică majoră a afirmării progresului științific. Și aceasta în cel puțin trei moduri. Mai întâi și cel mai evident e impactul paralizant asupra calității și intensității travaliului științific; hărțuirea academică și „colegială” numărându-se printre cauzele principale care motivează (determină) plecările din lumea cercetării. Apoi, e vorba de aspectul publicării și valorificării rezultatelor investigațiilor științifice; un mediu academic toxic contribuie la realizarea și promovarea unor lucrări incomplete, care se focalizează numai pe rezultatele favorabile ipotezelor promotorilor proiectului dat și lasă deoparte discordanțele și în cele din urmă câștigul științific autentic și complet nu va apărea și nu va vedea lumina zilei. În fine, se manifestă hărțuirea venită din partea camarilei care se simte amenințată a fi pusă în umbră mai devreme sau mai târziu; tiranii administratori, cel mai adesea mediocrii din punct de vedere științific, acționează spre înlăturarea oricărei concurențe și cu atât mai mult a celei provenite de la persoanele cu o carieră promițătoare, datorită competenței profesionale și sârguinței personale. Sunt concluzii care, fie și numai sumar prezentate prin conținutul, veridicitatea și amploarea de fenomen mondial generează îngrijorări majore asupra viitorului culturii științifice umane. Și mai ales a uneia precum cea românească, aflată și într-un proces de dizolvare instituțională accelerată.

2. Două noțiuni fundamentale operează în materie și orientează abordarea publică pertinentă: cercetarea fundamentală, care are ca scop avansul cunoștințelor și, respectiv, economia cunoașterii, promovată și la nivelul UE în contextul mondializării începând cu Declarația de la Lisabona din 2000. Această din urmă abordare se sprijină pe „procesul Bologna” care are ca scop să creeze un „spațiu european de învățământ superior”, între altele prin armonizarea tipurilor de formare și a certificării calității lor. Desigur, avansul cunoștințelor se întemeiază pe cercetarea fundamentală, care e guvernată și stimulată, în principal, de curiozitatea științifică. Economia cunoașterii susține teza în virtutea căreia Europa, presupus a poseda un avans științific și tehnologic, ar putea să se concentreze pe înalta tehnologie și astfel să-și valorifice ascendentul în concurența mondială. Ea se bazează pe cercetarea aplicată văzută astăzi ca una tehnologică, veriga marcantă între cercetare și industrie. Cea fundamentală se află, în principiu, în căutarea dezinteresată a cunoașterii; ideea diriguitoare e aceea de a merge spre necunoscut și, deci, de a nu ști dinainte ceea ce se va obține. Ghizii demersului sunt curiozitatea, prima calitatea a unui cercetător, și imaginația. Ignorarea cunoștințelor prealabile ale domeniului nu e un obstacol în a deschide în mod real noi căi. Atari caracteristici ale cercetării fundamentale generează mai multe consecințe. Mai întâi, se pot întâlni și eșecuri în activitatea în cauză, care fac parte intrinsec din avansul cunoștințelor. Apoi, e imposibil de programat o atare cercetare; orice fel de planificare nu poate avea loc decât pe baza a ceea ce e deja cunoscut și nu reprezintă mai mult de o mărturie a trecutului. Așadar, nu putem programa ceea ce nu cunoaștem și predicția viitorului e întotdeauna o activitate în van. Lumea politică actuală pretinde înscrierea finanțării cercetării în cadrul programelor din ce în ce mai constrângătoare care riscă să conducă la o sterilizare progresivă a oricărei forme de creativitate. Cercetarea fundamentală e produsul schimbărilor radicale din percepția lumii exterioare, dar și a inovațiilor de ruptură, potrivit adagiului că nu ameliorând lumânarea s-a ajuns la inventarea electricității! Nu în ultimul rând, evaluarea sa e dificil de realizat. Numai pairs, colegii sunt capabili de a aprecia un avans semnificativ într-un domeniu dat. Însă, un asemenea sistem nu satisface decidenții; dacă ansamblul cercetărilor e de acord asupra necesității de a da seamă societății pentru cheltuirea banilor puși la dispoziție cercetării, punerea în ecuație a rezultatelor sale prin intermediul indicatorilor de citări, factorul de impact nu are niciun sens, dar a modificat totuși profilul comportamental. Două efecte perverse s-au năsut astfel și sunt observate din această derivă. Primul privește ceea ce anglo-saxonii denumesc misconduct (conduită necorespunzătoare), termen care înglobează frauda științifică, dar și acțiuni a priori mai puțin grave, dar care denaturează munca de cercetare: plagiate, citare defectuoasă, împrumuturi diverse, lipsa de confirmare ori chiar de ameliorare a rezultatelor. Cel de-al doilea se referă la apariția spectacularului, care transformă știința în știință spectacol! E mai ales situația revistelor prestigioase (ori presupuse ca atare) care au un puternic factor de impact, dar și o rată înaltă de publicații false. De asemenea, un avans științific și/sau tehnologic e transformat într-o aplicație potențială și adesea îndoielnică. Complexitatea dezvoltării cunoștințelor trebuie admisă în toate domeniile. Supersimplificarea, promisiunile insistente asupra viitorului fac parte din același proces, precum cel al campaniilor de racolare menite să producă audiență.

3. Într-o definiție de dicționar, cercetarea juridică fundamentală reprezintă ansamblul lucrărilor de cercetare în drept care au loc în vederea dobândirii de cunoștințe, fără preocuparea ca acestea să poată ori nu să conducă la schimbări juridice ori să aibă aplicații concrete în domeniu, în practicile juridice ori judiciare sau în mediul juridic, printre care cele vizând o mai bună cunoaștere a fundamentelor dreptului, a celor ale unui sector al acestuia, conceptelor fundamentale ale dreptului ori ale gândirii juridice sau cele ale unui domeniu al dreptului (Dictionnaire encyclopédique du Droit, 2018). Până a ajunge însă la această problemă și la provocările sale, rămân încă neclare semnificațiile aferente sintagmei (elementare) de „cercetare juridică”. Prin tradiție, se perpetuează ideea că obiectul acesteia constă într-o interpretare a textelor fără a se furniza, totuși, un criteriu care să permită măcar diferențierea sa de alte forme de interpretare. Și acesta cu atât mai mult cu cât dreptul nu încetează să se apropie, în unele privințe, până la confuziuni cu alte domenii vecine. Întrucât el e definit implicit ca un ansamblu de reguli devine dificil de distins de morală, spre exemplu, după cum prezentat fiind ca interpretare de texte ajunge să fie tot mai greu de diferențiat de exegeza religioasă ori de interpretarea literară. În plus, întrucât dreptul se exprimă prin intermediul unui limbaj, e tentant a-l reduce la o formă a lingvisticii ori de filosofie a limbajului. Un semn notabil al pierderii de specificitate a juridicului e acela că nejuriștii se miră chiar de ce cercetarea în drept poate să existe în condițiile în care nu puține persoane se îndoiesc, de pildă, de faptul că sociologii fac ori produc o cercetare științifică. Această lacună în teoretizarea juridicității cercetării este deosebit de gravă, niciun criteriu sigur neexistând pentru a ști ceea ce aparține unei cercetări juridice ori altui câmp al cunoașterii. O definiție a cercetării juridice trebuie deci să permită foarte concret a argumenta excluderea ori admiterea lucrărilor care se prezintă ca juridice. Această exigență de vigoare apare ca una minimală. Deocamdată, asistăm la o situație inversată, în sensul că fără o justificare explicită unele lucrări de cercetare sunt luate ca exemple ori chiar modele de referință care ar permite să se desemneze ceea ce ar trebui să se înțeleagă printr-o cercetare juridică. Această absență de criteriu privind delimitarea între ceea ce e juridic și ceea ce nu este conduce la un anumit relativism în determinarea cunoașterii juridice. Studiile de drept pozitiv sunt considerate ca aferente teoriei izvoarelor dreptului ca un câmp de investigare, fără a se spune ce metode exacte ar trebui să se utilizeze pentru a-l studia. Prea adesea prezentată la intersecția unui ansamblu de discipline, cercetarea în drept nu apare a se defini decât prin referință la altele. Contra acestui risc de disoluții se impune a se identifica criteriile juridicului. Prin urmare, ce ar justifica faptul ca o cercetare să fie denumită „juridică”? Cei care, puțini, s-au preocupat de această chestiune au precizat că specificitatea juridicului e un vechi „cal de bătaie” al comunității universitare care permite dreptului să reziste asimilării sale de către alte științe umane. Însă, până acum o atare specificitate e mai mult afirmată decât demonstrată. Ea nu e explicată și nici fundamentată teoretic! Cauza acestei absențe de statut teoretic al cercetării în cauză nu ține numai de un relativ dezinteres al cercetătorilor pentru această problemă. În realitate, ea pare a se confunda cu cea de a ști ceea ce e însuși dreptul. Astfel, o cercetare ar fi juridică dacă poartă asupra unui obiect juridic. Însă nu e nevoie să insistăm asupra dificultăților existente în a defini ceea ce este dreptul și nici asupra caracterului filosofic ori metafizic al unui atare demers. Iar aici apare dificultatea: a fonda o cunoaștere pe o reflecție metafizică prealabilă conduce la discuții de o asemenea amplitudine și profunzime teoretică încât câștigul sperat (a spune ceea ce este o cercetare juridică) devine prea mic față de eforturile depuse. După observațiile și concluziile specialiștilor în materie cercetarea în drept e cert cunoaștere. Dar ceea ce o caracterizează ca juridică este forma, mai precis faptul că ea tinde să cunoască obiectul său tratând cazurile asemănătoare în mod identic. Teza poate să fie rezumată astfel: regula justiției e forma cunoașterii juridice. Desigur, e de domeniul evidenței că nu e suficient să se doteze cercetarea juridică cu un statut teoretic complet. Ar trebui să ne întrebăm în special și de obiectul cercetării (lege, cutumă, jurisprudență etc.), a modelelor sale teoretice, conceptele pe care le produce, metodele de investigare ori de raționalizare. În același timp, faptul de a plasa juridicitatea cercetării în forma cunoașterii prezintă imensul avantaj de a înțelege că juristul nu poate să fie un sociolog și nici să facă știință politică; apoi, el nu se interesează de justiția socială ori de cea economică, ci de una concepută și înțeleasă plecând de la un câmp propriu de referințe comune – legea ori jurisprudența. Juristul se interesează mai puțin de comportament, cât de justificări, de argumente și de modul de a înscrie soluțiile într-o coerență specială. Ea este regula justiției înseși. Din momentul în care argumentarea scapă unor atari cerințe, îi putem refuza calificativul de juridic. Totodată, nu ar trebui să tragem concluzii excesive din atari constatări. Așadar, nu putem ignora realitatea că studiul economic, sociologic ori politic al activităților legislative sau judiciare e fără interes, dar se impune precizarea că evaluările în cauză nu sunt juridice din punct de vedere epistemologic. Ontologic vorbind, s-ar putea considera că dreptul nu e în definitiv decât un ansamblu de norme comportamentale. Însă, o atare poziționare în privința ontologiei dreptului nu trebuie să tulbure epistemologia și cercetarea juridică. Discursul juriștilor e format (în sensul propriu al termenului) de regula justiției. Toate discursurile lor tind să facă să se respecte această regulă producând criterii specifice de diferențiere. Prin urmare, juriștii produc criterii de distincții proprii, ireductibile la o altă disciplină. Poate că nu s-ar putea mai bine acredita existența unei cunoașteri juridice fără totuși a închide dreptul într-un turn de fildeș, care să-l facă impermeabil la orice tip de analiză!

4. Impunându-și în mod arbitrar criteriile sale – fondate esențialmente pe numărul publicațiilor științifice în limba engleză, articolele indexate în Science Citation ori citările din Clarivate, premiile Nobel și medaliile Fields – clasamentul Shanghai a definit și impus o viziune normativă a ceea ce este o „bună universitate”. Cercetarea întreprinsă spre a fi apreciată ca atare trebuie să fie eficientă economic și să permită întoarcerea asupra investiției, excluzând deci orice idee de interes și serviciu publice și cu ignorarea calității învățământului ori a respectului libertăților academice în cadrul universităților și al institutelor de cercetare. „Standardele Shanghai” au reprezentat în multe țări impulsul determinant al reorganizării prin „comasare”, integrare a învățământului superior și cercetării științifice, fără rezultate spectaculoase însă. Așa, de pildă, succesul francez a constat, după două decenii de eforturi politico-instituționale în fuziunea în cadrul Universității Paris-Saclay, a unei universități, patru mari școli și a șapte structuri de cercetare, respectiv 13% din cercetarea științifică națională (instituție de învățământ superior și cercetare plasată anul acesta pe locul 15 în bine cunoscutul clasament). Obiectivul absolut al înscrierii într-o competiție internațională, mai ales din dorința de a urma astfel o nouă cale de afirmare a pretențiilor de soft power nu a condus însă la rezolvarea multiplelor probleme ale domeniului, lăsate pe seama unei politici naționale adecvate.

Un aspect important al consecințelor actualei globalizări multidimesionale în lumea academică e reprezentat de dificultățile provocate și inegalitățile generate, cu un cost ridicat deopotrivă pentru carieră și inovarea ca atare de dominația limbii engleze. Într-adevăr aceasta domină schimburile internaționale și a fortiori cariera științifică favorizând o suprareprezentare a autorilor anglofoni în publicațiile științifice. Desfășurarea activităților de cercetare, de la simpla informare și documentare, la investigația propriu-zisă, formularea concluziilor și până la elaborarea unui articol și asistarea la conferințe și prezentarea rezultatelor lucrărilor presupun costuri suplimentare pentru cei proveniți din afara limbii lui Shakespeare, devenită lingua franca și pentru existența științifică. Evaluarea acestora într-un studiu publicat în numărul din 18 iulie 2023 al PLOS Biology ne arată pierderi și inegalități ținând de cheltuieli suplimentare consistente de timp, eforturi creative și materiale, riscuri de publicare din rațiuni de limbă, disparități legate de respectarea stilului academic, obstacole în integrarea în comunitatea științifică ș.a. Pentru depășirea unor atari dificultăți se vorbește de încurajarea utilizării instrumentelor inteligenței artificiale precum ChatGPT spre a facilita munca de traducere, acceptarea formelor de engleză mai puțin standard și mai ales de stimularea publicării de studii și cercetări științifice în alte limbi decât engleza, din motive de echitate, dar și ținând de o valorificare superioară, mai deplină a inovării și creativității, care provin, de multe ori, mai puțin din „centre”, ci mai ales de la periferie.

5. În spatele acestei ștergeri a specificităților naționale s-a instituit o nouă retorică instituțională în jurul „economiei cunoașterii”. Nu se mai vorbește de „dobândirea cunoașterii”, prea marcată de o anumită gratuitate, ci de „dobândirea de competențe”, eficiente, direct orientate, adaptative, mai pe fază cu discursul economic și managerial. Și cu atât mai puțin de continuarea și reinventarea, eventual, a unui model propriu, cu o viziune a cunoașterii și perspectiva unei binefaceri publice și a păstra universitatea și academia mai ales ca un loc sacru unde se poate regândi lumea, umanitatea, eliberat de utopii și de noi cunoștințe, în mod egal din perspectivă națională și universală. Impunerea unei idei și percepții de excelență unică, cu pretenție globală implică o dăunătoare uniformizare, prioritate absolută a utilitarismului și subestimarea creativității și a evoluțiilor durabile.

După o efemeră și singulară prezență românească, celebrul clasament publicat la 15 august pentru 2023 ne plasează iarăși în afara primelor 1000 de universități din lume. Primul semn că remediul nu se află neapărat aici. El presupune o veritabilă politică universitară și strategie privind cercetarea științifică națională, ancorate profund în realitățile proprii și înscrise aspirațiilor noastre europene și universale. Suntem prea mici, prea puțini și prea săraci spre a ne permite luxul unei înscrieri sterile într-o competiție internațională care nu naște decât palmaresuri și ne îndepărtează de adevăratele noastre priorități.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române