Un nou (posibil) subiect de drept: Delta Dunării!


Intrat în antropocen, epocă în care omul și umanitatea au devenit prima specie din istoria naturală a Terrei (de peste 4,5 miliarde de ani!) ce se manifestă ca o veritabilă forță geologică, dreptul, expresie a civilizației sale și formă de răspuns la provocările, inclusiv naturale existențiale cunoaște, în consonanță, evoluții și dezvoltări transformatoare radicale. Unitatea primordială a lumii vii și solidaritatea reacțiilor de apărare și păstrare a sa presupun și antrenează deja expresii juridice inovante, unele circumscrise deopotrivă anumitor tradiții locale și schimbărilor de paradigmă ecosistemice. Este și cazul recunoașterii de drepturi ale Naturii și, în acest context, a personalității juridice conferite unor entități ale sale în considerarea reevaluării raportului dintre om și mediul său de existență. În ecuația acestei reformulări fundamentale a concepției generale și a abordării juridice alături de probleme ecologice majore, precum schimbarea climatică și erodarea biodiversității și cu același titlu de gravitate și importanță se înscrie și chestiunea protecției apelor dulci, amenințate prin utilizarea excesivă și poluarea masivă și generalizată.

Printre instrumentele juridice destinate acestui scop și promovate cu insistență în ultima perioadă se numără și recunoașterea, în favoarea fluviilor și a râurilor a unei personalități juridice purtătoare de drepturi proprii, cum ar fi cel de a exista și de a regenera ciclurile lor naturale. Transformarea statutului cursurilor de apă de la cel de obiect la ipostaza de subiect de drept e văzută ca o posibilitate de a constitui o etapă semnificativă în protecția acestor ecosisteme. Mișcarea pentru drepturile naturii, în general și cele ale fluviilor și râurilor, în special apărută în America Latină, Asia și Australia se afirmă și în Europa prin exemple relevante din Marea Britanie, Franța și Spania. În acest context se ridică, având în vedere aceste tendințe, importanța excepțională și situația existentă, întrebarea dacă nu s-ar cuveni ca și Dunărea și în special Delta acesteia, patrimoniu natural al umanității, să se bucure de o atare atenție și de un asemenea regim juridic inovant.

1. Un „drept al viului”. Pretutindeni în lume, fluviile și râurile se află în centrul luptei din ce în ce mai intense pentru accesul la apă, pe cale a deveni un drept (uman) esențial și o premisă vitală pentru afirmarea celorlalte drepturi umane și a vieții planetei. Dincolo de mizele sociale, se invocă din ce în ce mai mult în acest sens interesele de păstrare și dezvoltare a ecosistemelor acvatice înseși și fragilitatea lor. Criza ecoclimatică multidimensională și adaptarea la noile realități ecologice presupun și un răspuns juridic adecvat, care nu se poate constitui și manifesta eficient fără transformări corespunzătoare în privința dreptului. Printre evoluțiile astfel așteptate s-a emis și ideea cristalizării „unui drept al viului pentru a proteja mai bine natura”. El ar presupune, printre altele, recunoașterea calității de subiecte de drept a entităților naturale ca, de pildă, fluviile, dotându-le cu o personalitate juridică și drepturi proprii, cum ar fi dreptul de a exista și de a regenera ciclurile lor naturale. Într-adevăr, în fața amenințărilor ce devin existențiale care apasă asupra ecosistemelor se pune tot mai insistent problema juridico-etică de a li se recunoaște și garanta, pe cât posibil și în condițiile cuvenite, posibilitatea de a se exprima în nume propriu, sens în care se multiplică tentativele de a dota entitățile naturale cu personalitate juridică, ceea ce implică promovarea unei noi maniere, diferite, de a gândi relațiile dintre om și natură. Argumentele invocate și căile folosite sunt din ce în ce mai diverse și mai consistente, concluzionându-se că a venit timpul activării mecanismelor necesare ca drepturile în cauză să fie recunoscute oficial, întrucât e vorba de entități care au o viață proprie și merită o „recunoaștere de drepturi juridice și sociale”. Desigur, modul de a o face rămâne încă diferit, se conturează mai ales la nivel local, în funcție de tradițiile și disponibilitățile existente aici, cu o tendință de extindere inclusiv europeană și cu perspectiva unei recunoașteri universale și garanții efective prin mijloace preponderent locale și particularizate.

2. Fluviile și râurile ca subiecte de drept. Până acum dreptul mediului a fost gândit, conceput și aplicat a stabili obligații de protecție revenite omului față de natură, în cadrul unei logici economice care instituie autorizații de a polua și prevede praguri de concentrații ori valori maxime de emisii admisibile. Reglementările aferente se înscriu la rându-le într-o viziune mercantilă a unei „naturi obiect” pe care umanul o poate explora și exploata în mod liber pentru satisfacerea propriilor sale nevoi și în beneficiul său exclusiv. Dar această perspectivă a omului deopotrivă protector, „stăpân și posesor” al naturii nu mai corespunde noilor realități economico-sociale și naturale, inclusiv în domeniul acvatic. Aproape o specie din cinci de pești de apă dulce e pe lista roșie a speciilor amenințate cu dispariția și mai bine de jumătate din cursurile de apă nu a atins niciodată o stare ecologică bună. În același timp, fluviile nu sunt o simplă apă care curge, în care putem deversa substanțe toxice ori din care prelevăm diverse resurse; ele rămân înainte de toate chiar ecosisteme care adăpostesc multiple forme de viață ce au dreptul la respectarea integrității lor. În numeroase țări din lume, fluviile și râurile sunt în centrul unei mișcări mondiale pentru drepturile naturii care e în plin avânt în ultimul deceniu. Așa se face, de pildă, că Atrato în Columbia, Whanganui în Noua Zeelandă, ansamblul cursurilor de apă ale Bangladeshului ori Magpie în Canada au fost recunoscute ca subiecte de drept; fenomenul se manifestă de asemenea mai recent și în Europa. În urma unei moțiuni adoptate în februarie 2023 de municipalitatea Lewes din Marea Britanie, Ouse ar putea deveni primul râu din această țară căruia să i se recunoască drepturi de protecție. Și în Franța, inspirându-se din atari experiențe, reprezentanți ai societății civile se mobilizează, cu sprijinul aleșilor locali, pentru recunoașterea fluviilor ca subiecte de drept în plan teritorial. De exemplu, în 2019 a fost lansată inițiativa „Parlamentul Loirei”, una cu atât mai extraordinară cu cât nu a fost promovată de oameni politici, nici de o populație autohtonă ori de colective de cetățeni, ci a reieșit ca o experiență inedită: cum nu putea să fie reflectată în politici publice ori ca o deliberare în cetate s-a recurs la introducerea interesului ecosistemului aferent în procesul local de decizie; în 2021 au fost proclamate, în același fel, declarațiile de drepturi privind râurile Tavignano (din Corsica) și Têt (din Pirineii Orientali), iar în iunie 2023 manifestele cu același scop pentru Durance și Arc.
Asemenea demersuri și atari documente favorizează stabilirea de noi modele de, guvernanță, mai adecvată, democratică și eficientă a ecosistemelor acvatice. Ele se vor intensifica de fiecare dată când se înregistrează cazuri de nerespectare a democrației de mediu în care cetățenii nu au fost corect informați, consultați și suficient ascultați în privința proiectelor poluante și periculoase pentru starea fluviilor și sănătatea locuitorilor din arealul lor. O atare situație s-a manifestat prin inițiativa pentru drepturile râului Tavignano care s-a declanșat în urma autorizării unui proiect de centru pentru îngroparea deșeurilor de azbest și menajere, într-un meandru al cursului de apă, în pofida puternicilor sale contestări din partea locuitorilor zonei.

În plus, dincolo de evoluțiile înregistrate în planul protecției juridice a cursurilor de apă, este de domeniul evidenței că acestea nu sunt suficiente și noile amenințări ecoclimatice presupun amplificarea și continuarea adecvării lor. Trecerea fluviilor de la statutul de simplu obiect la cel superior de subiect de drept ar determina practic schimbarea concepției dominante și depășirea unei etape suplimentare în protecția acestor ecosisteme. Printre altele, procedând în acest mod, s-ar ajunge la situația în care atunci când asociațiile de protecție a mediului și-ar vedea respins interesul de a acționa, fluviul în cauză ar putea merge direct în justiție, prin intermediul reprezentanților săi. Desigur, fluviul nu ar dobândi neapărat un avantaj față de interesele opuse, dar ar câștiga cel puțin un mijloc suplimentar de a se apăra în justiție și a-și valorifica elementele aferente regimului său de protecție.
În fine, să nu uităm că dreptul exprimă valorile societății care evoluează de-a lungul timpului; la momentul în care conștientizarea unei noi provocări ecologice cheamă la regândirea raportului nostru cu restul viului, ar fi timpul ca și el să reflecte o nouă abordare care reconectează omul la natură. Recunoașterea fluviilor ca subiect de drept ar fi una din căile care ar permite acest lucru și ar exprima respectivele tendințe novatoare.

3. Spre o Declarație universală a drepturilor fluviilor. După modelul și cu același rol de exprimare a liniilor directoare în materie și de stimulare a procesului normativ aferent precum celebra Declarație a ONU privind drepturile omului din 1948, în ianuarie 2021 Forumul social panamazonian (FOSPA) a redactat și difuzat spre dezbatere Declarația universală a drepturilor fluviilor și râurilor, înscrisă în perspectiva recunoașterii juridice crescânde a drepturilor inerente naturii, în general, și cele ale cursurilor de apă, în special, ca „un tot indivizibil și viu” și cu pretenții de codificare a progreselor înregistrate în această privință în diverse state și deschiderea perspectivelor stabilirii unui cadru juridic internațional corespunzător în domeniu. Potrivit unuia dintre considerentele Preambulului documentului, „legile naționale și internaționale relativ la cursurile de apă sunt în mare parte inadaptate pentru a proteja sănătatea integrală a fluviilor, râurilor și bazinelor fluviale” și „nu mai ajung să garanteze generațiilor actuale și viitoare, altor specii precum și ecosistemelor, o aprovizionare adecvată cu apă potabilă spre a răspunde nevoilor lor de bază”, iar o atare inițiativă ar „favoriza crearea unei noi paradigme juridice și sociale fondate pe viață în armonie cu natura și respectul deopotrivă al drepturilor naturii și drepturilor omului, în special cu referire la nevoile urgente ala comunităților autohtone și ecosistemelor pe care acestea le-au protejat mult timp”. În concepția documentului fluviile și râurile sunt „entități sacre posedând propriile drepturi fundamentale”, iar degradarea și exploatarea lor nu e numai o chestiune de mediu, ci și o preocupare în materie de drepturi ale popoarelor autohtone și ale altor comunități locale și aceasta întrucât distrugerea lor amenință „existența și însăși modul de viață dus de cei care depind de sistemele fluviale pentru bunăstarea lor”. În consecință, în cele 9 puncte ale sale Declarația preconizată prefigurează un ansamblu de drepturi aferente personalității juridice astfel recunoscute fluviilor și râurilor, cărora le prevede drepturi fundamentale decurgând „din însăși existența lor pe planeta comună”, în frunte cu interesul de a acționa în justiție ca „entități vii”. La minimum, se propune recunoașterea posedării următoarelor drepturi: dreptul de a curge liber; dreptul de a îndeplini funcțiile sale esențiale în ecosistemul său; dreptul de a nu fi poluat; dreptul de a alimenta și de a fi alimentat de acvifere durabile; dreptul la biodiversitate indigenă și dreptul la regenerare și restaurare. Aceste drepturi vizează nu numai să asigure sănătatea fluviilor și râurilor, ci și pe cea a bazinelor costiere din care ele fac parte, precum și sănătatea tuturor ecosistemelor și ființelor naturale care se află aici, care posedă cu toții, cel puțin, drepturile fundamentale de a exista, a prospera și a evolua. Pentru asigurarea aplicării depline și integrale a acestor drepturi, fiecare fluviu și râu va avea dreptul la nominalizarea în mod independent a unui sau mai multor tutori legali, care să acționeze numai în numele drepturilor acestora și va putea să le reprezinte în orice procedură judiciară ori în fața oricărei instituții guvernamentale pertinente; cel puțin unul dintre ei va fi un reprezentant autohton. De asemenea, toate statele vor trebuie să aplice ansamblul acestor drepturi într-un termen rezonabil, în special prin elaborarea și acționând pe baza unei evaluări integrate a sănătății bazinelor versante conform cunoștințelor științifice cele mai recente și în parteneriat cu toate părțile interesate.
Deosebit de relevante rămân considerentele exprimate în Preambulul documentului care ar justifica acest demers juridic insolit și care pot constitui argumentele potrivite pentru orice altă inițiativă particulară de a recunoaște calitatea de subiect de drept și a-i oferi îndrituirile cuvenite ca atare în cazuri date, concrete. Este vorba, în primul rând, de necesitatea recunoașterii faptului că „fluviile și râurile sunt esențiale oricărei vieți susținând o diversitate extraordinară a speciilor și ecosistemelor, alimentând zonele umede și alte habitate acvatice cu apă abundentă, furnizând nutrimentele vitale estuarelor costiere și oceanelor, transportând sedimentele până în deltele fluviale pline de viață și îndeplinind alte funcții ecologice esențiale”. Se invocă apoi, în același registru justificativ, rolul vital jucat de fluvii și râuri în funcționarea ciclului hidrologic al Terrei, dependența absolută a omului și a popoarelor de hidrosistemul care susține viața și oferă apa, dar și faptul că umanii au cauzat o poluare importantă a cursurilor de apă din lumea întreagă și schimbări fizice pe scară mare a stării lor prin diverse activități antropice. Poate că unul din principalele roluri, în linii mari deja îndeplinit al propusei Declarați universale a drepturilor fluviilor și râurilor e acela de a sintetiza evoluția juridică a problematicii pertinente până la momentul acesta. Astfel, în privința recunoașterii „drepturilor inerente naturii” sunt invocate în special, un amendament constituțional în Ecuador, două legi naționale din Bolivia și Uganda, mai multe amendamente constituționale în Mexic și zeci de ordonanțe privind drepturile naturii emise în SUA și Brazilia. Referitor la necesitatea juridică a unor „drepturi inerente fluviilor și râurilor” s-au avut în vedere mai ales un tratat neozeelandez care recunoaște fluviul Whanganui ca „un tot indivizibil și viu” și „o persoană juridică” și instituie tutore pentru reprezentarea intereselor sale; o decizie a Curții Constituționale a Columbiei în care se afirmă că bazinul fluviului Atrato posedă drepturi la „protecția, conservarea, întreținerea și restaurarea sa” și alte jurisprudențe ale instanțelor din această țară care statuează drepturi ale râurilor și bazinelor fluviale, mai multe rezoluții adoptate de comunitățile de amerindieni, în special una a Consiliului General Nez Perce prin care se recunoaște drepturile râului Snake să existe, să evolueze, să curgă, să regenereze și să fie restaurat; o decizie a Înaltei Curți din Bangladesh potrivit căreia toate râurile au drepturi legale și o hotărâre a unei curți provinciale ecuadoriene prin care se aplică drepturile constituționale ale râului Vilcabamba și se referă la reabilitatea și aducerea sa în starea anterioară. Desigur, având în vedere contextul transamazonian de inițiere a propunerii, accentul e pus cu precădere pe avansurile juridice aferente acestui areal, dar perspectivele se impun a fi lărgite, inclusiv spre orizontul european și până la a deveni chiar universale.

4. O utilitate juridico-practică indiscutabilă. Desigur, se pune și problema utilității unor asemenea demersuri. Se pare că multe dintre proiectele deja reușite se dovedesc de bun augur și își manifestă efectele binefăcătoare, din moment ce o atare practică e încurajată și se extinde. În Spania, după adoptarea legii de recunoaștere a unei personalități juridice a lagunei Mar Menor (2023) și trecerea la valorificarea sa, drepturile naturii au devenit un subiect suficient de serios și stimulant pentru ca Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare să lanseze proiectul MerMed, care vizează inițierea unui studiu științific de fezabilitate privind declararea Mării Mediterane ca subiect de drept. Se pornește de la faptul că personalitatea juridică e un concept tehnic bazat pe o ficțiune juridică datând din veacul al XIX-lea și care a permis întreprinderilor să fie recunoscute persoane juridice (morale) subiecte de drept. Fie și din motiv de simplă contiguitate geografică să ne gândim o clipă și la Marea Neagră din această perspectivă. După același model, care s-a dovedit unul de succes, se consideră că nimic nu împiedică să se facă la fel și cu fluviile sau pădurile. Este de altfel un punct asupra căruia atât partizanii, cât și opozanții drepturilor naturii sunt de acord, respectiv că recunoașterea unei personalități juridice entităților naturale e posibilă din punct de vedere tehnic și juridic.
Dezbaterea poartă însă mai ales în privința utilității și eficienței acestei abordări. Unii continuă să susțină că dreptul mediului așa cum deja există e suficient, că ar fi preferabil să fie aplicat în litera și spiritul său și a-l face mai efectiv și că recunoașterea prejudiciului ecologic e deja un mare progres în această direcție.

5. Dunărea – patrimoniu natural inestimabil, de apărat și păstrat prin drept. Unitatea indestructibilă dintre români ca popor și civilizație și Dunăre e dovedită și ilustrată pe deplin de istorie. Marele Herodot relatând la 514 î.e.n. despre locurile noastre le identifica precizând că: „În această parte… se varsă în mare Istrul, prin cinci guri… cel mai mare din toate apele câte le-am văzut; curge întotdeauna la același nivel, atât vara cât și iarna. El este primul dintre râurile Sciției… și ajunge la o astfel de mărime fiindcă se varsă și alte râuri într-însul”. În vâltoarea epocii moderne și conform aspirațiilor sale, în 1883 Mihail Kogălniceanu concluziona vizionar: „De la moșii și strămoșii noștri, există în poporul român instinctul că fără Dunăre România nu poate fi și nu ar avea rațiune de a fi”. Referindu-se la influența în general a pământului asupra istoriei noastre, istoricii Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu considerau un „fapt hotărâtor” acela „că pe la noi trece și chiar se termină una din marile căi internaționale: Dunărea. Pe această cale lesnicioasă au umblat din timpuri străvechi oamenii, fie coborând din centrul Europei spre Mare, fie urcând spre izvoare. Cine stăpânește Dunărea în bazinul său inferior și mai ales gurile ei, acela joacă un rol și are o răspundere nu numai în istoria locală, dar și în cea continentală. Părți întregi din istoria noastră, secolul al XV-lea și al XIX-lea mai ales, capătă adevăratul lor înțeles numai privite în legătură cu problema Dunării”. În mitologia romană fluviul personifica pe Danubius, zeul apelor, iar dacii se împărtășeau cu apa sa înainte de a pleca la război, spre a fi astfel ajutați în izbândă. Asemenea credințe au fost preluate și exprimate sub diferite forme, specifice și în imaginarul comun al românilor de mai târziu reflectând atașamentul lor de marele fluviu și înțelegerea rosturilor sale în împlinirea destinului național. Din punct de vedere juridic, regimul internațional al fluviului, începând cu tratatul de la Paris din 1856 și până la cel de la Belgrad din 1948, a fost marcat definitoriu de mizele geostrategice europene și de datele echilibrului de forțe aferent. Aspectele de protecție a fluviului împotriva poluării s-au manifestat relativ târziu în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, culminând cu adoptarea la 29 iunie 1994, la Sofia a Convenției privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Ca parte exclusiv românească a fluviului, Delta sa este supusă în prezent unui regim complex de protecție, conservare și dezvoltare, în multipla sa ipostază de rezervație a biosferei, sit (obiectiv) al patrimoniului mondial (natural), sit al rețelei europene „Natura 2000” și zonă umedă de importanță internațională, în condițiile convențiilor internaționale pertinente, ratificate de România și a legislației interne în materie. În această ultimă privință, este relevantă în primul rând Legea nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind construirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării” (cu modificările și completările ulterioare). Ea cuprinde o serie de dispoziții și măsuri care se constituie în premise ale unui eventual demers de recunoaștere a unei personalități juridice a Deltei ori chiar și a altei porțiuni a Dunării. Astfel, este garantat „dreptul populației locale din interiorul Rezervației Biosferei „Delta Dunării” de a păstra obiceiurile specifice locale și activitățile tradiționale” (art. 8) și, în acest scop, reprezentanți ai comunităților locale care dețin cu orice titlu suprafețe, bunuri sau au interese în perimetrul rezervației și care sunt implicate și interesate în aplicarea măsurilor de protecție, conservare și dezvoltare durabilă a zonei fac parte din Consiliul consultativ de administrație al Rezervației (art. 4(1)), iar printre atribuțiile Administrației Rezervației se numără și cea de a „sprijini și proteja activitățile economice tradiționale ale populației locale” [art. 4 lit. g)]. Desigur, configurarea statutului cuvenit de recunoaștere a unei personalități juridice proprii, cu drepturi primordiale la existență, conservare, regenerare ar presupune instituirea unei guvernanțe speciale, având în vedere deopotrivă tripla importanță excepțională și dubla sa semnificație (naturală și cultural-civilizațională): pentru comunitatea locală, pentru români și România ca spațiu geografico-istoric și pentru întreaga umanitate ca valoare naturală excepțională. Aceasta implică măsuri juridice adecvate și de protecție conjugate, o reprezentare corespunzătoare în structurile internaționale aferente și o deschidere la o acțiune în apărare spre toate instanțele competente în materie. Fără îndoială, o asemenea inițiativă ar porni de la îngrijorarea provocată de riscurile care apasă și efectele negative generate asupra mediului deltaic, care îl amenință cu distrugerea sa ireversibilă, ceea ce e de neadmis de către toți. De altfel, chiar legea de instituire a statutului complex de rezervație de acum trei decenii a pornit tocmai de la preocupările provocate și efectele distructive antrenate de planul regimului comunist din 1989 de „exploatare integrată și valorificare integrală a resurselor naturale ale Deltei” și de a nu permite repetarea și materializarea lor. Din acest punct de vedere recunoașterea unei personalități juridice Deltei Dunării ar constitui deopotrivă un semnal de alarmă și un punct de plecare al unei acțiuni responsabile care, înțeleasă în autenticele sale resorturi și percepută în deplinele ei semnificații s-ar impune de la sine. Ea ar repara prejudiciile aduse și ar garanta continuarea sistemului deltaic în datele sale inconfundabile. Orice întârziere înseamnă șanse pierdute și riscuri incalculabile!

Devenind nu numai un simplu obiect de reglementare și acțiune, ci și un veritabil subiect de drepturi complexe și adecvate, exercitate pe seama sa și cu responsabilitatea tuturor, pe măsura importanței excepționale pe care o prezintă fluviul, s-ar înscrie astfel în chip meritat în rândul eșantioanelor reprezentative ale patrimoniului natural comun planetar, care se impune a fi conservate spre a fi transmise ca atare generațiilor viitoare.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române