Abstract
Consistent with the new definition of the crime, the legislator moved away from the extremely restrictive framework regulated in the Criminal Code 1968. Thus, if in art. 51 para. (4) from the 1968 Criminal Code it was expressly stipulated that “ignorance or wrong knowledge of the criminal law does not remove the criminal nature of the act”, in the Criminal Code entered into force in 2014 the non-imputability of extra-criminal law error is expressly enshrined.
Adopting the jurisprudential orientation that considered that the error regarding an extra-criminal rule will have the same effects as the factual error, the criminal law entered into force in 2014 took into account the extremely technical realities of today’s society, accepting a normative regulation increasingly the most complex and detailed, which is why it enshrined a true derogation from the principle nemo censetur ignorare legem.
The national legislator, no matter how completely he would like to draft the incrimination norm, cannot regulate in the criminal law a precise and limiting definition of the phrase “without right”, the analysis of the normative acts to which the criminal norm refers, being the obligation of the law enforcement agencies at the moment establishing the conditions of subjective and objective typicality.
In essence, the law enforcement body will have to establish whether an action or an omission occurred in “violation of the legal provisions” and what is the reason for which these provisions were violated, being able to retain an error of extra-criminal law with consequences in the plan imputability of the deed.
In relation to a person accused of committing an act of harboring or possessing goods without right, a cause of non-imputability can be incident to the extent that the existence of an error of extra-criminal law will be proven.
There is no doubt that the principle “nemo censetur ignorere legem” can sometimes appear excessively in the current normative reality and can lead to profoundly unfair situations, but we believe that the necessary solution is by no means to abandon this principle but for the legislator to assume at each level of regulation some guarantees to ensure the most accurate knowledge of the law by all recipients, regardless of their schooling or professional qualification.
Such a guarantee would be in a position to significantly narrow the area of incidence of the extra-criminal rule error, citizens thus having, with minimal diligence, the possibility to become aware of the content of a rule and to comply with it.
Rezumat
Consecvent noii definiții a infracțiunii, legiuitorul național s-a îndepărtat de cadrul extrem de restrictiv reglementat în Codul penal 1968. Astfel, dacă la art. 51 alin. (4) din Codul penal 1968 se prevedea expres că ”necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”, în Codul penal intrat în vigoare în 2014 este consacrată expres calitatea de cauză de neimputabilitate a erorii de drept extrapenal.
Adoptând orientarea jurisprudențială care considera că eroarea cu privire la o normă extrapenală va avea aceleași efecte ca și eroarea de fapt, legea penală intrată în vigoare în anul 2014 a avut în vedere realitățile extrem de tehnice ale societății actuale, acceptând o reglementare normativă din ce în ce mai complexă și mai detaliată, motiv pentru care a consacrat o veritabilă derogare de la principiul nemo censetur ignorare legem.
Legiuitorul național, oricât de complet ar dori să redacteze norma de incriminare, nu poate reglementa în legea penală o definire precisă și limitativă a sintagmei ”fără drept”, analiza actelor normative la care norma penală trimite, fiind obligația agențiilor de aplicare a legii în momentul stabilirii condițiilor de tipicitate subiectivă și obiectivă.
În esență, organul de aplicare a legii va trebui să stabilească dacă o acțiune sau o omisiune au avut loc cu ”încălcarea dispozițiilor legale” și care este cauza pentru care aceste dispoziții au fost încălcate, putând reține o eroare de normă extrapenală cu consecințe în planul imputabilității faptei.
Față de o persoană acuzată de comiterea unei fapte de port sau deținere a unor bunuri fără drept, poate fi incidentă o cauze de neimputabilitate în măsura în care se va dovedi existența unei erori de drept extrapenal.
Fără îndoială că principiul ”nemo censetur ignorare legem” poate apărea uneori excesiv în realitatea normativă actuală și poate conduce la situații profund inechitabile, însă considerăm că soluția necesară nu este nicidecum renunțarea la acest principiu ci asumarea de către legiuitor la fiecare nivel de reglementare a unor garanții prin care să fie asigurată cu cea mai mare precizie cunoașterea legii de către toți destinatarii, indiferent de instrucția școlară sau de calificarea profesională a acestora.
O asemenea garanție ar fi în măsură să restrângă sensibil aria de incidență a erorii de normă extrapenală, cetățenii având astfel cu minime diligențe, posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul unei norme și de a se conforma acesteia.
I. Necesitatea reglementării unei cauze de neimputabilitate sub forma erorii de drept
Reprezentarea greșită a realității are efecte juridice extrem de diverse, atât în domeniul dreptului privat, cât și în materia dreptului penal, influențând în mod decisiv activitatea și modul de răspundere a unei persoane în planul relațiilor interumane. Dacă în materia dreptului privat, reprezentarea eronată a realității la momentul unei manifestări de voință exteriorizate cu scopul de a produce un raport juridic concret, poate îmbrăca forma unui viciu de consimțământ, având drept efect sancțiunea nulității actului juridic, în materia dreptului penal, necunoașterea realității poate constitui o cauză care poate înlătura caracterul penal al faptei.
În Codul penal 1968 era reglementată la art. 51 o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăție, respectiv eroarea de fapt, însă redefinind noțiunea de infracțiune în legea penală intrată în vigoare la data de 01 februarie 2014, legiuitorul național a inclus eroarea în rândul cauzelor de neimputabilitate.
Conform art. 15 al Codului penal, ”infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă.”
Optând pentru o nouă definiție a infracțiunii în care nu a mai fost prezentă noțiunea de ”pericol social” precum în art. 17 al Codului penal din 1968, pe calea de consecință, legiuitorul a resistematizat și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, reglementând cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate.
Potrivit art. 30 din Codul penal, ”Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.
(3) Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.
(4) Prevederile alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale.
(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.”
Consecvent noii definiții a infracțiunii, legiuitorul s-a îndepărtat de cadrul extrem de restrictiv reglementat în Codul penal 1968. Astfel, dacă la art. 51 alin. (4) din Codul penal 1968 se prevedea expres că ”necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”, în Codul penal intrat în vigoare în 2014 este consacrată expres calitatea de cauză de neimputabilitate a erorii de drept extrapenal.
Este adevărat că o asemenea tendință a fost prezentă și în jurisprudența anterioară, însă aceasta este în primul rând rolul unor interpretări restrictive, uneori criticabile ale noțiunii de ”lege penală” folosite la art. 51 alin. (4) din Codul penal 1968, în mai multe soluții ale instanțelor naționale fiind demonstrat că eroarea cu privire la o normă extrapenală va avea aceleași efecte ca și eroarea de fapt, respectiv va înlătura caracterul penal al faptei.
În sensul acestei orientări jurisprudențiale s-a decis că ”necunoașterea Instrucțiunilor Ministerului Sănătății în care este cuprinsă lista produselor stupefiante – fiind un act normativ extrapenal – care completează dispozițiile Codului penal, art. 312 și art. 1 și 17 din Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor și al substanțelor stupefiante – va conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei”.[1]
Prin urmare, chiar în condițiile unei legi penale din 1968 elaborate sub egida principiului conform căruia ”nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră”, jurisprudența instanțelor de judecată a demonstrat că în condițiile unei reglementări din ce în ce mai dezvoltate și mai tehnicizate, uneori devine aproape absurdă exigența impusă destinatarilor legii de a avea cunoștință de întregul cadru normativ incident într-un anumit domeniu de activitate.
În condițiile în care societatea avansează și sunt necesare mereu noi reglementări în cele mai variate domenii de activitate, ”spre deosebire de Codul penal anterior, Noul Cod penal a ales să reglementeze eroarea, iar nu eroarea de fapt, abandonând distincția clasică între eroarea de fapt și eroarea de drept; astfel, în viziunea Noului Cod penal, trebuie realizată diferențierea între eroarea asupra tipicității și eroarea asupra antijuridicității; aceste doua tipuri de erori pot fi de fapt sau de drept.”[2]
Adoptând orientarea jurisprudențială care considera că eroarea cu privire la o normă extrapenală va avea aceleași efecte ca și eroarea de fapt, legea penală intrată în vigoare în anul 2014 a avut în vedere realitățile extrem de tehnice ale societății actuale, acceptând o reglementare normativă din ce în ce mai complexă și mai detaliată, motiv pentru care a consacrat o veritabilă derogare de la principiul nemo censetur ignorare legem.
”Reglementând eroarea asupra antijuridicității, Noul Cod penal acordă efect de cauză de neimputabilitate erorii de drept penal invincibile (de pildă, în situația în care, fără vreo publicitate anterioară, Guvernul emite în perioada de vară o ordonanță de urgență în care sunt incriminate anumite fapte; ordonanța de urgență a Guvernului este în aceeași zi publicată, după orele 22, și depusă la Parlament spre aprobare; la ora 01 a zilei următoare, o persoana comite o faptă pe care o consideră a fi ilicită, fără să aibă obiectiv posibilitatea de a cunoaște noua incriminare”. [3]
Chiar în condițiile unor mijloace de informare extrem de performante la care marea parte a cetățenilor pot avea acces în timp util, este cu siguranță absurd să se considere că destinatarii obligației de conformare vor cunoaște cu precizie întregul cadrul normativ la fiecare acțiune pe care o vor iniția, eroarea de drept cu privire la o normă extrapenală devenind incidentă în ipoteza în care norma de incriminare prevede ca element constitutiv al infracțiunii, condiția săvârșirii faptei ”pe nedrept” sau cu ”încălcarea dispozițiilor legale”.
O cercetare sumară a normelor de incriminare existente în cadrul normativ actual va demonstra că există multe situații în care o asemenea cerință este prevăzută de lege, de la accesul, fără drept, la un sistem informatic, la exercitarea fără drept a unei profesii, la portul sau folosirea de obiecte periculoase.
Legiuitorul național, oricât de complet ar dori să redacteze norma de incriminare, nu poate reglementa în legea penală o definire precisă și limitativă a sintagmei ”fără drept”, analiza actelor normative la care norma penală trimite, fiind obligația agențiilor de aplicare a legii în momentul stabilirii condițiilor de tipicitate subiectivă și obiectivă.
În esență, organul de aplicare a legii va trebui să stabilească dacă o acțiune sau o omisiune au avut loc cu ”încălcarea dispozițiilor legale” și care este cauza pentru care aceste dispoziții au fost încălcate, putând reține o eroare de normă extrapenală cu consecințe în planul imputabilității faptei.
Stabilirea dincolo de orice dubiu a caracterului invincibil impune organelor judiciare o analiză de speță, respectiv o analiză detaliată a aspectelor în care fapta a fost comisă, legea penală română nereglementând posibilitatea reținerii erorii de drept doar la situația în care eroarea era absolut inevitabilă.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, ”pentru verificarea caracterului invincibil al erorii, instanța se va apleca atât asupra elementelor legate de persoana agentului (pregătire școlară sau profesională, domeniul în care își desfășsoară activitatea, mediul socio-cultural din care provine etc.) cât și asupra unor împrejurări obiective care l-ar fi putut induce sau meține în eroare (informații oferite de autoritatea competentă, o autorizație administrativă, practica obișnuită a autorităților de a tolera un anumit comportament, o jurisprudență anterioară constantă etc.)”.[4]
Sarcina autorității judiciare nu este deloc una simplă, pe lângă verificarea aspectelor de ordin subiectiv la care ne-am referit anterior, fiind necesară verificarea atentă a cadrului normativ la care norma de incriminare face referire, precum și a modului în care aceste dispoziții sunt cunoscute de către destinatarul legii penale. Fapte aparent ușor analizabile din perspectiva elementelor constitutive, impun uneori un probatoriu relativ complex și o analiză unilaterală a dispozițiilor normative, analiză efectuată doar de către instanța de judecată, fiind cunoscut că în sistemul procesual român, judecătorul este prezumat a cunoaște norma aplicabilă.
Încercând o apropiere de alte sisteme de drept, mai ales în cazul acelor norme de incriminare în care este reținută cerința esențială ”fără drept”, legiuitorul național ar putea recurge totuși la reglementarea experților în legislația specială, opinia acestora putând reprezenta un real sprijin autorităților judiciare, atât în stabilirea incidenței cerinței esențiale, cât și în stabilirea concretă a posibilității destinatarului de a cunoaște norma a cărei încălcare i se impută.
Cooptarea unui asemenea participant la procedura judiciară ar reprezenta, pe lângă înlăturarea oricărei posibilități de subiectivism din partea organelor de aplicare a legii, o formă de garantare a dreptului la apărare al persoanei acuzate, aceasta având posibilitatea de a demonstra chiar cu ajutorul unui expert în legislație că s-a aflat într-o eroare inevitabilă cu privire la o normă extrapenală. Expertul ar putea fi cel mai bine informat asupra cadrului normativ, respectiv asupra modului în care legea specială ajunge să fie cunoscută de destinatar și deci și de eventualele deficiențe obiective de natură a împiedica informarea exactă a destinatarului asupra conținutului normei extrapenale.
II. Obligația instanței naționale de a stabili dincolo de orice dubiu rezonabil încălcarea normei extrapenale
Revenind la infracțiunile în al căror conținut vom regăsi cerința esențială de a fi comise ”fără drept”, va trebui să acceptăm fără rezerve că pentru a demonstra în asemenea cazuri întrunirea condițiilor de tipicitate, este necesară o analiză detaliată a normei extrapenale și a atitudinii adoptate atât de persoana acuzată.
Judecătorului național îi revine sarcina extrem de dificilă de a verifica un cadru normativ extrem de complex și de a stabili dacă încălcarea unor norme de a căror existență poate nici nu avea anterior cunoștință, a fost comisă în deplină cunoștință de cauză sau, după caz, poate fi incidentă o cauză de neimputabilitate sub forma erorii de drept extrapenal.
Practic, deși în sistemul de drept continental este unanim acceptat că legea se prezumă a fi cunoscută de toți destinatarii, în realitate dovedirea laturii subiective presupune inclusiv dovedirea faptului că persoana acuzată avea cunoștință de norma extrapenală a cărei încălcare i se impută.
Conform literaturii de specialitate ”în reglementarea erorii de drept penal, legiuitorul s-a referit la necunoașterea sau cunoașterea caracterului ilicit al faptei și nu a folosit sintagma de caracter penal al faptei. Rezultă că săvârșirea faptei cunoscând caracterul ilicit (formă a ilicitului extrapenal) al acesteia, dar nu și caracterul penal al faptei, nu va conduce la retinerea erorii de drept penal. Astfel, va răspunde penal făptuitorul care a crezut că fapta sa este doar o contravenție, iar în realitate aceasta era incriminată. În acest caz făptuitorul a cunoscut doar caracterul ilicit extrapenal, nu și caracterul penal al acesteia. Pentru ca fapta prevazută de legea penală să nu-i fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o, aceasta trebuie să se abțină de la orice conduită ilicită. Numai în mod excepțional este admisă cauza de neimputabilitate a erorii de drept penal în ipoteza în care făptuitorul nu a cunoscut caracterul ilicit (penal ori extrapenal) al faptei sale din cauza unei împrejurări care nu putea fi evitată (eroare invincibilă).”[5]
Jurisprudența instanțelor naționale este constantă, fiind adoptată în mod majoritar în practică acest punct de vedere exprimat.
Vom exemplifica recurgând la o soluție de speță relativ recentă în care, la o analiză superficială a cauzei, am putea susține fără rezerve incidența unei erori asupra unei norme extrapenale.
Prin rechizitoriul nr. 744/P/2021 din 02.11.2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A.B. sub aspectul comiterii infracțiunii de port sau folosirea fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 al. 1 lit. a și alin. 3 Cod penal cu aplic. art. 41 al. 1 Cod penal.
În cuprinsul rechizitoriului s-a reținut, în esență că inculpatul, în data de în data de 04.06.2021, în jurul orelor 15:30, a deținut fără drept în sediul Poliției Mun. Rm. Sărat un briceag inscripționat „Walther” , cu lungimea de 23 cm. și lama de 10 cm.
Din analiza materialului probator administrat în cursul etapei investigative, s-a reținut că la data de 04.06.2021 inculpatul se afla la sediul garajului pe care îl deţine, garaj care are ca obiect de activitate colantarea autoturismelor.
Potrivit precizărilor inculpatului, la data indicată mai sus, acesta colanta o motocicletă. La un moment dat, la sediul garajului deţinut de către inculpat, a venit martorul C.D, de profesie taximetrist, martor care a fost chemat de către inculpat pentru al transporta pe acesta la sediul Poliţiei mun. Râmnicu Sărat.
Potrivit precizărilor inculpatului, acesta a închis garajul şi s-a urcat în taxi, luând în borsetă şi briceagul cu ajutorul căruia realiza colantarea motocicletei.
Ulterior a ajuns la sediul Poliţiei mun. Râmnicu Sărat iar în urma unui control corporal s-a constatat faptul că inculpatul avea asupra sa un briceag având pe mâner inscripția “Walther”, cu lungimea de 23 cm, din care lama de 10 cm.
La o primă analiză a situației de fapt se poate susține că inculpatul ar fi fost în eroare, neavând cunoștință de interdicția de a se afla în incinta unei unități de poliție având asupra sa briceagul la care se face referire în rechizitoriu.
Acest punct de vedere nu a fost însă împărtășit de instanța de primă jurisdicție.
Prin sentința penală nr. 184/24 iunie 2022, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat în dosarul nr. 3925/287/2021[6] au fost dispuse următoarele măsuri:
”În baza art. 396 alin.1 și alin.2 Cod procedură penală, art. 61 alin. 1, alin. 2, alin. 3 și alin. 4 lit. c Cod penal, condamnă inculpatul A. B. (…) la pedeapsă amenzii penale în cuantum de 10.000 lei (zece mii de lei), reprezentând echivalentul a 200 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 50 lei/zi-amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de port sau folosire de obiecte periculoase, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 372 alin.1 lit. a și alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal.
Menţine suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 44/14.05.2020 a Tribunalului Buzău pronunţată în dosarul nr. 2275/114/2019, definitivă prin decizia penală nr. 568/07.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
În baza art. 63 Cod penal, atrage atenția inculpatului asupra înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în caz de neexecutare cu rea-credință a pedepsei amenzii.
În baza art. 404 alin. 1 lit. d Cod procedură penală raportat la art. 112 alin. 1 lit. f Cod penal, confiscă de la inculpatul A.B. un briceag inscripționat „Walther” , cu lungimea de 23 cm. și lama de 10 cm, ambalat în plicul de la fila 48 din dosarul de urmărire penală.”
Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim grad de jurisdicție a reținut în esență că în cursul urmăririi penale, inculpatul a declarat că se afla la garajul pe care îl deţine iar la un moment dat a chemat un taxi pentru a merge la sediul poliţiei mun. Râmnicu Sărat în vederea formulării unei plângeri. A precizat faptul că briceagul indicat anterior îl avea într-o borsetă precum şi faptul că deşi deţine mai multe borsete acel briceag stă doar în acea borsetă, iar în momentul în care a plecat în grabă a luat chiar borseta în care se afla briceagul, fără să îşi dea seama şi fără a verifica în prealabil ce se află în borseta respectivă, crezând că acolo se află actele de identitate.
Potrivit precizărilor din cursul judecăţii, în concordanţă cu declaraţia martorului C. D, reiese faptul că inculpatul, la data de 04.06.2021 se afla la sediul garajului pe care îl administrează, unde colanta o motocicletă. Martorul a precizat cu ocazia audierii faptul că l-a văzut pe inculpat că în momentul în care colanta avea în mână un cater, neştiind însă dacă la momentul în care inculpatul s-a urcat în maşină avea sau nu asupra sa acel cuţit. Dacă în cursul audierii atât în calitate de suspect cât şi în calitate de inculpat, inculpatul a precizat că a luat din eroare asupra sa borseta în care se afla acel briceag, în cursul judecăţii a precizat faptul că în timp ce colanta o motocicletă a ajuns taxiul pe care îl aştepta, din eroare a introdus briceagul cu care lucra în borsetă după care s-a deplasat la sediul poliţiei.
Astfel, coroborând probele administrate în cauză instanţa de prim grad de jurisdicție a reţinut ca situaţie de fapt următoarele: la data de 04.06.2021, inculpatul se afla la sediul garajului pe care îl administrează, unde se ocupa de colantarea unei motociclete, ajutându-se în desfăşurarea activităţii de un briceag. La un moment dat, în urma solicitării inculpatului, la sediul garajului s-a prezentat martorul C.D., conducător taxi. Inculpatul a luat briceagul cu care a colantat motocicleta, l-a introdus în borsetă şi s-a urcat în taxi, plecând către sediul poliţiei mun. Râmnicu Sărat unde, în urma unui control corporal, s-a identificat asupra sa briceagul având pe mâner inscripția “Walther”, cu lungimea de 23 cm, din care lama de 10 cm.
Atât din declaraţiile inculpatului cât şi din cele ale martorului audiat a rezultat faptul că inculpatul a închis uşa garajului (deci acesta era prevăzut cu elemente de închidere care să asigure securitatea), nefiind necesar să ia asupra sa bunuri pe care le utiliza în desfăşurarea activităţii, acestea fiind asigurate. Mai mult decât atât, în condiţiile în care acel briceag, potrivit apărărilor inculpatului din cursul judecăţii, era folosit în activitatea de colantare, nu exista niciun motiv pentru care inculpatul să ia acel briceag asupra sa în loc să îl lase în locul în care ar fi fost destinată utilizarea. Este mai mult decât evident faptul că inculpatul a folosit cu acea ocazie briceagul respectiv însă nu în mod permanent, având în vedere şi susţinerea inculpatului din cursul urmăririi penale în care a declarat că acel briceag era ţinut numai în una dintre borsetele sale, deci nu era folosit în activitate, ci destinaţia acestuia era tocmai de a fi purtat de inculpat în borseta sa, se mai arată în considerentele sentinței pronunțate de Judecătoria Râmnicu Sărat.
În cursul judecăţii, inculpatul a formulat apărări şi a solicitat cu ocazia cuvântului pe fondul cauzei, achitarea, susținând că nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.
Cu privire la această apărare, prima instanţă a constatat că nu este întemeiată, nerezultând din probele administrate o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în rechizitoriu. Astfel, din probe nu a reieşit faptul că din eroare inculpatul a luat briceagul şi l-a introdus în borseta cu care s-a deplasat la sediul poliţiei ci, din contră a reieşit faptul că cu caracter de permanenţă acel briceag stătea într-o borsetă a inculpatului, borsetă care, evident era şi purtată de către inculpat, având în vedere că în aceasta au fost găsite şi actele de identitate ale inculpatului.
Faptul că martorul a declarat că inculpatul nu este o persoană violentă şi că nu îl cunoaşte ca fiind o persoană care poartă astfel de obiecte asupra sa, nu duce la concluzia general valabilă că acesta nu a purtat niciodată obiecte periculoase asupra sa şi nici că nu a luat briceagul respectiv asupra sa şi a intrat în sediul poliţiei cu intenţie.
În cuprinsul apărărilor, inculpatul a făcut referire la faptul că în mod greşit s-au reţinut în rechizitoriu dispoziţiile alin. 1 ale art. 372 cod penal, întrucât în cauză nu este vorba de adunări publice, manifestări cultural – sportive, locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie şi agrement sau mijloace de transport în comun.
Cu privire la acest aspect, a fost înlăturată apărarea inculpatului, având în vedere că la stabilirea încadrării juridice a faptei au fost reţinute dispoziţiile alin 1 din încadrarea juridică a faptei cu referire la litera a) care prevede obiectul periculos identificat asupra inculpatului. Inculpatul a omis faptul că în încadrarea juridică a faptei sunt reţinute şi dispoziţiile alin. 3 ale art. 372 cod penal, care se plianză pe situaţia existentă în cauză, respectiv portul fără drept de obiecte periculoase în instituţii publice aşa cum este şi poliţia.
Cu privire la destinaţia obiectului identificat asupra inculpatului, instanţa de fond a reţinut că inculpatul face o confuzie între destinaţia în sine a obiectului periculos şi destinaţia pe care inculpatului i-a dat-o obiectului periculos. Astfel, în textul de lege, legiuitorul se referă la destinaţia obiectului fabricat sau confecţionat în raport de natura sa, briceagul din prezenta cauză fiind apt pentru înţepare şi tăiere, neavând relevanţă în cauză faptul că, la un moment dat, inculpatul a folosit acel briceag şi în alt scop, respectiv colantare.
Cu privire la apărarea inculpatului constând în faptul că, deşi norma de incriminare priveşte folosirea obiectului periculos, inculpatul nu a scos din borsetă briceagul, nefiind reţinută încadrarea corectă, instanţa de fond a constatat că la încadrarea juridică a faptei s-a reţinut denumirea generică precizată de textul de lege, însă situaţia de fapt prezentată în rechizitoriu a făcut referire strict la portul de obiect periculos.
Cu privire la noţiunea de „port” de obiecte periculoase, instanţa a reţinut că inculpatul a precizat că nu a purtat la gât sau în teacă obiectul respectiv ci în borsetă, astfel că nu se poate reţine că a ştiut de existenţa sa în acea borsetă. Or, așa cum s-a arătat deja, chiar inculpatul a precizat cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, faptul că purta acel briceag în una din borsetele pe care le folosea, denotând astfel existenţa caracterului repetitiv. Totodată, chiar inculpatul, după ce l-a folosit la colantare, l-a introdus în borseta cu care a şi plecat neexistând posibilitatea ca acesta să nu fi cunoscut faptul că avea asupra sa briceagul. Noţiunea de port nu a fost descrisă de legiuitor într-o manieră descriptivă şi limitativă, cuprinzând astfel orice modalitate de port a obiectului periculos.
Instanţa de prim grad de jurisdicție a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privitoare la eroarea de fapt a inculpatului.
Raportat la mijloacele de probă administrate în cauză, prima instanță a constatat că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită cu vinovăție de inculpat dincolo de orice îndoială rezonabilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 396 alin. 2 C. proc. pen.
Sub aspectul încadrării juridice, instanța de primă jurisdicție a reținut că fapta inculpatului A.B., constând în aceea că în data de 04.06.2021, în jurul orelor 15:30, a deținut fără drept în sediul Poliției Mun. Rm. Sărat un briceag inscripționat „Walther” , cu lungimea de 23 cm. și lama de 10 cm. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 al. 1 lit. a și alin. 3 C.p., cu aplic. art. 41 al. 1 C.p.
Constatând așadar că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 396 alin. 2 C. proc. pen., întrucât s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune, sub aspectul laturii obiective și subiective, și a fost săvârșită de către inculpatul A.B. cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța a dispus condamnarea acestuia.
Împotriva acestei soluții pronunțate în primă instanță de Judecătoria Râmnicu Sărat, în termen legal imperativ, inculpatul A. B. a exercitat calea de atac a apelului, criticând sentința apelată pentru motive de legalitate și de temeinicie.
În expunerea orală a motivelor de apel, apărătorul ales al apelantului inculpat a arătat că în cauză nu sunt întrunite condițiile de tipicitate sub aspectul laturii subiective, modul în care s-au desfășurat actele deduse judecății neputând permite reținerea unei intenții directe sau indirecte a inculpatului de a pătrunde în sediul unității de poliție având asupra sa arma înaintată în plicul depus la dosarul de urmărire penală. Inculpatul desfășura o activitate lucrativă prin utilizarea acelui briceag iar faptul că a fost desistat asupra sa în sediul secției de poliție din Râmnicu Sărat este rodul exclusiv al neatenției.
Nu i s-a comunicat la intrarea în incinta respectivă faptul că nu are dreptul de a avea asupra sa astfel de obiecte, nu existau nici măcar afișe de avertizare în acest sens, iar inculpatul a fost rechemat apoi în sediul unității de poliție, ulterior fiind supus unui control corporal lipsit de orice fundament legal. Fapta pentru care a fost inculpatul trimis în judecată poate fi oricând posibilă și în cazul oricărei persoane care ar putea fi obligată să se prezinte la sediul unei unități de poliție și care pur întâmplător ar putea avea asupra sa un briceag folosit pentru diferite activități gospodărești.
În fața instanței de apel, apărătorul inculpatului a susținut că judecătorul fondului a aplicat în mod nejustificat amenda penală, în condiţiile în care soluţia ce se impunea a fi luată, ar fi fost cea de achitare, deoarece inculpatul s-a aflat în eroare, neştiind că are asupra sa acel briceag care a fost identificat în borseta aflată pe umărul său în momentul în care a fost prezent în incinta sediului poliţiei din municipiul Râmnicu Sărat pentru a depune o plângere penală.
Inculpatul a mai solicitat instanței de apel să aibă în vedere dispoziţiile art. 30 Cod penal, ignorate de judecătorul fondului, privind eroarea de fapt, respectiv nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, întrucât nu există nici o probă la dosar din care să rezulte că inculpatul ar fi avut cunoştinţă de respectivul briceag, întrucât aşa cum a precizat, consideră că alături de acest obiect nu au mai fost găsite şi alte arme albe în respectiva borsetă, nefiind găsită decât fotografia fetiţei, documentele inculpatului, cheile de la maşină, cheile de la casă şi respectivul înscris pe care îl ţinea în mână şi pe care intenţiona să îl depună în cadrul Inspectoratului de Poliţie Râmnicu Sărat.
S-a mai învederat în apărare exemplul unui medic chirurg care, după o noapte de gardă, la ora 8:00 dimineaţa iese de la serviciu şi în drumul său către casă doreşte să solicite o fişă de cazier judiciar sau să depună o cerere pentru eliberarea permisului de conducere, iar întâmplător acesta uită respectivul bisturiu, obiect cu care acesta îşi exercită activitatea în domeniul său, sau un alt exemplu, orice altă persoană, în vârstă, care ar avea asupra sa un briceag multifuncţional, şi fără să îşi dea seama, intra pentru aceleaşi considerente, în interiorul unei secţii de poliţie.
Prin decizia penală nr. 1450/19.12.2022[7], Curtea de Apel Ploiești a menținut soluția de condamnare, modificând doar cuantumul amenzii penale aplicate, reținând în esență că fapta inculpatului A.B, constând în aceea că în data de 04.06.2021, în jurul orelor 15:30, a deținut fără drept în sediul Poliției Mun. Rm. Sărat un briceag inscripționat „Walther”, cu lungimea de 23 cm. și lama de 10 cm. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase, prev. de art. 372 al. 1 lit. a și alin. 3 C.p., cu aplic. art. 41 al. 1 C.p.
Instanța de control judiciar, verificând motivele de apel formulate a reținut că, deși inculpatul apelant s-a deplasat la sediul organelor de poliție cu scopul de a depune reclamația prin care a dorit să aducă la cunoștința autorității sustragerea unor bunuri și a părăsit apoi interiorul unității de poliție, fiind rechemat din curtea interioară, ocazie cu care s-a procedat la efectuarea unui control corporal, o asemenea împrejurare nu poate conduce la înlăturarea condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, legea penală incriminând portul armelor albe fără drept în incinta unității de poliție.
În mod constant apărarea inculpatului apelant a invocat caracterul abuziv al controlului corporal efectuat în incinta unității de poliție, considerând că acest control ar fi lipsit de orice temei. Contrar argumentelor apărării, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 323 al Legii nr. 218/2002[8] privind organizarea și funcționarea Poliției Române, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 192 din 25 octombrie 2019[9] pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice: ”(1) Polițistul este îndreptățit să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate și, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, numai în scopul:
a) ridicării bunurilor supuse confiscării, interzise la deținere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că persoana are asupra sa ori sub controlul său astfel de bunuri;
b) identificării și ridicării unor arme, obiecte sau substanțe, ce pot fi folosite împotriva polițistului, a altor persoane sau pentru autovătămare, atunci când persoana face obiectul măsurii conducerii la sediul poliției ori al unui mandat de aducere, ordonanțe de reținere, mandat de arestare sau de executare a pedepselor;
c) identificării unor documente sau înscrisuri care pot servi la stabilirea identității unei persoane aflate în stare de inconștiență;
d) identificării și ridicării unor arme, obiecte sau substanțe periculoase, atunci când persoana încearcă să pătrundă sau se află în locuri în care este interzis accesul cu acestea. (…)
Controlul corporal se efectuează, cu respectarea demnității umane, de către o persoană de același sex cu persoana controlată și presupune examinarea externă a corpului și îmbrăcămintei unei persoane, vizual, precum și prin palpare și apăsare, îmbrăcămintea groasă putând fi examinată separat. Atunci când prin examinare sunt identificate obiecte, la solicitarea polițistului, persoana este obligată să le prezinte.
Controlul bagajului presupune examinarea externă a acestuia, vizual, precum și prin palpare și apăsare. La solicitarea polițistului, persoana are obligația de a le deschide și de a prezenta conținutul bagajului.
Vehiculul se examinează prin vizualizarea compartimentelor care, prin construcție, sunt destinate transportului pasagerilor și mărfurilor. La solicitarea polițistului, persoana are obligația de a deschide și prezenta conținutul compartimentelor.
În situația în care persoana nu dă curs solicitărilor prevăzute la alin. (3)-(5), polițistul poate proceda personal la efectuarea activităților solicitate, inclusiv prin folosirea forței.
Obiectele se examinează la exterior fără a fi desfăcute sau demontate. Corespondența nu se deschide sau citește și nu se accesează telefonul, un sistem informatic ori alt mijloc de comunicare sau de stocare a datelor.
Nu constituie control corporal acțiunea polițistului de a deposeda persoana de o armă de foc sau armă albă a cărei deținere este vizibilă sau cunoscută.”
În cauză, din analiza actelor și lucrărilor cauzei reiese că inculpatul s-a deplasat la sediul Poliției mun. Râmnicu Sărat, a înaintat sesizarea și apoi a ieșit, fiind însă rechemat pentru efectuarea controlului corporal, ocazie cu care s-a constatat deținerea unui bun a cărui deținere era interzisă de lege în sediul unității de poliție.
Faptul că inculpatul apelant nu ar fi avut niciun fel de manifestare care să inducă inițial agenților de poliție aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu suspiciuni, nu poate reprezenta o apărare care să înlăture condițiile de tipicitate, cât timp este exclus ca briceagul să fie introdus în borsetă după ce inculpatul a părăsit sediul poliției, toate mijloacele de probă demonstrând că inculpatul a plecat de la sediul atelierului având briceagul în borsetă.
Lipsa unui comportament suspect sau recalcitrant nu poate justifica lipsa de temei a controlului corporal, cazurile în care agenții poliției pot recurge la un asemenea control fiind prevăzute de lege. Or, cât timp controlul corporal a fost succedat de ridicarea bunului supus confiscării, interzis la deținere în incinta autorității publice, este vădit nefondată orice susținere a caracterului abuziv al controlului.
Instanța de apel a mai reținut că dispozițiile art. 372 alin. (3) C. pen reprezintă o lege penală iar necunoașterea acestora nu poate fi asimilată unei erori asupra normei extrapenale, astfel încât necunoașterea legii să fie considerată o cauză de neimputabilitate. Împrejurarea că în aceeași situație s-ar putea afla, fie un cetățean onest care, anterior prezentării sale la sediul secției de poliție pentru ridicarea unei fișe de cazier, ar fi achiziționat un cuțit de bucătărie, fie un chirurg care ar veni pentru ridicarea unui permis de conducere având asupra sa un instrument chirurgical, nu pot constitui exemple de necunoaștere a legii cu efect exonerator de răspundere.
III. Concluzii
Dincolo de criticile care pot fi aduse modului în care au fost formulate apărările și motivele de apel de către persoana acuzată prin intermediul avocatului, vom reține că în speță s-a invocat necunoașterea unei dispoziții care interzicea portul fără drept în sediul formațiunii de poliție. Inculpatul s-a deplasat în mod voluntar la sediul poliției, nu a fost citat sau adus pentru derularea unei proceduri, părăsind atelierul în care își desfășura activitatea având în borsetă și briceagul găsit cu ocazia controlului corporal efectuat.
În condițiile probatoriului administrat în cursul etapei investigative, nu se poate reține că deținerea de către inculpat în sediul poliției a obiectului a cărui deținere era interzisă, ar fi avut vreun scop.
Prin urmare, credem că se poate susține în mod rezonabil că în situația în care inculpatul ar fi fost în deplină cunoștință de cauză despre existența unei asemenea interdicții, deci ar fi cunoscut existența normei care interzice portul obiectelor în sediul unității de poliție, nu ar fi mers pentru a reclama furtul unor bunuri având asupra sa briceagul respectiv.
Desigur că la intrarea în sediul formațiunii de poliție, inculpatul apelant ar fi trebuit atenționat prin afișarea unor semne convenționale în loc vizibil sau chiar prin prezența unui detector de metale, cu privire la interzicerea deținerii unor arme albe în locația respectivă, însă absența unor asemenea avertizări întâlnite în alte locuri destinate publicului (unități bancare, mijloace de transport), deși imputabilă autorității, nu poate reprezenta totuși o cauză de natură a exonera de răspundere penală.
În sistemul de drept continental, legea se prezumă a fi cunoscută de toți destinatarii ei și nimeni nu poate invoca necunoașterea legii penale pentru a justifica încălcarea acesteia.
Deși în motivele de apel, inculpatul a arătat că din analiza probelor administrate nu rezultă cu certitudine faptul că avea cunoștință despre conținutul borsetei cu ocazia percheziției corporale, situație în care ar fi incident principiul in dubio pro reo, o asemenea apărare nu poate fi reținută.
Situația invocată de către inculpat, constând în aceea că nu ar fi cunoscut conținutul borsetei pe care o deținea la intrarea în sediul unității de poliție, poate fi calificată drept o eroare determinată exclusiv de conduita făptuitorului, neputând fi considerată drept eroare de fapt, întrucât aceasta este exclusă în caz de îndoială, de cunoaștere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatul faptei și, deci, fapta este comisă cu intenție indirectă. Cel care acționează cu conștiința cunoașterii nesigure a realității acceptă riscul urmării faptei sale, atitudine caracteristică intenției indirecte.
”Este unanim acceptat că nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece cel ce se află în îndoială nu are o reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă în măsură a cunoaşte exact realitatea şi ezită să săvârşească fapt.
În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (ICCJ, Secția penală, Decizia nr. 3033 din 11 mai 2006). În speţă, instanța a respins cererea inculpaților de a se aplica prevederile erorii de fapt, cu motivarea ca ”pentru a fi incidenta aceasta cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei, trebuie sa existe eroare, si nu îndoiala, adică o cunoaștere nesigura a rezultatului faptei, pe care îl concepe ca posibil sau probabil”. [10]
Fără îndoială că principiul ”nemo censetur ignorare legem” poate apărea uneori excesiv în realitatea normativă actuală și poate conduce la situații profund inechitabile, însă considerăm că soluția necesară nu este nicidecum renunțarea la acest principiu ci asumarea de către legiuitor la fiecare nivel de reglementare a unor garanții prin care să fie asigurată cu cea mai mare precizie cunoașterea legii de către toți destinatarii, indiferent de instrucția școlară sau de calificarea profesională a acestora.
O asemenea garanție ar fi în măsură să restrângă sensibil aria de incidență a erorii de normă extrapenală, cetățenii având astfel cu minime diligențe, posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul unei norme și de a se conforma acesteia.
În speța prezentată anterior, instanța a procedat la analiza unor elemente referitoare la persoana inculpatului (persoană care nu se afla la prima tangență cu legea penală, condamnat anterior și cercetat sub aspectul unor infracțiuni de gravitate consistentă – constituirea unui grup infracțional organizat) cât și asupra unor împrejurări obiective care l-ar fi putut induce sau menține în eroare (lipsa unor informații oferite la intrarea în sediul formațiunii de poliție, lipsa unei toleranțe acceptate a unui asemenea comportament).
Prin urmare, chiar dacă în momentul în care a intrat în sediul formațiunii de poliție nu a fost informat cu privire la existența interdicției de a avea asupra sa briceagul descoperit cu ocazia controlului corporal, având în vedere aspectele de ordin personal, cu minime diligențe inculpatul putea avea reprezentarea consecințelor faptei sale, faptă pe care nu a urmărit-o, acceptând însă posibilitatea deținerii fără drept a briceagului în unitatea de poliție.
[1] Trib. Jud. Constanța, decizia penală 1625/1970 cu notă de IE Niculae și I.I Ștefan Daneș, în RRD nr. 3/1993, pag 149
[2] M. Udroiu, Drept penal. Partea generala. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2014, p. 91
[3] M. Udroiu, Drept penal. Partea generala. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2014, p. 95
[4] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 447
[5] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman. Partea generala, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2014, p. 209
[6] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro
[7] Idem
[8] LEGE nr. 218 din 23 aprilie 2002 (republicată) privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Monitorul Oficial nr. 307 din 25 aprilie 2014
[9] LEGE nr. 192 din 25 octombrie 2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice, Monitorul Oficial nr. 868 din 28 octombrie 2019
[10] Curtea de Apel Iași, Decizia penală nr. 448/2014, accesabilă la adresa www. portal.just.ro
Jud. Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București
