Marian Enache: Deciziile CCR garantează și asigură imperativul ordinii constituționale și, în ultimă instanță, pacea socială
Alina Matei: Domnule președinte Marian ENACHE, vă rugăm să ne prezentați succint activitatea recentă a Curții Constituționale (CCR).
Marian Enache: Din momentul reînnoirii Curții Constituționale din 11 iunie 2022 și al preluării mandatului de președinte al acestei instituții, activitatea CCR s-a desfășurat pe trei mari direcții, și anume jurisdicțional, managerial și cooperare interinstituțională, atât în plan intern, cât și internațional.
Sub aspectul activității jurisdicționale, CCR exercită atribuțiile prevăzute de art.146 din Constituție, precum și pe cele prevăzute de legea sa organică. Controlul de constituționalitate a legilor reprezintă centrul de greutate al activității CCR, iar prin intermediul acestuia Curtea își realizează rolul de garant al supremației Constituției. Prevederile art.146 lit. a) teza întâi și lit. d) din Constituție reglementează cele două mari forme ale controlului de constituționalitate a legilor, și anume a priori și a posteriori.
Controlul de constituționalitate a priori se referă la verificarea constituționalității legilor înainte de promulgarea și intrarea acestora în vigoare, iar cel a posteriori se realizează pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate de părți/ procuror sau de instanța judecătorească, din oficiu, în cadrul unui litigiu judiciar și constă în examinarea motivelor de neconstituționalitate invocate cu privire la legile intrate în vigoare. În urma exercitării controlului de constituționalitate a posteriori, Curtea pronunță o decizie prin care soluționează relația de contrarietate dintre o lege/un text de lege și Legea fundamentală, oferind, astfel, cetățeanului/instanțelor judecătorești posibilitatea clarificării constituționalității actului normativ criticat. Decizia CCR contribuie la înțelegerea corectă a principiilor și a valorilor Constituției, astfel încât atât activitatea de legiferare, cât și cea de aplicare și interpretare a legii să fie permanent racordate și realizate în concordanță cu acestea. În ipoteza deciziilor de neconstituționalitate, fie că acestea sunt pure și simple, fie că sunt sub rezervă de interpretare, Parlamentul trebuie să pună de acord soluția legislativă constatată neconstituțională cu decizia CCR, iar instanțele judecătorești să aplice legea din perspectiva deciziei CCR.
În perioada 2022-2023, CCR a fost sesizată și chemată să se pronunțe în cvasimajoritatea cazurilor în cadrul atribuțiilor sale prevăzute la art.146 lit. a) teza întâi și lit. d) din Constituție. Cu titlu de exemplu, în primele 8 luni ale anului 2023 avem înregistrate deja 2.244 de dosare, în creștere față de perioada similară a anului 2022. În acest interval, au fost pronunțate 467 de decizii.
Ponderea excepțiilor de neconstituționalitate în materie penală/ procedural penală este în scădere, fiind de aproximativ 10%. Se observă, așadar, că ponderea cea mai mare a dosarelor Curții este reprezentată de materia civilă, fie că vorbim despre drept civil/procedură civilă, fie despre drept administrativ, contravenții, salarizare și pensii. Aceasta este structura actuală a domeniilor în care sunt formulate sesizări de neconstituționalitate.
Nu doresc să prezint o statistică a activității noastre pe fiecare atribuție în parte, însă trebuie să evidențiem că ritmul mediu de soluționare a dosarelor în ultimii 3 ani este de circa 1.700 pe an, ceea ce înseamnă că există un dezechilibru între cei doi indici: intrări și ieșiri. Ca atare, în anul 2023 încă mai soluționăm cauze înregistrate în 2019 și depunem diligențe sporite pentru a le soluționa până la sfârșitul anului.
Alina Matei: Așadar, se observă o creștere a numărului de cauze aflate pe rolul CCR. Care este soluția pe care o vedeți pentru a descongestiona activitatea?
Marian Enache: Având în vedere numărul magistraților-asistenți în funcție, care a fost de aproximativ 20 în ultimii 20 de ani, se poate observa că, de-a lungul timpului, Curtea a menținut un ritm relativ constant de soluționare a sesizărilor de neconstituționalitate. Însă numărul mare de excepții de neconstituționalitate înregistrate determină o creștere exponențială a cauzelor restante. Situația s-ar putea schimba în condițiile promovării unor modificări legislative care să concorde cu noile realități. Se poate observa că Legea de organizare și funcționare a CCR nu a cunoscut nicio modificare din anul 1997 cu privire la procedura propriu-zisă de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate. Modificările operate în anul 2004, prin Legea nr. 232/2004, sau în anul 2010, prin Legea nr. 177/2010, nu au adus nicio schimbare cu privire la procedura antereferită.
Desigur, toate sistemele de drept (naționale și supra- sau internaționale deopotrivă) se confruntă cu o lentoare în soluționarea cauzelor. Nu trebuie să ne complăcem în această situație, ci, dimpotrivă, este necesar ca judecătorul să fie preocupat și să aibă posibilitățile procedurale ca decizia să ajungă în timp util la justițiabil și la instituțiile statului. În caz contrar, actul de justiție riscă să își piardă finalitatea concretă. Ca atare, adagiul Justice delayed is justice denied („Justiţia întârziată este justiţie negată”) este unul din ce în ce mai actual, chiar în societatea românească. Personal, am mereu în minte clasicul exemplu dat de Charles Dickens, din Casa umbrelor – „cauza” Jarndyce vs. Jarndyce –, care reprezintă o parabolă cu privire la îndepărtarea justiției de cetățean.
În acest context, este nevoie de un mecanism legal de accelerare a soluționării cauzelor, sens în care o procedură de filtru este mai mult decât oportună. Cauzele repetitive, cele inadmisibile sau care au devenit inadmisibile ca urmare a unei decizii anterioare de admitere nu justifică o soluționare directă în Plenul CCR, care presupune și parcurgerea unei proceduri prealabile greoaie. Actualele proceduri legale generează o risipă extraordinară de efort, timp și resurse – umane și materiale – pentru soluționarea acestor cauze. Or, nu numai rațiuni de simplă celeritate, ci și exigențele statului de drept impun ca procedura de examinare a constituționalității legilor să fie corelată cu dinamica societății în care trăim, astfel încât justițiabilul să beneficieze de un răspuns prompt la cererea sa, pentru a-și putea valorifica drepturile, libertățile și interesele legitime.
Astfel, este imperios necesar ca Parlamentul să identifice soluții procedurale coerente în configurarea unei proceduri de filtru, derobând atât Plenul, cât și serviciile de specialitate ale CCR de o activitate rutinieră.
Mai mult, apreciem că judecarea excepțiilor de neconstituționalitate în ședință publică ar trebui dispusă dacă Plenul consideră necesar acest lucru în funcție de natura, situația juridică și complexitatea cauzei.
Prin urmare, este nevoie de o acțiune pe două paliere, respectiv legiferarea unor proceduri mai simplificate și mai suple, care să aibă capacitatea de a absorbi numărul mare de cauze aflate pe rolul CCR, precum și o creștere a numărului magistraților-asistenți proporțional cu volumul activității derulate de CCR.
Alina Matei: Referitor la activitatea managerială, care au fost prioritățile dumneavoastră?
Marian Enache: Pentru a distinge lucrurile, trebuie să clarificăm o chestiune simplă. CCR este compusă din cei 9 judecători la care se adaugă un număr de 21 de magistrați-asistenți și alte categorii de personal implicat în activitățile specifice ale instituției. În prezent, în cadrul CCR își desfășoară activitatea un număr de 93 de persoane. După evaluările realizate în timpul mandatului meu, este nevoie de creșterea și dezvoltarea potențialului organizatoric și funcțional al acestei importante instituții a statului român. Sunt necesare, în acest sens, noi reglementări legale pentru îmbunătățirea statutului personalului CCR și pentru reconfigurarea și eficientizarea activității fiecărui compartiment în parte în vederea asigurării unui suport administrativ și logistic corespunzător activității jurisdicționale a CCR.
Alina Matei: Care sunt preocupările pe care le aveți pentru digitalizarea activității CCR?
Marian Enache: Digitalizarea este una dintre prioritățile mandatului meu de președinte al CCR, astfel cum am arătat și la data învestirii mele în funcție, deoarece aceasta contribuie la operaționalizarea și perfecționarea desfășurării activității CCR. În acest sens, aplicația de gestionare a dosarelor CCR (SIGADOC) a fost dezvoltată prin adăugarea unui modul de jurisprudență și a unui modul de generare automată a condicii de ședință, a soluțiilor și a minutelor, care vor fi semnate numai digital. În prezent, modulul de jurisprudență este complet implementat, iar în privința celuilalt modul, suntem într-o perioadă de acomodare cu noile dezvoltări realizate și sperăm ca de la 1 ianuarie 2024 să îl și aplicăm în mod efectiv. Obiectivul este ca dosarul de la CCR să devină unul complet digital, cu eliminarea oricăror intervenții olografe pe acesta. De asemenea, ne gândim și la posibilitatea, în cazul excepțiilor de neconstituționalitate, ca instanțele judecătorești să fie cele care vor încărca în aplicația noastră – desigur, cu semnătură digitală – sesizările lor, fără a ni le mai comunica în format letric, iar sistemul nostru să creeze automat dosarul (cu număr de înregistrare, număr de dosar și cu celelalte informații necesare). În domeniul digitalizării totul este posibil, trebuie doar să depui strădanii pentru a materializa cuceririle informatice.
Alina Matei: Ce ne puteți spune despre cea de-a treia direcție a activității CCR?
Marian Enache: În această perioadă, Plenul CCR a promovat relații de cooperare principiale și loiale cu instituțiile statului român – cu păstrarea integrității competenței fiecăreia dintre acestea –, cu reprezentanții mediului academic și diplomatic și a promovat o mai mare deschidere față de reprezentanții mass-mediei și ai societății civile, prin folosirea unor mijloace informatice noi de comunicare. Am inițiat, totodată, unele acțiuni pentru cunoașterea competențelor și activității CCR de către elevi și studenți în cadrul proiectului informal „Tinerii prieteni ai CCR”.
Am inițiat și realizat întâlniri bilaterale cu unele curți constituționale; ultima astfel de întâlnire, pe care o consider deosebit de importantă, a avut loc la Chișinău în iulie 2023, la invitația Curții Constituționale a Republicii Moldova, cu ocazia aniversării a 29 de ani de la adoptarea Constituției Republicii Moldova. În cadrul întâlnirii bilaterale dintre reprezentații celor două curți constituționale s-a realizat un schimb fructuos de idei și experiențe în perspectiva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
De asemenea, CCR a organizat în cursul anului 2023 aniversarea centenarului Constituției din 1923, la care au participat președinți și judecători ai curților constituționale europene, președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene, președintele Comisiei de la Veneția, precum și președintele Asociației Curților Constituționale Francofone. Evenimentul a fost transmis în direct pe Youtube și Facebook, fiind, totodată, promovat la nivelul curților constituționale europene.
S-a dezvoltat dialogul judiciar cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și cu alți reprezentanți ai unor instituții, universități și asociații internaționale.
Prin urmare, apreciez că instanța noastră constituțională trebuie să cunoască o dezvoltare instituțională concordantă cu necesitățile activității sale jurisdicționale și să fie activă și în planul diplomației judiciare pentru a fi conectată la dezbaterile și orientările justiției constituționale europene.
Alina Matei: Deciziile CCR sunt aplicate de către autoritățile publice? Cum poate verifica instanța constituțională acest aspect referitor la aplicarea deciziilor sale?
Marian Enache: După cum cunoașteți, deciziile CCR produc efecte erga omnes, fiind general obligatorii.
Nerespectarea deciziilor CCR în procesul de legiferare conduce la sancțiunea neconstituționalității actelor normative sau a unor dispoziții ale acestora, iar Parlamentul sau Guvernul, după caz, urmează să pună de acord soluțiile legislative neconstituționale cu decizia CCR. Ca atare, instanța constituțională verifică respectarea deciziilor sale prin intermediul controlului de constituționalitate, iar în acest sens ne referim la Decizia nr. 419/2005 privind reforma în domeniul justiției sau, mai recent, Deciziile nr. 283/2023 sau nr. 284/2023 privind legile de punere de acord a Codului penal și a Codului de procedură penală cu deciziile CCR.
În privința sistemului judiciar trebuie să subliniem faptul că neaplicarea cu rea-credință sau gravă neglijență a deciziilor CCR de către judecător/procuror constituie abatere disciplinară, sancționabilă de către Consiliul Superior al Magistraturii. În raporturile sale cu instanțele judecătorești, CCR are competența de a se pronunța asupra excepțiilor de neconstituționalitate, adică asupra unui incident procedural din cadrul procesului, nu și asupra rezultatului judiciar derivat din decizia de neconstituționalitate pronunțată. Curtea nu are competența de a controla constituționalitatea hotărârii judecătorești din perspectiva respectării valorilor, principiilor și garanțiilor constituționale.
Alina Matei: În aceste condiții, considerați că nivelul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale este corect dimensionat în sistemul nostru constituțional?
Marian Enache: După anii 1990, odată cu schimbarea regimului politic din România, putem vorbi de un moment de cotitură, de o schimbare a paradigmei dreptului și a justiției românești, prin conectarea României la standardele europene. Acest moment poate fi asemănat ca însemnătate cu anul 1864, când, prin reformele promovate de Alexandru Ioan Cuza și continuate de regele Carol I, s-a renunțat la dreptul de tip bizantin și a fost instituit un nou sistem de drept, cu o legislație și instituții de tip occidental, o nouă cultură juridică, prefigurându-se procesul de modernizare a României. În 1990, prin opțiunea sa pentru democrație și stat de drept, România a renunțat la dreptul socialist și la ideologia marxist-leninistă pentru un drept de tip nou, exprimat prin normele și principiile Consiliului Europei și, apoi, ale Uniunii Europene.
Actualul sistem corespunde standardelor și garanțiilor de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale. În acest context, aș dori să fac o precizare specială, și anume că în unele sisteme constituționale este reglementată competența curților constituționale de a soluționa plângerile individuale de neconstituționalitate în privința hotărârilor judecătorești. În multe state – inclusiv Germania, Cehia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania (recursul amparo), Turcia, Ungaria, chiar Coreea de Sud – acest instrument al contenciosului constituțional este reglementat. Mai mult, putem observa că un asemenea instrument ar fi de un real interes pentru cetățean în vederea realizării drepturilor sale fundamentale, precum și pentru reducerea numărului de cereri formulate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), România ocupând locul patru în ceea ce privește numărul cererilor individuale depuse împotriva statului român.
Alina Matei: Ce înseamnă, domnule președinte, o plângere de neconstituționalitate?
Marian Enache: Această procedură presupune un mod de adresare directă a justițiabilului la CCR după epuizarea căilor de atac ordinare/ extraordinare, după caz. Aceasta nu presupune o judecare a faptelor cauzei, ci o evaluare a modului în care au fost respectate în cadrul litigiului judiciar deciziile CCR, drepturile și libertățile fundamentale, precum și garanțiile procesuale pe care Constituția le prevede în derularea unui proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil. Soluționarea plângerii de neconstituționalitate are în vedere aspecte de drept constituțional și nu privește judecarea și calificarea juridică a faptelor în cadrul litigiului judiciar. Această procedură are avantajul cert de a facilita accesul direct al cetățeanului la jurisdicția constituțională și poate reprezenta o fază obligatorie pentru accesarea jurisdicției CEDO. O astfel de procedură a fost calificată ca fiind „excelentă” chiar de un fost președinte al CEDO, Dean Spielmann, și a fost susținută și de fostul judecător român al CEDO, Iulia Antoanella Motoc, încă din anul 2012. Mai mult, în condițiile ratificării în anul 2022 a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-ar deschide posibilitatea accesării jurisdicției CEDO și cu privire la dosarele formate ca urmare a introducerii plângerilor individuale, astfel că, încă din această fază, se poate realiza un dialog instituțional eficient cu CEDO, prin solicitarea unui aviz consultativ referitor la problemele de drept ce pun în discuție aspecte de încălcare a Convenției.
Această plângere individuală de neconstituționalitate în care fiecare cetățean poate cere CCR verificarea constituționalității unei hotărâri judecătorești sub aspectul respectării drepturilor și libertăților fundamentale este o procedură care ar putea fi reglementată în sistemul nostru de drept prin completarea legii de organizare și funcționare a CCR și ar constitui, în opinia mea, o garanție deplină a protecției drepturilor și libertăților fundamentale pentru fiecare cetățean, împlinind dezideratul deplinei protecții a persoanei de către justiția constituțională. O asemenea reglementare ar conduce la completitudinea justiției constituționale pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Alina Matei: Considerați că Parlamentul acordă importanța necesară jurisprudenței CCR în activitatea de legiferare?
Marian Enache: Constituția este Legea fundamentală a statului, astfel că Parlamentul are obligația constituțională de a încorpora în procesul legislativ conținutul jurisprudenței CCR, ca expresie a constituționalizării reglementării sistemului de drept. Deciziile CCR garantează și asigură imperativul ordinii constituționale și, în ultimă instanță, pacea socială, în cadrul democrației constituționale.
Precizăm că în acest an a fost pronunțate două decizii foarte importante cu privire la legile de punere în acord a Codului penal și a Codului de procedură penală cu deciziile anterioare ale CCR. Subliniem că, deși în perioada 2016-2022 CCR a constatat neconstituționalitatea a peste 50 de dispoziții legale din cele două coduri, de abia în anul 2023 legiuitorul a adoptat legile de punere de acord a codurilor cu aceste decizii. Aceste legi au fost supuse controlului de constituționalitate a priori, iar Curtea a stabilit că acestea au respectat în mare parte deciziile sale anterioare. Ulterior, Parlamentul a reexaminat cele două legi pentru a se conforma și acestor din urmă două decizii ale CCR, astfel că, în cursul lunii iulie 2023, acestea au intrat în vigoare.
De altfel, indiferent de domeniul în care intervine, CCR este chemată să asigure respectarea dispozițiilor Legii fundamentale și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale la standarde europene, potrivit art. 20 din Constituția României, care prevede, în mod expres, că interpretarea dispozițiilor constituționale referitoare la acestea se realizează în concordanță cu tratatele internaționale la care România este parte și cu jurisprudențele CJUE și CEDO.
Alina Matei: Care este relația dintre curțile constituționale și CJUE?
Marian Enache: Curțile constituționale reprezintă o structură fundamentală de natură politică și constituțională a statelor membre ale Uniunii Europene, iar rolul acestora este de a controla constituționalitatea normelor juridice, de a aplica principiile, valorile și categoriile juridice generale pentru modelarea și orientarea proceselor fundamentale din cadrul societății și al instituțiilor, precum și a relațiilor dintre acestea și cetățeni, în raport cu exigențele democrației constituționale. Curțile constituționale naționale au acest rol deoarece constituțiile naționale rămân surse primare de legitimitate și legalitate. Desigur, ele funcționează în cadrul așa-numitului ius constitutionale commune compus și din norme, proceduri și garanții internaționale (sistemul Consiliului Europei) și supranaționale (Uniunea Europeană).
Relația dintre curțile constituționale și CJUE este una complexă, în care diplomația și dialogul judiciar joacă un rol determinant. Cele două ordini juridice, cea națională și cea europeană, sunt autonome, complementare și cooperante, drept care relația dintre cele mai înalte jurisdicții implică o comunicare permanentă și un schimb de proceduri judiciare corespunzătoare, care contribuie la menținerea stabilității juridice a întregii construcții unionale. În acest sens, dreptul și hermeneutica sa trebuie valorizate nu numai ca un fundament cultural al Europei, ci și ca un ansamblu de mijloace normative și instituționale, ca o metodă de modelare și consolidare a evoluțiilor Uniunii Europene și a valorilor referențiale pe care se întemeiază aceasta, statul de drept și democrația de tip occidental.
Profesorul german Armin von Bogdandy consideră că există două modele de dialog între curțile constituționale și CJUE, și anume modelul german și cel italian. Modelul german (urmat și de alte jurisdicții constituționale respectabile, precum Curtea Supremă a Danemarcei sau Curtea Constituțională a Cehiei) apelează la o metodă poate mai tranșantă de relaționare, care insistă la nivelul enunțului de principiu pe dreptul la ultimul cuvânt al curții constituționale naționale. În general, principiul privește cel puțin un nucleu dur de suveranitate inserat în Legea fundamentală, al cărui exercițiu nu poate fi delegat (Decizia Lisabona din 2009 a Tribunalului Constituțional Federal German). O astfel de abordare este dificil de evitat în cazul constituțiilor care conțin limite ale revizuirii, așa-numite clauze de eternitate [art. 79 (3) din Legea fundamentală a Germaniei (Grundgesetz) sau art. 152 din Constituția României], aspect care a putut fi surmontat, însă, în sistemul francez, datorită cadrului normativ general al Constituției celei de-a Cincea Republici.
Prin contrast cu stilul german de dialog, modelul italian este unul al diplomației judiciare dialogale, mai minimalistă și mai afabilă, aspecte ce reies din cauzele Taricco 1 și Taricco 2, care au privit modul de aplicare a termenelor de prescripție a răspunderii penale în privința infracțiunilor de fraudă ce afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.
Menționez totuși că, în practică, ambele instituții dialoghează, chiar dacă stilurile diferă întrucâtva. Tribunalul Federal Constituțional German a înlăturat efectul dreptului european o singură dată (Decizia din 5 mai 2020 privind programul de achiziționare de active de către sectorul public de pe piețele secundare – PSPP), încercând în mod constant să recurgă la metode mai puțin abrazive, în special la extragerea „veninului neconstituțional” prin interpretarea normelor naționale astfel încât contradicțiile directe dintre cele două jurisdicții să fie evitate (a se vedea Decizia Lisabona sau deciziile repetate asupra validității și interpretării legii germane de transpunere a Deciziei cadru 2002/584 JAI privind mandatul european de arestare). De la cauza Solange I (1974), așadar timp de multe decenii, instanța germană a dat constant dovadă de deschidere față de CJUE. Trebuie să subliniem că atât abordarea germană, cât și cea italiană permit gestionarea constructivă a conflictelor dintre jurisdicțiile naționale și CJUE. Mai mult, ambele abordări sunt perfect legitime, atât din perspectiva dreptului intern constituțional, cât și din cea a dreptului european, sens în care art. 4 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”.
Alina Matei: Care este experiența specifică a CCR în raport cu CJUE?
Marian Enache: Cu privire la experiența CCR în relația cu CJUE remarcăm faptul că aceasta se întinde pe un interval temporal de aproape 20 de ani, perioadă în care deciziile instanței europene au constituit un punct de reper în evoluția jurisprudenței naționale. În acest sens, trebuie să ne amintim că, încă înainte de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, CCR a utilizat jurisprudența CJUE în motivarea deciziilor sale; avem în vedere considerentele care au stat la baza Hotărârii Mangold referitoare la nediscriminarea pe criterii de vârstă (Decizia CCR nr. 513/2006). În condițiile în care Constituția României nu prevede expressis verbis vârsta ca fiind un criteriu de nediscriminare, decizia CCR, receptând jurisprudența CJUE, a înglobat acest criteriu printre celelalte astfel de criterii prevăzute expres de Constituție, extinzând, în acest mod, sfera sa de protecție.
Un alt punct referențial este dialogul judiciar dintre cele două instanțe prin intermediul întrebării preliminare. Până în prezent, CCR a formulat o singură dată o astfel de întrebare, în anul 2016, în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori, într-o cauză ce viza principiul libertății de ședere prevăzut la art.21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Ca urmare a acestei sesizări, CJUE a decis, în iunie 2018, că acest text din tratat se opune faptului ca autorităţile competente ale statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de şedere pe teritoriul acestui stat resortisantului unui stat terţ, de acelaşi sex, pentru motivul că dreptul statului membru menţionat nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex. Soluția pronunțată de CJUE a fost urmată și de CCR, care a statuat că dispozițiile naționale relevante sunt constituţionale în măsura în care permit aplicarea Hotărârii CJUE, garantându-se, astfel, la nivel normativ dreptul de ședere în România al partenerului de același sex al cetățeanului român (Decizia CCR nr.534/2018).
După cum știți, suntem în această privință un model de europenizare, cu o trimitere preliminară la un deceniu de la aderare. În general, curțile constituționale evită astfel de trimiteri, din rațiuni ușor de înțeles. Prima trimitere preliminară a Tribunalului Constituțional Federal German a fost realizată în 2014, așadar la peste șase decenii de la fondarea Comunităților, în timp ce Tribunalul Constituțional Spaniol a sesizat CJUE în anul 2011 (Melloni), iar Consiliul Constituțional Francez a amânat dialogul până în anul 2013 (Jeremy F).
Alina Matei: Începând cu anul 2018, relația dintre cele două instanțe a devenit mai tensionată?
Marian Enache: După anul 2018 a existat o anumită tensiune jurisprudențială între cele două instanțe, care, în prezent, a fost depășită și rezolvată. Relația dintre CCR și CJUE cunoaște o dezvoltare ascendentă, sens în care amintim vizita de studiu pe care magistrații-asistenți ai CCR o vor efectua în cursul lunii octombrie 2023 la CJUE, urmând ca în viitorul apropiat să fie organizată și o întâlnire de lucru între judecătorii CCR și judecătorii CJUE.
Chiar în aceste condiții, apreciem că, în perioada 2018-2022, între cele două instanțe constituționale – pentru că și CJUE este o astfel de instanță –, s-a realizat un dialog util, în care principala problemă dezbătută a fost aceea a modului în care interacționează cele două ordini juridice la cel mai înalt nivel. Desigur, nu întotdeauna soluțiile la care aceste instanțe au ajuns au fost concordante sub aspectul raportului existent între Constituție și dreptul Uniunii Europene ori între aplicarea deciziilor CCR și a celor ale CJUE. În acest cadru, doresc să evoc doar un singur aspect rezultat din Hotărârea CJUE din 21 decembrie 2021, care a stabilit, în esență, că o decizie a CCR nu ar putea fi aplicată dacă este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau de corupție în general. Ne întrebăm, chiar și retoric, în ce măsură judecătorul cauzei poate analiza în condiții obiective și concrete caracterul sistemic al riscului de impunitate din moment ce acesta, în mod firesc, nu are posibilitatea reală a unei evaluări de ansamblu a fenomenului în toată complexitatea sa, ci realizează doar o judecată asupra unei cauze determinate, fără existența unui studiu de fundamentare din care să reiasă un risc sistemic.
Alina Matei: Domnule președinte, în spațiul juridic se discută foarte mult despre efectele deciziilor CCR referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor Codului penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. De ce suscită aceste decizii o asemenea emoție în lumea juridică?
Marian Enache: Curtea a pronunțat două decizii referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor Codului penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Prin Decizia nr.297/2018, CCR a stabilit că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, este neconstituţională. Practica judiciară a receptat această decizie ca fiind una sub rezervă de interpretare, în sensul că numai actele de procedură care se comunică suspectului/inculpatului pot avea caracter întreruptiv de prescripție. Prin Decizia nr.358/2022, Curtea a lămurit faptul că decizia din anul 2018 a fost una pură și simplă, și nu de interpretare, cum greșit a fost percepută și aplicată. Ca atare, începând cu anul 2018 nu mai exista în dreptul pozitiv nicio cauză întreruptivă a cursului prescripției răspunderii penale. Curtea a constatat că, în absenţa reglementării de către legiuitor a unor asemenea cauze întreruptive, în perioada 2018-2022, fondul activ al legislaţiei nu a cuprins niciun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Însă, în tot acest timp (2018-2022), autoritatea judecătorească a considerat că instituția întreruperii prescripției continua să existe în dreptul pozitiv și a aplicat-o ca atare.
Efectul Deciziei CCR nr. 297/2018 trebuie analizat dintr-o dublă perspectivă. Aceasta privește în mod direct perioada 2018-2022, în sensul că actele considerate întreruptive ale prescripției realizate în intervalul temporal de referință nu puteau avea acest efect, ca atare prescripția curgea în continuare, nefiind întreruptă.
Ca efect al deciziei CCR, cazurile întreruptive ale prescripției răspunderii penale au fost eliminate, noua situație normativă fiind echivalentă unei legi penale mai favorabile, întrucât instituția prescripției este una de drept penal substanțial, și nu procedurală, ca în alte sisteme juridice. Indiferent de modalitatea prin care o normă de drept material „nefavorabilă” suspectului/inculpatului iese din fondul activ al legislației, noul cadru juridic astfel generat este evident mai favorabil acestuia. Ca atare, ÎCCJ, prin Decizia nr. 67/2022, a considerat că prin efectul deciziei CCR a fost eliminată din fondul activ al legislației o normă penală „nefavorabilă” suspectului/inculpatului, situație în care noua realitate normativă rezultată trebuie să fie calificată ca fiind o lege penală mai favorabilă, care se aplică retroactiv și, deci, produce efecte și cu privire la prescripțiile întrerupte în perioada 2014-2018.
Această decizie a ÎCCJ este expresia unui raționament valabil, derivat din sistemul nostru de drept, având în vedere natura de normă de drept substanțial a prescripției, și nu de normă cu caracter procedural.
Alina Matei: În acest context jurisprudențial, CJUE a pronunțat la 24 iulie 2023 o hotărâre referitoare la aplicarea instituției întreruperii prescripției răspunderii penale…
Marian Enache: La apariția acestei hotărâri a CJUE s-a reacționat cu o anumită febrilitate și cu o oarecare nesiguranță în privința viabilității aplicării acesteia în dreptul românesc. În spațiul juridic național ne-am confruntat cu problema firească privind rezonanța acestei hotărâri în dreptul național. Au existat și există în continuare mai multe curente de receptare și interpretare mai ales la nivelul organelor judiciare. În opinia mea, independent de existența unor percepții diferite cu privire la dreptul Uniunii Europene și la hotărârile CJUE, interpretarea și aplicarea jurisprudenței CJUE trebuie privite într-o perspectivă integratoare, cu respectarea supremației Constituției, a dreptului și a legilor românești de esență europeană, în ultimă instanță compatibile cu ordinea europeană în litera și spiritul tratatelor europene care fac parte din dreptul intern al statului român. Aplicarea dreptului Uniunii Europene și a hotărârilor CJUE contribuie la realizarea unui grad mai înalt de integrare a dreptului intern în sistemul celui european.
Fenomenul relativizării interpretării și aplicării deciziilor în funcție de comunitatea profesională căreia îi revine obligația implementării lor trebuie evitat, pentru că interpretarea și aplicarea oricărui act juridic se realizează în funcție de principiile generale ale dreptului și de jurisprudențele consacrate preexistente naționale și europene.
Alina Matei: Cum apreciați impactul și semnificația hotărârii CJUE?
Marian Enache: Apreciem că această hotărâre a CJUE din 24 iulie 2023 reprezintă un real progres și o deschidere față de jurisprudența CCR, respectând efectele pe care o decizie anterioară a acesteia (Decizia nr. 297/2018) le-a produs în privința instituției întreruperii prescripției răspunderii penale în perioada 2018-2022. Prin această hotărâre, CJUE a aplicat, practic, modelul Taricco 2.
Această hotărâre nu face altceva decât să stabilească faptul că efectul întreruptiv de prescripție al actelor realizate anterior anului 2018 trebuie recunoscut din moment ce decizia CCR care a constatat neconstituționalitatea acestui efect a fost pronunțată și publicată în anul 2018.
Ceea ce este esențial în această hotărâre a CJUE este însă regândirea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile aplicat prin Decizia ÎCCJ nr.67/2022. Astfel, prin prisma hotărârii CJUE, în materie de prescripție, este relativizat principiul lex mitior – valorificat, însă, de ÎCCJ, conform dreptului intern –, întrucât este corelat cu principiul securității juridice. Cu alte cuvinte, compatibilizarea acestui standard de natură constituțională cu dreptul Uniunii Europene ar presupune ca o lege penală mai favorabilă sau o decizie a CCR privitoare la instituția prescripției să nu producă efectele proprii ale principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile.
Prin urmare, nu avem o problemă la nivelul efectelor deciziei CCR, ci la nivelul dimensionării principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile. Totuși, hotărârea CJUE pare a fi mai degrabă una de speță, și nu una care stabilește o orientare de principiu în privința limitării aplicării retroactive a legii penale mai favorabile referitoare la instituția prescripției.
Pentru a evita relativizarea acestui din urmă concept constituțional, cuprins în art.15 alin.(2) din Constituție, apreciem că este necesar să se examineze posibilitatea ca instituția prescripției răspunderii penale să aparțină dreptului procedural (precum în unele state membre ale Uniunii Europene: Germania, Belgia, Franța) sau să i se confere o natură juridică mixtă, fiind astfel extrasă din sfera dreptului substanțial pur. În acest caz, ar exista o compatibilizare între standardul european și cel național cu privire la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.
Alina Matei: Am observat că în decizia referitoare la pensiile de serviciu ați fundamentat soluția pronunțată pe principiul neretroactivității legii.
Marian Enache: Nu tot ceea ce poate constitui un interes politic sau juridic la un moment dat este și legitim din perspectivă constituțională. Or, întotdeauna, Constituția are prevalență în raport cu orice act normativ. Neretroactivitatea este un principiu vechi al dreptului și este menită să protejeze securitatea și stabilitatea raporturilor juridice, precum și drepturile și libertățile fundamentale. Reglementat inițial în Codul civil din 1864 – care stabilea, la art.1, că „legea dispune numai pentru viitoru; ea n’ar putere retroactivă” –, principiul neretroactivității legii este ridicat la rang constituțional prin Constituția din 1991, care îl consacră in terminis. Includerea acestui principiu în Constituție îi conferă semnificația unei garanții constituționale pe care judecătorii CCR nu o pot nici ignora, nici circumstanția. Ea trebuie aplicată ca atare în raport cu orice reglementare legală, fiind o constantă a sistemului de drept.
Subliniem că principiile de drept nu se negociază. Legile cetății trebuie să respecte aceste principii, care au devenit, prin victoriile obținute în istorie, valori universale.
Un alt principiu analizat în decizia menționată îl constituie și principiul egalității în drepturi și în fața autorităților publice (isonomia). Justiția constituțională a statornicit faptul că egalitatea în drepturi presupune în mod intrinsec dreptul la diferență în stabilirea efectivității drepturilor care se cuvin diverselor categorii socioprofesionale. Egalitatea, într-o societate democratică, presupune diferențe specifice, și nu un egalitarism mecanic și steril între activități, profesii, competențe și responsabilități.
O altă cerință constituțională valorificată în decizia la care ați făcut referire este respectarea exigențelor de calitate a legii. Regulile de drept trebuie să fie clare, precise și previzibile pentru a fi înțelese de destinatari, care, în ultimă instanță, sunt cetățenii. Aceștia, în majoritatea lor, nu au cunoștințe sau studii juridice care să le permită descifrarea înțelesului și sensului actelor normative intrate în vigoare.
Evidențiem faptul că legile se bucură de prezumția relativă de constituționalitate, dar în momentul în care sunt supuse controlului de constituționalitate și se constată că sunt neconstituționale in integrum sau in parte, acestea sunt eliminate din fondul activ al legislației și, astfel, nu mai produc efecte juridice.
Toate acestea sunt principii de drept general și de drept constituțional intangibile, iar prin respectarea lor se instituie un climat de constituționalitate la nivelul statului de drept, care asigură desfășurarea activităților instituțiilor fundamentale ale statului, ale celorlalte instituții publice, precum și, mai ales, protecția drepturilor și intereselor cetățenilor în raport cu guvernarea. Instituțiile statului trebuie să coopereze, să se regăsească în viața cetății și să lucreze împreună și congruent pentru binele public.
Alina Matei: În acest context, ce ne puteți spune despre principiul independenței judecătorilor, invocat în mod constant în jurisprudența CCR?
Marian Enache: Principiul independenței judecătorilor este un principiu constituțional, fundamentul organizării și desfășurării activității de înfăptuire a justiției și, totodată, garanția proteguirii intereselor justițiabilului. Prin întreaga sa jurisprudență referitoare la sistemul judiciar, CCR a acordat importanța cuvenită afirmării și dezvoltării acestui principiu, consolidând, totodată, rolul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), care este, din punct de vedere instituțional și funcțional, garantul independenței justiției.
Un răspuns mai elaborat la această întrebare este superfluu, în condițiile în care încă de când România a optat pentru modelul de civilizație al democrațiilor de tip occidental s-a afirmat acest principiu întemeietor al statutului puterii judecătorești în acord cu evoluțiile statelor europene în acest domeniu.
De altfel, până la organizarea și cristalizarea puterii judecătorești în cadrul noului sistem politic democratic din România, a existat un parcurs marcat de mai multe etape în care întreaga construcție a justiției românești a avut ca reper și exigență europeană respectarea principiului independenței justiției. Acest principiu a constituit un „seismograf” și un indicator sintetic de măsurare permanentă a modului de funcționare a acestei puteri în stat și a gradului de independență a acestei puteri față de puterea legislativă și cea executivă. Independența justiției este determinantă pentru funcționarea și credibilitatea puterii judecătorești.
În timp ce reprezentanții puterilor legislativă și executivă exercită activități de reprezentare rezultate din alegeri libere sau derivate din legitimitatea democratică a acestora, puterea judecătorească este o ramură distinctă a puterii de stat ca activitate și prerogative, în care reprezentanții săi realizează serviciul public de înfăptuire a justiției și trebuie să îndeplinească anumite condiții de accedere și promovare specifice unei cariere profesionale, care presupune o pregătire de specialitate, examene de promovare etc. Ca atare, este necesară existența unui statut bine definit pentru asigurarea independenței în luarea deciziilor.
S-a constatat în istorie că ori de câte ori au existat frământări sau tulburări sociale care au mers până la schimbarea regimului politic, puterea judecătorească a fost cea mai stabilă, chiar în cursul acestor evenimente și frământări sociale, și a avut, prin activitatea sa jurisdicțională, rolul de a echilibra sistemul social și de a consolida noua putere politică instaurată.
Însuși Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) a monitorizat sistemul judiciar în principal prin prisma principiului independenței judecătorului și, implicit, a puterii judecătorești, având în vedere că primul obiectiv de referință al MCV pentru România era, în esență, garantarea unui sistem judiciar independent și eficient, în special prin consolidarea independenței și responsabilității CSM
Alina Matei: Cum se resimte la nivelul instanțelor judecătorești ridicarea MCV?
Marian Enache: MCV a avut rolul de a monitoriza respectarea independenței autorității judecătorești și de a garanta stabilitatea și eficiența unor instituții și reforme, în special în domeniul luptei împotriva corupției (Agenția Națională de Integritate, Direcția Națională Anticorupție, administrația locală).
Instituirea mecanismului menționat a avut în vedere importanța crucială a acestui principiu pentru funcționarea sistemului judiciar, precum și funcția sa de garanție a independenței extinsă la întregul sistem judiciar în raport cu celelalte două puteri ale statului. Fiind un principiu al statului de drept, independența judecătorilor trebuie garantată prin mijloace constituționale și legale. Într-o societate democratică, justiția nu poate fi mai mult sau mai puțin independentă în funcție de variabilitatea unor regimuri politice sau a unor ideologii tranzitorii, ea trebuie să fie pur și simplu independentă, invariabil independentă și neafectată de alte modalități de concepere a modului său de funcționare. Respectarea și garantarea acestui principiu fundamental al justiției sunt asigurate prin mai multe modalități, și anume inamovibilitatea, incompatibilitatea, stabilitatea financiară, previzibilitatea carierei profesionale sau un sistem de pensionare stabil, adecvat și predictibil.
Cum bine știți, acest mecanism sui generis era inițial menit să fie ridicat după trei ani, în 2010. Croația, care a aderat la șase ani după România, nu a fost supusă unei monitorizări postaderare. În cazul Bulgariei, a fost ridicat în 2019. În concluziile sale din 23 septembrie 2020 formulate în cauzele conexate C‑83/19, C‑127/19 și C‑195/19 (paragraful 140), chiar avocatul general Michal Bobek se întreba, obiter dictum, asupra proporționalității și legitimității păstrării sine die a unui instrument creat provizoriu, preconizat de principiu a fi aplicabil pentru doar trei ani, apoi prelungit, pentru un singur stat membru, la 13 ani (atunci!) de la aderarea acelui stat. De abia pe 15 septembrie 2023 Comisia Europeană a ridicat în mod oficial MCV-ul.
MCV-ul, care a fost aplicabil numai României și Bulgariei, a fost înlocuit cu mecanismul general privind statul de drept, aplicabil în mod echitabil tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, ca expresie a principiului egalității statelor, care este un principiu de bază al dreptului constituțional al Uniunii. În acest cadru, instituțiilor jurisdicționale supreme din statele membre le revine o responsabilitate majoră pentru asigurarea stabilității, încrederii și eficientizării justiției, care să corespundă standardelor europene.
Alina Matei: Constituționalismul poate fi un remediu eficient împotriva populismului?
Marian Enache: Populismul, demagogia, extremismul, purismul ideologic, xenofobia și alte manifestări disproporționate, vindicative și veleitare, care pot apărarea conjunctural în societate, constituie forme denaturate ale democrației autentice și conțin riscuri potențiale la adresa ordinii de drept și constituționale, deoarece pot greva și perverti sistemul de valori. Populismul și consecința lui directă, demagogia, promovează un discurs public îndeobște cunoscut ca fiind unul al formelor fără conținut, „o armată de fraze somptuoase și triumfaliste, străbătând aerul în căutarea unei idei”. Cel mai deranjant aspect în desfășurarea activității publice este faptul că atitudinile și comportamentele noastre pot fi în contradicție cu valorile de care pretindem că suntem atașați. Considerăm că trebuie să fim precauți cu devianțele și fenomenele exacerbate, în general, cu orice fel de „isme” și să păstrăm acțiunile noastre la nivelul raționării și al raționalității, al minții conștiente, neinfluențate de tulburările inconștientului.
Constituționalismul se raportează la ordinea principiilor, valorilor și exigențelor democrației constituționale reglementate în Legea fundamentală – exprimând, în esență, pactul general al societății, aprobat prin referendum –, instituie un criteriu de validare generală pentru întregul sistem de drept al unui stat și pentru menținerea unei vieți constituționale democratice și, totodată, contracarează manifestările contrare democrației. Protecția nucleului drepturilor și libertăților, precum și respectarea supremației Constituției rezidă în înseși limitele de legiferare ale forului legislativ. Acestea sunt cerințele minimale ale democrației constituționale, care a impus, după Cel de-Al Doilea Război Mondial, apariția curților constituționale și a controlului de constituționalitate a legilor. Rolul esențial al autorității de contencios constituțional este acela de a constata dacă legile și alte acte normative, adoptate de autoritatea legislativă, se încadrează în limitele prevăzute de Constituție.
Cum în mod just observă constituționalistul german Dieter Grimm (fost judecător al Tribunalului Constituțional Federal German), statul constituțional modern se sprijină pe garanții juridice și democratice complementare: democrație și stat de drept; ambele elemente sunt necesare și trebuie armonizate.
Constituționalismul a devenit în toate statele democratice un mijloc de limitare a exceselor de putere care denaturează și devalorizează procesul decizional, fiind, totodată, fenomene contrare statului de drept. Garantarea echilibrului și cooperării loiale ale celor trei puteri în stat este una dintre direcțiile majore ale constituționalismului în condițiile în care aceste puteri, uneori, în fapt, se află într-o competiție ce depășește sfera competențelor lor, existând tendința dominării unei puteri de către cealaltă, ceea ce generează tensiuni, blocaje și conflicte în cadrul procesului politic și de guvernare. Soluționarea acestor „derapaje” se realizează prin arbitrajul curților constituționale. Ca atare, funcționarea puterilor în stat în condiții de echilibru și cooperare asigură, în ultimă instanță, îndeplinirea „contractului social” obiectivat în Legea fundamentală a țării.
Echilibrul dintre puteri trebuie să provină din interiorul instituțiilor, dacă ele funcționează la parametrii prevăzuți de Constituție. Prin păstrarea limitelor competențelor conferite fiecărei puteri, potrivit justei măsuri în exercitarea oricăror competențe ale acestora, intervenția curților constituționale în reglementarea acestor perturbări în sistemul de funcționare a puterilor statului trebuie să constituie o excepție. Subliniem că între puterile statului nu trebuie să existe ziduri despărțitoare, ci mecanisme de comunicare și reglare a funcționării raporturilor dintre ele.
Alina Matei: Domnule președinte, s-a vehiculat ideea unui posibil conflict de interese în care s-ar fi aflat judecătorii CCR atunci când au soluționat obiecția de neconstituționalitate privind pensiile de serviciu, din moment ce majoritatea lor sunt beneficiari ai acestei categorii de pensii…
Marian Enache: Este o chestiune strict procedurală a activității CCR. Conform art. 55 din Legea nr.47/1992, judecătorii CCR nu pot fi recuzați. Aceștia sunt obligați să participe la ședințele de judecată, neavând posibilitatea procedurală de a se abține de la participarea la ședință și la vot.
Prin urmare, această chestiune care a apărut în mediul public, respectiv că judecătorii CCR ar fi fost în conflict de interese, este una care nu are niciun temei în Constituție/lege.
Alina Matei: Tot în spațiul public s-a mai discutat că instanța constituțională s-ar fi pronunțat numai cu privire la pensiile de serviciu din sistemul justiției și că ar fi evitat să se pronunțe cu privire la pensiile de serviciu ale altor categorii profesionale…
Marian Enache: Trebuie să subliniez faptul că, potrivit jurisprudenței sale, CCR se pronunță numai în limitele sesizării, aspect subliniat în paragraful 86 al deciziei. Potrivit art.146 lit.a) teza întâi din Constituție, ÎCCJ a sesizat instanța constituțională numai cu privire la reglementările legii referitoare la pensiile de serviciu din domeniul justiției, nu și cu privire la pensiile de serviciu ale celorlalte categorii socioprofesionale vizate prin legea menționată (personalul Curții de Conturi, corpul diplomatic şi consular, personalul aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă, funcţionarii publici parlamentari sau militarii). CCR nu putea să se pronunțe cu privire la regimul juridic al pensiilor de serviciu al acestora din urmă, întrucât nu se poate învesti din oficiu cu examinarea constituționalității unor dispoziții legale care nu formează obiectul sesizării formulate în cauza dedusă controlului de constituționalitate. De aceea, este obligatoriu ca instanța constituțională să se pronunțe numai în raport cu criticile de neconstituționalitate cu care a fost sesizată. Prin urmare, nu se poate susține ideea că CCR ar fi privilegiat personalul din sistemul justiției, din moment ce cu privire la celelalte categorii de personal nu a existat o sesizare concretă care să o învestească.
Alina Matei: Domnule președinte, apreciați că, în prezent, se impune revizuirea Constituției noastre?
Marian Enache: Conceptele, noțiunile și cerințele Constituției sunt într-un proces continuu de modelare prin intermediul jurisprudenței CCR și al jurisprudențelor europene, care trebuie să se adapteze în permanență la exigențele și provocările prezentului și viitorului societății. CCR nu poate rămâne într-o poziție izolată – într-un glob de cristal –, astfel că trebuie să îmbine „elementele originare” de interpretare ale Constituției cu cele ale „interpretării evolutive” pentru a reflecta tendințele și schimbările din societate. Avem o Constituție relativ rigidă, a cărei modificare presupune parcurgerea unei proceduri complexe, finalizată printr-un referendum național. O revizuire majoră presupune existența unui „moment constituțional”, pentru a împrumuta formularea celebrului constituționalist american Bruce Ackerman. În general, stabilitatea normelor constituționale și buna-credință în interpretarea și aplicarea lor sunt oricum garanții mai puternice decât adoptarea unor norme noi.
Constituția stabilește raporturi constituționale prin concepte/principii/proceduri juridice esențiale și de o mare generalitate, fără să reglementeze în detaliu aspectele pe care acestea le implică. De aceea, opțiunea politică pentru revizuirea Constituției trebuie să țină seama și de dezvoltările novatoare aduse Constituției prin interpretarea principiilor și valorilor constituționale de către CCR în calitate de garant și interpret al Constituției.
În alte ramuri ale dreptului, schimbările legislative sunt destul de frecvente. Dimpotrivă, în viața constituțională a statului este imperativă respectarea principiilor stabilității și viabilității Constituției ca fundament al întregii activități statale, condiție sine qua non a statului de drept. În acest context, subliniem rolul major al curților constituționale în interpretarea flexibilă a normelor dreptului constituțional în scopul evitării unor revizuiri voluntariste sau arbitrare ale Constituției. Evident că revizuirea se poate impune ori de câte ori transformările din societate sunt profunde, ceea ce conduce în mod necesar la compatibilizarea Constituției cu acestea. În acest sens, cred că trebuie observată mai atent experiența statelor occidentale, care prin modul în care se raportează la existența, valoarea și aplicarea unei constituții asigură funcționarea unor societăți echilibrate și cooperante.
Alina Matei: În calitate de președinte al CCR, aveți vreun deziderat pentru instituția pe care o conduceți?
Marian Enache: Da. Nici nu este complicat. Îmi doresc, împreună cu judecătorii constituționali, ca justiția constituțională să fie cât mai aproape de cetățeni în scopul formării unei conștiințe constituționale extinse în societatea românească, o conștiință a valorilor fundamentale și esențiale ale unei societăți democratice.