Cercetarea juridică la momentul opțiunilor existențiale

Existența unei cercetări științifice – fundamentale și aplicate – veritabile și consistente, desfășurată în cadre instituționale bine conturate și funcționale oferă prima certitudine și una dintre cele mai redutabile certificări ale afirmării unui domeniu de cunoaștere la nivel de știință și a unei forme de cultură majoră. Și această constatare e valabilă cu atât mai mult în privința dreptului, în care îndoieli exprimate mai demult asupra suficienței „scientificității” sale nu numai că persistă, ci sunt și amplificate de o tendință pozitivistă aberantă de a reduce „reflecția” la interpretarea și aplicarea textului legal, analiza jurisprudenței aferente și efortul de particularizare a lor la cazul dat (de speță), eventual cu unele generalizări, și concluziile aferente circumscrise aceleiași arii de efort intelectual.

Din această perspectivă indiscutabilă, semnele desăvârșirii preocupărilor de aneantizare și instituțională a cercetării juridice, după ce sub diverse formule o vidaseră în mare parte de conținutul și specificul său, reprezintă nu numai survenirea unei „morți anunțate”, ci, mai ales ar trebui să fie, un major semnal de alarmă asupra consecințelor și semnificațiilor antrenate. Dispariția cercetării autentice și a dreptului ca veritabilă știință în favoarea consultanței de cabinet și a tehnicii de interpretare reprezintă o mare pierdere, ireparabilă pentru știința și cultura națională. Totodată, se suprimă cu consecințe majore participarea la dialogul european și internațional în materie cu implicații importante pentru prezența țării în cadrul integrării continentale și afirmării globale. Sub dominația unor atari negre gânduri, cu speranța că totuși nu este totul pierdut, înțelegem să publicăm rândurile de față.

1. Cercetarea științifică în domeniul dreptului prezintă specificități atât din punctul de vedere al obiectivelor, realizării și manifestărilor sale, cât și din cel al impactului aferent așteptat și efectiv produs de concluziile obținute. Se afirmă că modul ei de desfășurare e atât de particular încât unii ajung uneori să se întrebe chiar dacă există o veritabilă activitate de acest gen! Desigur, juriștii produc lucrări de natură foarte diversă care, nu de puține ori, nu corespund pe deplin canoanelor investigațiilor academice din alte discipline. Totuși, excepțiile nu pot, și în această privință, decât să confirme regula. Iată câteva exemple edificatoare în această privință. Unele dintre manualele de drept nu sunt numai lucrări expozitive, cu finalități exclusiv pedagogice, ci și veritabile analize complexe, lucrări de referință în materie. Codurile comentate și adnotate, exerciții de glosă și ediție critică reprezintă obiecte academice fără echivalent în alte domenii. Demersul argumentativ al cercetării în drept apare, la rându-i, ca atipic în raport cu alte perspective. Datele examinate în acest cadru sunt, cel mai adesea, reglementări (în sensul larg al termenului), adică elemente normative, care se disting ontologic de comportamentele studiate de științele economice și de cele sociale. Noțiunile de analize empirice, cantitative ori calitative nu au niciodată ecou în privința cercetării juridice. Juriștii diferențiază mai degrabă între studiile pertinente asupra dreptului în vigoare (de lege lata) și cele vizând dreptul dezirabil (de lege ferenda). Cercetarea în drept se singularizează față de cea din alte materii și prin difuzarea rezultatelor ei, care cuprinde de regulă întreaga comunitate a juriștilor. Originalitatea sa cea mai notabilă rezidă, poate, în faptul că face parte din însuși corpusul juridic , susținându-se astfel că și doctrina e un izvor de drept, auxiliar, mascat ori indirect. Nu în ultimul rând, un atare tip de investigație are un impact asupra juriștilor și dincolo de practicile celor care utilizează dreptul. Dar el, original și considerabil nu e întotdeauna pus în evidență. În varianta sa autentică acesta ține, în ultimă instanță, de faptul că lucrările cercetătorilor în drept permit cunoașterea fenomenului juridic și a efectelor sale. Atari contribuții au însă rezultate a căror apreciere rămâne delicată, în afara referențialelor admise în mod comun, operante în alte discipline și mai puțin apte de a recepta specificul juridic și a-l valoriza ca atare.

2. Până la a trece la aspectele propriu-zise ale problemei centrale abordate se cuvin, poate, câteva precizări asupra obiectului cercetării. În urmă cu peste 2000 de ani, în Roma antică, Cicero (106 î.H. – 43 î.H.) putea face din drept o știință al cărei obiect era cercetarea justului și a echitabilului în natura lucrurilor, dar eminamente subiectiv. Astăzi, științificitatea nu mai poate merge împreună cu subiectivitatea. Dreptul poate conține o parte de filosofie, dar nu și știința dreptului. „Știința nu se ocupă decât cu realitatea”, afirma H. Kelsen (1881–1973), iar realitatea, dat obiectiv din punct de vedere ontologic, nu e accesibilă decât în același mod. La Cicero știința desemna înțelepciunea; în prezent ea privește ceea ce e structurat în mod metodic și, în primul rând, ceea ce decurge dintr-o abordare obiectivă. Așadar, se cuvine a fi plasată în perspectiva unei „științe sociale înțeleasă în mod obiectiv”, care exclude din principiu determinismele psihologice, spre a se ocupa numai de „factori situaționali reali”. Bineînțeles, promovarea obiectivității în lucrările juridice nu e deloc ceva cu totul novator și Kelsen putea aspira la a da științei dreptului „aceeași obiectivitate precum cea a științelor naturii”. Și aceasta întrucât cercetările în drept sunt mai mult decât în alte câmpuri disciplinare, adesea susceptibile de a suferi o anumită influență axiologică și de a nu reflecta în mod obiectiv obiectul studiat.

3. Înainte de toate și în sensul său prim, obișnuit cercetarea în drept e esențială spre a-l face accesibil pentru destinatarii săi. Prezumția de cunoaștere a dreptului (Nemo censetur legem ignorare) rămâne în mare parte teoretică, fără suficiente corespondențe practice, atâta timp cât legea nu este cât mai deplin cunoscută. Or, aceasta e tocmai una dintre sarcinile importante ce revine cercetătorului jurist. Caracteristicile dreptului contemporan fac indispensabilă o muncă intelectuală de sinteză și de „traducere”, de explicare și explicitare a sa, spre a-l face cât mai lizibil și perceptibil ca atare În pofida unei tradiții care promovează accesul la juridic prin intermediul codificării și a dorinței legiuitorului de a oferi o legislație exprimată într-un limbaj cât mai inteligibil, imperativul se limitează adeseori la un deziderat. Dreptul „brut” constituit din izvoare primare (legi, ordonanțe și hotărâri de guvern, ordine ministeriale ș.a.) publicate în „Monitorul Oficial” sau prin decizii ale justiției ce formează jurisprudența apare ca un hățiș normativ uneori greu de străbătut și în orice caz nu pe deplin clarificat, chiar și pentru unii relativ inițiați. Cauzele inaccesibilității sunt multiple: intersectările nivelurilor de producție a normelor (drept național, dreptul UE, drept internațional), particularitățile limbajului juridic, nepublicarea unor surse de exprimare normativă, cantitatea reglementărilor în vigoare (inflație normativă), complexitatea articulării între dispozițiile legale (între cele generale și cele speciale, cele aparținând la diferite ramuri de drept), principiul independenței legislațiilor, ritmul de evoluție a reglementărilor juridice (instabilitatea și volatilitatea normelor). Așadar, cercetarea științifică în domeniu e chemată, într-o primă variantă mai superficială dar necesară să identifice normele juridice, să le recenzeze, clasifice și exprime în mod inteligibil, să elucideze sensul textelor înainte de a putea eventual să propună o reflecție mai aprofundată, întemeiată pe conceptualizare ori o punere în perspectivă care poate merge până la formularea de teorii juridice. Activitatea asupra izvoarelor primare apropie juriștii de rolul arheologului sau al istoricului în general, care trebuie să realizeze mai întâi o muncă de teren pentru a colecta și trata datele mai înainte de a putea elabora o reflecție asupra acestor surse și a le desprinde semnificațiile aferente.

4. Rezultă, prin urmare, că cercetarea juridică se exprimă prin intermediul unei mari diversități de suporturi care vizează să facă dreptul accesibil justițiabililor și, în primul rând, profesioniștilor domeniului care trebuie să urmărească evoluția sa. În acest sens, se impune de remarcat că această parte a muncii academice conferă cercetătorului jurist un rol de mediator ori de vulgarizator. Pentru a ajunge la marele public și a ameliora cunoașterea generală a dreptului, ei sunt abilitați să recurgă la toate mijloacele de difuzare și de valorificare a concluziilor decantate ca atare.

Dacă investigația de specialitate contribuie la o mai bună cunoaștere a normativului juridic, rămâne de distins totuși și aici între o cercetare de excelență și cea de o calitate mai redusă. Pentru evaluarea cercetătorilor și a impactului lucrărilor aferente lor sunt aplicate metode și utilizate metodologii diferite în funcție de țară și de tradițiile în domeniu și în orice caz altele decât cele impuse în materiile tehnice.

Dreptul nu e o disciplină pur teoretică, care permite cunoașterea unui aspect al lumii, ci e și o cunoaștere practică, una care contribuie la transformarea sa. Într-adevăr, el e o creație a omului pentru a organiza viața și societatea, iar dacă formal puterile publice sunt abilitate „să facă legile”, forțele creatoare ale dreptului rămân, în realitate, mult mai diverse. Printre acestea din urmă se află și cercetarea științifică chemată să deseneze dreptul de azi și de mâine. Spre deosebire de alte discipline (în afara celor care împrumută de la drept vocația sa normativă), cea de față are un impact social prin intermediul mai multor canale; efectele se produc asupra practicienilor via formării lor, iar în privința realităților sociale prin acțiunea asupra cadrului normativ care le guvernează. Și în acest mod vorbim de un impact societal al cercetării juridice. Desigur, se ridică întrebarea: cum contribuie investigațiile de resort la ameliorarea dreptului? În mod esențial aducând o privire critică asupra celui existent și propunând revizuiri ale ordinii juridice în vigoare.

Pentru aceasta, e posibil înainte de toate de a oferi o judecată de valoare a dreptului independent de conținutul său. O atare lectură conduce la privilegierea unei abordări neutre din punct de vedere axiologic ori cel puțin la a distinge aprecierea care poate fi adusă dreptului în funcție de criteriile formale și de preferințele substanțiale pe care le putem avea. El ar fi evident marcat în funcție de coerența sistemului ori a conformității sale cu principiile generale și ierarhia normelor.

O parte importantă a efortului de teoretizare juridică constă în a propune concepte, în special distincții care permit a ține cont de drept în mod mai concret și mai coerent. În sistemul de drept civil în special, în contrast cu situația aferentă celui de common law, cercetarea juridică joacă un rol notabil în raționalizarea dreptului, cercetătorii acționând spre ordonarea soluțiilor juridice parțiale și eterogene care apar și se manifestă. Ei relevă incoerențele și semnalizează pericolele pe care le generează pentru securitatea juridică, adică altfel spus capacitatea unui sistem legal de a propune o soluție unică și univocă unei probleme juridice date. Raționalizarea savantă a dreptului poate ajunge să conducă la o (re) codificare a sa, care ar fi chemată astfel să faciliteze aplicarea lui.

5. Înfiriparea unei cercetări științifice în domeniul dreptului a fost la noi simultană și în interdependență cu afirmarea unei literaturi juridice românești în contextul unui proces de desprindere – deopotrivă normativă, jurisprudențială și doctrinară – de donatorul „transplantului” neolatin, îndeosebi francez, care a marcat modernitatea juridică națională și poate că rămâne una din particularitățile sale istorice. De la început instituționalizarea sa, în cadrul mai larg al activității de cercetare științifică în general a apărut ca o preocupare a universităților și cea a Academiei Române, cunoscând primele experiențe de acest gen încă în deceniile patru și cinci ale secolului trecut. În același timp, implicarea forumului academic suprem al țării izvora în mod declarat din preocuparea majoră a existenței unei cercetări științifice naționale care, neglijată și fragmentată, risca să rămână la stadii incipiente. Crearea unui institut specializat de cercetări juridice (1954) în cadrul Academiei Române (devenită academie de științe în 1948) s-a înscris într-o atare perspectivă, dar și în cea a noilor orizonturi politico-ideologice ale regimului politic de atunci vizând o „planificare științifică” a dezvoltării sociale, fără a ignora însă și nevoile practice de „consiliu legislativ” și chiar pe cele teoretice aferente justificărilor doctrinare ale „unui tip de drept nou, superior, dreptul socialist”. O utopie care a născut efecte perverse, confirmând încă o dată în istorie faptul că o știință, o cunoaștere adevărată nu ar trebui instalate la comenzile statului și concluziile sale impuse prin constrângere, întrucât generează cel mai adesea reversul și conduce la adevărate monstruozități, inclusiv juridice. Circumscrisă unei atari conjuncturi istorice, instituționalizarea cercetării juridice nu a făcut decât să ne ofere un trist exemplu de șansă istorică ratată de a constitui o veritabilă cercetare științifică, știință a dreptului și cultură juridică românești, poate unica de până acum. Imensul efort creator al, poate, celei mai capabile generații de juriști ai țării a fost irosit astfel în lucrări efemere și construcții teoretice și normative iluzorii, repede spulberate de evoluțiile socio-politice și economice ulterioare.

La momentul 1989, când s-a configurat o nouă veritabilă conjunctură favorabilă de relansare, pe căi autentice, a cercetării științifice în domeniul dreptului, starea efectivă a acesteia, capacitățile disponibile în acest sens și absența unei voințe ferme de reformare au făcut să se rateze șansa istorică respectivă, iar ulterior o atare perspectivă a devenit aproape imposibilă. Pe lângă constrângerile politico-ideologice aferente perioadei, măsura dispusă din 1976 de „integrare a cercetării cu învățământul superior” a transformat concluziile activității de investigație juridică în simplu instrument didactico-explicativ, fără valențe de cunoaștere specifică. Crearea, în 1971, a celui de-al doilea consiliul legislativ a generat o „migrare” a cercetătorilor mai ales din motive de salarizare spre zona legisticii, care s-a conjugat astfel cu asocierea secundară didactică și a erodat și mai mult statutul concret al cercetătorului și implicit calității cercetării. În fine, explozia învățământului superior privat post-1990, afirmarea avocaturii libere și a justiției democratice au defavorizat și mai mult starea cercetării juridice instituționalizate, transformând-o iremediabil într-una de complezență și subzistență. Așa se face că marea tranziție juridică de la societatea anterioară, a dezvoltării planificate și dictaturii (autoritarismului) politic, la cea a democrației reprezentative și a statului de drept nu s-a bucurat de contribuția cuvenită din partea reflecției științifice asupra dreptului și justiției. Este de domeniul evidenței că experiența trecerii de la „tipul de drept socialist” la cel occidental, inclusiv reînnodarea tradițiilor proprii și conectarea la lumea europeană a dreptului aveau nevoie absolută și s-ar fi desfășurat altfel și cu alte rezultate, mult mai beneficie, dacă ar fi existat o cercetare științifică pertinentă, capabilă să ofere răspunsurile necesare din perspectiva cunoașterii exacte a realităților naționale, nevoilor devenirii lor și exigențelor perspectivelor europene de (re)integrare. Un alt moment fundamental, și el ratat din acest punct de vedere, l-a constituit pregătirea aderării României la Uniunea Europeană (intervenită oficial la 1 ianuarie 2007), care a presupus și un amplu proces de armonizare legislativă, de preluare și implementare a acquis-ului comunitar. Existența unei activități de cercetare eficiente ar fi contribuit major la construirea și afirmarea unui model adecvat de integrare a României în construcția europeană, în absența sa asistența internațională oferind un tipar rigid, inadecvat, contraproductiv adeseori și ale cărui consecințe negative le resimțim din plin. Ca țară cu statut de „apartenență diferențiată” la Uniunea Europeană, fără o cercetare științifică juridică și cu o expertiză în materie de tip funcționăresc, România ne oferă tristul exemplu de elev supus, ascultător și tratat ca atare, mai întotdeauna ținut la „colțul” clasei unional-europene. Oare nu se știe și la București că, tradițional, Uniunea e considerată o construcție juridică, o comunitate de drepturi, iar integrarea și valorificarea cadrului comunitar presupune o bună cunoaștere, la nivel superior, a arhitecturii normativ-instituționale aferente, valorificarea atuurilor astfel oferite din perspectiva intereselor proprii? Și perspectivele de evoluție dificile, din criză în criză, ori cu suprapunerea lor implică mai mult ca oricând investigația juridică profundă, de substanță și de valori, dincolo de consultația utilitaristă, cu rezultate de complezență. Existența unor structuri de cercetare cu activitate reprezentativă ar facilita implicarea în cooperarea europeană de profil ca, de exemplu, în cadrul European Law Institute (ELI) și, în consecință, ar favoriza perceperea și exprimarea și a realităților românești în lucrările unor atari platforme, ce constituie din ce înc e mai mult antecamera pregătirii legislației unional-europene de mâine.

Pe acest fond general de slăbiciune endemică și de vulnerabilitate esențiale se adaugă și efectul de bumerang al inteligenței artificiale care reduce funcția juristului tehnicisto-pozitivist la acțiunea de evaluare cantitativă și corectare, eventual critică, a noilor producții de analiză juridică. Atingându-se astfel maximum de dezinteres față de și de degradare a stării cercetării juridice fundamentale, putem constata că s-a ajuns în situația extremă în care practic nu mai suntem capabili nici măcar să sesizăm, să percepem și să adaptăm în context național ideile și rezultatele străine, occidentale, urmând o aliniere oarbă, tehnicistă, facilă și favorizată de „birocratizare” și impunerea „opiniilor juridice dominante” de structuri de interese aștiințifice.

Din toate asemenea triste experiențe și cu atari amenințări existențiale a rămas, totuși, mesajul că e posibil și la noi un atare exercițiu și speranța că data viitoare poate că ne va reuși. Însă, când va fi aceasta? Ultimii peste treizeci de ani post-1989 nu au cunoscut nici măcar încercări serioase în acest sens ci, cultivându-se o stare generală de inerție, conform unei strategii de supraviețuire s-a ajuns la „autodesființarea”, pe conținut, desăvârșită formal prin așa-zisa comasare instituțională.

6. Modelul european de cercetare științifică academică, preponderent universitară, care se încearcă a se impune acum și la noi, se bazează tot mai mult pe strategia unei dezvoltări „a elicei triple”: o agendă întocmită și promovată consecvent împreună de industrie, sectorul public și universitate, pentru a aborda teme prioritare pentru toți, precum: digitalizarea, schimbarea climatică sau tranziția energetică, una care presupune tot mai mult și luarea în considerare a circumstanțelor locale. Este vorba de un tip de investigații adecvate realităților concrete, practice, semnificative și aplicate nu prea favorabil câmpului juridic. Una aferentă tematic mai ales creșterii verzi, intruzivă social, decuplată de alte constrângeri, sustenabilă deopotrivă social și financiar. I se poate reproșa poate o interdisciplinaritate prea accentuată, cu aspecte uneori duse la extrem și o reglementare excesivă, care conduc la o formare caracterizată prin cunoștințe solide, profunde, dar cu deschideri mai limitate în privința capacității de comunicare și a simțului comercial. În fine, totul într-o perspectivă în care ratingurile de orice fel sunt privite tot mai mult ca un joc, fără valențe considerabile de prestanță socială și internațională. Privit prin prisma dreptului, el ne apare ca un model îndreptat mai ales spre o cercetare apropiată mai degrabă de o consultanță de o înaltă complexitate și sporită eficiență și mai puțin de o reflecție profundă, în așteptare de confirmări și cu succese imprevizibile. Acesta e „aerul timpului”, dar nu și soluția durabilă.

7. O problemă-cheie rămâne, desigur, în plan național și, ca de altfel, pentru întreaga cercetare științifică românească formula instituțională de desfășurare și coordonare a activității în domeniu. Este de domeniul evidenței că structurile anchilozate, ce funcționează fără prea mare succes de circa trei sferturi de veac, sunt complet depășite de istorie, ca mod de abordare și problematizare, devenind simple stafii ale planificării absolute bântuind clădiri pe măsură. O nouă formă, dinamică, adaptativă și eficientă se impune a fi gândită, structurată și a se afirma așa încât să răspundă exigențelor deopotrivă de integrare europeană, perspectivă globală și operabilitate internă. Rămasă fără orizonturi proprii investigația în domeniul dreptului (și justiției) are nevoie atât de o strategie generală adecvată de dezvoltare, cât și de proiecte specifice de aplicare care să-i permită inițierea reconstrucțieiși prefigurarea unui drum nou, propriu și eficace. Existența unui centru de orientare ideatică și coordonare tematică ale cercetării fundamentale ar favoriza coeziunea instituțională și corelarea priorităților, în profil academic, universitar și cu cea de cercetare-dezvoltare și oferă perspective sporite unor răspunsuri comune, potențializate. Existența unor structuri (academii) de ramură, inclusiv în privința științelor juridice ar putea juca un atare rol și, în orice caz,  oferă posibilități inedite și sporite de particularizare și consolidare a formulelor instituționale de cercetare științifică, inclusiv fundamentală.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române