6,223 citiri

Paradoxul călătorului în timp a fost evitat… la timp: Condițiile (constituționale ale) dării în plată

Radu RIZOIUMotto: Now, remember. According to my theory,
you interfered with your parents’ first meeting.
If they don’t meet, they won’t fall in love,
they won’t get married and they won’t have kids.
That’s why your older brother’s disappearing from that photograph.
Your sister will follow, and unless you repair the damage, you’ll be next.[1]

Introducere. Dincolo de disputele politice și juridice care o înconjoară, este cert faptul că Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite[2] a reușit să focalizeze atenția juriștilor din diferite medii și să genereze dezbateri largi de la catedră până în paginile ziarelor ori pe forumurile juridice sau non-juridice. Poate doar noile Coduri să fi putut beneficia în ultima vreme de o analiză comparabilă cu acest act normativ… Un asemenea tumult juridic (dar și social-politic) nu putea să nu atragă și o jurisprudență bogată. După un start oarecum stahanovist în care instanțele fie au interpretat legea ca o gură de oxigen bine-venită pentru consumatorul de credite, fie ca o nouă povară aruncată sistemului judiciar, entuziasmul s-a potolit prin sesizările adresate Curții Constituționale prin care s-a urmărit o dezlegare unitară a anumitor dispoziții ale legii.

Un prim „lot” de excepții s-au concentrat pe aspectele care țin de aplicarea în timp a (efectelor) Legii dării în plată. Interesul soluționării acestor chestiuni este unul major, de vreme ce chiar inițiatorii legii au susținut că actul normativ se adresează (cu precădere) persoanelor care au contractat credite în perioada 2006-2009. Așadar, Legea dării în plată are în vedere în principal contracte de credit încheiate anterior intrării sale în vigoare, ceea ce ridică în mod evident problema aplicării în timp a legii[3]. Importanța soluționării acestor excepții s-a regăsit nu numai în interesul juriștilor care au așteptat „cu sufletul la gură” soluția Curții Constituționale, dar și a publicului: mass-media a oferit știri de tipul „breaking news”, Președintele Curții Constituționale a făcut declarații în fața presei[4], Curtea Constituțională însăși a simțit nevoia de a suplimenta comunicatul „sec” prin care anunța soluția[5] cu o explicație[6], a doua zi, „[a]vând în vedere interesul publicului privind clarificarea unor aspecte legate de soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ale unor dispoziții din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite”. Juriștii din cele două tabere au avut reacții diverse[7].

Motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016[8] a adus cu sine un nou val de comentarii[9].

În acest peisaj extrem de bogat, dorim să analizăm un aspect (aparent) excentric, dar care credem că poate oferi sprijin instanțelor judecătorești[10] care vor trebui să soluționeze cauze în temeiul Legii dării în plată. Aspectul ține de legea care se aplică în cazul în care instanța va decide încetarea contractului de credit, ca posibilă opțiune de remediu în situația în care se dovedesc întrunite condițiile impreviziunii[11]. Pentru a găsi răspunsul la această (unică) întrebare, vom recapitula câteva noțiuni legate de contractul de credit și cel de ipotecă (imobiliară) (I), apoi vom analiza modul de încetare a contractului justificat de un caz de impreviziune (II), pentru a vedea în ce măsură „darea în plată” poate fi calificată drept un remediu suficient în aceste ipoteze (III).

I. Contractul de credit. Scurte note

1. Natura contractului de credit. Textul Legii dării în plată face trimitere la noțiunea de „contract de credit”, fără a defini această noțiune. Chestiunea pare trivială într-o lume în care totul se învârte în jurul creditării, dar ea poate oferi explicații unor chestiuni practice importante. Pentru început, trebuie să observăm că sfera de aplicare a Legii dării în plată este limitată la ipoteza contractelor de credit în care creditorul este o instituție de credit sau o instituție financiară nebancară[12], iar debitor este un consumator[13]. Așadar, Legea dării în plată are în vedere contractele de credit pentru consumatori.

La modul general, legea română nu cuprinde o definiție a contractului de credit[14], ceea ce a ridicat unele probleme doctrinei[15]. În schimb, creditul pentru consumatori este „privilegiat” de existența unor definiții legale atât la modul general[16], cât și cu privire la creditul de consum cu garanție ipotecară[17]. Față de aceste definiții legale, rezultă că natura contractului de credit (pentru consum) poate îmbrăca diferite forme: credit comercial (prin amânarea scadenței), facilitate de credit (punerea la dispoziție a unor sume, fără a le remite efectiv), respectiv împrumut (remiterea efectivă a unor sume de bani).

Noul Cod civil, deși evită să definească la modul general contractul de credit[18], oferă o definiție implicită în art. 2167 NCC, când face trimitere la orice „contract [în temeiul căruia] se naște și o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani”. Așadar, creditul are ca trăsătură esențială existența unei obligații de plată a unei sume de bani afectată de un termen suspensiv. Este indiferent dacă au fost remise sume de bani anterior sau nu. În schimb, remiterea efectivă a unor fonduri o dată cu încheierea contractului conturează figura juridică a împrumutului de consumație [art. 2158 alin. (1) NCC].

În materia Legii dării în plată, sfera de aplicare are în vedere contracte de împrumut, căci problema care se pune este cea legată de „stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale”. Creanța la care face trimitere textul este creanța având ca obiect restituirea sumelor remise cu titlu de împrumut, referirea la accesorii având în vedere dobânzile și comisioanele acumulate[19]. Prin urmare, deși textul legii face referire la „contracte de credit”, putem simplifica ipoteza acceptând că sunt vizate de fapt doar contractele de împrumut (de consumație)[20] (încheiate între un profesionist al creditului și un consumator).

2. Caracterele contractului de împrumut. Restrângând analiza la contractul de împrumut de consumație, vom releva în continuare (câteva dintre) caracterele juridice ale acestuia. Ca o precizare prealabilă, menționăm că împrumutul este un contract real, adică nu se încheie în mod valabil decât la momentul remiterii efective a bunului împrumutat[21]. Altfel spus, încă din momentul încheierii contractului de împrumut, creditorul pierde controlul asupra bunului împrumutat, care îi revine debitorului [art. 2158 alin. (1) NCC][22]. În cazul împrumutului de consumație, bunul împrumutat intră în proprietatea debitorului [art. 2160 NCC][23]. Astfel, denumirile de creditor și debitor ascund o realitate (economică) antinomică: creditorul a pierdut deja proprietatea asupra sumei de bani împrumutate (dobândind în schimb un drept de creanță), în timp ce debitorul tocmai și-a sporit activul patrimonial cu dreptul de proprietate asupra sumei de bani (înregistrând în contrapartidă o obligație – de restituire – în pasivul patrimonial). Din punct de vedere economic, creditorul a „sărăcit”, în timp ce debitorul s-a „îmbogățit”.

Caracterul real al contractului de împrumut atrage după sine și un caracter unilateral[24]. De vreme ce creditorul și-a îndeplinit obligația (esențială[25]) în chiar momentul încheierii contractului, singura parte care mai are de îndeplinit obligații este debitorul[26]. Din acest punct de vedere, contractul este „dezechilibrat” din momentul încheierii sale, în sensul că o parte (creditorul) și-a îndeplinit deja obligația, în timp ce cealaltă parte (debitorul) urmează să o îndeplinească în viitor. Acest specific al contractului de împrumut nu permite soluții de echilibrare simple, de genul ajustării prestațiilor ambelor părți, de vreme ce prestația ce a făcut obiectul obligației creditorului nu mai poate fi ajustată, ea fiind deja efectuată (iar obligația stinsă). De asemenea, nu sunt aplicabile soluții echitabile frecvente în cazul contractelor sinalagmatice, de genul excepției de neexecutare. Nici rezoluțiunea ca remediu determinat de un eveniment survenit ulterior încheierii contractului nu funcționează în mod corespunzător[27].

Contractul de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani este, de regulă, un contract cu titlu oneros[28]. Față de confuziile existente în practică, este nevoie să facem câteva precizări. În primul rând, caracterul oneros consacrat în mod expres de noul Cod civil [art. 2159 alin. (2) NCC] era reglementat și de vechea legislație. Astfel, operațiunile de bancă erau enumerate printre faptele de comerț de art. 3 pct. 11 din Codul comercial, iar art. 1587-1590 Cod civil de la 1864 (CC1864) reglementa posibilitatea stabilirii dobânzii (remuneratorii) pentru împrumuturi. Cum în raporturile comercial (inclusiv cele mixte [art. 56 Cod comercial]) prezumția era aceea de onerozitate, rezultă că un împrumut acordat de către o bancă va fi întotdeauna cu caracter oneros[29] (dacă nu este menționat contrariul în mod expres[30]).

Caracterul oneros al contractului de împrumut de bani nu afectează caracterul său unilateral[31], de vreme ce tot debitorul este obligat și la plata dobânzii (remuneratorii) ca preț al creditului acordat de către creditor. Tocmai de aceea există uneori tentația de a „fuziona” obligația de restituire a sumei împrumutate cu cea de plată a dobânzii și a le tratat în mod indistinct. Or, natura celor două obligații este diferită: obligația de restituire reprezintă o obligație derivată din însăși remiterea banilor (în aceeași monedă [art. 1584 CC1864][art. 2164 alin. (1) NCC]) de către creditor la încheierea contractului cu titlu de împrumut; obligația de plată a dobânzii (remuneratorii) ține de prezumție de folosire a banilor de către debitor, ceea ce impune plata unui preț pentru această folosință.

Din aceste caracteristici observăm că executarea contractului de împrumut nu poate fi calificată exact fără a face distincția între cele două obligații esențiale: restituirea capitalului, respectiv plata dobânzii (remuneratorii). În primul caz, contractul este cu executare dintr-o dată: creditorul remite suma debitorului la încheierea contractului și așteaptă restituirea ei integrală. Faptul că specificul operațiunilor de creditare impun stabilirea unor termene suspensive care afectează obligația de restituire este irelevant. Executarea obligației de restituire nu este succesivă de vreme ce creditorul nu își mai poate ajusta comportamentul (el deja a remis suma integral). În cazul creditului de consum, beneficiul termenului suspensiv profită debitorului, ceea ce justifică din partea acestuia posibilitatea de a rambursa anticipat împrumutul[32].

Pe de altă parte, plata dobânzii reprezintă „prețul timpului”[33] pentru care banii au fost folosiți de către debitor. Așadar aici suntem în prezența unor prestații succesive: creditorul „livrează” timp, iar debitorul plătește pentru fiecare unitate temporală „primită” de la creditor.

3. Conținutul obligațional al contractului de împrumut. Pornind de la caracterele juridice trecute în revistă, vom analiza în continuare conținutul obligațional al contractului de împrumut (de consumație) de consum. Conținutul contractului[34] este util în acest demers întrucât permite stabilirea situației de echilibru între pozițiile părților pe durata derulării raportului contractual, situație care trebuie (în măsura posibilului) menținută și în cazul încetării contractului pentru survenirea unei cauze de impreviziune.

După cum am văzut[35], fiind vorba despre un contract unilateral, numai debitorul are obligații. Principalele obligații ale acestuia sunt (i) de restituire a sumelor împrumutate și (ii) de plată a prețului contractului. În continuare, vom analiza fiecare dintre aceste obligații din perspectiva echilibrului contractual.

Obligația de restituire este de esența oricărei forme de împrumut. Indiferent dacă vorbim despre un împrumut de folosință (comodat) sau de consumație, debitorul are obligația de a restitui creditorului bunul împrumutat. Această obligație subzistă chiar și în cazul unui contract de împrumut încheiat cu titlu gratuit, căci împrumutul diferă de o donație în privința bunului împrumutat. Cu atât mai mult în cazul unui împrumut (de consumație) cu titlu oneros nu se poate regăsi vreun animus donandi între intențiile creditorului (profesionist). Așadar, indiferent de forma împrumutului, debitorul este obligat să restituie (integral) bunul împrumutat.

În principiu, creditorul nu poate solicita restituirea decât la expirarea termenului (suspensiv al) împrumutului [art. 1581 CC1864][art. 1414 NCC]. Cu toate acestea, în ipoteza în care debitorul se află în situații în care îndeplinirea la timp a obligației de restituire este pusă în pericol [art. 1025 CC1864] [art. 1417 NCC; art. 675 NCPC], creditorul poate să îl decadă pe debitor din beneficiul termenului și să „accelereze” scadența obligației de restituire[art. 1418 NCC]. De asemenea, la un efect similar se poate ajunge în situațiile în care creditorul consideră că valoarea garanțiilor reale asociate obligației de restituire este pusă în pericol [art. 2396 NCC].

A doua obligație principală a debitorului privește plata prețului creditului. Această obligație subîntinde două componente care, împreună, reprezintă prețul creditului: dobânzile și comisioanele. Simplificând, dobânda (remuneratorie) reprezintă prețul „timpului” acordat de creditor pentru ca debitorul să se folosească de sumele împrumutate, în timp ce comisioanele reprezintă prețul diferitelor servicii[36] oferite de creditor debitorului în legătură cu sumele împrumutate[37].

Cu privire la această obligație, observăm că ne aflăm în ipoteza unor prestații succesive: creditorul acordă o unitate de timp sau prestează un serviciu și, în schimb, debitorul achită un preț asociat acestor prestații. Prin urmare, se poate stabili un echilibru între cele două prestații: dacă creditorul nu mai efectuează serviciul promis, debitorul poate refuza plata prețului și, invers, dacă debitorul nu plătește prețul, creditorul poate înceta prestarea serviciului.

4. Consecințe. Din specificul conținutului obligațional al contractului de împrumut de consumație cu titlu oneros rezultă o serie de consecințe. Ne vom opri doar asupra acelor consecințe care pun în lumină echilibrul contractual, pornind de la ideea că revizuirea pentru impreviziune are drept scop tocmai restabilirea echilibrului inițial al contractului[38].

După cum am precizat[39], încă de la momentul încheierii contractului, raportat la beneficiul efectiv, dezechilibrul este în favoarea debitorului: acesta a primit o sumă de bani și încă nu a restituit-o. Evident că, din punct de vedere juridic, echilibrul este asigurat prin impunerea în patrimoniul debitorului a unei obligații de restituire de aceeași valoare cu cea a sumei împrumutate[40]. De vreme ce am restrâns analiza la ipoteza contractului de împrumut de consumație având ca obiect derivat o sumă de bani, rezultă că și obiectul prestației de restituire este tot o sumă de bani.

O primă consecință este irelevanța oricărei analize a modului în care a fost folosită suma de bani de către debitor. Chiar dacă orice creditor (profesionist) stipulează clauze prin care se asigură cu privire la destinația sumei de bani (în vederea îndeplinirii obligației de prudență ce îi revine în acordarea de credite[41]), aceste aspecte nu influențează deloc obiectul derivat al contractului de împrumut[42]. Prin urmare, scopul mediat al contractului (din perspectiva debitorului) nu are nicio consecință, cel puțin în ceea ce privește obligația de restituire a sumelor împrumutate.

A doua consecință este că, în cazul împrumutului de consumație având ca obiect (derivat) o sumă de bani, obligația de restituire are în vedere suma exactă împrumutată, în moneda în care a fost împrumutată. Această regulă, cunoscută sub denumirea de „nominalism monetar”[43], are o tradiție îndelungată [art. 1578 CC1864] și își păstrează și astăzi valențele [art. 1488 alin. (1), 2158 alin. (1) NCC][44]. Așadar, debitorul este obligat să restituie aceeași cantitate de monedă (și din aceeași monedă) cu cea împrumutată. Orice modificare a cantități de monedă se va reflecta într-un dezechilibru al raporturilor contractuale (în defavoarea creditorului).

În ceea ce privește dobânda, aceasta reprezintă o specie de fructe civile [art. 523 CC1864] [art. 548 alin. (4) NCC], strict legate de trecerea timpului [art. 525 CC1864] [art. 550 alin. (3) NCC]. Prin urmare, ea ar trebui să fie percepută în strânsă legătură cu durata pentru care debitorul se folosește de capitalul împrumutat. Din punct de vedere practic, o astfel de aplicare strictă a regulii se poate dovedi un impediment important având în vedere că la începutul termenului contractual debitorul ar trebui să plătească sume ridicate cu titlu de dobândă. Acceptând restituiri parțiale din capital, creditorul permite debitorului să beneficieze de dobânzi în scădere, dar dezavantajul inițial nu se rezolvă. Soluția este aceea de a accepta restituiri mai reduse din capital la început, pentru a compensa pentru dobânzile ridicate. În acest fel, „rata de credit” se poate păstra la un nivel relativ constant pe toată durata necesară rambursării.

Contractul de împrumut de consumație încheiat cu un profesionist al creditului este reputat a fi supus unui termen (suspensiv) stipulat în favoarea ambelor părți [art. 2161 NCC]. Interesul creditorului este acela de a primi dobânda pentru o perioadă cât mai lungă.

5. Câteva precizări privind scopul contractului de ipotecă (imobiliară). Deși nu pare să prezinte importanță în raționamentul Curții Constituționale, considerăm că anumite trăsături ale contractului de ipotecă (imobiliară) prezintă un interes deosebit pentru a înțelege mecanismul prin care contractul de împrumut poate înceta prin transferul (dreptului de proprietate asupra) bunului ipotecat[45].

În primul rând, dreptul real de ipotecă este un drept accesoriu [art. 2344 NCC] în sensul că soarta sa este influențată de cea a obligației (creanței) principale. Așadar, este oarecum contraintuitiv să se afirme că se stinge creanța principală prin executarea dreptului real accesoriu. Este ca și cum accesoriul ar fi dobândit o putere superioară principalului și ar fi el cel care influențează soarta principalului. Scopul ipotecii este doar acela de a-l „convinge” pe debitor să își îndeplinească obligația principală. Or, în raționamentul său, Curtea Constituțională a reținut în mod corect faptul că obiectul încheierii contractului de credit nu are nimic de a face cu bunul ipotecat. Creditorul se așteaptă să îi fie achitată o sumă de bani, nu predat un bun.

În al doilea rând, ipoteca are un caracter subsidiar, efectul său principal intervenind doar în cazul neexecutării benevole (de către debitor) a obligației principale [art. 2429 NCC]. Mai mult, ipoteca este paralizată de orice plată făcută cu privire la obligația garantată, indiferent cine efectuează plata (debitorul sau un terț) [art. 2453 NCC]. Așadar, ipoteca nu reprezintă un scop în sine, ci doar un mijloc de asigurare a îndeplinirii obligației principale. Permisiunea de a utiliza bunul ipotecat în scopul de a desființa contractul de împrumut reprezintă o abordare inversă celei specifice ipotecii. Dintr-un beneficiu pentru creditor, ipoteca se transformă într-o veritabilă limitare: creditorul ipotecar se vede pus într-o poziție mai precară decât a unui creditor chirografar (care poate să îl execute pe debitor cu privire la toate elementele sale de activ patrimonial).

În sfârșit, ca un corolar al caracterelor evocate, executarea ipotecii are un profund caracter monetar. De vreme ce rolul ipotecii este de a asigura îndeplinirea (exactă a) obligației garantate, iar obiectul acestei prestații este în cvasitotalitatea cazurilor diferit de predarea bunului ipotecat, singurul mod în care se pot concilia aceste reguli este să se ajungă la o dublă lichidare: a obligației garantate și a dreptului de ipotecă. Aceasta este explicația pentru care legea cere ca obligația garantată să fie lichidă înainte de a putea porni executarea silită [art. 2430 NCC][art. 1832 CC1864]. În acest fel, ambele elemente patrimoniale își vor găsi echivalentul valoric (bănesc) și vor putea deveni compatibile. Creditorul nu poate primi pere în loc de mere, dar poate primi valoarea merelor în bani [art. 1530 NCC][art. 1073 CC1864].

Această regulă este atât de puternică, încât legiuitorul a simțit nevoia să interzică drastic orice aranjamente prin care creditorul ar urma să devine proprietarul bunului ipotecat, fără să treacă anterior la o lichidare a valorii acestuia și o deducere echitabilă din valoarea obligației garantate [art. 2433 NCC][art. 1834 CC1864]. Or, anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată, toate aceste reguli erau valabile cu titlu general și fără derogare. Mai mult, interdicția pactului comisoriu (pignorativ sau ipotecar) era considerat o normă de ordine publică, de la care nu se putea deroga[46]. Ideea era ca obligația principală să fie executată (prin echivalent) din sumele obținute în urma lichidării bunului ipotecat. Aceste sume urmau să fie repartizate între diferiții creditori conform regulilor de distribuire, ținându-se seama de fiecare situație concretă în parte.

Posibilitatea acordată creditorului ipotecar de a participa la vânzarea silită (prin licitație publică) a imobilului ipotecat nu era decât o aplicare a regulii de mai sus. Utilizând creanța sa ca preț al adjudecării, un asemenea creditor putea să se asigure că bunul nu este subevaluat în cadrul licitației, ci că valoarea de adjudecare era cel puțin egală cu valoarea creanței garantate. În acest fel, cel puțin creanța ipotecară era stinsă în integralitate. Evident că creditorul ipotecar nu ar fi utilizat integral creanța sa la licitație decât în acele situații în care era convins că poate obține ulterior prețul respectiv din (re)vânzarea imobilului.

Un alt element important: în cazul unei vânzări la licitație publică, adjudecatarul (inclusiv creditorul ipotecar dacă era desemnat adjudecatar) primea bunul imobil liber de orice sarcini care se stingeau în urma executării silite.

II. Încetarea contractului pentru impreviziune

6. Cauza încetării. Decizia CCR utilizează un raționament prin care darea în plată devine un caz de încetare a contractului de credit. În termenii Comunicatului explicativ, „[instanța poate pronunța] fie adaptarea contractului, fie încetarea sa în forma pe care o decide și care poate merge până la preluarea de către creditor a imobilului adus garanție cu stingerea tuturor accesoriilor”. Aceeași idee se desprinde și din motivarea Deciziei CCR, unde se remarcă faptul că „în lipsa acordului părților și în temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa”, în sensul că „[i]nstanța judecătorească (…) va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii)”[47].

Așadar, cauza încetării contractului de credit (dacă se va lua o astfel de decizie) constă în intervenirea impreviziunii, așa cum aceasta era reglementată de Codul civil din 1864. Instanța de contencios constituțional insistă extrem de mult pe ideea că o asemenea măsură nu poate rezulta ope legis, ci necesită o analiză de la caz la caz și impune aplicarea criteriilor teoriei impreviziunii[48]. După analizarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii (care nu poate fi presupusă, ci trebuie dovedită în fiecare caz în parte, în special prin distincția între cei ce nu pot plăti și cei ce nu vor să plătească), instanța de judecată are de ales dintre mai multe remedii. Pe de o parte (și cu precădere) există remediul adaptării contractului.

Doar dacă adaptarea (și, deci, continuarea executării contractului) nu mai este posibilă (de aici criteriul „cei ce nu pot vs. cei ce pot dar nu vor”) se poate ajunge la încetarea contractului. Nici în această situație nu este obligatorie soluția „dării în plată”; ea reprezintă o limită superioară a intervenției judiciare în mecanismul contractul, prin reconfigurarea efectelor încetării contractului.

Întrevedem așadar un raționament judiciar (pentru instanța de fond) compus din mai multe etape:
– verificarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii;
– încercarea de adaptare a contractului;
– încetarea „normală” a contractului;
– încetarea contractului cu transferul bunului ipotecat și ștergerea datoriei.

Nu se poate trece la o etapă decât după parcurgerea celor anterioare.

Din motivarea Deciziei CCR rezultă că „din punct de vedere procedural, instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8, ori în cadrul art. 9 din aceeași lege”[49]. Altfel spus, pentru contractele de credit încheiate anterior intrării sale în vigoare, Legea dării în plată nu instituie altceva decât o procedură de verificare a condițiilor (substanțiale ale) teoriei impreviziunii conturată de Codul civil de la 1864. În aceste situații, Legea dării în plată rămâne o simplă lege de procedură (de imediată aplicare), dar care nu poate modifica dreptul substanțial. Acesta din urmă este reprezentat de Codul civil de la 1864 (în interpretarea acordată de doctrină și jurisprudență). Legea dării în plată nu retroactivează pur și simplu pentru că nu se aplică acestor contracte. Ea doar oferă cadrul procedural prin care părțile care nu reușesc adaptarea negociată a contractului pot recurge la „arbitrajul” instanței de judecată[50].

7. Efectele încetării. Dar care ar fi efectele normale ale încetării contractului pentru impreviziune în dreptul comun? După cum am văzut, instanța de judecată, după ce observă că există o situație reală de impreviziune și încearcă fără succes adaptarea contractului, va trebui să ia decizia încetării acestuia ca remediu ultim al impreviziunii[51].

Este important de observat că acest remediu „tradițional” al impreviziunii nu reprezintă altceva decât o cauză de încetare a contractului pe cale judiciară. Toate celelalte efecte ale încetării se vor raporta la dreptul comun. Altfel spus, nu există un efect specific al încetării pentru impreviziune, diferit de acela al restului cauzelor de încetare a contractului. Fiind vorba despre o cauză de încetare ulterioară încheierii contractului, efectele ei nu se pot produce retroactiv, ci doar pentru viitor. Altfel spus, prestațiile efectuate până la data hotărârii de încetare a contractului nu vor fi afectate.

În acest punct este important de menționat că încetarea pentru impreviziune acționează prin hotărârea instanței. Ea nu se constată de către instanță, ci se pronunță de către aceasta, ceea ce înseamnă că, până la pronunțarea hotărârii, contractul va trebui executat[52]. Decizia CCR este suficient de clară în această privință[53].

Cu aplicare specială la situația particulară a contractului de împrumut, efectele încetării contractului trebuie analizate pe cele două planuri determinate de obligațiile principale care revin debitorului: obligația de restituire și obligația de plată a dobânzilor și comisioanelor.

Cu privire la plata dobânzilor și comisioanelor, este evident că, ulterior încetării contractului, acestea nu mai pot fi percepute. Explicația rezidă în aceea că suntem în prezența unor prestații succesive: acordarea de timp în vederea utilizării banilor împrumutați, respectiv prestarea unor servicii către debitor. Cât timp aceste prestații nu se mai datorează de către creditor (prin încetarea contractului încetează și obligațiile creditorului), nici debitorul nu mai trebuie să plătească contravaloarea acestora. O observație secundară privește mecanismul creditării bancare: băncile sunt simpli intermediari de resurse financiare. Bancherul nu împrumută din banii săi, ci din banii deponenților și ai altor finanțatori. Prin urmare, este posibil ca banca să sufere chiar o pierdere prin încetarea curgerii dobânzilor în condițiile în care ea trebuie în continuare să achite dobânzi către furnizorii de fonduri.

Pe de altă parte, în privința obligației de restituire a sumelor împrumutate, aceasta nu poate dispărea, fiind de esența contractului de împrumut. Debitorul este obligat să restituie ceea ce a primit pentru a se putea închide cercul operațiunii contractuale. În lipsa restituirii, debitorul ar fi în poziția unei îmbogățiri fără justă cauză, căci el a primit inițial suma integrală. Patrimoniul său s-a „îmbogățit” cu valoarea (nominală a) acelei sume. Este irelevant (pentru raporturile dintre debitor și creditor) ce a făcut debitorul cu acei bani. Faptul că i-a utilizat pentru achiziționarea unui bun care s-a devalorizat este irelevantă, fiind o operațiune ulterioară, încheiată cu un terț (vânzătorul bunului)[54].

În principiu, o încetare a contractului înainte de termenul agreat de părți ridică și problema despăgubirilor pe care una dintre părți le poate solicita pentru beneficiul nerealizat. În cazul unui contract unilateral, singura parte care pierde un posibil beneficiu este creditorul. În cazul contractului de credit, acesta pierde dobânzile datorate pentru perioada rămasă din contract. De aceea, el ar putea solicita acordarea de daune-interese pentru reechilibrarea pozițiilor contractuale. În contextul încetării pentru impreviziune, însă, o asemenea obligație este „compensată” de regula echității care impune ajutorarea părții care nu mai poate executa contractul – debitorul. Echitatea nu poate însă să afecteze obligația de restituire, ci din contră: echitatea impune restituirea integrală.

8. Darea în plată ca remediu al impreviziunii. Acceptând (ca soluție extremă) transferul bunului ipotecat către creditor cu consecința „ștergerii datoriilor principale și accesorii” ale debitorului, Decizia CCR vine cu unele precizări esențiale.

În primul rând, este evident că această soluție va fi aplicată in extremis, doar în acele situații în care debitorul dovedește că nu are cum să plătească datoria. Altfel spus, după dispariția obligației de plată a dobânzilor și comisioanelor, veniturile și bunurile debitorului (în limita în care pot fi urmărite) nu asigură restituirea sumelor împrumutate. Doar în aceste situații (practic atunci când debitorul nu are alte active decât imobilul ipotecat) instanța poate dispune darea în plată și ștergerea tuturor datoriilor.

În celelalte situații, soluția trebuie să fie mai nuanțată. Astfel, dacă activele curente nu permit restituirea creditului, dar veniturile viitoare (periodice sau potențiale) ar permite o astfel de restituire, se pot imagina fie metode de adaptare a contractului (prin scăderea ratei dobânzii sau reducerea/eliminarea comisioanelor) care să permită debitorului restituirea integrală a sumelor împrumutate. În aceste situații nu este necesară soluția extremă a dării în plată și, deci, instanța nu poate recurge direct la acest remediu fără să epuizat celelalte posibilități. Pe scurt, instanța va trebui să intervină cât mai puțin în echilibrul contractual și numai atât cât este necesar pentru ca drepturile părților să fie păstrate cât mai mult posibil.

Oricum, indiferent de întinderea intervenției judiciare, aceasta va reprezenta o modificare a conținutului contractual stabilit de părți. Interesul (de moment al) uneia dintre părți nu trebuie ridicat la nivel de interes public[55]. Din contră, nu trebuie pierdută din vedere imaginea de ansamblu: activitatea de creditare organizată (prin instituții de credit și instituții financiare nebancare) servește un interes public. Acest lucru a fost menționat explicit printr-o decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii: „s-a răspuns unui vădit interes public, de garantare a creditului, care să înlăture riscul pentru depunători și acționari de a ajunge în situația de a fi lipsiți de economiile sau investițiile pe care le-au făcut. În această privință este de reținut că activitatea bancară, deși se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public. Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului acordat de către bănci printr-o dispoziție a legii[56].

În cazul în care instanța consideră că transferul bunului imobil către creditor poate reprezenta o soluție de adaptare a contractului de credit, ea nu este obligată să însoțească această măsură cu ștergerea restului de datorie. Este posibil să se facă o evaluare „la zi” a bunului și acesta să fie transferat în schimbul ștergerii unei părți din obligația de restituire, urmând ca pentru restul să fie stabilit un plan de rambursare. În acest sens, Decizia CCR menționează că „[a]cest criteriu [al devalorizării bunului ipotecat] ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echității ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanța judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestațiilor rezultate din contractul de credit și prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziționării unui imobil”[57]. De vreme ce devalorizarea imobilului ipotecat nu are nicio relevanță pentru debitor (care trebuie să restituie bani, nu imobilul), această afirmație are în vedere situația creditorului care va primi bunul în cauză. Așadar, simpla remitere a imobilului către creditor trebuie însoțită de o evaluare a impactului pe care patrimoniul acestuia îl va suferi.

În sfârșit, mai trebuie precizat că obligația debitorului (de a plăti o sumă de bani) are ca obiect (derivat) un bun de gen (banii, indiferent de monedă), iar genera non pereunt[art. 1156 alin. (1) CC1864]. Prin urmare, invocarea unor dificultăți în procurarea unei anumite valute nu pot reprezenta un criteriu al existenței unei cauze de impreviziune, decât în măsura în care moneda în cauză nu mai poate fi procurată în România.

III. Legea aplicabilă încetării

9. Legea aplicabilă contractului. În ciuda unor încercări de a interpreta „creativ” dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2), regula neretroactivității legii civile edictată de acest text rămâne cantonată în sfera principiului tempus regit actum. Așadar, contractul este supus legii în vigoare la data încheierii sale[58].

Această regulă are o explicație simplă: conținutul contractului se stabilește la data încheierii acestuia atât în ceea ce privește clauzele agreate de către părți în mod expres, cât și conținutul complementar preluat din lege [art. 1271 NCC] [art. 970 alin. (2) CC1864]. De vreme ce în conținutul contractului se „încorporează” legea în vigoare la data încheierii sale, este evident că numai această lege poate să guverneze și executarea contractului [art. 102 LPA]. Apariția unei legi care intervine asupra contractelor deja încheiate încercând să le modifice modul de executare produce volens nolens o modificare a contractului. O asemenea modificare nu poate fi impusă părților [art. 1270 alin. (2) NCC] [art. 969 alin. (2) CC1864] fără ca ele să aibă opțiunea ieșirii din noul cadru contractual care nu mai este conform acordului lor de voință.

Jurisprudența Curții Constituționale în interpretarea principiului neretroactivității legii civile a reținut astfel că efectele deja consumate ale unui contract nu pot fi supuse legii noi, ci doar efectele noi. În acest sens, aplicând teoria aceasta în cazul contractului de împrumut, observăm că obligația de restituire se naște din chiar momentul încheierii contractului, deci ea nu poate fi modificată de intervenirea unei legi noi. Cel mult, legea nouă poate modifica modul de calcul și de percepere al dobânzilor și comisioanelor[59], deși și aici efectul unei asemenea legi poate depăși granița retroactivității[60].

Pe de altă parte, „în materie contractuală, sunt supuse reglementării date prin legea în vigoare în momentul încheierii contractului numai condițiile necesare valabilității nașterii raportului juridic, precum și conținutul său juridic, înțeles ca sumă de drepturi și obligații corelative pe care părțile și le-au asumat sau care le erau impuse de legea în vigoare în momentul respectiv[61]. Altfel spus, dispozițiile de procedură legate de punerea în executare a contractului pot face obiectul unei legi noi care să fie de imediată aplicare.

Exact pe aceste coordonate se prezintă și Decizia CCR. Ea afirmă că vechile contracte de credit rămân supuse (în tot ceea ce privește efectele lor substanțiale) legii vechi, în timp ce legea nouă oferă doar un cadrul procesual nou care să permită punerea în discuție a unei eventuale adaptări pentru impreviziune. Acest cadru nu poate influența însă condițiile substanțiale ale impreviziunii, care rămân supuse legii vechi. Această concluzie explicită nu reprezintă altceva decât o consecință a aplicării regulii tempus regit actum și în privința efectelor (de drept substanțial ale) contractelor de credit existente.

Astfel, Curtea Constituțională afirmă[62] tranșant că „[în cazul în care] au fost încheiate contracte[] până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864”. Deși, aparent, se recunoaște aplicabilitatea Legii dării în plată și acestor contracte, această aplicare este admisă doar ca o aplicare particulară a legii vechi (teoria impreviziunii), pentru că„Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit”. Pentru a sublinia faptul că Legea dării în plată nu se aplică retroactiv, Curtea Constituțională „amputează” acele dispoziții (de drept substanțial) ale acesteia care ar intra în conflict cu dreptul comun al impreviziunii: „Curtea observă că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condițiile aplicării impreviziunii”. Or, a admite că o lege specială nu poate deroga de la o lege generală (anterioară) nu înseamnă altceva decât să admiți că legea specială nu se aplică.

10. Legea aplicabilă încetării contractului. Curtea Constituțională a calificat (în mod corect) mecanismul propus de Legea dării în plată ca o situație particulară de încetare a contractului de credit (pe motiv de intervenire a impreviziunii). Una dintre problemele ridicate de o asemenea calificare (și la care Decizia CCR nu răspunde în mod explicit) este cărei legi i se supune încetarea contractului, pentru a vedea în ce măsură efectele încetării diferă de cele de drept comun.

Este evident că încetarea contractului va surveni sub regimul Legii dării în plată, de vreme ce această lege (nouă) este cea care deschide calea (procesuală) care poate conduce la încetarea contractului de credit pentru impreviziune. Poate însă legea nouă să definească și consecințele care survin în cazul încetării contractului? Sau acestea rămân supuse legii vechi (în vigoare la data încheierii contractului).

Deși indirect, Decizia CCR oferă un răspuns (și) acestei întrebări. De vreme ce evocă aplicabilitatea Legii dării în plată doar în măsura în care aceasta nu face altceva decât să fixeze o procedură nouă pentru valorificarea teoriei impreviziunii – fără a putea însă să modifice în vreun fel regulile de drept substanțial care alcătuiesc această teorie – Decizia CCR sugerează că legea aplicabilă încetării contractului de credit este legea veche (în vigoare la data încheierii acestuia). Așadar, vor rămâne aplicabile dispozițiile art. 969 alin. (2) CC1864 care, ca un corolar al forței obligatorii a contractului, justifică încetarea acestuia (dincolo de acordul părților) doar de existența unor „cauze autorizate de lege”.

Altfel spus, legea poate impune părților anumite circumstanțe care conduc la încetarea contractului. În cadrul teoriei impreviziunii, legea este cea care autorizează posibilitatea încetării contractului, dar, așa cum (re)amintește Decizia CCR, o asemenea încetare nu poate surveni ope legis, ci legea doar enunță condițiile generale, revenind instanței de judecată să verifice îndeplinirea acestora în fiecare cauză în parte. Mai mult, tot instanța va trebui să decidă care dintre remedii este cel mai potrivit pentru situația dată. Încetarea va surveni, deci, pentru o cauză autorizată de lege, dar doar în cazul în care instanța o va dispune.

Această interpretare care se desprinde din Decizia CCR este în concordanță cu poziția anterioară a jurisprudenței. Explicând de ce legea nouă nu poate afecta (nici) efectele contractului, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „(…) [modificarea] ce are loc exclusiv prin voința legiuitorului, nu [poate viza] raportul juridic de drept material existent între părți, căci nu [poate modifica] în niciun fel convenția părților sau vreunul dintre efectele generate de aceasta. De asemenea, nu [pot fi] afectate cu nimic condițiile de formare și de validitate a contractului (…)[63]. În acest context, trebuie să amintim faptul că principiile Codului civil de la 1864 impuneau prevalența voinței părților și intervenția extrem de limitată (a legii sau instanței) în contract. În consecință, orice încetare a contractului trebuia să se facă cu despăgubirea părții care era gata să continue executarea.

*

11. În loc de concluzii: algoritmul remediilor. Din Decizia CCR se desprind o serie de concluzii importante pentru practician, în special pentru instanțele de judecată confruntate cu cereri formulate în temeiul Legii dării în plată. Fără a avea pretenția că putem rezuma toate aceste concluzii, vom încerca să formulăm un scurt algoritm de alegere a remediilor pentru situațiile de impreviziune.

Pentru început, trebuie să precizăm că impreviziunea este o situație specifică fiecărei relații contractuale în parte. Astfel, nu se poate vorbi despre o situație notorie de impreviziune care ar afecta toate contractele de credit (de consum) încheiate în perioada 2006-2009 ca urmare a intervenirii crizei economico-financiare. În termenii utilizați de către Curtea Constituțională, dezechilibrul trebuie raportat la situația fiecărui raport contractual, independent de conjunctura internațională și de devalorizarea imobilului achiziționat cu sumele primite cu titlu de împrumut. Criteriul ce trebuie utilizat este în ce măsură debitorul (deși este de bună-credință și își dorește să execute contractul) nu-și mai poate îndeplini obligațiile așa cum sunt ele reglementate de termenii (inițiali ai) contractului. Se fac astfel distincția între debitorii ce nu mai pot să plătească (cărora li se vor aplica regulile impreviziunii) și cei care nu mai vor să plătească.

În al doilea rând, existența unei situații de impreviziune trebuie să fie constatată de către instanța de judecată sesizată de către creditor cu o opoziție la cererea de dare în plată formulată de debitor. Altfel spus, cererea de dare în plată formulată în temeiul Legii dării în plată nu este altceva decât mijlocul procesual prin care părțile pot pune în discuție (iar instanța va decide) existența unei situații de impreviziune în legătură cu contractul de credit.

În situațiile în care instanța va constata existența unei situații de impreviziune, tot instanța de judecată va trebui să decidă ce remediu este mai potrivit pentru a restabili echilibrul contractual. În această analiză, instanța trebuie să se raporteze la remediile oferite de legea în vigoare la data încheierii contractului. Conform acestei legi, debitorul nu se putea libera de obligația de a restitui (integral) sumele împrumutate (în moneda în care se acordase împrumutul). Eventualele ajustări puteau privi prețul creditului (cuantumul dobânzilor și al comisioanelor).

Dacă, în aceste condiții, instanța consideră că situația debitorului (lipsa oricăror bunuri sau venituri) nu permite continuarea contractului (cu ajustări de preț), ea va putea să pronunțe încetarea (pentru viitor) a contractului de credit. O astfel de încetare poate conduce la stoparea dobânzilor și comisioanelor, dar nu poate afecta obligația de restituire a sumei împrumutate. Această din urmă obligație poate fi stinsă (parțial) prin transferul drepturilor deținute de debitor asupra bunului ipotecat[64], în funcție de valoarea curentă a acestui bun.

În situația extremă în care debitorul nu mai are nici un alt activ patrimonial care poate fi executat de creditori (se află într-o situație de insolvabilitate), instanța poate decide ștergerea (parțială) a obligației de restituire, dar doar în măsura în care se dovedește că debitorul nu mai poate în mod obiectiv să plătească.

În concluzie, după apariția Deciziei CCR, Legea dării în plată devine o lege „normală”[65]. Ea nu se aplică acelor contracte încheiate înainte de intrarea sa în vigoare decât sub aspectul procedural al formalităților privind cererea de dare în plată și calea de atac pusă la dispoziția creditorului. Dacă creditorul nu se opune cererii sau, în urma acestei cereri părțile ajung la o soluție negociată, legea nu face altceva decât să dea eficiență voinței părților concretizată într-un (nou) contract care pune capăt contractului de credit inițial. Dacă, însă, creditorul se opune, instanța va trebui să recurgă la regulile de drept comun (inclusiv teoria impreviziunii) consacrate de Codul civil de la 1864, cu ignorarea remediilor oferite de Legea dării în plată, care nu se pot aplica per se.

Și uite așa, Curtea Constituțională readuce linia temporală la sensul său corect, evitând în ultimul minut situații în care copilul își poate omorî tatăl (sau poate împiedica întâlnirea dintre mama și tatăl său) înainte de a se fi născut.



[1] Dr. Emmett Brown către Marty McFly în Back to theFuture, Universal Pictures (1985)
[2] În continuare, brevitatis causa, ne vom referi la acest act normativ cu titulatura „populară” de „Lege a dării în plată”. Pentru critica unei asemenea simplificări terminologice față de natura juridică a instituțiilor reglementate de această lege, a se vedea M. Nicolae, Despre retroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată, în V. Stoica (coord.), Legea dării în plată. Argumente și soluții, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 74.
[3] De altfel, unii autori au prezis că aplicarea strictă a principiului neretroactivității ar avea ca efect lăsarea fără miză a legii. A se vedea M. Avram, C.D.D. Samoilă, Și ce ar mai fi, dacă va mai fi legea dării în plată…, disponibil la adresa aceasta.
[4] Pentru o preluare a acestor declarații, a se vedea aici.
[5] Comunicatul de presă este disponibil la adresa aceasta. În cele ce urmează, îl vom desemna prin sintagma „Comunicatul tehnic”.
[6] Comunicatul de presă este disponibil la adresa aceasta. În cele ce urmează, îl vom desemna prin sintagma „Comunicatul explicativ”.
[7] A se vedea, cu titlu de exemplu, M. Săraru, A. Ciocoiu, Ce efecte mai poate produce “Legea dării în plată” ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016?, disponibil la adresa aceasta; E. Olescu, Decizia CCR pe Legea dării în plată – diversificat, disponibil la adresa aceasta.
[8] În cele ce urmează, brevitatis causa, ne vom referi la această decizie drept „Decizia CCR”.
[9] A se vedea G. Ținteanu, A apărut motivarea CCR pe legea dării în plată. Ea permite judecătorilor constatarea impreviziunii și echilibrarea contractului de credit, disponibil la adresa aceasta.
[10] Comunicatul explicativ este ferm în a afirma că „instanțele judecătorești în fața cărora au fost introduse acțiuni în baza Legii nr. 77/2016 vor fi obligate să verifice condițiile referitoare la existența impreviziunii și să o aplice”. Așadar, revine instanțelor rolul de a interpreta legea (prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016) de la caz la caz, neexistând o soluție prestabilită.
[11] Comunicatul explicativ precizează că „[instanța judecătorească poate pronunța] fie adaptarea contractului, fie încetarea sa în forma pe care o decide și care poate merge până la preluarea de către creditor a imobilului adus garanție cu stingerea tuturor accesoriilor”.
[12] Nu interesează decât marginal situația cesionarilor, de vreme ce aceștia vor prelua situația juridică a cedenților (instituții de credit sau IFN-uri).
[13] În ciuda unor citiri „creative” a art. 1 alin. (3) din Lege, considerăm că este obligatoriu ca debitorul (principal) să fie un consumator (persoană fizică, acționând în afara sferei activității profesionale), nefiind admise situațiile în care debitorul principal este un profesionist, iar garantul este un consumator.
[14] Pentru dispozițiile fostei Legi bancare nr. 58/1998 (în prezent abrogate), a se vedea I. Turcu, Tratat teoretic și practic de drept comercial, vol. IV, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 655-656.
[15] Pentru o analiză detaliată a consecințelor practice, a se vedea L. Bercea, Creditul bancar. O încercare de conceptualizare, în L. Bercea (ed.), Contractul de credit bancar. Principiile, legea, uzanțele, Editura Universul juridic, București, 2013, p. 36-67.
[16] Conform art. 7 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, contract de credit este „contractul prin care un creditor acordă, promite sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru asemenea servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor”. Anterior, art. 2 lit. (c) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice definea aceeași noțiune în mod similar: „actul juridic în temeiul căruia creditorul acordă sau se angajează să acorde, iar consumatorul acceptă un credit în forma unui împrumut, a unei amânări a plății sau a altei facilități financiare similare”.
[17] Conform art. 3 pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, contractul de credit este definit drept „un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit (…) sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare”.
[18] A se vedea L. Bercea, Creditul bancar. O încercare de conceptualizare, cit. supra, p. 43-46.
[19] Textul este suficient de larg pentru a putea include și ipoteza unei facilități de credit în temeiul căreia consumatorul nu a primit încă nici un împrumut, dar este obligat la plata comisionului de neutilizare. Cu toate acestea, nu credem că astfel de ipoteze vor face obiectul aplicării Legii dării în plată.
[20] Întrucât orice contract de împrumut (de consumație) este un contract de credit, dar nu orice contract de credit este un contract de împrumut (de consumație). A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 660; L. Bercea, Creditul bancar. O încercare de conceptualizare, cit. supra, p. 56.
[21] A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a actualizată și completată, Editura Universul juridic, București, 2001, p. 354; R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Editura Universul juridic, București, 2013, p. 257.
[22] Dispoziții similare se găseau în art. 1576 CC1864.
[23] Dispoziții similare se găseau în art. 1577 CC1864.
[24] A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 354; R. Dincă, op. cit., p. 266.
[25] Pentru scopul acestei analize este irelevantă posibila calificare a contractului drept sinalagmatic imperfect pentru a ține seama de eventualele obligații secundare ale creditorului (e.g. obligația de informare).
[26] Tocmai de aceea, în cazul contractului de împrumut denumirea părților este exactă: creditorul are (doar) un drept (subiectiv), în timp ce debitorul are (numai) obligații. Cu toate acestea, atât vechea reglementare [art. 1580, 1584 CC1864], cât și cea nouă [art. 2158 alin. (1) NCC] preferă să utilizeze denumiri „specializate” (împrumutător și împrumutat) pentru a deosebi poziția părților de cea specifică teoriei generale a obligațiilor.
[27] Cu privire la specificul rezoluțiunii în cazul contractelor unilaterale, a se vedea L. Toma-Dăuceanu, La résolution unilatérale. Droit comparé franco-roumain, IRJS Editions, Paris, 2016, p. 77-81. Adde V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, editura All, București, 1997, p. 48-53; I.-F. Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în Noul Cod civil, Editura Universul juridic, București, 2012, p. 291-293.
[28] A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 363 et seq.; R. Dincă, op. cit., p. 267, p. 271-273.
[29] O aplicație a acestei reguli o regăsim (încă) în art. 602 alin. (1) din Codul comercial unde se menționează (cu privire la împrumutul maritim) că în lipsa unui act scris el tot produce dobânzi (remuneratorii) ca orice împrumut, dar doar la nivelul dobânzii legale.
[30] Cu toate acestea, doctrina, în lipsa unui text expres, a susținut prezumția de caracter gratuit și în cazul împrumutului comercial. A se vedea D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tom IX, Contractul de locațiune, Societatea, Mandatul, Comodatul și Împrumutul, Atelierele grafice SOCEC & Co., București, 1910, p. 700.
[31] A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 699.
[32] Cu privire la această caracteristică a creditului de consum, a se vedea L. Bercea, Creditul pentru consum: comparație între retragerea consumatorului din contract și rambursarea anticipată a creditului, în L. Bercea, Drept bancar. Studii, Editura Universul juridic, București, 2014, p. 208-241.
[33] Expresia „time is money” este specifică filosofiei occidentale pentru care timpul a devenit un element de progres: orice trecere a timpului ar trebui să conducă la o evoluție. Pentru acest principiu, a se vedea L. Boia, Occidentul: o interpretare istorică, Editura Humanitas, București, 2013, p. 148-149. Pentru o prezentare a contextului mai larg al noțiunii de timp, a se vedea T. Sedlacek, Economia binelui și răului. În căutarea sensului economic de la Ghilgameș la Wall Street, Editura Publica, București, 2012, p. 385-397; R. Koselleck, Conceptele și istoriile lor, Editura Art, București, 2009, p. 141-160.
[34] A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a VIII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Editura Universul juridic, București, 2003, p. 64, p. 74.
[35] A se vedea supra, nr. 2.
[36] Nu vom analiza aici problema unor sume calificate de părți drept comision, deși ele au natura unor dobânzi.
[37] O categorie intermediară este reprezentată de comisionul de neutilizare, care reprezintă prețul rezervării unor sume de bani care nu sunt încă remise debitorului, dar acest cost nu este specific creditului de consum.
[38] A se vedea C.E. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 124-126.
[39] A se vedea supra, nr. 2.
[40] De altfel, încă din dreptul roman se accepta că împrumutul de consumație nu poate avea ca obiect (derivat) decât bunuri de gen, fungibile, tocmai pentru a permite restituirea aceleiași cantități din aceeași monedă. A se vedea D. Deroussin, Histoire du droit des obligations, 2e édition, Economica, Paris, 2012, p. 210-211; M.D. Bob, Obligația contractuală în dreptul roman cu trimiteri comparative la Codul civil, Editura Universul juridic, București, 2015, p. 133.
[41] A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 428-437; J.-L. Rives-Lange, M. Contamine-Raynaud, Droit bancaire, 6e édition, Dalloz, Paris, 1995, p. 156-159.
[42] În termenii Comunicatului explicativ, „obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, și nu bunuri imobile”.
[43] Cu privire la sensul economic al nominalismului, a se vedea C.C. Kirițescu, E.M. Dobrescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 198. Pentru o explicație sociologică a nominalismului, a se vedea N. Dodd, Sociologia banilor. Economia, rațiunea și societatea contemporană, Institutul European, Iași, 2002, p. 101-107 (unde se explică faptul că, în lipsa garantării valorii de către stat, moneda nu ar putea exista). Dacă extindem raționamentul la o economie globalizată și interconectată în special prin fluxurile financiare, înțelegem de ce un stat garantează și menținerea valorii nominale a monedelor emise de un stat străin. Se evită astfel dedublarea unei monede (pe modelul „rublei convertibile” din perioada comunistă)…
[44] Pentru o analiză recentă a aplicării acestei reguli, a se vedea C. Bîrsan, Principiul nominalismului monetar și impreviziunea în contractul de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, în „Revista română de drept privat” nr. 5/2014, p. 33-41. Pentru o interpretare originală a dispozițiilor vechiului Cod civil, a se vedea Gh. Piperea, Nominalismul monetar, o tradiție juridică deturnată de la înțelesul său originar, disponibil la adresa aceasta. Pentru o revenire la doctrina tradițională, a se vedea Al. Perju, Despre corecta interpretare a art. 1579 alin. 3 din Codul civil de la 1864, disponibil la adresa aceasta. Pentru o încercare de explicație a nevoii de abandonare a regulii nominalismului (în favoarea creditorului) în perioade de hiperinflație, a se vedea V. Pătulea, Atenuarea legală, contractuală și judiciară a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 C. civ., și a principiului „pacta sunt servanda” consacrat de art. 969 C. civ., în „Revista de drept comercial” nr. 4/1998, p. 64-72.
[45] Pentru o prezentare mai detaliată, a se vedea R. Rizoiu, Când toată lumea vrea (să scape): Preluarea bunului mobil ipotecat în contul creanței, publicat în „Revista română de dreptul afacerilor” nr. 5/2016, p. 56-58.
[46] A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, ediție îngrijită de D. Rădescu, vol. 2, Editura All, colecția Restitutio, București, 1997, p. 657 (nr. 1811); V.L. Veniamin, Teoria generală a garanțiilor, Editura Bucovina I.E. Torouțiu, București, 1941, p. 211.
[47] Decizia CCR, §121.
[48] Decizia CCR, §115-§119.
[49] Decizia CCR, §120.
[50] Pentru o abordare recentă a Curții Constituționale în același sens (normele de procedură sunt de imediată aplicare cât timp nu modifică drepturile subiective de drept substanțial), a se vedea Decizia nr. 245/2016 și Decizia nr. 353/2016. Pentru o analiză a acestor decizii, a se vedea I.-F. Popa, Aplicarea în timp a normelor privind clauzele abuzive. Acțiunea în încetarea utilizării clauzelor abuzive (art. 12-13 din Legea nr. 193/2000), în „Revista română de drept privat” nr. 5/2016, p. 180-208.
[51] Pentru evoluția doctrinei și jurisprudenței (franceze) de la încetare ca unic remediu la încetare ca ultim remediu al impreviziunii, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, P. Esmein, Traité pratique de droit civil français, tom VI, Obligations, première partie, L.G.D.J., Paris, 1930, p. 545-559; J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil, Les effets du contrat, 2e édition, L.G.D.J., Paris, 1994, p. 350-352. Adde C.E. Zamșa, op. cit., p. 182-195.
[52] Pentru unele probleme puse de mecanismul constatator sugerat de unii comentatori ai Legii dării în plată, a se vedea R. Rizoiu, Tipic și atipic în Legea dării în plată, disponibil la adresa aceasta.
[53] Decizia CCR, §121 in fine.
[54] De altfel, ne întrebăm în ce măsură ar fi modificată situația dacă valoarea bunului imobil nu s-ar fi redus? Ar putea atunci debitorul să achite ratele de credit? Reamintim că ipoteza Legii dării în plată este cea a unor consumatori care au achiziționat bunuri imobile cu scop rezidențial, deci neproducătoare de venituri…
[55] Au existat încercări de a explica rolul Legii dării în plată prin aceea că apără un interes public al consumatorului. A se vedea Gh. Piperea, Despre constituţionalitatea Legii dării în plată (și despre unele neînțelegeri majore și regretabile), disponibil la adresa aceasta.
[56] Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, decizia nr. XIII/2006, disponibilă la adresa aceasta.
[57] Decizia CCR, §122.
[58] A se vedea M. Nicolae, M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina Noului Cod civil), Editura Universul juridic, București, 2013, p. 396-397. Pentru unele aplicații în cazul contractului de credit de consum, a se vedea R. Rizoiu, Lumina vine de la Apus? Aplicarea în timp a Ordonanței de urgență nr. 52/2016, în „Revista română de drept privat” nr. 6/2016, în curs de apariție.
[59] A se vedea Curtea Constituțională, decizia nr. 1446/2011, decizia nr. 1540/2011, decizia nr. 1541/2011, decizia nr. 1622/2011. În toate aceste decizii, argumentul de neretroactivitate pornește de la premisa că „creditorilor [nu le sunt] impuse obligaţii de recalculare transparentă a dobânzilor şi de eliminare a comisioanelor percepute în trecut, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Obligaţiile care cad în sarcina creditorilor operează pentru viitor, dispoziţiile legale ce le impun fiind de aplicabilitate imediată, adică din momentul intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ceea ce înseamnă că acestea vizează prestaţiile viitoare pe care contractanţii trebuie să le execute în temeiul unui contract cu executare succesivă”.
[60] A se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 320-321 (text și note de subsol).
[61] Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, decizia nr. XIII/2006, cit. supra.
[62] Decizia CCR, §115.
[63] Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, decizia nr. 31/2009, disponibilă la adresa aceasta.
[64] Pentru scopul acestui studiu, vom presupune că debitorul este proprietarul bunului ipotecat și acesta nu este grevat de (alte) sarcini. Pentru complicațiile pe car ele poate genera o situație mai complexă, a se vedea R. Rizoiu, Tipic și atipic în Legea dării în plată, cit. supra.
[65] Pentru caracterul total insolit al interpretării propuse de autorii legii, a se vedea V. Stoica, O anomalie legislativă, în V. Stoica (coord.), Legea dării în plată. Argumente și soluții, Editura Hamangiu, București, 2016, p. VI-VIII; M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, disponibil la adresa aceasta.


Av. conf. univ. dr. Radu Rizoiu
Facultatea de Drept, Universitatea din București
RIZOIU & POENARU LAW FIRM

*A se vedea și dezbaterea Rămâne cum am stabilit.