Dreptul în serviciul valorilor naționale, europene și democratice. O inițiativă necesară

În condițiile crizelor suprapuse și ale evoluțiilor contrastante ce caracterizează actualitatea, și mediul juridic cunoaște profunde mutații; la fel și profesiile juridice și judiciare sunt în plină transformare. Digitalizarea și accesul sporit la informație, inteligența artificială, ineditele instrumente de comunicare on-line bulversează și orizonturile juridice. La rândul lor, tulburările provocate în relațiile internaționale de conflictul geostrategic din Ucraina, paradoxul unei lumi multipolare dar cu mai puțin multilateralism, dominația raporturilor de forță, „deprecierea occidentală” pun în discuție rolul și chiar natura dreptului într-o perioadă de mutații radicale. Perceperea tuturor acestor schimbări, deopotrivă pe cât de ample pe tot atât de rapide, ca o amenințare ori o oportunitate depinde de modul în care lumea juridică și actorii săi le abordează și li se adaptează. Pe un asemenea fundal, dar oarecum în alt plan, nu fără legătură însă cu primul, în timp ce dreptul internațional se diluează spre a ajunge un simplu manual de reguli de conduită, acceptate sau repudiate, după împrejurări, dreptul UE încearcă să se impună tot mai mult pe calea primatului (priorității) sale afirmată jurisprudențial, iar statele membre îi opun în primul rând identitatea constituțională, drepturile naționale tind să-și recâștige și să-și (re)afirme specificitatea, particularitățile și prioritățile proprii. Într-un context de evoluții contradictorii reînvie coerența juridică și se relansează competiția în materie, valorificându-se virtuțile dreptului ca instrument de influență.

În siajul unei atari perspective, la 21 martie 2023 în Franța, important far de iradiere juridică internațională începând din secolul al 19-lea, Ministerul pentru Europa și Afaceri Străine a prezentat prima strategie franceză de influență prin drept. După căderea Zidului Berlinului (1990) în mai toate capitalele central și est europene consilierii americani asistau guvernele în redactarea noilor texte de legi care trebuiau să succeadă „dreptului socialist”. Și în țara noastră s-a manifestat, și nu fără urmări, un atare fenomen. Așa, de exemplu, fondatorii Comisiei de la Veneția ne-au sfătuit în privința textului Constituției din 8 decembrie 1991, iar apoi procesul recodificării în materie civilă a fost declanșat și inițiat în 1998 cu asistență tehnico-financiară canadiană. Dar este condamnată România să rămână doar obiect al influenței prin drept ori poate deveni, grație științei și dăruirii juriștilor săi, subiect, în acest sens, cu rezonanțe de soft power? Cu gândul la o asemenea dilemă și cu preocuparea oferirii unui răspuns pertinent vă supun atenției cele ce urmează.

1. Într-un context în care competiția strategică se extinde în toate domeniile și când ordinea internațională este adeseori pusă în discuție, dreptul, instrument de reglementare pașnică a diferendelor, tinde să devină și un remarcabil vector de influență. O strategie în această privință și de acțiune într-o atare direcție vizează a apăra o ordine internațională fondată pe reguli, care garantează pacea și securitatea internațională și e necesară spre a răspunde mizelor globale și a apăra propriile interese naționale. Totodată, în mod evident, acapararea de noi ori extinderea sferelor de influență nu ignoră nici orizonturile juridice. Este și cazul problematicii de față.

Statele Unite ale Americii s-au numărat printre primii actori internaționali majori care au înțeles de multă vreme că dreptul a fost, este și va rămâne un instrument de influență susceptibil să-și producă efectele sale nu numai în materie juridică, ci și în cea economică și culturală și au acționat în consecință. Din momentul în care un stat a adoptat principiile de common law, chiar dacă anterior aderase la un sistem juridic de alt tip, el este mai pregătit, dispus și deschis a dialoga și a face comerț cu țările anglo-saxone. După ce mai întâi au cucerit o mare parte a lumii, din Europa și până în Louisiana prin codurile napoleoniene, iar în ultimii 50 de ani au cunoscut apusul influenței lor juridice, și francezii redeveneau conștienți de faptul că dreptul constituie un important vector de influență, care facilitează stabilirea de relații stabile, cu declinări multiple, cu o țară, un popor. Promovarea acestei perspective se realizează în special pe calea universității, respectiv a facultăților de drept și a celei a formării studenților juriști. Experiențele fundamentale înregistrate în acest sens în ultimele decenii ne arată, deopotrivă, actualitatea și importanța problemei, precum și date relevante referitoare la mecanismele manifestărilor sale. Nu în ultimul rând, ne îndeamnă la reflecții și evaluări concrete ale potențialului propriu în domeniu.

2. Influența dreptului romano-germanic în țările Europei Centrale și de Est, puternică în perioada interbelică și camuflată în deceniile imediat următoare (Celui de-) Al Doilea Război Mondial, în spatele Cortinei de fier, s-a erodat treptat sub presiunea a diverși factori de ordin politic, economic și cultural. Generațiile astăzi la putere în aparatul de stat și în universitățile din țările zonei nu sunt cele care erau la comandă în urmă cu 25-30 de ani și care mai rezonau la vechile tradiții. Același lucru e valabil și în privința celor care dețin în prezent cheile puterii în țările Americii Latine și în cele ale Americii Centrale care, cel mai adesea și-au efectuat studiile superioare nu la Paris, Madrid sau Berlin, ci la Yale, Harvard ori Stanford, eventual grație burselor oferite direct de aceste universități ori alimentate din fonduri publice, susținute de guvernul de la Washington. Formați în spiritul și litera principiilor de common law studenții în drept de ieri, juriștii rezultați, purtătorii semnificațiilor sistemului anglo-saxon sunt miniștri, conducători de întreprinderi, judecătorii și procurorii de azi. Ei sunt înclinați în mod natural să dialogheze, chiar dacă tensiunile și suspiciunile reciproce nu lipsesc uneori cu interlocutori anglo-saxoni și aceasta cu atât mai mult cu cât stăpânesc și pot face apel la aceeași limbă, engleza. Bascularea unei țări aparținătoare sistemului romano-germanic spre sistemul de common-law nu e în mod necesar bruscă și totală, cel puțin pentru moment. Ea trece cel mai adesea printr-o fază de hibridizare relevată de ansamblul studiilor consacrate emergenței unui „drept global”. Apoi, în contextul conjugării cu alți factori ai globalizării esențialmente anglo-saxone (digitalizare, economicizare etc.), partea de tradiție romano-germanică se erodează, este înlocuită de reglementări hibride și apoi preluate ca atare din reglementările comune mondializate conducând, în cele din urmă, la un drept ale cărei origini continentale trec și rămân în paginile de istorie juridică.

3. La rândul său, ofensiva franceză a intervenit tot prin intermediul universităților. Așa, de exemplu, Universitatea Paris Panthéon-Assas și-a stabilit antene la Budapesta, Praga, Zagreb ș.a. în cadrul cărora învățământul juridic se desfășoară în limba franceză. Numeroase instituții de învățământ superior străine dispun de nuclee de studenți francofoni care nu sunt de neglijat, mai ales în țări în care tradiția istorică se întemeiază pe legislația neolatină, jurisprudență și doctrină aparținătoare aceluiași areal cultural. De cele mai multe ori studiile juridice în limba franceză sunt organizate și se desfășoară în jurul unor discipline majore precum dreptul civil, dreptul comercial, procedura civilă, dreptul administrativ ori dreptul penal. Diplomele comune eliberate pentru nivelul de licență și, respectiv, cel de master exprimă elocvent cooperarea instituțională. Importante acțiuni au desfășurat așezămintele universitare franceze și în America Latină ori Caraibe, în special în vederea oferirii unei asistențe tehnice statelor de tradiție romano-germanică, adeseori dotate cu coduri, în special în materie civilă și comercială, inspirate în mod direct din legislația Hexagonului. Acest concurs a fost solicitat în fața presiunilor exercitate de SUA care își oferiseră cu insistență asistența specializată spre a-și moderniza legislațiile civile și comerciale în vigoare, dar cu intenția vădită de a stimula, dacă nu chiar determina bascularea sistemului lor juridic în common law. Specialiștii problematicii (a se vedea, în acest sens, de pildă, pertinentele puncte de vedere exprimate de profesorul emerit Bernard Teyssie, fost președinte al Conseil National du Droit, exprimate în cadrul interviului acordat, sub titlul Les français ont peut-être pris conscience un peu tardivement que le droit constitue un important vecteur d’influence, avocatului Krys Pagani și publicat în „Dalloz-Actualité” din 20 septembrie 2023) consideră că restituirea dreptului francez, a sistemului romano-germanic, în general, a locului pe care îl ocupa altădată, presupune o acțiune puternică, susţinută și perenă vizând a restabili în plan mai larg poziția Franței, a limbii franceze și a dreptului francez în raporturile internaționale de gen. În acest context se formulează și se pun întrebări precum: dispune Franța de mijloacele promovării unei atari politici? Are Parisul voința fermă, dincolo de unele inițiative efemere inițiate de unele guverne, dar abandonate de cel următor? Cum putem face ca, în condițiile în care SUA domină în mare măsură economia mondială, un stat care a basculat spre common law să revină la sistemul romano-germanic? Cum să se facă așa încât limba majoritară uzitată să (re)devină franceza în locul englezei? Pozițiile ocupate odinioară de Franța erau fructul unei moșteniri istorice construite într-un timp în care ea nu se limita să evolueze pe plan economic între cel de-al șaptelea și al unsprezecelea loc la nivel mondial, potrivit criteriilor general admise și când iradierea culturală și autoritatea sa politică erau mult mai puternice decât cele de astăzi. Așa cum ne arată experiența și cum au reținut analizele de specialitate, dintr-o putere trecută subzistă câteva elemente; spre a le prezerva este imperios necesar ca să se acționeze imediat pentru a se consolida rețelele culturale de cooperare preexistente.

În registrul acțiunilor menite să conducă la reabilitarea influenței franceze prin drept în interviul invocat anterior universitarul francez consideră că prima ar trebui să vizeze locurile unde se formează juriștii de mâine, respectiv universitățile. Dacă toți responsabilii politici, administrativi, economici, financiari ai unuia sau ai altuia dintre statele americane, asiatice ori africane sunt formați pentru principiile de common law, în țările lor și prin jocul burselor, în universitățile anglo-saxone sunt de așteptat numai slabe și efemere succese în privința restabilirii locului și a influenței sistemului juridic francez. De asemenea, se impune ca în paralel să se dezvolte, și în unele cazuri să se resusciteze, funcția de asistență și de consiliere pe lângă autoritățile publice și administrative locale atunci când sunt preconizate refondări legislative, preluând eventual inițiativa, deci fără a aștepta să fie solicitate. Alte demersuri suplimentare sunt recomandate să fie adresate structurilor de tipul camerelor de comerț și industrie în scopul de a întări parteneriatele existente ori de a crea altele noi cu actori economici majori. Dar toate asemenea inițiative presupun să fie desfășurate cu participarea unor mijloace umane și materiale aflate la înălțimea orizonturilor urmărite. Nu în ultimul rând, unele speranțe se leagă de faptul că, pe măsură ce hegemonia americană pare să slăbească și că lumea se orientează tot mai mult spre multilateralism, Franța ar putea juca un veritabil și energic rol de soft power prin intermediul dreptului său. Dar pentru a fi un terț de un atare statut e nevoie a inspira încredere și a dispune de o puternică autoritate față de lumea exterioară. Numai că mulți se îndoiesc de faptul că Franța s-ar afla astăzi într-o situație de acest gen. Se invocă pentru aceasta că, în orice caz, capitalul de care dispunea în urmă cu câteva decenii s-a erodat în mod considerabil. Restaurarea de o asemenea amploare și natură presupune o politică coerentă consacrată atingerii obiectivului, condusă în mod susținut și permanent indiferent de schimbările guvernamental-politice pertinente. Continuitatea și evoluția progresivă a preocupărilor, angajamentelor și rezultatelor sunt esențiale. În orice caz, devine din ce în ce mai evident că o hibridizare între cele două sisteme juridice fundamentale – romano-germanic și, respectiv, de common law – reprezintă soluția viitorului. Și aceasta mai ales într-o perspectivă a unui model continental adaptat oarecum „à l’anglo-saxonne” care ar putea cuprinde în plan didactic, de învățare doi primii ani mai degrabă generaliști, urmată de o formare juridică mai specializată. E important ca pentru început viitorul jurist să poată aborda materiile ce vor structura formarea sa și îi vor permite, la capătul ciclului licență plus master (în total 5 ani) să se integreze, în urma examenelor, concursurilor și instruirii suplimentare, lumii întreprinderii, baroului, magistraturii, notariatului ș.a. Totodată, se impune și ameliorarea diverselor dispozitive de formare, fie că e vorba de calitatea cunoștințelor difuzate, bogăția programelor propuse, articularea instruirii academice și practicilor profesionale, integrarea parcursurilor de învățare și a secvențelor de formare, serios elaborate în universități străine. Competiția este benefică în sine și impune o depășire permanentă pentru a deveni sau a rămâne cel mai bun.

3.1. Strategia Franței de influență prin drept (2023–2028) pornește de la premisa că modelul juridic francez „de drept continental” ori „romano-germanic” servește ca referință pentru numeroși legislatori de-a lungul lumii. El este de urmat, sub o formă sau alta, în peste 70% din țări, respectiv două treimi din populația mondială, printre care 13 din cele 20 prime economii. Reperul francez constituie astfel unul din principalii piloni ai ordinii juridice internaționale și contribuie la dezvoltarea unei culturi și a unei metode de raționament specifice. Acest model continental, prezent și în România, coexistă cu sistemul zis de common law a cărui pregnanță este legată de importanța practicienilor săi în reglementarea economică globală. Acestei concurențe istorice i se adaugă emergența de noi sisteme de drept emanând de la puteri a căror iradiere internațională e în creștere, dar constituie și o tentativă de punere în discuție a soclului normativ internațional construit după 1945. Dreptul, instrument de reglementare pașnică a diferendelor, tinde să devină astfel o armă în noile bătălii de influență: una normativă, uneori jurisdicțională, adesea politică și economică. În plus, diversificarea și complexificarea ordinii juridice mondiale face să coexiste diferite niveluri de drepturi (naționale, transnaționale, internațional) și rezultă multiplicarea cadrelor instituționale de elaborare a normelor (Consiliul Europei, Uniunea Europeană, ONU, OCDE etc.). Numeroși actori statali și nestatali intervin în câmpul elaborării normelor internaționale, contribuind, în mod uneori insidios, la dezvoltarea de noi standarde care sfârșesc prin a se impune tuturor, în afara proceselor tradiționale de elaborare a normelor.

În contextul acestor tendințe, Europa reprezintă un vector de proiecție în lume, pe plan politic, dar și juridic. Ea joacă un rol prescriptiv crescând prin iradierea ori dimensiunea pieței sale interioare, care constituie instrumente veritabile pentru a influența practicile actorilor, în special economici, cu mult dincolo de frontierele UE. Dezvoltând un cadru juridic armonizat pe teritoriul celor 27 state membre, ea reprezintă din ce în ce mai mult un pol normativ mondial susceptibil de a servi ca referință internațională. În concepția documentului Hexagonului, Europa, cu Franța în centrul său, joacă un rol major în a apăra: a) o ordine internațională fondată pe reguli de drept, garant al păcii și securității internaționale; b) o concepție a dreptului sprijinită pe exigențe universale, începând cu drepturile omului; c) o preeminență a normei scrise, garantând accesibilitatea, securitatea și previzibilitatea reglementării aplicabile. Această stabilitate juridică, proprie dreptului continental, e propice protecției cetățenilor, garantând statul de drept. Ea favorizează, de asemenea, dezvoltarea activităților economice; d) un model atractiv pentru antreprenoriat și inovare care, garantând drepturile sociale, oferă instrumente adaptate și adaptabile pentru a face față mizelor relansării și provocărilor schimbării climatice, tranziției energetice, mutațiilor digitalizării și transformărilor inteligenței artificiale.

Din perspectiva acestui cadru general strategia își propune șapte obiective: întărirea dimensiunii internaționale în formarea juriștilor și profesioniștilor dreptului, consolidarea prezenței franceze în organizațiile internaționale și susținerea organizațiilor cu puternică deschidere normativă, amplificarea atractivității juridice franceze, sporirea greutății dreptului continental în normele internaționale și regionale, intensificarea cooperării juridice și judiciare, difuzarea concepțiilor juridice franceze și exprimarea și consolidarea „echipei” Franței. Subsumată ideii „în serviciul valorilor Franței, influentă prin drept și în drept” strategia canalizează capacitatea normativă a acesteia, acțiunile de cooperare juridică și judiciară și prezența ei activă în instituțiile internaționale pentru a se manifesta ca un atribut de putere spre a răspunde marilor provocări de azi și a apăra un multilateralism fidel valorilor franceze.

4. Pe drept cuvânt, în perioada interbelică un mare jurist remarca faptul că facultatea de drept a fost în epoca modernă principala poartă de intrare a influenței franceze în România. Într-adevăr, mai toți reprezentanții de frunte ai generației 1848 și ai celor care i-au urmat au frecventat cursurile facultăților de drept franceze, învățând la Paris nu numai „a lega la gât cravata”, dar mai ales să buchisească, să interpreteze și să pună în aplicare legea. Bazele dreptului român modern au fost puse printr-un transplant reușit – Constituția din 1866 imitând pe cea belgiană de la 1831, codurile civile și cele penale urmând pe cele franceze napoleoniene, cel de comerț preluând Codicele italian de la 1881 –, care urmând și tradiția locală predominant romană s-a asimilat și transformat în drept național. Sub influența principiilor și ideilor Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului de la 1789, s-a înfiripat și constituționalismul românesc, afirmat începând în urmă cu 200 de ani și manifestat consecvent ca un factor de promovare a intereselor naționale și afirmare a apartenenței europene, occidentale. Dreptul avea să fie perceput și folosit de români în epoca modernă ca principal mijloc de înfăptuire a idealurilor lor naționale de unitate, modernitate și prosperitate. Nu întâmplător Avram Iancu, liderul revoluționarilor ardeleni de la 1848, lăsa prin testamentul său din 20 decembrie 1850 ca legat „toată averea (sa) mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii și întru ajutorul înființării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele”. Sub imperiul credinței în drept și al acțiunii pentru recunoașterea și respectarea prescripțiilor sale, modernitatea și statalitatea românească s-au dezvoltat treptat și solid în contextul european cu marile sale momente fondatoare: 1859, 1877 și 1918. În aceeași perspectivă am aderat de timpuriu, încă de acum un secol, la ideile și structurile construcției europene, chiar dacă aveam să ne integrăm (formal) în Uniunea Europeană abia la 1 ianuarie 2007.

Dreptul romano-germanic adaptat s-a dovedit astfel un mijloc extraordinar de creștere și modernizare al statului și societății românești, iar importante elemente ale sale au fost asimilate în substanța identității noastre civilizaționale. Modelul constituțional adoptat la 1866 cu axele sale definitorii – statul unitar, democrația liberală, drepturile și libertățile cetățenești – a marcat esențial opțiunea dezvoltării de tip european-occidental, iar definitivarea sa prin pactul fundamental din 29 martie 1923 a adăugat și i-a amplificat rolul și semnificațiile de proiect de țară și de comunitate nouă, de țară reîntregită. Nașterea și afirmarea științei dreptului și culturii juridice românești în perioada interbelică ca unele de sinteză general-europeană, continentală în urma unificării politico-statale și legislative, prin dialogul tradițiilor neolatine, austro-ungare și austriece au reprezentat și au exprimat o incontestabilă originalitate. Persistența unei anumite continuități, chiar în condițiile traversării deșertului „cortinei de fier” (1947–1989) prin invocarea și practicarea tezei „constantelor dreptului” și apoi relansarea survenită post-1990 au consolidat și acreditat un profil juridic propriu, care a încercat să se manifeste sau, mai degrabă ar fi trebuit, în cadrul procesului de acceptare a dreptului european (prin aderarea la Consiliul Europei, 1993) și, mai ales, cel de armonizare cu și integrare în dreptul UE (2007). Față de orice alt element de exprimare și promovare a interesului colectiv dreptul favorizează și pe cel național prin procesul de elaborare, adaptare și realizare a prescripțiilor sale, presupune dialog, înțelegere și acceptare reciprocă și, în consecință, consolidează coeziunea, continuitatea, solidaritatea și perspectiva durabilă.

Se ridică, deci, întrebarea: poate apela și România la Dreptul său ca vector de influențare și de promovare a intereselor sale fundamentale, desigur păstrând proporțiile și observând condițiile concrete aferente? Cu îngăduința cerută de istorie și impusă de analiza lucidă și responsabilă, răspunsul poate fi mai degrabă unul afirmativ. Deplina compatibilitate a sistemului juridic român cu spiritul și valorile construcției comunitare ale primatului dreptului și virtuților multilateralismului ca garanție a păcii și a prosperității i-au consolidat poziția și i-au amplificat semnificațiile de posibil model, cel puțin subregional. Într-adevăr, să nu uităm, de pildă, de unele repere istorice de acest gen precum cel al legii fundamentale de la 1866 pentru întreaga zonă sud-est europeană, de inițiativa ministrului de externe român din 1903 care avea să conducă la crearea Academiei de Drept Internațional de la Haga (1922) ori de „metamorfozele” Codului civil român din 1864 în răstimpul „dreptului socialist”, dar care a reușit să-și păstreze individualitatea și să-și afirme valențele de simbol al „constantelor dreptului”. Să nu uităm contribuțiile românești interbelice, care au jucat un rol de repere în ordinea juridică și doctrina internațională și care își păstrează pe deplin actualitatea, precum cele ale lui V.V. Pella la fondarea dreptului penal internațional și promovarea ideii unei jurisdicții penale internaționale sau cea a lui Paul Negulescu referitoare la dreptul administrativ internațional și guvernanța pe baze de reguli ferme, general acceptate și strict respectate. Încercarea de basculare majoră, cu depășirea limitelor rezonabile ale unei hibridizări impuse de influențele economico-politice ale globalizării spre sistemul de common law, încercată mai ales prin recodificarea dreptului privat în ultimele decenii, nu a condus la rezultatele scontate. Cine își mai aduce aminte, de pildă, de celebrele artificii juridice din codul civil de politically correct ale „efectelor logodnei” ori de „binefacerile fiduciei”, poate în afara promotorilor săi care pretind răsplăți, inclusiv academice? Experiența rezistenței tradițiilor de drept romano-germanic în fața tentativei de răsturnare brutală și artificială a unei construcții juridice solide și înlocuirea cu o alta globalistă e plină de învățăminte, valabile mai ales la acest moment.

Desigur, folosirea dreptului ca instrument de influență cultural-civilizațională de către România rămâne, cel puțin deocamdată, limitată. Ea ar putea debuta printr-un demers consistent de asistență tehnică acordat Republicii Moldova în calitatea sa de stat membru al Comunității Politice Europene și mai ales în contextul pregătirii aderării la Uniunea Europeană. O premisă importantă o reprezintă existența unei tradiții juridice comune, identitatea de limbă română și implicit de vocabular juridic, la care se adaugă tot mai mult voința de unitate și vocația europeană comune. Concomitent și complementar cu o atare iniţiativă de urgență s-ar impune elaborarea unei strategii naționale pertinente în materie care, bine elaborată și adaptată și mai ales consecvent aplicată, ar conduce la roadele cuvenite. Un rol de seamă ar reveni în acest sens cercetării științifice, colaborării academice și integrării juridice europene și subregionale. Mai mult ca oricând e timpul reflecției juridice profunde, specializate și responsabile care să conducă la prefigurarea regulilor menite să guverneze o lume complexă, marcată de digitalizare și de implicarea inteligenței artificiale, confruntată cu crizele globale în frunte cu cele ecologice și care au nevoie de răspunsuri mondiale și solidare, inclusiv juridice.

Rândurile de față se doresc astfel ca, dincolo de o modestă reflecție asupra și de semnalizare a problemei, să contribuie efectiv la justificarea și chiar prefigurarea unor posibile elemente ale unui demers absolut necesar.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române