Cercetarea științifică juridică în România. O radiografie necesară

Înainte de a încerca o sintetică radiografie a nașterii și evoluției cercetării științifice juridice instituționalizate în România, din perspectiva împlinirii a 70 de ani de activitate a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române (1954–2024), credem că se impun câteva precizări asupra particularităților reflecției în materie. Cercetarea științifică în domeniul dreptului prezintă specificități atât din punctul de vedere al manifestărilor concrete, cât și din cel al impactului său academic. În privința acestuia din urmă, el ține mai ales de faptul că lucrările cercetătorilor juriști, concluziile și rezultatele lor permit cunoașterea dreptului și a efectelor sale. Într-o accepțiune încetățenită, investigația în domeniu e esențială spre a face dreptul accesibil destinatarilor săi. Investigația de specialitate identifică sursele, le recenzează, le clasează și le expune în mod inteligibil, elucidează sensul textelor oficiale, înainte de a propune eventual o reflecție mai aprofundată tinzând spre o conceptualizare ori o punere în perspectivă care să meargă până la formularea de teorii juridice. În sens tehnic, cercetarea juridică se caracterizează printr-un amestec, în proporții variate, de preocupări și elemente vizând, deopotrivă, punerea în lumină a dreptului ca atare și elaborarea sa conceptuală.

Cu asemenea aspecte evidente și repere de urmat cercetarea științifică juridică specializată a apărut și s-a afirmat în România într-un context istoric dat, cristalizându-se ca un rezultat la care a contribuit un ansamblu de factori, precum valoarea profesională, echipa fondatoare, complexitatea misiunii asumate ori ambițiile afișate. Din păcate, tiparul inițial s-a reprodus în diverse formule, fără a dispune de capacitatea de adaptare suficientă la cerințele mersului istoriei, de refondare sau măcar de înregistrare de evoluții suficiente spre a evita ratarea finală.

1. Inițiată în anii 1940 în cadrul Academiei Române și consacrată atunci adunării și publicării în ediții critice a izvoarelor vechiului drept românesc, instituționalizarea cercetării juridice avea să-și găsească o expresie concretă și deplină prin înființarea Institutului de Cercetări Juridice (ICJ sau Institutul) la 1 ianuarie 1954. Deși avea ca model institutele pentru stat și drept ale academiilor de științe de tip sovietic și își asuma oficial ca misiune „crearea condițiilor necesare dezvoltării cercetărilor în domeniul științelor juridice”, ICJ purta și un anumit specific exprimat nu numai în denumire, ci și prin asumarea, pe lângă obiectul de cercetare științifică fundamentală și aplicată și a funcției de consiliu legislativ (în condițiile în care structura de profil, creată prin Constituţia din 29 martie 1923 și legea de organizare din 1925, fusese desființată în 1948). Din această asociere funcțională avea să se nască o experiență relevantă de legistică, disciplină aflată pe atunci încă în căutarea drumului propriu de preocupări și de afirmare ca atare. Principala expresie a acestei ecuații originale a reprezentat-o, fără îndoială, proiectul general al codurilor penal și de procedură penală socialiste din 1969, ale căror anteproiecte au fost elaborate de „echipa Dongoroz” a institutului, ce i-a asigurat elaborarea și publicarea aproape simultană ca „manual de utilizare” ale celebrelor Explicații teoretice… În privința dreptului civil putem invoca în aceeași perspectivă cazurile decretelor privind persoana fizică și juridică din 1954 și, respectiv, prescripția extinctivă din 1959, însoțite de monografii explicative rămase ca reprezentative pentru epocă.

Având un program de cercetare circumscris „mitului” celebrei teze a „constantelor dreptului” extrasă din „Cuvântul înainte”, publicat în primul număr al revistei institutului Studii și Cercetări Juridice (1956), rolul principal al ICJ (din răstimpul 1954–1989) a fost acela de a pune bazele teoretice ale „noului tip de drept (recunoscut ca atare în dialogul juridic internațional al perioadei) cel „socialist”, considerat normativ-politic superior și pe „deplin științific” din punct de vedere teoretic și de a asigura, într-o anumită măsură, și expresia aferentă în planul elaborării și aplicării reglementărilor juridice aferente. Aici s-au elaborat, de exemplu, teoriile noului drept de proprietate socialistă, a sistemului drepturilor reale de tip nou, dreptului economic, funcțiilor statului socialist ș.a. Teza „constantelor dreptului” strecurată „conspirativ” în materialul publicat în 1956 și dezvoltată ulterior cu precădere la începutul anilor 1960 (îndeosebi de echipa: T. Ionașcu, E. Barasch, A. Naschitz și V. Dongoroz în domeniul lor de preocupări) evoca o (posibilă) legătură cu pandectismul european anterior și încerca o proiecție neutră de continuitate, în căutarea unei legitimități (de altfel pierdută) și provocarea la un (așteptat) dialog. Era astfel exprimată oficial ideea permanenței elementului logic, structura logică a dreptului, ansamblul conceptelor tehnice ce permit trecerea de la relațiile sociale la raporturile juridice justificând existența unor constante ale dreptului, iar în privința substanței ansamblului de norme, conținutul acestuia s-a subliniat existența unor elemente viabile, a realităților dreptului, specificul de trecere de la dat la construit. În mod evident totul circumscris orizontului teoretic respectiv. Ne putem întreba acum, despovărați tot mai mult de apăsările trecutului recent, dacă nu cumva ideile structurii logice a dreptului, existenței unor constante ale dreptului și a realităților juridice nu fac trimiteri, nu lipsite de subînțelesuri și sugestii pe atunci subversive, la concepții teoretice relevante; cea a unui E. Picard (1836–1924) privind „dreptul pur” înțeles ca „ansamblul permanențelor abstracte ale dreptului, partea sa imuabilă, desprinsă de partea concretă și schimbătoare” sau la normativismul lui H. Kelsen (1881–1973) „admirabil exercițiu de logică formală” (M. Villey), un ansamblu de norme legate unele de altele plecând de la o normă fundamentală. Referitor la „realitățile juridice” să ne gândim, de pildă, la calificarea și tratarea lor de către Mircea Djuvara ca „obiecte științifice de studiu”, ca „realități logice”. Ea a cunoscut unele rezonanțe de receptare pozitivă în literatura de specialitate din unele state socialiste (Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia) și chiar reacții de consemnare în registrul internațional al doctrinei de profil. Disocierea/distincția dintre ideologic și tehnic și acceptarea persistenței acestuia din urmă a permis, de exemplu, să se justifice teoretic prin „schimbarea finalității” și „adaptarea la noile realități sociale” și să se obțină politic menținerea în vigoare a unor acte normative precum Codul civil din 1864, Codul comercial de la 1884 sau legea persoanelor morale din 1924.

Același imperativ al reluării dialogului (științific) internațional, dar de pe pozițiile reprezentării doctrinei „noului tip de drept, socialist”, a marcat și implicarea reprezentanților Institutului în cooperarea de profil, îndeosebi franceză (prof. comparatist R. David înscriind „dreptul socialist” printre noile tipuri de drept, prof. T. Ionașcu, directorul ICJ, devenit vicepreședinte al Facultății Internaționale de Drept Comparat din Strasbourg, cercetătorii și cadrele didactice române urmându-i cursurile ca bursieri, iar din 1967, sub auspiciile Societății de Legislație Comparată din Paris și ICJ, inaugurându-se seria Zilelor juridice franco-române). În datele aceluiași orizont constitutiv de nouă normativitate juridică și de construcție teoretică inedită, o preocupare prioritară, rămasă la fază de tentativă devenită treptat improprie, a fost elaborarea și publicarea de tratate pe diferite ramuri de drept ori de monografii comprehensive consacrate unei instituții juridice fundamentale (persoană fizică și persoană juridică, dreptul de proprietate socialistă și alte drepturi reale, noile relații de familie, prescripția, întreprindere socialistă ș.a.). Efortul creator necesar unui atare proiect s-a dovedit prea mare în raport cu capacitățile disponibile așa încât efectele concrete s-au redus, cu titlu de exemplificare, la un prim volum al unui proiectat tratat de drept civil (atât în cazul încercării din 1967, cât și a celei din 1989) și câteva monografii considerate mult timp de referință, datorate unor personalităţi precum M. Eliescu sau V. Dongoroz. După remarca unui participant direct la evenimente (O. Căpățînă), „ Carențele s-au datorat în bună parte decalajelor substanțiale dintre posibilitățile maeștrilor și veleitățile ucenicilor, nu toți cu adevărată vocație de cercetători științifici”.

Amputarea funcției de „tehnică legislativă” prin (re)înființarea celui de-al doilea Consiliu Legislativ în 1971, accentuarea caracterului dreptului de „știință eminamente politico-ideologică” și trecerea Institutului sub tutela Academiei de Științe Sociale și Politice (1971–1976) iar apoi cvasicomasarea sa în contextul devizei „integrării teoriei cu practica” cu Facultatea de Drept din București (nu numai în privința codirectoratului/decanatului, ci și prin ipostaza cercetărilor în „ lucrări de seminar”) și trecerea în subordonarea ministerului învățământului (1976–1989) a însemnat practic ștergerea efectelor proiectului inaugurat la 1 ianuarie 1954 și condamnat, prin chiar structura și misiunea sa intrinsecă la a fi, în pofida oricăror încercări deviaționiste, un experiment politico-ideologic aferent unei epoci, pieritor odată cu ea.

Ce ne-a rămas ca moștenire simbolică din experimentul ICJ 1954–1989? Cel puțin câteva idei cu valoare generalizantă. Mai întâi, nevoia și pertinența instituționalizării cercetării juridice ca activitate de interes public, sub cele două forme de desfășurare a sa: cea fundamentală și, respectiv, ce aplicată. Dincolo de discuțiile și contestările aduse afirmării domeniului de cunoaștere se recunoștea implicit dreptului și calitatea de știință, iar culturii juridice locul cuvenit în rândul dezvoltării spirituale naționale. În aceeași perspectivă structurantă, cercetarea juridică era creditată ca formă a cercetării științifice academice și plasată în sistemul acestei activități desfășurate sub auspiciile supremului for academic. Numai într-un atare cadru s-a putut cristaliza o metodologie consacrată a cercetării științifice pertinente și, totodată, metode și tehnici de formare și afirmare profesională a cercetătorului științific din domeniul dreptului. Nu este lipsită de interes nici coordonarea la nivel național a activității de cercetare științifică juridică prin prezența în consiliul științific a reprezentanților facultăților de drept. În același context s-au relevat virtuțile efortului colectiv organizat în desfășurarea și succesul investigației în domeniul dreptului și s-a cristalizat o metodologie particulară aferentă materiei.

Nu în ultimul rând și fapt deosebit de important, s-a manifestat puterea creatoare a reflecției juridice și s-au impus cu acest titlu rezultatele sale, chiar dacă în cele din urmă productele teoretice astfel obținute aveau să fie efemere din cauza legăturii intrinseci cu sistemul socio-politic și economic repede rejectat de istorie. S-a demonstrat, deopotrivă, nevoia și utilitatea participării la dialogul internațional de profil și a implicării în cadrul unei conlucrări fertile, reciproc avantajoase chiar în condițiile „cortinei de fier” între est și vest, ceea ce amplifică, prin contrast, rolul acestuia azi. În fine, s-a subliniat rolul personalităților de excepție în afirmarea progresului științific juridic și al generațiilor constituite de acestea și, prin aceasta, condiționarea calității cercetării de selecționare și statutului acordat cercetătorului jurist; totodată, imperativul continuității de preocupări intergeneraționale și a afirmării tradițiilor proprii.

2. 1989 și după: refondarea ratată. „Șocul revoluționar” decembrie 1989 avea să scoată din letargie cercetarea științifică juridică abandonată până atunci în sălile de seminarii ale facultății de drept, dar fără a-i schimba perspectivele formalist-tehniciste de preocupări. Schimbarea politico-ideologică fundamentală însemna pentru ICJ în perioada imediată implicarea într-o veritabilă „operă de asanare legislativă” constând, pe de o parte, într-o veritabilă „evaluare atentă și minuțioasă a întregii legislații a vechiului regim pentru a identifica, în vederea abrogării, acele acte normative ce au constituit o frână în calea dezvoltării social-economice”, iar pe de alta, modificarea actelor normative „spre a corespunde principiilor înscrise pe stindardul revoluției”. La fel „de spinoasă” era apreciată și „calea reîntoarcerii cercetării științifice juridice la misiunea ei firească de a studia fenomenul juridic în complexitatea lui și de a elabora principiile, instituțiile și conceptele unui drept bazat pe adevăr, justiție, democrație, consens național” [Cercetarea științifică juridică la început de drum nou, „Studii de Drept Românesc” (SDR) nr. 1/1989]. În condițiile izolării și în cele ale percepțiilor conjuncturale de „moment revoluționar” obiectivele prioritare vizau, așadar, reabilitarea morală și întoarcerea la începuturile activității Institutului. Sub aspect instituțional, se reproșa degradarea statutului cercetării științifice juridice prin „desființarea autonomiei ICJ, reducerea completă a cadrelor de cercetare (de la 90 de cercetători în 1955 la 28 cercetători în 1989), refuzul de a se face promovări profesionale…” iar remediul era văzut în aceleași orizonturi „repunerea acestei instituții în drepturile ei firești, revenirea la statutul și modul ei de organizare… Aceasta ar presupune completarea rândurilor cercetătorilor cu noi cadre de specialiști valoroși; reînființarea serviciului de documentare și a serviciilor administrative… completarea bibliotecii… reorganizarea pe baze noi a revistelor Institutului…”. În fine, în același registru se exprima dorința ca ICJ să revină sub auspiciile Academiei Române și să se creeze filiale ale acestuia în „centre mari științifice (Iași, Cluj, Craiova, Timișoara), spre a fi în măsură să-și exercite efectiv rolul de coordonator național al cercetării științifice juridice”. În același ton declarativ și fără îndoială marcat de particularitățile momentului se aprecia că „Cercetarea științifică juridică… trebuie să devină sursa principală de idei în domeniul dreptului, să fie promotoarea marilor confruntări de opinii, deschizătoare de drumuri incitatoare la reflecții și la construcții teoretice ce au conținut înnoitor”. Din păcate, chiar dacă unele măsuri dintre cele enunțate în acest context s-au înfăptuit rapid (de exemplu, revenirea sub autoritatea Academiei Române și larga autonomie academică), desfășurarea cercetării a rămas în aceleași canoane, cu obiective limitate și rezultate pe măsură. Starea de inerție s-a instalat repede și nu s-a înregistrat nicio încercare substanțială de refondare și punere în alți termeni, de tip european, a cercetării științifice juridice. Lipsa de orizonturi, incapacitate personală și organică, comoditate instituțională? Greu de formulat un răspuns pe măsură, iar acum găsirea unuia nu mai contează.

Într-o lapidară dar semnificativă caracterizare a primilor 15 ani post-1989 asupra cercetării științifice juridice se arăta că „După decembrie 1989, Institutul și-a continuat activitatea… contribuind cu lucrări de prestigiu la dezvoltarea științei dreptului, la fundamentarea cadrului juridic al noilor realități sociale și la constituirea statului de drept” (G. Antoniu). Dacă în privința începuturilor sale instituționalizate i se recunoștea existența unei „baze teoretice fundamentale, care a stimulat realizarea unor valoroase lucrări științifice în toate ramurile dreptului”, marea ruptură și refondarea așteptată post-1989 erau total ignorate. Analizele și evaluările realizate și publicate în 2004 cu ocazia marcării a 50 de ani de existență a ICJ (1954–2004) tratează activitatea de o jumătate de secol ca un tot unitar, într-o continuitate deplină, cu o detașare totală față de conținutul social-politic al ansamblului instituțional-reglementar studiat și cercetat și al rezonanțelor de viziune filosofică și reflecție teoretică aferente. Era rezultatul nu numai al dominației absolute a primei generații de cercetători formată în cadrul Institutului în anii 1960, care ajunsese la maturitate intelectual-profesională deplină și impunea o poziționare cvasiimplacabilă în virtutea unei inerții obiective, ci și o consecință logică a înseși viziunii programatice intrinseci a Institutului aferentă „constantelor dreptului”, care încerca ignorarea pe cât posibil a „substanței social-politice a normativului juridic în favoarea priorității absolute a analizei structurii logice, formale a reglementărilor în vigoare. Așadar, rămânând atașați abordării fondatoare tehniciste și menținându-și preocupările instaurate în anii 1970 la citire, interpretare și desprindere a semnificațiilor dreptului pozitiv, mergându-se cu abstractizarea cel mult până la formularea unor propuneri de lege ferenda, prezentate eventual autorităților publice sau în cadrul dialogului instituțional. În acelaşi registru de viziune, abordare și promovare ale cercetării științifice de specialitate, în anii 2004 și următorii se invoca „continuarea viitoarelor preocupări ale cercetării științifice fundamentale în domeniul dreptului, în condițiile preaderării României la Uniunea Europeană” (Mircea Paul Cosmovici). Dezvoltându-se perspectivele noilor orientări ale investigației juridice, se preciza că „Hotărârea de a participa la construcția unui ansamblu cu caracter supranațional, de a deveni parte dintr-un întreg ce depășește suma părților sale, care are implicații asupra ordinii juridice interne și impune măsuri pe toate planurile, în special pe plan economic, monetar și politic, constituie un eveniment de importanță istorică”, una care, în orice caz, nu atât de impactantă încât să determine și completarea obiectului cercetării juridice cu dimensiunile întregitoare și absolut necesare pentru o analiză științifică deplină, cele ale ipostazei dreptului de știință socio-politică și de poziționare filosofică și nu numai una normativă. Într-adevăr, în explicitarea direcției de cercetare, în sfârșit identificată și afirmată la 15 ani după „revoluția ratată” se arată la aniversarea a 50 de ani de existență, în contextul unui bilanț și al prefigurării acțiunii viitoare cum că „cercetarea științifică în Institutul de Cercetări Juridice își propune în prezent și în perspectivă analiza teoretică și fundamentarea unor soluții în vederea realizării unui ansamblu juridic compatibil cu dreptul comunitar…”, în acest scop este, credem, necesară adoptarea unei concepții (Weltanschaung) compatibilă cu cerințele societății internaționale și în perspectiva globalizării, care să-și găsească expresia în plan juridic într-un sistem legislativ unitar, transpunerea în practică a trăsăturilor definitorii ale statului de drept… garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, exercitarea puterii în condițiile controlului jurisdicțional, determinarea limitelor fiecăreia dintre cele trei puteri în stat, trăsături puse în lumină de cercetarea științifică…” (Mircea Paul Cosmovici). Persistența în abordarea limitată la tehnica juridică și asumarea unei atari „direcții de cercetare” au avut ca efect implacabil apusul definitiv al speranțelor unei veritabile cercetări științifice în domeniul dreptului și menținerea sa formală în virtutea unei inerții instituționale. Într-adevăr, era vorba de un simplu exercițiu de expertiză tehnico-juridică de aproximare a legislației românești cu acquis-ul comunitar, indispensabilă perioadei de preaderare, iar după intervenirea actului de aderare la 1 ianuarie 2007 de transferarea preocupărilor de gen în contextul materiei dreptului comunitar (al UE după 1 decembrie 2009). În plus, nivelul științific al analizei echivalent cu cel al consultanței profesionale împingea obiectul de preocupări al Institutului pe piața activităților de profil. „Moartea clinică” a cercetării științifice privind dreptul se instala și numai ținerea sa „sub perfuziile instituționale” academice întreținea iluzia existenței și hranei spirituale necesare.

În mod evident se perpetua o tradiție reducționistă potrivit căreia cercetarea științifică juridică consta într-o interpretare a textelor legale, desprindere a semnificațiilor lor în raport cu poziționările jurisprudențiale și doctrinare și decantarea unor concluzii astfel pretinse a exprima esența lucrurilor. Spre a deveni cunoaștere are nevoie însă de o altă perspectivă și vastă elaborare. Ceea ce caracterizează această cercetare ca juridică e formarea sa, mai precis faptul că ea tinde să cunoască obiectul său prin tratarea cazurilor asemănătoare în mod identic. Pentru unii regula de justiție e forma cunoașterii juridice. Desigur, în mod evident că aceasta nu e suficientă spre a conferi cercetării respective un statut teoretic complet. Trebuie să ne întrebăm, în plus, în special asupra modelelor sale teoretice, conceptelor pe care le produce, metodelor de investigație ori de raționament. Totuși, faptul de a plasa juridicitatea cercetării în forma cunoașterii prezintă avantajul de a înțelege că juristul nu poate fi un sociolog și niciun practicant al științei politice. El nu se interesează de justiţia socială ori de cea economică, ci privește una concepută și înțeleasă plecând de la un câmp propriu de referințe, precum legea sau jurisprudența. Cercetătorul jurist se interesează mai puțin de comportament cât de justificări, de argumente și de modurile de a înscrie soluția într-o coerență particulară. Aceasta din urmă e regula justiției ca atare. Din momentul în care argumentul scapă de această regulă i se poate refuza calificativul de juridic. Acesta nu vrea să spună că studiul economic, sociologic ori politic al activităților legislative ori judiciare ar fi lipsit de interes. Dar pur și simplu nu se poate ignora faptul că respectivele investigații nu sunt, din punct de vedere epistemologic, juridice. În perspectivă ontologică vorbind, fără îndoială, dreptul rămâne, în definitiv, un ansamblu de norme și de comportamente. La începuturi atari orizonturi asupra cercetării științifice în domeniu erau de neconceput în context politico-ideologic, atunci actorii demersului nu erau pregătiți profesional în acest sens, așa încât singura cale era cea a tehnicismului reducționist.

3. Post 2011: o resuscitare și atât! O nouă orientare în activitatea ICJ, în sensul resuscitării și în cel al unei posibile relansări, a fost inițiată în 2011. Primul semn notabil al acestui demers l-a constituit revenirea, începând cu nr. 1 (57) din 2012, revistei Institutului la denumirea sa inițială, cea de Studii și Cercetări Juridice” (SCJ) [Seria a III-a]. Ea era justificată printr-un îndoit motiv: pe de o parte, caracterul prea restrictiv, pentru o perioadă a integrării euroatlantice a țării și în condițiile unei lumi mondializate, inclusiv în privința dreptului și a titlului adoptat în decembrie 1989 (Studii de Drept Românesc, n.n.–M.D.), iar pe de alta, din dorința de a releva valențele tradiției și a rămâne consecvenți menirii definitorii a cercetării științifice fundamentale, aceea de „a urmări, în timp și spațiu, manifestările constantelor dreptului” (Mircea Duțu, SCJ nr. 1/2012). În aceeași perspectivă cu cea a demersului editorial, în privința relansării activității de cercetare științifică se făceau importante precizări. Dacă se admitea formula de „compromis salvator” al „constantelor dreptului” sub minimul dimensiunii lor de tehnică de interpretare și explicare a dreptului pentru perioada de inițiere și de desfășurare a cercetării științifice instituționalizate în domeniu, până în decembrie 1989, se denunța persistența absolută a unei atari abordări restrictive și implicit cu rezultate limitate în planul concluziilor teoretico-științifice, în favoarea unei viziuni complexe, în care dreptul să fie perceput și tratat nu numai ca o „tehnică și o artă”, pozitivist, ci și ca, poate și mai ales precum o știință socio-politică veritabilă și o perspectivă filosofică, cu valori și precepte proprii asupra realității juridice. „Stagnarea” astfel instalată în condițiile tranziției și reformulărilor radicale ale opțiunilor social-politice și economice, însă prea îndelungată, sinuoasă și uneori fără orizonturi clare se impunea a fi rapid depășită și cercetarea juridică relansată pe baza unor linii programatice vizibile și ferme. Se reformulau și afirmau atunci ca direcții de „resuscitare”, care avea să se dovedească a fi una „de succes” (acad. Dan Berindei): deschiderea spre marile teme ale reacției juridice naționale la fenomenul globalizării dreptului, provocărilor integrării europene, noilor conexiuni ale nivelurilor de reglementare – naționale, unional-european și internațional, mizele și coordonatele recodificărilor atunci în curs, noile reașezări și interconexiuni de realizat în interiorul sistemului juridic ca atare ș.a. Cu precizarea că „toate aceste direcții prioritare de cercetare științifică vor fi subordonate în permanență surprinderii modului sub prezență și se manifestă în cadrul noilor reglementări, transformările la care sunt supuse, forme și/sau substanța lor, cerințele de adaptare la noile realități, dezvoltându-se astfel teoria și practica acestora”. Referitor la acțiunile concrete, în spiritul tradiției Institutului și spre îndeplinirea cerinței îmbinării orizonturilor fundamentale și aplicative ale cercetării științifice s-au inițiat și realizat două proiecte doctrinar-editoriale: Explicațiile noului Cod penal (în 7 în volume), Noul Cod civil. Studii și comentarii (în 5 volume). La rândul lor, temele sesiunilor anuale de comunicări științifice ale Institutului și celelalte (numeroase) reuniuni științifice organizate s-au circumscris acelorași priorități și orientări. Pentru consolidarea soclului teoretico-metodologic de desfășurare și participare la dialogul internațional de idei în domeniu s-a promovat o susținută cooperare internațională prin încheierea de acorduri de colaborare și desfășurarea de manifestări științifice complexe (reluarea Zilelor juridice franco-române, congrese și colocvii ale Comitetului European de Drept Rural, Asociația Internațională de Drept Penal, Asociația Internațională de Dreptul Urbanismului, Asociația Internațională de Filosofia Dreptului, Centrul Național de Drept Comparat al Mediului ș.a.). Componenta juridică a Școlii Doctorale a Academiei Române (SCOSAAR) a fost revitalizată și reacreditată (2021). Revista Studii și Cercetări Juridice a devenit publicația juridică științifică cu cea mai îndelungată apariție neîntreruptă din România și prezentă în bazele de date internaționale relevante pentru domeniu. Un avans important l-a constituit deschiderea cercetării științifice instituționalizate spre analiza procesului de înfăptuire a justiției, mecanismelor statului de drept și contribuția jurisprudenței la dezvoltarea științei și practicii dreptului. Permanentizarea conlucrării cu Curtea Constituțională a României și cu Înalta Curte de Casație și Justiție se înscrie aceluiași gen de preocupări.

*

*       *

Ca o constatare suplimentară, din păcate care ar putea fi și una concluzivă, degradarea pe scară largă a cercetării științifice la nivelul de consultație de cabinet, favorizată și de cantonarea tematică a investigației juridice în sfera analizelor aplicative și neglijarea cvasitotală a demersurilor teoretice de profunzime și de anvergură a condus la o stare de precaritate accentuată a domeniului. Consecințele unui atare fenomen s-au produs treptat dar durabil, conducând la pierderi ireversibile și un final implacabil. Conjugată cu masificarea învățământului superior și confundată cu producția didactică, însoțită de atracția crescândă din punct de vedere financiar a exercitării profesiilor juridice o atare situație a accentuat migrația juriștilor spre aceste zone. Pentru a rezista unor atari provocări, cercetătorul jurist a recurs uneori la o mixitate profesională (în cele din urmă dăunătoare) prin combinarea preocupărilor teoretice cu cele de activitate practică la catedră sau la bară, așa încât profesia inițială „pură” e mai greu de întâlnit astăzi. Absența unei metodologii adecvate, inexistența unui program-concepție de desfășurare, impactul digitalizării, complexitatea problematicilor socio-juridice care implică interesul public, creșterea rapidă a decalajului între capacitatea existentă și provocările concrete impun resetarea conceptului de cercetare științifică juridică, constituirea noilor baze de efectuare și refondarea investigației instituționalizate în domeniu. În cele din urmă s-a ajuns la momentul zero! Cel al opțiunii între dispariție și relansare. Decizia ne aparține nouă, juriștilor direct implicați, dar și autorităților academice, într-o solidaritate care nu poate fi alta decât cea a interesului public major.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române