Noi modele de cercetare juridică instituționalizată și posibile provocări românești în materie

Pe când la noi e pe cale de dezagregare până la dispariție, sub impactul indiferenței administrative și al celui al incompetenței agresive, cercetarea științifică instituțională a dreptului (devenită și a justiției) în plan european, precum și în cel al țărilor dezvoltate cunoaște noi avansuri și forme de manifestare. Astfel, în timp ce American Law Institute (grup de cercetare și advocacy) își marchează Centenarul (1923–2023), în Franța noua formulă națională în materie devine Institutul de Studii și de Cercetare privind Dreptul și Justiția (IERDJ), iar European Law Institute [Institutul European al Dreptului] (ELI sau Institutul) cunoaște noi experiențe și își afirmă inedite perspective de dezvoltare. În lumina unor atari exemple și sub impulsul nevoii interne de afirmare și de reprezentare în domeniu, încercăm să formulăm mai jos o posibilă formulă românească de ieșire din impas și ca șansă de exprimare și valorificare a potențialului creativ juridic propriu.

1. Exemplul european și imperativul unei prezențe românești. La 1 iunie 2011 era fondat, la Paris, Institutul European al Dreptului ca asociație internațională fără scop lucrativ, în cursul unul colocviu ce reunea mai multe sute de profesori universitari, judecători de curți de apel și curți supreme, avocați și notari veniți din toată Europa. Creat după modelul lui American Law Institute (ALI), creat acum o sută de ani, în 1923, ELI și-a fixat ca prim scop ameliorarea calității dreptului în Europa, în sens larg, lansând proiecte de anvergură nu numai pentru intensificarea integrării juridice în Europa, ci și pentru a crea o comunitate de juriști europeni mai viguroasă ce interrelaționează diversele culturi juridice și spre a pune în aplicare o abordare comparativă europeană în analiza problemelor juridice. Principalele obiective afirmate în Statut pot fi rezumate astfel: exprimând bogata diversitate a tradițiilor juridice și ale cooperării juriștilor cu parcursuri profesionale variate și inspirându-se din activitățile American Law Institute, ELI evaluează dreptul, politica și practica juridice într-un context mondial și favorizează dezvoltarea lor. El desfășoară și facilitează cercetări paneuropene, servind ca formă instituțională de schimb și de cooperare între juriști – universitari, judecători, avocați și alți practicieni ai dreptului – reprezentând un larg evantai de tradiții juridice. În exercitarea sarcinilor sale și pentru a-și îndeplini cu bine misiunile asumate, Institutul acționează din propria sa inițiativă; el are, totuși, și vocația de a fi consultat de instituții ce intervin în elaborarea dreptului la nivel european, internațional ori național.

La aniversarea primului său deceniu de existență (2021) Institutul afișa o vigoare și exprima un angajament impresionante, concretizate în proiecte de o mare diversitate. Numărul de fellows și de instituții a sporit, de asemenea, în mod semnificativ în primii zece ani. În februarie 2022 ELI număra peste 1700 de membri și 117 instituții, dintre care 20 de curți supreme, dar și reputați avocați și prestigioase universități.

Ca structură pe deplin independentă, Institutul antamează proiecte din proprie iniţiativă, chiar dacă răspunde adesea intereselor și chestiunilor ridicate de Comisia Europeană, pe de o parte, ori prin care sunt vizate mize cu caracter european, pe de altă parte. Perspectiva sa nu se limitează, totuși, la experiența europeană; el cooperează, de asemenea, cu diverse organizații internaționale pentru proiecte determinate, precum ALI, Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului privat (UNIDROIT) ori Comisia Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și Comerț Internațional (CNUDCI–UNCITRAL).

Așa cum o arată proiectele deja realizate ori aflate în desfășurare, Institutul se preocupă să depășească frontierele diferitelor culturi juridice, precum și delimitările tradiționale între dreptul public și dreptul privat, între cercetare și practică. Aceasta presupune în special o colaborare cu un larg evantai de experți, atât ca personalități care reflectă bogăția de tradiții și discipline juridice, cât și ca reprezentanți ai activităților profesionale pe care le regăsim în toată Europa.

1.1. Proiectele constituie obiectul central al activităților ELI, înțelese ca lucrări juridice proactive desfășurate pe teme de interes comun și la orizonturi de timp variabile. Așa, de exemplu, conferința și reuniunea anuală a Institutului, desfășurate la Viena între 6-8 septembrie 2023, au dezbătut în primul rând proiectul referitor la Principiile constituționale fundamentale având ca preocupare identificarea și definirea principiilor și standardelor constituționale care stau la baza unui stat democratic liberal european, urmărind clarificarea conținutului acestor reguli fundamentale, așa încât să ofere orientări pertinente autorităților publice, jurisdicțiilor și societății civile. Cele 7 tematici-cheie avute în vedere: democrația liberală, statul de drept, independența judiciară, mecanisme de control și de echilibrare a puterii, demnitate și egalitate, protecția drepturilor fundamentale și integritatea constituțională denotă, deopotrivă, actualitatea unei atari problematici și necesitatea unei percepții teoretice adecvate ale aspectelor sale definitori. Alte demersuri de analiză și prospectare promovate de ELI și dezbătute la Viena au vizat: Principii directoare și reguli model privind contractele algoritmice, Standardele europene de independență judiciară, Finanțarea litigiilor de către terți, Principii directoare privind punerea în aplicare a dreptului salariatului la deconectare, Accesul la active digitale.

Paleta priorităților de cercetare relevă preocupări comune, de importanță majoră pentru societățile în tranziție și nevoia implicării rapide și suficiente și a cercetării științifice juridice din țara noastră.

2. Exemplul francez de abordare a integrării și imperativul urmării lui. Activitățile de cercetare ale structurii europene se construiesc și se desfășoară în jurul a trei axe de reflecție: statul de drept, digitalul și dezvoltarea durabilă. Proiectele aferente sunt dezvoltate de echipe continentale de juriști și adoptate de Institut conform unei proceduri ce asociază în mod larg membrii acestuia. Participările naționale sunt diferite, ca pondere și specializare, pe țări și domenii. Ca de obicei, prezența românească e cvasisimbolică. Diferențele de tradiții juridice, forță de cercetare și prioritate naționale rămân evidente. Se manifestă și în această privință anumite „ierarhii”, nu neapărat după număr, ci mai ales de pretenții, dacă nu și în ceea ce privește implicarea. Un caz elocvent în acest sens este cel francez, a cărui situare este exprimată în linii ferme într-un interviu recent al celor doi președinți ai grupului național, profesorii Marc Clément și Sylvaine Poillot Peruzzetto (L’Institut Européen du Droit: mission et proposition, în „Recueil Dalloz”, nr. 31, 21 septembrie 2023). Prima remarcă a acestora într-o atare perspectivă este aceea că prezența franceză nu este la înălțimea a ceea ce doctrina și jurisprudența ei ar putea să aducă schimburilor europene din domeniul dreptului, precum și construirii de propuneri în special destinate Uniunii Europene. Se relevă în acest sens și „o tradiție europeană și internațională a Franței bine consolidată”, invocându-se mai întâi crearea încă din a doua jumătate a secolului al 19-lea a Societății Franceze de Legislație Comparată (SFLC) din dorința de a susține schimburile în domeniul dreptului comparat. Nu ne putem abține ca, referitor la acest aspect, să nu menționăm cooperarea inițiată de această structură, încă din 1967, cu Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române sub formula „Zilelor juridice franco-române”. Sunt enumerate apoi o serie de proiecte în care s-au angajat juriști francezi pentru coagularea competențelor acestora prin crearea de asociații franceze cu vocație europeană, precum: Trans Europe Expert, pentru constituirea unei platforme în vederea reacției la ofertele europene pertinente, ori a CEDECE, devenită Asociația Franceză de Studii Europene (AFSE) în vederea reunirii juriștilor francezi care acționează în materia dreptului european. La același capitol nu este ignorată nici Asociația Henri Capitain care, în special, lucrează la elaborarea de reguli comune în aceeași perspectivă continentală. Concluzia celor doi universitari francezi este aceea că, totuși, eforturile rămân insuficiente în raport cu mizele existente. În consecință, s-ar impune să se evidențieze și să se constate că dacă administrațiile participă cu instituțiile politice la negocierile europene o fac pe platformele europene, precum ELI, care participă de acum înainte la lucrările preparatorii ale legislației comunitare de mâine. Acestea, în amonte, sunt cele care stabilesc cadrele de reflecție și fixează o bună parte a opțiunilor strategice. Este nevoie deci de a fi prezenți și a fi activi în respectivul cadru. Lucru valabil și în privința cercetării științifice juridice românești. Iar în această perspectivă cei doi intervievați rămân tranșanți: francezii nu sunt suficient de prezenți!

În explicarea acestei situații, evident nemulțumitoare, se arată că un anumit rol revine și faptului că limba engleză poate constitui un obstacol la participarea juriștilor francezi, dar aceasta nu poate fi astăzi esențială. Se avansează apoi ca un alt motiv lipsa de timp, atât pentru universitari cât și pentru profesioniștii dreptului, și în special din partea magistraților. Replica vine aici în sensul că dacă e adevărat că schimburile și proiectele se situează chiar în centrul meseriei primilor, aceasta nu e cazul în privința secunzilor. Fără îndoială, participarea la schimburile europene e în reprezentarea misiunii universitarilor și practicienilor considerată ca secundară și nu ca indispensabilă. Construcția dreptului european ar fi lăsată pe seama administrațiilor centrale și a oamenilor politici. Constatarea unei lipse de valorizare a muncii realizate în incintele internaționale, atât la nivel instituțional, cât și în privința parcursului profesional se impune astfel. Așa se face că, în cele din urmă, misiunea de expertiză în privința proiectelor europene revine structurilor celor precum Institutul European de Drept. Această lipsă de interes și de ambiție a francezilor contrastează însă în mod flagrant cu angajamentele intense venite din partea unor țări precum Germania, Marea Britanie, Italia ori Spania.

2.1. Pentru ieșirea dintr-un atare impas, universitarii francezi avansează mai multe posibilități concrete. Mai întâi structurarea unui pol național viabil, responsabil și combativ al Institutului European de Drept, alături de celelalte asociații profesionale din Hexagon, menit a mobiliza toate resursele ce permit aducerea la nivel european a produsului cercetărilor desfășurate în context național și de a participa la investigațiile europene. Or, dacă pentru juriști cauza descurajării e lipsa de timp pentru omisiune considerată ca anexă, este de domeniul evidenței că priorităţile se situează în altă parte. Dar, ele sunt dictate în ultimă instanță de recunoașterea și valorizarea în politicile de apreciere a carierei. Dacă Franța, dincolo de participarea administrației sale, dorește să-și păstreze locul în schimburile pentru construcția dreptului UE și să-și valorifice în acest mod excelența doctrinei și jurisprudenței sale, s-ar cere ca, de urgență, să se investească în aceste platforme, având în vedere avantajele ce rezultă, sub diverse forme, și pe diferite planuri dintr-o atare poziționare. Și aceasta fără a mai ține seama de faptul că prezența franceză pe scena științifică internațională rămâne o miză majoră pentru promovarea limbii și, în același timp, a culturii juridice franceze.

3. Necesitatea reinventării. Pentru un centru de excelență și pol reprezentativ al cercetării științifice juridice din România. Spre a se înscrie unui asemenea trend internațional și a se racorda unui atare context european cercetarea științifică juridică din România trebuie, deopotrivă, să se reinventeze și să se reinstituționalizeze. În privința primului obiectiv prioritar, motivele sunt de domeniul evidenței. Rămânând numai la perspectiva externă, prima considerație ține de faptul că realizarea dreptului european, și mai ales cea a dreptului UE, nu se mai poate reduce numai la implicarea autorităților statale, și aceasta atât de palidă, ci presupune tot mai mult contribuția specifică a lumii științifice de specialitate în cadrul unui dialog consacrat și în cel al unei cooperări adecvate reprezentative. Aceasta face necesară dezvoltarea unei cercetări științifice naționale autentice, de ținută, recunoscută și tratată ca atare, capabilă să dialogheze și să conlucreze cu cea din oricare alt spațiu național sau regional și internațional, conștientă de propriile-i resorturi și acționând în consecință. La noi, reinventarea cercetării juridice spre a deveni un vector de prezență corespunzătoare în laboratoarele reglementărilor juridice și politicilor publice europene reprezintă un imperativ absolut. Și aceasta dintr-un îndoit punct de vedere: pe de o parte, slaba până la inexistență implicare oficială națională în construcția unional-europeană care este în primul rând una de ordin juridic, ceea ce presupune fundamente și justificări de analiză, evaluări și propuneri substanțiale și pertinente de această natură; pe de alta, nevoia pătrunderii cercetării româneşti și participării adecvate la efortul european comun de pregătire, elaborare și promovare a instrumentelor de realizare a strategiilor unional-europene. Referitor la planul instituțional, prioritară ar putea fi, de pildă, constituirea polului național de corespondență și conlucrare cu ELI. Indiscutabil, cadrul preexistent este insuficient, marcat de rutină, fragmentat și, în consecință, incapabil de o reacție de natura și consistența celei care se impune. Nucleele existente în structurile universitare și cea care figurează în inventarul sistemului institutelor Academiei Române nu dispun de forța și coerența necesare demersului unui interlocutor adecvat în cadrul integrării juridice europene. Expertiza de cabinet, de curs universitar și de negocieri trebuie să se metamorfozeze în acest caz în competență științifică de înalt nivel, manifestată și recunoscută ca atare. Una care presupune o solidă formație științifică, deprinderi de investigare juridică, o bună cunoaștere a stării lucrurilor pertinente în context național și european, conștientizare și responsabilitate. Condiții și elemente ce nu se pot întruni imediat, suficient și adecvat decât în cadrul unui proces complex, mai îndelungat, inițiat și desfășurat sub semnul interesului public, național.

4. Reconstruirea școlii româneşti de drept internațional și elaborarea doctrinei naționale în materie. Un alt domeniu de referință în care cercetarea științifică juridică se poate afirma în forme proprii ca purtătoare și promotoare a interesului național îl reprezintă dreptul internațional public. În această privință reperul instituțional și vocațional îl poate constitui, fără îndoială, Institutul de Drept Internațional (ILI) creat în urmă cu 150 ani, la 8 septembrie 1873, la Gand în Belgia, ca instituție independentă de orice influențe guvernamentale menită să contribuie la dezvoltarea dreptului internațional și să acționeze pentru aplicarea sa. Concluziile rezultate asupra temelor cercetate și studiate formează obiectul unor rezoluții normative aduse la cunoștința autorităților guvernamentale, organizațiilor internaționale și comunității științifice. Din această perspectivă, prin lucrările sale ILI se preocupă a surprinde și a sublinia caracteristicile de lege lata ale normativității internaționale, spre a le recomanda respectarea și aplicarea, și statuează adeseori și de lege ferenda spre a contribui la dezvoltarea creatoare a dreptului internațional. Contribuțiile sale s-au referit de-a lungul timpului la codificarea și afirmarea dreptului internațional în domenii precum: reglementarea diferendelor, izvoarelor, ius in bello și ius ad bellum, drepturile persoanei umane individuale și colective, reglementarea spațiilor și armonizarea dreptului internațional privat. În 1904 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace ca recunoaștere a activității sale în favoarea arbitrajului între state, mijloc pașnic de reglementare a conflictelor.

Diplomația competentă ca artă și tehnică de desfășurare a relațiilor interstatale și dreptul ca instrument de reglementare a acestora au constituit, mai ales în ultima sută de ani, un vector important de exprimare a intereselor statului român în consonanță cu valorile unei ordini europene și mondiale fondate pe reguli politico-juridice ferme, de cooperare și menținere a păcii, securității și solidarității comunității internaționale. Implicarea românească timpurie în construcția europeană, desăvârșită peste timp prin aderarea, la 1 ianuarie 2007, la UE a marcat aceeași perspectivă a vocației occidentale ca o garanție a consolidării interne și afirmării externe a statalității româneşti. Privită într-un atare context, contribuția specifică a științei juridice românești în acest sens s-a manifestat în mod constant, prin aporturi semnificative la dezvoltarea teoriei relațiilor internaționale și a doctrinei dreptului internațional. Sunt semnificative într-o atare perspectivă contribuțiile unor personalități precum Nicolae Titulescu, V.V. Pella ori Paul Negulescu sau inițiativa de succes a României de înființare a Academiei de Drept Internațional de la Haga, ca for de dezvoltare a cercetărilor privind asigurarea păcii prin drept.

După o perioadă de tranziție și de căutări a venit timpul ca, în conjunctura marilor preocupări de redefinire a ordinii globale pe reguli ferme și valorile multilateralismului, cercetarea științifică în domeniu să fie relansată din perspectiva contribuției sale la afirmarea țării ca un soft power cu profil și interese proprii bine conturate și consecvent promovate și în plan juridic. Deosebit de importantă este în această privință reconstruirea Școlii românești de drept internațional public și elaborarea și promovarea doctrinei naționale în domeniu. În situația în care criza în materie e una profundă și generalizată, fără cursuri universitare reprezentative, în absența unei reviste specializate și structuri instituționale de studii și cercetări de profil, urgența relansării devine una maximă. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în țările de civilizație juridică reprezentativă se intensifică preocupările de poziționare și de afirmare prin drept. La fel precum strategia de integrare europeană, nici politica externă nu se poate dispensa în privința stabilirii orientărilor sale fundamentate de concluziile analizelor profunde și profesionale, purtătoare ale interesului național și ale continuării tradițiilor proprii. Numai o cercetare științifică susținută public, desfășurată cu competență și responsabilitate poate oferi fundamentarea teoretico-științifică necesară unui domeniu extern credibil și eficient.

5. Posibile concluzii și o propunere. Orice evaluare a stării cercetării științifice juridice instituționalizate în România poate constata caracterul său dispersat, modestia resurselor materiale alocate și a celor umane acordate, slaba prezență în structurile internaționale de profil și inexistența rezonanțelor aferente în dialogul extern pertinent. Toate acestea pledează pentru urgența unor măsuri de reformare și relansare instituțională și de restructurare programatică a preocupărilor aferente. O încercare de relansare presupune, înainte de toate, alegerea modelului de cercetare științifică preconizat a fi promovat și urmat, precum și implicațiile instituționale ce s-ar impune. Interogația formulată de Fr. Gény (1861–1959) în primele rânduri ale celebrei sale lucrări Science et technique (1914) („De quelle façon, jurisconsultes, travaillons-nous en fait? De quelle façon devons-nous travailler?”) ne îndeamnă întotdeauna la o aplecare reflexivă asupra problemei modului de a produce cunoștințe juridice. Este și dilema cu care s-au confruntat și fondatorii Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române în urmă cu 70 de ani și care au încercat să o rezolve în stil propriu prin proiectul formulat atunci și promovat în condițiile date. E întrebarea pe care ne-o ridicăm și noi acum, cu speranța că vom reuși să găsim răspunsul potrivit spre a relansa cercetarea științifică în domeniu, într-o ecuație potrivită prezentului și conformă priorităților noastre.

Din punct de vedere substanțial producția de cunoștințe juridice invită la adoptarea unei logici de studiu top down și raționalistă a dreptului. Această abordare caracteristică a unei lipse de pragmatism a cercetării juridice orientează spre o întoarcere recurentă la faptele de la care disciplina nu se poate deconecta. Dintr-o perspectivă formală, producerea de savoire juridic se întemeiază în mod esențial pe o logică de flux și de acumulări de cunoștințe și mai puțin pe una de reînnoire a cunoașterii prin controverse  științifice. O atare manieră explică de ce revenim în mod ciclic la studiul subiectelor deja tratate pe larg, întrucât am capitalizat prea puțin din cunoștințele deja produse. De această dată însă, tranziția digitală și cea ecologică ne impun și în privința cercetării științifice juridice, indiferent de gradul de investigare și de formele sale de manifestare o viziune și o abordare de ruptură, puternic ancorată în noile date ale realităților și cât mai corect raportată la  provocările societății.

O perspectivă realistă de abordare a modelului de relansare a cercetării științifice o poate constitui cea aferentă conceptului recent de știință a durabilității, care marchează o schimbare radicală în construirea noilor sisteme de cunoaștere. Această viziune a științelor își găsește sursa în confruntarea cu problemele lumii reale, mai degrabă decât în dinamica proprie fiecărei discipline științifice. Ea mobilizează cunoștințele inter și transdisciplinare, co-construite cu actorii societății. Devine astfel  posibilă producerea de cunoștințe științifice exploatabile încă de la producerea lor. Noul pact între știință și durabilitate necesită o colaborare inclusiv între oamenii de știință, decidenți și actorii dezvoltării/aplicării rezultatelor investigației. Este vorba, în concret, de abandonarea modelului tehnicisto-normativist de cercetare inițiat în urmă cu 70 de ani în România și perpetuat până astăzi, depășit istoric, unul care și-a manifestat pe deplin limitele și inadecvarea, și înlocuirea cu un altul privind dreptul și justiția, deschis spre realitățile concrete, dialogul, cooperarea și integrarea europeană și universală.

Cercetarea științifică juridică astfel concepută și desfășurată devine unul dintre vectorii principali ai progresului juridic, elaborării și aplicării strategiei de dezvoltare juridică a României și afirmării sale în plan internațional. O atare ipostază cunoaște deja primele sale experiențe și presupune structurarea prioritară a activității respective în jurul a trei imperative: integrarea cercetării științifice cu acțiunea practică, luarea în considerare a așteptărilor societății, în general și a celor ale justițiabililor, în special, și favorizarea unei reflecții asupra dreptului și a justiției deschisă, transversală și pluridisciplinară. Cadrul instituțional aferent ar trebui astfel să permită intersectarea cunoștințelor obținute prin cercetare și studii științifice cu ale celor rezultate din practicile profesionale și cele dezvoltate de utilizatori și justițiabili.

Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române