„Așteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă.”
William Shakespeare
Curtea de Apel Constanţa a avut de analizat apelul unui magistrat eliberat din funcţie prin pensionare în anul 2018 care solicita obligarea pârâtului la calcularea şi plata drepturilor băneşti cuvenite conform art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 – 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii.
Instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului[1] care a respins cererea pe motiv că este lipsită de suport normativ și contrară principiului fundamental al legalității, ce guvernează statul de drept român (art. 1 alin. 5 din Constituţie).
Curtea de Apel Constanţa a considerat că principiul tempus regit actum face ca data pensionării, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a unor reglementărilor în materia drepturilor cuvenite cu ocazia pensionării, să genereze situaţii juridice diferite şi că creeze categorii de pensionari supuse unor regimuri juridice diferite, care impun şi justifică un tratament juridic diferenţiat.
Instanţa de apel a mai arătat că argumentele din cererea de apel referitoare la crearea unei speranţe de dobândire a unui „bun” art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. nu sunt valabile, neexistând o „speranţă legitimă” de a obţine plata efectivă a indemnizației pentru pensionare în lipsa unei baze suficiente în dreptul intern, confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită de instanţe.
De asemenea, s-a apreciat că, lipsind o practică judiciară neunitară de amploare, care să afecteze un număr mare de persoane, existenţa unor hotărâri judecătorești izolate prin care dreptul la cele 7 indemnizaţii a fost recunoscut unor foşti magistraţi nu este de natură să pună în discuţie nici securitatea juridică şi nici să creeze o situaţie discriminatorie a reclamantei faţă de persoanele cu care se bucură de o jurisprudenţă extrem de limitată favorabilă lor.
Curtea de Apel Constanţa secţia I civilă, decizia civilă nr. 168/CM/23.05.2023, publicată pe site-ul www.rejust.ro, cod RJ ee8e7926e (https://www.rejust.ro/juris/ee8e7926e)
Comentariu
1. Consideraţii generale
Speţa analizată permite examinarea problematicii acordării, după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a drepturilor bănești prevăzute de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004[2] în temeiul cărora judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii.
Dreptul prevăzut de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 (art. 80 alin. 1 în forma iniţială a legii[3]) este o continuare a dreptului recunoscut iniţial prin art. 104 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 care stipula că magistraţii cu o vechime continuă în magistratură în ultimii 20 de ani, înainte de data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile, beneficiază la această dată de o indemnizaţie egală cu 5 salarii de bază nete.
Așadar, de la 27.09.2004 – data intrării în vigoare a Legea nr. 303/2004 – (fără a mai lua în calcul perioada de aplicare a dispoziţiilor art. 104 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, care au conferit acest drept din 25.07.1997), le-a fost recunoscut magistraţilor dreptul de a primi o indemnizație cu ocazia pensionării, cel mai probabil ca o formă de gratitudine pentru prestarea acestei funcţii în mod neîntrerupt în condiţii respectabile pentru o lungă perioadă de timp.
Prin aplicarea corespunzătoare a considerentelor Î.C.C.J. din Decizia R.I.L. nr. 5/2018[4] (par. 62-63) se poate aprecia că suma acordată la ieşirea la pensie a magistraţilor sau la eliberarea din funcţie pentru motive imputabile nu este un drept de asigurări sociale, ci este un drept asociat prestării unei anumite activităţi în temeiul unui raport de muncă, natura juridică a acestui ajutor fiind aceea a unui drept de natură salarială sau asimilat acestuia („drepturi salariale suplimentare” – par. 74), deoarece derivă dintr-un raport de muncă care a încetat.
În interpretarea şi aplicarea art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, instanţele au stabilit că această compensaţie trebuia calculată la nivelul indemnizaţiei de încadrare lunară brută din luna pensionării (iar nu aceea din luna plăţii efective când era în vigoare un nou act normativ care limita retroactiv cuantumul plăţilor făcute după o anumită dată)[5], că data în raport de care se stabilește existenţa sau nu a acestui drept este aceea publicării în Monitorul Oficial a decretului prezidenţial conform dispoziţiilor art. 65 alin. 1 lit. b din Legea nr. 303/2004, iar nu data când magistratul a formulat cerere de pensionare[6] sau data la care Consiliului Superior al Magistraturii a propus Preşedintelui României eliberarea din funcţie[7].
Izolat, au existat şi soluţii conform cu care analiza aplicării art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 se face în raport cu data la care Casa Judeţeană de Pensii a recunoscut dreptul la pensia de serviciu[8] arătându-se că „pensionarea fiind menționată distinct de alte cauze de încetare a raporturilor de serviciu și fără legătură cu vreun decret de eliberare din funcție, drepturile care i s-ar atașa potrivit legii, sunt apreciate prin raportare la acest moment, al stabilirii drepturilor de pensie” moment în care „s-a născut și consolidat în patrimoniul reclamantei și dreptul la indemnizația pretinsă, neputând fi afectată de abrogarea ulterioară, prin Legea nr. 118/2010” avându-se în vedere „principiului neretroactivității care cere ca un drept valabil născut anterior, care face parte din patrimoniul destinatarului legii, să nu fie negat de un act normativ ulterior”[9].
Având în vedere dispoziţiile extrem de clare ale art. 65 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 303/2004 [art. 201 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 303/2004 are un conţinut identic] conform cu care judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie prin pensionare, potrivit legii şi cele ale alin. 2 din acelaşi art. 65 [art. 201 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 are aceeaşi soluţie legală] care prevede că eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui României[10], la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, apreciem această soluţie fundamental eronată, dispoziţiile privind data de la care se cuvin şi se acordă drepturile de pensie potrivit legii privind sistemul unitar de pensii publice[11] aplicându-se exclusiv categoriilor de pensii reglementate de acest act normativ (pensie pentru limită de vârstă, pensia anticipată parţială şi pensia anticipată parţială) şi nu pentru alte categorii de pensii ce exced acestor categorii[12].
2. Situaţia aplicării art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004
În perioada 2010-2022, plata indemnizaţiei art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 nu s-a mai făcut în temeiul unor acte normative privind măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar astfel:
– prin art. 9 din Legea nr. 118/2010 s-a stabilit că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (adică 03.07.2010) nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă.”, art. 16 stipulând că „prevederile art. 9 se aplică până la 31 decembrie 2010”;
– prin art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 s-a stabilit că„în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”;
– prin art. II, 9 din O.U.G. nr. 80/2010 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 2/3/2011 s-a stabilit că „în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.”;
– prin art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 s-a stabilit că „prevederile … art. 9, ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 … aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.”;
– prin art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 103/2013 s-a stabilit că „în anul 2014 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.”;
– prin art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 s-a stabilit că „în anul 2015, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”
– prin art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 57/2015 s-a stabilit că „în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”;
– prin art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2016 s-a stabilit că „în perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”;
– prin art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2017 s-a stabilit că dispoziţiile art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2016 („în perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”) „se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie – 31 decembrie 2017”;
– prin art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 90/2017 s-a stabilit că „în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă”;
– prin art. 41 alin. 1 din O.U.G. nr. 114/2018 s-a stabilit că „în perioada 2019 – 2021 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.”;
– prin art. VII alin. 1 din O.U.G. nr. 130/2021 s-a stabilit că „în anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.”.
Prevederile legale citate fac parte din legi anuale de salarizare a personalului plătit din publice și prevăd, încă din anul 2010, că nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.
Textele enunţate au caracter general, referindu-se la toate categoriile de ajutoare sau indemnizații prevăzute de lege la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, cum sunt (cu titlu exemplificativ) cele prevăzute de: art. 81 din Legea nr. 303/2004, art. 69 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului I.N.E.C, art. 73 din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar sau art. 20 din cap. II din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010.
Constituționalitatea acestor dispoziții legale conform cărora ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se acordă/nu se aplică dispoziţiile legale care le prevăd a fost invariabil constatată de Curtea Constituțională, cel mai recent prin Decizia nr. 284/07.05.2019[13], prin care se face un inventar al argumentelor succesive de neconstituționalitate extrinsecă sau intrinsecă (precum caracterul imprevizibil, retroactivitate, discriminare, dreptul la măsuri de protecţie socială, protecţia dreptului de proprietate, stabilirea unui nivelul de trai decent, protecția drepturilor şi libertăților, încălcarea dreptului la un proces echitabil, posibilitatea persoanelor interesate de a se adresa justiției)[14] precum şi al deciziilor pronunţate de Curtea Constituțională sau Î.C.C.J. în materie.
În anul 2022 a fost adoptată Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor în vigoare de la 16.12.2022, act normativ care prevedea la art. 294 alin. 5 lit. a) că, la data intrării în vigoare a acestei legi, se abrogă Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Se poate concluziona astfel că, după ce, în intervalul 03.07.2010-15.12.2022 art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 nu s-a aplicat, de la 16.12.2022 art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 a fost abrogat.
Cu privire la caracterul previzibil al dispoziţiilor referitoare la neacordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, prin decizia nr. 541/2015[15], par. 17, C.C.R a reţinut că „persoanele care se pensionează se supun dispoziţiilor legale în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, potrivit principiului tempus regit actum”.
Aceasta înseamnă că este legală situaţia ca persoanele care s-au pensionat, s-au retras, au încetat raporturile de serviciu ori au trecut în rezervă în perioade diferite, respectiv în perioada anterioară intrării în vigoare legilor care excludeau acordarea indemnizaţiilor la ieşirea la pensie (şi, deci, au încasat aceste indemnizaţii) să beneficieze de un tratament juridic diferit faţă de persoanele care s-au pensionat în perioada ulterioară intrării în vigoare a acestor legi (şi care nu au mai beneficiat de aceste drepturi).
Principiul tempus regit actum face ca data pensionării, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a reglementărilor în materie să genereze situaţii juridice diferite, două categorii de pensionari supuse unor regimuri juridice diferite, care impun şi justifică un tratament juridic diferenţiat[16].
Aceasta pentru că, prin decizia nr. 861/2006[17], C.C.R a reţinut că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.
În plus, aşa cum a rezultat din decizia nr. 1576/2011[18] (de analiză a constituționalității legii de aprobare a O.U.G. nr. 80/2010), Curtea Constituţională a statuat că indemnizaţiile acordate cu prilejul ieşirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă reprezintă beneficii (iar nu drepturi ori libertăţi fundamentale) acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional. De aceea, este perfect constituţională restrângerea exerciţiului acestor beneficii, legiuitorul fiind liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi deci necesară prezervarea existenţei dreptului sau a libertăţii.
3. Argumentele cererilor în justiţie formulate începând cu 15.12.2022
Începând cu această dată, foşti magistraţi pensionaţi până la data de 15.12.2022 inclusiv au formulat cereri în justiţie solicitând acordarea indemnizație pentru ieşire la pensie invocând diferite argumente:
– în perioada 3 iulie 2010-16 decembrie 2022, plata acestui drept a fost suspendată prin acte normative succesive, începând cu Legea nr. 118/2010, iar măsura suspendării fiind temporară, indemnizaţia trebuie acordată, dreptul fiind născut nu la data încetării măsurii suspendării, ci la data îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de lege: condiţia de vechime în magistratură şi pensionarea, încetarea activităţii prin motive neimputabile;
– în intervalul 2010 – 2022 au existat magistraţi pensionaţi cărora li s-a acordat indemnizaţia de pensionare, iar această practică judiciară este de natură să consolideze speranţa legitimă de a beneficia efectiv de un bun patrimonial;
– situaţia juridică privind abrogarea dreptului la indemnizaţia pentru ieşirea la pensie este similară cu cea privind prima de concediu pentru magistraţi care a fost reglementată de art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin O. G. nr. 83/2000 şi care a fost suspendată în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării (1 ianuarie 2001-31 decembrie 2002), astfel că, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia RIL nr. XXIII/2005, după abrogarea dreptului, încetează si suspendarea exercitării dreptului, dreptul trebuind acordat după abrogare, pentru toată perioada în care a fost suspendată acordarea lui;
– prin simpla suspendare a aplicării art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 şi supravieţuirea dreptului la indemnizaţia pentru pensionare, magistraţii au un bun care trebuie protejat; se creează o stare de discriminare în raport cu magistraţii care au beneficiat de plata indemnizaţiei de pensionare anterior date de 15.12.2022[19].
4. Efectele suspendării actelor normative
După cum s-a arătat anterior, dreptul prevăzut de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 nu s-a acordat în perioada 2010 – 2022, iar începând cu 16.12.2022 acest text a fost abrogat ca urmare a intrării în vigoarea noii legi privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 24/2000, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior care va prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum şi durata ei determinată urmând ca, la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare să reintre de drept în vigoare.
Doctrina de teoria generală a dreptului mai veche[20] când analizează chestiunea acțiunii în timp a normei juridice tratează doar momentele intrării in vigoare, acțiunea în timp şi ieşirea din vigoare, fără ca în etapa de „acțiune în timp a normei juridice” (intervalul în care aceasta produce efecte) să fie cercetate efectele intervenirii evenimentului legislativ al suspendării[21].
Nici autorii de drept constituţional nu explicitează conceptul de „suspendare a actului normativ” limitându-se la sublinierea ca acest eveniment trebuie să se producă cu respectarea principiului simetriei în drept[22].
Constituţia României prevede la art. 147 alin. 1 că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei şi că pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept; art. 31 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 are un conţinut identic.
Despre efectele acestei suspendări de drept, s-a arătat prevederile vizate de art. 147 alin. 1 Constituţie rămân în vigoare[23], dar instanţele sunt împiedicate să aplice dispoziţiile constatate ca fiind neconstituționale[24].
Apreciind că intenţia legiuitorului constituant a fost ca dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale, să nu mai producă efectele juridice de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale[25] şi observând că „încetarea efectelor juridice” ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale a fost configurată ca instituţie similară (din punct de vedere al consecinţelor) dar distinctă (pentru că vizează manifestări de voinţă ale unor autorități diferite) de cea a abrogării[26], trebuie admis că suspendarea de drept a acestor dispoziţii înseamnă că anumite dispoziţii legale, deşi în vigoare, nu produc efecte un timp anume determinat (după care vor fi considerat ca şi cum ar fi abrogate).
Din perspectiva art. 66 din Legea nr. 24/2000 ce stipulează la alin. 2 că, la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare, se impune lămurirea conceptului de act normativ în vigoare.
Potrivit art. 78 Constituţie cu denumirea marginală „Intrarea în vigoare a legii”, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intra în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioara prevăzută în textul ei.
Din lectura textului rezultă că, în realitate, se au în vedere două evenimente distincte: publicarea legii în Monitorul Oficial al României care este o condiţie sine qua non anterioară şi preparatorie a intrării în vigoare a legii şi „intrarea în vigoare a legii”. De altfel, în continuarea soluţiei principiale rezultând din Constituţie, Legea nr. 24/2000 are două articole separate care tratează publicarea actelor normative (având în vedere consecinţele nepublicării potrivit art. 100 alin. 1 şi art. 108 alin. 4 Constituţie) care constituie o condiţie de existenţă (având în vedere consecinţele nepublicării potrivit art. 100 alin. 1 şi art. 108 alin. 4 Constituţie) a actelor normative – art. 11 – şi, aparte, intrarea în vigoare a actelor normative – art. 12.
Intrarea în vigoare a legii este momentul de la care norma juridică poate produce efecte juridice, adică va crea drepturi subiective şi va naşte obligaţii subiecților de drept ori de câte ori în realitatea socială se vor produce sau se vor constata faptele ce constituie ipoteza normei juridice.
Va rezulta că, până la intrarea în vigoare, actul normativ publicat există, dar nu produce efecte, în sensul că dispoziția normei juridice nu poate crea reguli generale şi obligatorii de conduită, urmând ca, abia după ce este îndeplinită condiţia voinţei legiuitorului ca un act normativ să reglementeze o anume relație socială, acea dispoziție să guverneze efectiv comportamentul părţilor prin drepturile şi obligațiile care sunt create participanţilor la raporturile sociale.
Sau, în termenii lui M. Djuvara[27], actul publicat dar care nu este încă în vigoare va face parte din dreptul izvoarelor, dar nu şi din dreptul pozitiv – dreptul care se practică, cel care exclude prescripţiile legale ramase fără aplicaţie.
Astfel, având în vedere instituţia suspendării de drept din art. 147 alin. 1 Constituţie şi distincţia dintre publicarea şi intrarea în vigoare a actelor normative şi consacrarea expresă a efectelor încetării suspendării actului normativ („la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”) va rezulta că „suspendarea actului normativ” este un eveniment legislativ care intervine atât atunci când un act normativ intrat în vigoare nu mai produce temporar efecte juridice ca urmare a apariţiei unui act normativ care interzice provizoriu (pentru o perioadă de timp precis stabilită) nașterea unor drepturi şi, corelativ, a unor obligaţii.
Măsura legislativă a suspendării unui act normativ ori a unei dispoziţii legale cuprinse într-un act normativ nu poate fi nesocotită, deoarece, atâta timp cât o dispoziţie legală este suspendată, aceasta nu face parte din ordinea de drept, altfel spus, pe perioada suspendării este ca şi cum respectiva reglementare nu ar exista[28].
Revenind la indemnizația de pensionare care era prevăzută de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, trebuie avut în vedere că, în perioada 2010-2022, au existat dispoziții legale care stabileau că nu se acordă indemnizaţii la ieşirea la pensie, respectiv că normele care o prevedeau nu se aplică.
Or, având în vedere reglementarea indubitabilă – „nu se acordă”/„nu se aplică”-, este evident că, în perioada de referinţă, dreptul la indemnizaţia pentru ieşirea la pensie nu face parte din ordinea de drept, astfel că cererile întemeiate pe o dispoziţie legală suspendată sunt neîntemeiate pentru că dreptul invocat nu este recunoscut de vreun act normativ în fondul legislativ în vigoare[29].
Ca regulă, conform alin. 2 al art. 66 din Legea nr. 24/2000, la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare cu excepţia situaţiei reglementate de alin. 3 care permite prelungirea suspendării ori modificarea actului normativ suspendat cu aplicare de la data expirării suspendării sau chiar abrogarea actului normativ suspendat.
Trebuie observat că alin. 3 al art. 66 din Legea nr. 24/2000 concede nu doar prelungirea suspendării ci, direct abrogarea actului normativ suspendat fără ca între momentul de încetarea a suspendării şi momentul abrogării să existe o perioadă în care actul normativ să fi fost activ, adică să fi produs efecte, respectiv să creeze in favoarea subiecţilor de drept anumite beneficii.
Această ultimă ipoteză s-a produs în legătură cu art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 care, prin efectul art. 294 alin. 5 litera a) din Legea nr. 303/2022, a fost abrogat de la data intrării în vigoare a noi legi privind statutul magistraţilor (16.12.2022).
Această dispoziție legală semnifică ieşirea din vigoare a normei juridice privind dreptul la indemnizaţia la ieşirea la pensie care marchează încetarea efectelor art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004. Art. 294 alin. 5 litera a) din Legea nr. 303/2022 a stabilit un caz de abrogare expresă directă şi reprezintă scoaterea din vigoare a unei norme ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi astfel că, nemaifiind în vigoare, art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 nu mai poate produce nici un efect.
Cum, urmare a suspendării art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, dreptul la indemnizaţia la ieşirea la pensie nu se acorda (ceea ce în limbaj juridic, dar şi în limbajul comun, înseamnă că nu există), cererea de acordare a indemnizației la pensionare nu are o bază juridică care să justifice recunoaştere lui pe cale judiciară[30].
Mai trebuie subliniat, astfel cum se arată în practica judiciară, că suspendarea nu asigură decât reluarea punerii în aplicare în viitor a unor prevederi legale, neavând efecte retroactive decât în cazul opțiunii ferme și exprese a legiuitorului în acest sens[31].
De aceea, se poate concluziona categoric că dispoziția de neacordare a indemnizației pentru ieşirea la pensie pe o durată limitată de timp nu are ca efect plata sa retroactivă, deoarece legile prin care se prevedea că „dispoziţiile legale privind acordarea indemnizaţiilor la ieşirea la pensie nu se aplică”/ în perioada … nu se acordă indemnizaţiile la ieşirea la pensie” nu stabilesc un termen legal de plată – caz în care s-a fi spus „indemnizaţiile pentru ieşirea la pensie aferente anului …de plătesc începând cu data de…” – ci neagă extrem de explicit dreptul corespunzător în perioada indicată „dispoziţiile legale …nu se aplică”/„nu se acordă indemnizaţiile”[32].
Cu alte cuvinte, suspendarea normei juridice este o măsură temporară prin care se opresc aplicarea și efectele legii, iar în cazul în care legea suspendată încetează să existe prin abrogare, acest lucru nu duce în mod automat la repunerea în vigoare a prevederilor respective și la reapariția efectelor juridice[33], abrogarea legii însemnând că aceasta este eliminată sau retrasă din sistemul juridic, iar prevederile sale încetează să mai aibă putere juridică[34].
De aceea, nu se poate susţine că dreptul la un beneficiu cu ocazia pensionării s-a născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranță legitimă pentru viitor[35].
În fine, practica a mai subliniat că, existând texte de lege care prevăd că drepturile recunoscute la ieșirea la pensie nu pot fi acordate, faptul că aceste drepturi au fost mai întâi suspendate, iar mai apoi abrogate, în final, duce la o singură concluzie, că prevederile nu au fost aplicate[36].
Analiza efectelor suspendării actelor normative putea lămuri situaţia cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 (indiferent de data formulării acestora – înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004), însă în materia aplicării după 03.07.2010 a prevederilor ce recunoşteau dreptul la ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă au fost pronunţate de Î.C.C.J. şi C.C.R. mai multe decizii care, prin preluarea reciprocă în spirală unor argumente izolate, inoportune şi inexacte privind efectele suspendării actelor normative, au permis naşterea unor interpretări cu efecte contrare lămuririlor urmărite prin acestea.
4. Decizia din recurs în interesul legii nr. XXIII/2005 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite
Prin decizia nr. XXIII/2005[37], în aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, Secţiile Unite ale Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie au stabilit prima de concediu, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată.
În esenţă, Înalta Curte a fost sesizată în anul 2005 cu un recurs în interesul legii prin care se solicita interpretarea unor dispoziţii privind acordarea unei prime de concediu a căror aplicare fusese suspendată în anii 2001 şi 2002 iar începând cu 01.01.2003 a fost abrogată.
Secţiile Unite au apreciat – nemotivat (se arată, totuşi, că abrogare a intervenit abia la 01.01.2003 şi ca ar fi incident principiul neretroactivităţii legii civile) – că, pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2003, nu se poate considera totuşi că acel drept nu ar fi existat. Apoi, considerând că dispoziţiile care au suspendat până la data de 31.12.2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 care recunoștea dreptul la prima de concediu au avut doar consecinţa suspendării exerciţiului acestuia („neconţinând vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu”), Î.C.C.J. a stabilit că „suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002” (aceasta deşi art. III alin. 2 din O.U.G. nr. 33/2001 prevedea că „se suspendă până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea …” iar Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative era în vigoare).
Nucleul motivării Înaltei Curți l-a constituit imperativul ca „un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus” întemeiat pe aserțiunea că „nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă, deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate” căci „s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţie privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
Trebuie remarcat că, în prezent, incidenţa art. 53 din Constituţia este absolut exclusă în condiţiile în care prin decizia nr. 541/2015, par. 19, C.C.R a reţinut că ajutoarele ori indemnizațiile la care se referă art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală.
Apoi, contradicția cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. nu se proclamă, ci trebuie stabilită în condiţiile constatării existenței unui bun în sensul Convenţiei, astfel cum Curtea Constituţională procedează în Decizia nr. 42/2014[38] reţinând că, „deşi indemnizaţia solicitată reprezintă o valoare patrimonială, susceptibilă de protecţia prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la indemnizaţiile obţinute până la intrarea în vigoare a actelor normative care au prevăzut suspendarea acestui drept” sau cum Înalta Curte o face prin Decizia R.I.L. nr. 5/2018 par. 91-95.
De aceea, nu pot fi reţinute argumentele unilaterale din Decizia RIL nr. XXIII/2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (reducerea la nudum jus a dreptului prevăzut într-un act normativ suspendat şi asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor) pentru că aceste considerente trebuie aplicate, deopotrivă, şi dispozițiilor legale care stabileau că nu se acordă, în perioada 2010 – 2022, indemnizaţii la ieşirea la pensie.
5. Decizia nr. 16/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Prin Decizia nr. 16/2015, s-a stabilit că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare restabilirii echilibrului bugetar vizează exerciţiul dreptului de acordare a ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa dreptului”.
Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte a concluzionat (sec, subit şi oarecum fortuit – având în vedere „succesiunea în timp a actelor normative” şi faptul că luase în considerare decizia de inadmisibilitate din cauza Felicia Mihaieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României) că „din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept”; s-a avut în vedere că prin, deciziile nr. 1.576/2011 şi nr. 291/2013, Curtea Constituţională a reţinut că aceste măsuri nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză.
În realitate, în decizia nr. 1.576/2011[39] se arată (pct. 2 final) că „măsurile financiare dispuse prin legea criticată nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar previn creşterea acestora pe o durată limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză”[40] iar prin nr. 291/2013[41], în care considerentele deciziei nr. 1.576/2011 au fost preluate pe larg, s-a arătat „…, Curtea a reţinut (se subînţelege, prin decizia nr. 1.576/2011 – n.n. G.L.) că măsurile financiare dispuse prin Legea nr. 283/2011 nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea acestor indemnizaţii pe o durată limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză.”.
Se constată, aşadar, că niciodată (cel puţin nu în decizia nr. 1.576/2011 preluată greşit în decizia nr. 291/2013), Curtea Constituţională nu a stabilit că efectul suspendării actelor normative ar fi fost „amânarea acordarea drepturilor pe o durată limitată de timp” ci, aşa cum se arată în decizia nr. 1.576/2011, doar că actele de suspendare „nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate”.
De aceea, considerentul decisiv din Decizia H.P. nr. 16/2015 a Î.C.C.J. că efectele dispoziţiilor legale care au suspendat acordarea de ajutoare/indemnizaţii cu ocazia ieşirii la pensie au vizat exerciţiul dreptului şi nu existenţa acestui drept nu trebuie interpretat în sensul că Înalta Curte a stabilit că efectul suspendării actelor normative ar fi o simplă amânare a datei acordării drepturilor, ci că dreptul în substanţa sa există (însă generic, „dreptul la indemnizaţia de pensionare” nu „dreptul la indemnizaţia pentru pensionarea în anul XX” – a se vedea în acest sens par. 94 din dec. RIL 5/2018 a Î.C.C.J.) dar pentru viitor (adică la momentul încetării suspendării, dacă prevederea legală mai este în vigoare) şi că, în intervalul de eficacitate a suspendării este afectat chiar „exerciţiul dreptului” – materializarea posibilității recunoscute de lege subiectului activ de a avea o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a statului în caz de nevoie[42].
6. Decizia din recurs în interesul legii nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin Decizia nr. 5/05.03.2018[43], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate.
Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte a reţinut că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, aceste drepturi a nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate „bunuri” din această perspectivă şi nici nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi (par. 94-95).
Curtea a concluzionat categoric că, deşi în întreaga perioadă în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor (par. 98).
Împrejurarea că Înalta Curte a avut de analizat soarta cererilor de chemare în judecată promovate în perioada în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat şi concluzia că aceste acţiuni sunt prematur formulate (par. 100) nu este de natură să conducă la o concluzie contrară celei din par. 94-98 anume că, la expirarea termenului de suspendare, cererile ar căpăta caracter întemeiat printr-o interpretare a contrario că încetarea suspendării înseamnă mai mult decât un drept actual, ci chiar un drept fondat (ştiut fiind că, pentru a se bucura de protecţia juridică a acţiunii în justiţie, dreptul subiectiv, pe lângă condiţia de a fi recunoscut şi ocrotit de lege, trebuie să îndeplinească şi condiţia de a fi actual).
Or, încetarea suspendării ca efect al abrogării prevederii legale face să lipsească condiția esenţială de exerciţiu a unei acţiuni civile – afirmarea unui drept – din punctul de vedere al cerinţei pe care dreptul subiectiv afirmat trebuie să-l îndeplinească pentru a se bucura de protecţie juridică, de a fi recunoscut şi ocrotit de lege[44], care impune respingerea unei asemenea cereri de chemare în judecată ca nefondată.
Se impune observaţia că – asemenea unui thriller juridic al cărui final încearcă să fie pe placul tuturor justițiabililor prin deznodământ sau prin elucidarea neclarităților evolutive – par. 100 al deciziei R.I.L. nr. 5/05.03.2018 („prin urmare, având în vedere că exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până la finele anului 2017, acţiunile promovate în această perioadă sunt prematur formulate, dreptul nefiind actual.”) conţine o concluzie absolut imprevizibilă şi perfect antitetică argumentelor şi constatărilor anterioare tranşante conform cărora drepturile nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor (par. 94) şi drepturile nu s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial (par. 98).
Astfel, pornind de la art. 34 alin. 1C. pr. civ., doctrina de drept procesual civil[45] a arătat constant că, pentru a se bucura de protecţie juridică, dreptul subiectiv civil trebuie să fie actual, învederându-se că dreptul nu este actual atunci când unui termen suspensiv sau unei condiţii suspensive.
Având în vedere dispoziţiile art. 1.411 – 1.420 C.civ. (art. 1.022 – 1.025 C.civ. 1864), este în afara oricărei discuții că legile de suspendare a aplicării dispoziţiilor care recunoşteau dreptul la o indemnizație pentru pensionare nu au supus obligația de plată a acestei indemnizații unui termen suspensiv – un eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată începerea exerciţiului drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile.
De asemenea, în vedere dispoziţiile art. 1.399 – 1.410 C.civ. (art. 1.004 – 1.021 C.civ. 1864), nu se poate considera că aceleaşi legi au legat existenţa obligației de plată a acestei indemnizații de o condiţie suspensivă – un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde naşterea raportului juridic.
Aceasta pentru că, având în vedere art. 1.403 C.civ. – obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect – (art. 1.010 C.civ. 1864), recunoaşterea de către stat a aptitudinii teoretice a unor persoane de a deveni titularii unui drept subiectiv, sub condiţia ca acest drept să se nască atunci când statul (legiuitorul) va dori acest lucru nu poate crea destinatarilor legii un drept sub condiţie suspensivă, pentru că evenimentul viitor necesar pentru naşterea dreptului nu poate fi chiar voinţa legiuitorului privind naşterea acelui drept.
În realitate, păstrând în legislaţie un drept (la o indemnizație pentru pensionare) dar despre care se stabileşte că nu se acordă, se recunoaşte personalelor determinate în ipoteza normelor legale a căror aplicare a fost suspendată un drept eventual (drept viitor) – un drept aflat în germen întrucât îi lipseşte fie obiectul, fie subiectul, deci una dintre componentele necesare existenţei sale[46]
Deşi categoria drepturilor eventuale era una contestată în doctrină[47], faţă de faptul că noul Cod civil vorbeşte despre drepturi şi obligaţii eventuale (art. 956 – soarta actelor juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise; art. 1136 – apărarea drepturilor moştenitorului eventual, art. 2.370 posibilitatea garantării cu ipotecă a îndeplinirii unei obligaţii viitoare sau eventuale), trebuie acceptat că şi dreptul civil român cunoaşte categoria drepturilor eventuale definite ca drepturi subiective ce ar putea rezulta dintr-o situație juridică pe cale de formare, un drept imperfect care se deosebeşte în mod necesar de simpla expectativă (pentru că dobândire lui este protejată – a se vedea art. 1136 alin. 1 C.civ.), căruia îi lipseşte un element constitutiv şi esenţial fără de care existența sa nu este de conceput.
Astfel, văzute deciziile C.C.R. şi Î.C.C.J. din materia interpretării şi aplicării unor actelor normative care au suspendat aplicarea unor dispoziţii normative ce recunoșteau dreptul la ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă concilierea caracterului obligatoriu a deciziilor pronunţate de aceste instanţe cu efectele suspendării actelor normative (a se vedea supra, pct. 4) va însemna că, în perioada suspendării, dreptul la indemnizaţia de pensionare va exista, dar nu va fi unul perfect, complet ci unul eventual, care în anumite condiţii (aici, intervenţia legiuitorului), va face ca destinatarii impersonali ai normei să devină, pe viitor, titularii unui drept subiectiv veritabil.
7. Existenţa unui bun şi crearea unei discriminări
Argumentele celor care reclamă acordarea dreptului prevăzut art. 81 alin. 1 din Legea 303/2004 invocând crearea unei speranţe de dobândirea unui bun nu sunt valabile, rezultând dintr-o interpretare eronată noţiunii de „bun” reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
După cum a precizat în repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: „prima, care se exprimă în prima teză a primului alineat şi are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua teză a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (…).
Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă: cea de a doua şi a treia regulă se referă la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; în consecinţă, trebuie interpretate în conformitate cu principiul consacrat de prima” (cauza James şi alţii c. Regatului Unit, cauza Sporrong şi Lönnroth c. Suediei cauza Sfintele Mânăstiri c. Greciei şi cauza latridis c. Greciei).
Conform articolului 1 al Protocolului nr. 1 aşa cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii, noţiunea de „bun” poate acoperi atât „bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate (cauza Kopecky c. Slovaciei).
Deoarece magistraţilor pensionari le lipseşte un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru că nu le fusese recunoscut un drept la indemnizația pentru pensionare prin acte ale foştilor angajatori sau prin hotărâri judecătoreşti definitive, înaintea introducerii acţiunilor privind acordare acestor drepturi bănești, este incidentă jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la noţiunea de „speranţă legitimă”, din moment ce se constată că, formulând cererile în pretenţii la instanţe, reclamanţii au vrut să i se recunoască un drept patrimonial; în consecinţă, aceste cereri nu se raportau la un „bun actual” al reclamanților.
Curtea Europeană a afirmat deja că o creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială” din moment ce are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită de tribunale; de asemenea, poate căpăta o anumită pertinenţă în această privinţă problema de a şti dacă, în contextul procedurii pentru care s-a formulat cerere în faţa Curţii, reclamantul putea pretinde că are o „speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de bunul său.
În mod constant, Curtea a considerat că doar anumite împrejurări faptice şi/sau juridice care caracterizează situaţia reclamanţilor pot fi calificate „speranţă legitimă” în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, s-a constatat că o sentinţă definitivă poate crea, în beneficiul reclamantului, „speranţa legitimă” de a se vedea efectiv pus în posesia terenului identificat printr-o decizie administrativă şi de a obţine, ulterior, titlul administrativ de proprietate (cauza Abăluţă c. României, cauza Georgi c. României, cauza Tacea c. României); de asemenea, Curtea a stabilit că o decizie definitivă prin care o instanţă a constatat nelegalitatea naţionalizării unor bunuri în hotărârile a avut drept efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor în cauză (cauza Athanasiu Marshall c. României); apoi, au un „bun” reclamanţii care nu doresc recunoaşterea continuării unui drept vechi de proprietate, ci beneficierea de un drept de proprietate pe care l-au moştenit de la părinţii lor în conformitate cu certificatul de moştenitor pentru care au plătit taxa funciară pentru imobil şi teren şi au închiriat un apartament unei societăţi comerciale (cauza Bock şi Palade c. României) ş.a.
Dimpotrivă, pentru situaţia ajutorului/indemnizației pentru pensionare este pe deplin aplicabilă jurisprudenţa Curţii (cauza Caracaş c. României) care a stabilit că, în cazul când se constată că creanţa de a cărei restituire reclamanţii se puteau prevala eventual era, încă de la început, o creanţă condiţionată – deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurilor judiciare pe care le-au demarat -, această creanţă nu putea fi considerată, în momentul sesizării instanţelor interne, suficient de bine stabilită pentru a se constitui într-o „valoare patrimonială” susceptibilă de protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Kopecky c. Slovaciei, pct. 58 aplicată, spre ex., în cauza Smoleanu c. României pct. 49).
De aceea, se impune subliniată poziţia instanţei europene care precizează (cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei pct. 94) că nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „plângeri credibile” ci, pentru ca, o creanţă poată fi considerată drept o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
În speţa comentată, reclamanta nu avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru că solicita recunoaşterea unui drept care nu a existat înaintea cererii de chemare în judecată, invoca aplicarea prevederile abrogate ale art. 81 din Legea nr. 303/2004 care înaintea abrogării, timp de 12 ani, nu au fost aplicate şi pretinde că era discriminată în raport de situaţia a 5 persoane care ar fi beneficiat de această indemnizație în temeiul unor hotărâri judecătorești anterioare date de 16.12.2022.
În privinţa hotărârilor judecătorești invocate în cauza comentată de reclamantă, se constată că aceasta a depus trei sentinţe ale unor tribunale despre care nu a făcut dovada ca ar avea caracter definitiv: sentinţa civilă nr. 958/29.05.2012 a Tribunalului Maramureş[48], sentinţa civilă nr. 1162/02.11.2017 a Tribunalului Botoşani[49] şi sentinţa civilă nr. 990/PI/05.07.2019 a Tribunalului Timiş[50]. Or aşa cum rezultă din raționamentul C.E.D.O. din cauza cauza Kopecky c. Slovaciei, par. 58, aceste hotărâri în primă instanţă nu sunt suficiente pentru a genera o dobândirea unei speranțe legitime cu valoare de „bun”.
În cauza analizată, reclamanta a dovedit, într-adevăr, că există două hotărâri judecătorești definitive prin care dreptul la indemnizaţia la ieşirea la pensie a fost recunoscut unor foști magistraţi, însă aceste hotărâri judecătorești nu pot fi considerate o „jurisprudenţă bine stabilită de instanţe”.
Astfel, în sentinţa civilă nr. 3195/13.09.2019[51], Tribunalului Argeş reţine – contrar oricărei evidențe copleşitoare – că „pentru anul 2019, anul introducerii acţiunii, nu există însă o dispoziție legală de suspendare a normei juridice ce stabilește acest drept în favoarea reclamantei”; apoi, această hotărâre flagrant contrară dispozițiilor art. 41 alin. 1 din O.U.G. nr. 114/2018 (în decizia nr. 1621/08.07.2020 a Curţii de Apel Piteşti[52] se arată că este „total nelegală”) a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 657/18.02.2021 a Curţii de Apel Piteşti prin care s-a constatat că pârâta Curtea de Apel Bucureşti nu a formulat apel şi că pârâtul Ministerul Justiţiei nu putea formula critici cu privire la fond[53].
În plus, în sentinţa civilă nr. 1266/04.12.2015 a Tribunalului Botoşani efectul suspendării acordării indemnizației prin art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 (care stipula că „în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică) a fost considerat o simplă prorogare a exigibilității drepturilor solicitate în anul 2011: „prevederile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 nu pot fi interpretate decât în sensul că … persoana interesată ar putea să solicite acordarea drepturilor doar începând cu data de 01.01.2012”, raţionament care a fost susținut prin decizia civilă nr. 440/20.04.2016 a Curţii de Apel Suceava[54], care la rândul ei s-a bazat pe decizia nr. 16/2015 a Î.C.C.J., instanţă ca a preluat considerentele C.C.R. din deciziile nr. 1.576/2011 şi nr. 291/2013 în care a reţinut că aceste măsuri „nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor pe o perioadă limitată de timp” (deşi aceste considerente nu sunt reale; apoi, cum s-a arătat anterior, este incontestabil că prevederile legale prin care se stabilea că „dispoziţiile legale privind acordarea indemnizaţiilor la ieşirea la pensie nu se aplică”/ în perioada … nu se acordă indemnizaţiile la ieşirea la pensie” nu stabilesc un termen legal de plată – caz în care s-a fi spus „indemnizaţiilor la ieşirea la pensie aferente anului …de plătesc începând cu data de…” ci neagă categoric dreptul corespunzător în perioada indicată „dispoziţiile legale …nu se aplică”/„nu se acordă indemnizaţiile”).
Or, „amânarea acordării” a continuat fără întrerupere o perioadă destul de lungă în timp (2010-2022 – intervalul în care art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 nu a produs efecte fiind de două ori mai lung decât acela în care indemnizația s-a acordat), iar perioada de suspendare a legii s-a finalizat cu abrogarea dispozițiilor legale suspendate ceea ce a împiedicat producerea efectelor prevăzute de art. 66 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 – „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”[55].
Chiar dacă se apreciază că suspendarea îndelungată a aplicării unor legi ar fi de natură să afecteze principiul general al statului de drept şi că o astfel de manieră de reglementare nu ar face decât să releve dispreţ pentru siguranţa circuitului juridic şi pentru prestigiul legii, sancţionarea acestei politici normative incoerente, iresponsabile şi vexatorii (în care se recunosc drepturi de natură financiară care, mai apoi, nu se acordă niciodată în concret) nu se poate face pe calea impunerii acordării – contrar realităților sociale presante care au justificat suspenda aplicarea legii şi a voinţei vădite a legiuitorului – unor drepturi din acte normative a căror aplicare este, de fapt, imposibilă.
De aceea, constatând că – asemănător situaţie din cauza National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, par. 68-69 – reclamanta au introdus cererea de obligare la plata indemnizației într-un moment în care legea privind această pretenţie nu era de fapt favorabilă soluționării cauzei ei, nu se poate considera că aceste două hotărâri, astfel cum au rămas definitive, reprezintă o „jurisprudenţă bine stabilită de tribunale” pentru a crea reclamantei „speranţă legitimă” că, formulând cererea în pretenţii la instanţă, i s-ar fi recunoscut dreptul salarial.
În ceea ce priveşte interzicerea discriminării (a cărei victimă se pretinde reclamanta), trebuie arătat că art. 14 din Convenţie poate fi invocat numai în legătură cu unul dintre celelalte drepturi materiale protejate de Convenție. În cauze care privesc un capăt de cerere formulat în temeiul art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, în care se susține că reclamantului i s-a refuzat total sau parțial un anumit bun pentru un motiv discriminatoriu prevăzut de art. 14, criteriul relevant este dacă, în lipsa motivului discriminatoriu de care se plânge reclamantul, acesta ar fi avut un drept, executoriu în temeiul dreptului intern, asupra bunului respectiv.
Or, reclamanta – care nu are un „bun” în sensul Convenţiei – nu a invocat nici un criteriu de discriminare, ci doar a învederat consecinţa unei practici judiciare diferite în extrem de puţinele cazuri (2 situaţii cu hotărâri definitive) în care instanțele au recunoscut dreptul la indemnizația de pensionare.
Acest aspect nu este contrar art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (astfel cum reiese, spre exemplu, din decizia din cauza Ana Maria Frimu c. României) pentru că, în sine, posibilitatea existenţei unor hotărâri judecătoreşti neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială – divergenţe ce pot apărea şi în cadrul aceleiaşi instanţe – şi nu poate fi considerată contrară convenţiei (cauza Tudor Tudor c. României, pct.29).
În plus, aşa cum s-a arătat în cauza Albu şi alţii c. României, pct.34, cerinţele securităţii juridice şi protecţia încrederii legitime a publicului nu conferă un drept dobândit la consecvenţa jurisprudenţei, evoluţia jurisprudenţei (şi, implicit, coexistenţa unei practici neunitare, dacă nu poate fi calificată drept „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa instanţelor) nefiind, în sine, contrară bunei administrări a justiţiei, dat fiind că eşecul menţinerii unei abordări dinamice şi progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea.
De aceea, în lipsa unei situaţii similare celei din pct. 37 şi 38 al cauzei Albu şi alţii c. României – o practică judiciară neunitară de amploare, care să afecteze un număr mare de persoane -, existenţa unor hotărâri judecătorești izolate nu este de natură să pună în discuţie nici securitatea juridică şi nici să creeze o situaţie discriminatorie a reclamantei faţă de persoanele cu care se bucură de o jurisprudenţă extrem de limitată favorabilă lor.
În plus, se constată că Înalta Curte a analizat problema suspendării aplicării prevederilor legale care recunoşteau dreptul la un ajutor/indemnizație pentru pensionare (printre care şi art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004) şi a oferit orientări clare privind interpretarea corectă a legii, care ar trebui să aibă ca rezultat a încetarea rapidă a divergenţelor jurisprudențiale şi interpretarea uniformă a efectelor suspendării actelor normative.
Se observă că, după 16.12.2022, magistraţii pensionaţi înaintea acestei date au solicitat instanţelor acordarea indemnizaţie care fusese prevăzută de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004.
Verificarea portalului de jurisprudență ReJust conceput şi dezvoltat de Consiliul Superior al Magistraturii a relevat că, dintre cele 174 rezultate ale căutării privind litigii de muncă-drepturi salariale înregistrate pe rolul tribunalelor în care se foloseşte drept criteriu expresia „indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute”, doar 10,35 % din cauze au fost admise în primă instanţă (71,28 % fiind respinse, 15,52% declinate şi pentru 2,88 % s-a luat act de renunţare ori cauzele au fost scoase de pe rol).
Alte 10 dosare au fost suspendate până la pronunțarea de către Curtea Constituțională asupra excepției de neconstituționalitate invocate în cauza pendinte[56] sau „potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. 1 pct. 1 NCPC” într-o altă cauză similară[57] (apreciem redundantă orice discuţie despre caracterul flagrant nelegal al acestor soluţii de suspendare).
Soluţiile de admitere sunt pronunţate de Tribunalul Prahova (8), Tribunalul Timiş[58] (5) Tribunalul Teleorman (5), Tribunalul Giurgiu (3) Tribunalul Constanța (1) şi, conform evidenţelor ReJust, nu ar fi soluţionate definitiv, neexistând decizii ale curţilor de apel care să confirme sau infirme aceste soluţii[59].
După cum s-a arătat în hotărârea C.E.D.O. din cauza Nejdet Şahin şi Perihan Şahin c. Turciei (par. 83)[60] şi cauza Tudor Tudor c. României (par. 29 şi urm.) într-un sistem judiciar bazat pe o reţea de instanţe de fond şi de instanţe superioare de apel/recurs cu competenţă în aria lor teritorială care pronunţă hotărâri definitive și în care mai multe Curți de Apel pot să ofere interpretări ale legii în același timp și în paralel, obținerea jurisprudenței unitare poate necesita timp și, prin urmare, perioadele de practică judiciară neunitară pot fi temporar tolerate fără a submina securitatea juridică cu condiţia ca sistemul juridic intern să fie capabil să le facă faţă (cauza Nejdet Şahin – par. 87).
Aceasta va însemna nu doar că cerinţele securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime a publicului nu conferă un drept dobândit la jurisprudenţă constată, imuabilă (cauza Unédic c Franţei, par. 74) ci şi că „instanțe, fiecare cu propria sa competență, care examinează cauze diferite pot ajunge foarte bine la concluzii divergente, dar totuși raționale și motivate cu privire la aceeași problemă de drept ridicată de circumstanțe de fapt similare. Trebuie admis că divergențele de abordare care pot apărea astfel între instanțe sunt doar rezultatul inevitabil al acestui proces de interpretare a dispozițiilor legale și de adaptare a acestora la situațiile materiale pe care se intenționează să le acopere” (cauza Nejdet Şahin – par. 86).
Asemenea situației din cauza Ştefănică şi alţii c. României (par. 31 şi urm.) foştii magistraţi, ca orice alţi cetăţeni, au dreptul la un proces echitabil în soluţionarea cererilor lor civile şi dreptul la un proces echitabil ce include dreptul la o certitudine juridică chiar dacă problema acordării indemnizației pentru pensionare nu este o chestiune de interes general pentru întreaga societate. Acesta trebuie să însemne că, odată ce o soluţie a fost adoptată de către un stat pentru a reglementa ajutorul/indemnizația pentru pensionare a sute de magistraţi, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita, în măsura în care este posibil, incertitudinea şi ambiguitatea pentru persoanele vizate de măsurile de punere în aplicare.
Criteriile care ghidează CEDO privind condiţiile în care hotărârile neunitare ale unor diverse instanţe judecătoreşti de ultim grad constituie o încălcare a cerinţei unui proces echitabil consacrată la art. 6 alin. 1 din Convenţie constau în stabilirea următoarelor aspecte: dacă există „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa instanţelor interne, dacă legislaţia internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvenţelor, dacă mecanismul a fost aplicat şi, după caz, cu ce efecte (cauza Albu şi alţii c. României, par. 34).
Având în vedere:
a) caracterul excepțional al unor soluţii de acordare a indemnizației de pensionare prevăzute de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 anterior datei de 16.12.2022 (iar jurisprudența ulterioară abrogării acestei prevederi este în formare, dar covârşitor în sensul respingerii unor astfel de cereri) astfel încât nu se poate considera că în această privinţă există în prezent „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa instanţelor şi
b) faptul că (spre diferenţă de situaţia din cauza Ştefănică – 34 şi urm.) a existat un mecanism care să asigure o interpretare uniformă a legii aplicabile – decizia din recurs în interesul legii nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea supra pct. 6) – în urma căruia se poate concluziona că chiar dacă, în întreaga perioadă în care art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial (a pari, par. 97 din dec. RIL 5/2018),
apreciem că simple argumente privind imperativul unei jurisprudenţe unitare impuse de considerente de securitate juridică nu ar putea conduce la admiterea cererilor de acordare a indemnizației de pensionare prevăzute de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004.
Concluzii
Prevederile art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 nu s-a aplicat în perioada 2010-2022, în temeiul unor acte normative privind măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar care dispuneau că, pe diferite perioade de timp, dispoziţiile legale prin care se acordau aceste indemnizaţii nu se aplică sau că indemnizația nu se mai acordă.
Această suspendare a dispoziţiilor analizate a făcut ca, în perioada de referinţă, norma legală nu mai producă temporar efecte juridice, adică să împiedice nașterea unor drepturi şi, corelativ, a unor obligaţii deoarece dispoziţie legală suspendată nu face parte din ordinea de drept (aşa cum în cazul art. 147 alin. 1 Constituţie care prevede că dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, şi în cazul suspendării conform art. 66 alin. 6 din Legea nr. 24/2000, pe perioada suspendării este ca şi cum respectiva reglementare nu ar exista).
Păstrând în legislaţie un drept (la o indemnizație pentru pensionare) dar despre care se stabileşte că nu se acordă, se recunoaşte personalelor determinate în ipoteza normelor legale a căror aplicare a fost suspendată un drept eventual (drept viitor) care în anumite condiţii (aici, intervenţia legiuitorului), care ar fi putut face ca destinatarii impersonali ai normei să devină, pe viitor, titularii unui drept subiectiv veritabil sau, prin abrogarea art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, să nege definitiv şi tranşant vocaţia la acest drept.
Dacă practica judiciară în formare ulterioară abrogării art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 – ce poate valorifica atât dezlegările jurisprudențiale anterioare care nu conţin divergenţe profunde şi persistente – va fructifica dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia din recurs în interesul legii nr. 5/2018 se va ajunge (considerate lămuritoare de Înaltei Curte prin decizia nr. 35/2018[61] şi deciziei nr. 20/2019[62] ale Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care arată că, în contextul existenţei deciziei RIL 5/2018 care a lămurit „regimului juridic aplicabil unor drepturi al căror exerciţiu a fost mai întâi suspendat, iar apoi au fost abrogate”, „nicio dificultate nu poate fi identificată în legătură cu interpretarea vreunor dispoziţii legale neclare sau imprecise ori în ce priveşte determinarea şi aplicarea corectă a principiilor care guvernează aplicarea legii în timp”) asemenea situației din cauza comentată – la respingerea cererilor de acordare a indemnizației de pensionare.
[1] Sentinţa civilă nr. 137/08.02.2023 a Tribunalului Tulcea publicată pe site-ul www.rejust.ro, cod RJ de92g4e35 (https://www.rejust.ro/juris/de92g4e35)
[2] În forma ulterioară modificării titlului privind Drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor operate prin Legea nr. 247/2005, titlul XXVII, art. I pct. 93
[3] Prin Decizia nr. 382/07.07. 2005 publicată în M. Of. nr. 662/2005, Curtea Constituţională a constatat că art. 80 din Legea nr. 303/2004 nu instituie nici privilegii şi nici discriminări între magistraţii care se află obiectiv în situaţii identice.
[4] Publicată în Monitorul Oficial nr. 448/30.05.2018
[5] Curtea de Apel Alba Iulia, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 4855/06.12.2012 publicată pe site-ul www.rejust.ro, cod RJ e7de4784 (https://www.rejust.ro/juris/e7de4784).
[6] Curtea de Apel Timişoara secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2580/13.11. 2012, publicată pe site-ul www.rejust.ro, cod RJ dde44223 (https://www.rejust.ro/juris/dde44223).
[7] Curtea de Apel Braşov, secția civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 2322/R/05.12.2012 publicată pe site-ul www.rejust.ro, cod RJ e787349d (https://www.rejust.ro/juris/e787349d); curtea a stabilit că „momentul pensionării intimatului reclamant coincide cu data de 19 august 2010, data eliberării din funcţie, prin Decret prezidenţial”, înlăturând considerentele tribunalului care a apreciat că „vocaţia la pensia de serviciu a reclamantului se naşte la momentul solicitării reclamantului, în măsura în care se ia act de această solicitare prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, după care este înaintată Preşedintelui României propunerea de eliberare din funcţie. Prin urmare, nici hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, nici decretul prezidenţial nu nasc în patrimoniul reclamantului dreptul de a primi pensie de serviciu, analiza îndeplinii condiţiilor legale pentru acordarea pensiei de serviciu revenind în atribuţiile casei de pensii.”
[8] Tribunalul Giurgiu secţia civilă, sentința nr. 570/LM/AS/14.06.2011, publicată pe site-ul www.rejust.ro, cod RJ e6g4d336 (https://www.rejust.ro/juris/e6g4d336)
[9] Curtea de Apel Bucureşti secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1201/13.02.2012 publicată pe site-ul http://www.rolii.ro/hotarari/5897969de49009580f000f1f
[10] În acelaşi sens, că data pensionării efective este data publicării decretului prezidenţial s-a pronunţat şi Tribunalul Vaslui, secţia civilă, sentinţa nr. 1482/2011 din 12.05.2011 publicată pe site-ul www.rejust.ro, cod RJ 5e449429, (https://www.rejust.ro/juris/5e449429), definitivă prin decizia nr. 885/18.10.2011 a Curții de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/589643c9e49009a4090000a8; tribunalul mai arată, just, că acordarea acestor drepturi băneşti este condiţionată de formularea unei cereri la momentul pensionării (data publicării decretului prezidenţial), dar magistratul poate cere instanţei aceste drepturi băneşti în termenul de prescripţie care curge de la data decretului de eliberare din funcţie.
[11] În speţa comentată, legea nr. 19/2000 ale cărei prevederi (art. 83) sunt identice cu cele ale art. 104 din legea nr. 263/2010.
[12] Iar faptul că instanţele au considerat că magistratul s-a „pensionat” la 29.01.2010 – data emiterii de către care Casa Judeţeană de Pensii a decizie de recunoaștere a dreptului la pensia de serviciu – dar au acordat reclamantului o actualizare cu indicele de inflaţie începând cu data 09.09.2010 (ziua următoare publicării în Monitorul Oficial a decretului preşedinţial de eliberare din funcție) este o recunoaștere a faptului că, până la momentul încetării funcţiei de magistrat, acesta nu are dreptul la indemnizația pentru pensionare, neputând exista două date: „data pensionării” (care ar fi data recunoaşterii ipotetice a dreptului la pensia de serviciu dar după care magistratul îşi exercită în continuare funcţia) şi „data eliberării din funcţie” (care ar fi data producerii efectelor deciziei C.J.P. prin care s-a confirmat vocaţia legală la pensia de serviciu începând cu care magistratului îi este interzisă exercitarea funcţiei)
[13] Publicată în Monitorul Oficial nr. 622/26.07.2019
[14] În practică, s-a apreciat că, atât timp că dispozițiile de suspendare a aplicării art. 81 alin. 1 din Legea 303/2004 nu au fost declarate neconstituționale, ele continuă să subziste în fondul activ al legislației și să producă consecințe în planul raporturilor de drept substanțial cărora li se aplică – Curtea de Apel Timişoara secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 567/20.06.2023 publicată www.rejust.ro, pe cod RJ de3656e77 (https://www.rejust.ro/juris/de3656e77).
[15] Publicată în Monitorul Oficial nr. 622 /17.08.2015
[16] Decizia C.C.R. nr. 70/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211/01.04.2003
[17] Publicată în Monitorul Oficial nr. 45/22.01.2007
[18] Publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din 16.01.2012
[19] Într-o cauză s-a decis că solicitarea drepturilor prevăzute de art. 81 din Legea nr. 303/2004 mai întâi cu argumentul că Legea nr. 118/2010 nu se aplică deoarece data pensionării este anterioară acestui act şi, ulterior, cu argumentul că suspendarea repetată timp de 7 ani a plăţii indemnizației încalcă practica constantă a C.E.D.O. nu împiedică constatarea existenţei triplei identități de părţi obiect şi cauză întrucât, în speță, temeiurile acordării acestor drepturi sunt dispozițiile legale care prevăd (care prevedeau în anul 2010) acordarea acestor drepturi la data pensionării, respectiv dispozițiile art. 81 din Legea nr. 303/2004 – Curtea de Apel Alba Iulia secția I civilă, decizia civilă nr. 16/06.03.2018 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5aa89567e49009ac1b000050.
Altă instanţă a considerat că, dacă cererea de chemare în judecată a fost motivată pe încălcarea principiului aplicării legii civile în timp, iar în cererea de apel se invocă încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, care reglementează dreptul la proprietate, instanța de control judiciar nu poate verifica efectul măsurii legislative a suspendării exercițiului dreptului asupra conținutului acestuia respectiv, dacă a fost de natură să golească de conținut dreptul, respectiv să afecteze substanța sa – Curtea de Apel Pitești secția I civilă decizia civilă nr. 892/26.03.2018 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5ad0157fe49009a821000046.
Pe lângă neregularitatea procedurală de reţinere direct în deliberări a acestei inadmisibilităţi derivând din art. 478 alin.3 C. pr. civ., fără invocarea din oficiu şi punerea în discuţia părţilor conform 14 alin. 4 şi 63 C. pr. civ., apreciem soluţia eronată şi din perspectiva greşitei dezlegări a problemei vizând cauza nouă în apel şi posibilitatea invocării unor mijloace de apărare noi în apel, în calea de atac fiind invocate argumente noi (admisibile conform art. 476 alin. 2 C. pr. civ.), iar nu o cauză nouă – un alt fundament al dreptului invocat de cel care a formulat pretenţia (care rămâne art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004).
Astfel, cauza juridică a unei cereri de chemare în judecată este reprezentată de fundamentul juridic al pretenţiei, de actul sau faptul juridic generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acţiunii; deşi, într-adevăr, temeiul juridic invocat în cererea de apel este unul parţial diferit (art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO) actul juridic generator al dreptului subiectiv (indemnizația pentru ieşirea la pensie), precum şi elementele de fapt (suspendarea acordării acestui drept la data ieșirii la pensie a reclamantului) sunt aceleaşi şi conturează identitatea de cauză juridică – în acest sens a se vedea Î.C.C.J. secţia I civilă, decizia nr. 2300/28.102021 publicată pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=190631#highlight=## .
În sensul (de asemenea, greşit, în opinia noastră) că, „în vedere dispozițiile legale care stipulează că în apel nu pot fi aduse în discuție alte motive decât cele prezentate în primă instanță” în apel, nu se poate invoca discriminarea în raport cu judecătorii Curții Constituționale dacă în cererea de chemare în judecată reclamanta a susținut doar că este discriminată față de judecătorii din celelalte instanțe – a se vedea Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 589/09.06.2023 publicată pe www.rejust.ro cod RJ de3769884 (https://www.rejust.ro/juris/de3769884)
[20] N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. Actami, Bucureşti 1994 p. 168-177, D. Mazilu, Teoria generală a dreptului, ed. All Beck, 1999 p. 190-198
[21] Nici într-o ediție mai nouă – N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. CH Beck, Bucureşti 2014 p. 140-147 – nu este tratată situaţia efectelor suspendării actelor normative.
[22] I. Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. CH Beck, Bucureşti 2013, p. 234.
[23] Ibidem, p. 283 Pornind de la aprecierea că „în vigoare” înseamnă care produce efecte juridice, apreciem inexactă formularea, pentru că scopul suspendării de drept din art. 147 alin. 1 Constituție este tocmai consacrarea voinţei constituantului de a împiedica producerea acestor efecte, astfel că „în vigoare” înseamnă, de fapt, neabrogat şi care nu este lipsit de efecte prin alte modalități similare abrogării (art. 147 alin. 1 Constituție, art. 66 din L. nr. 24/2000).
[24] B. Karoly, Mihaela Senia Costinescu, Controlul de constituționalitate în România, ed. Hamangiu 2020, p. 244
[25] C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ed. CH Beck, Bucureşti 2019, p. 1356
[26] M . Safta, Drept constituţional şi instituţii politice ed. Hamangiu, 2020, vol. II, p. 375
[27] Teoria generală a dreptului Drept rațional, izvoare şi drept pozitiv ed. All Beck, Bucureşti 1999 p. 547-552, în opinia căruia o normă care, prin ipoteză, nu s-ar aplica în nimic şi niciodată, nu se poate numi desigur, drept pozitiv.
[28] În practică s-a considerat că formularea din text se referă fie la neacordarea drepturilor, fie la neaplicarea reglementărilor care le-au stipulat, astfel că în mod corect a observat prima instanţă că dreptul de a cere plata indemnizaţiei menționate nu este activ – Curtea de Apel Timișoara secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 418/2023 din 18.05.2023 publicată pe www.rejust.ro, cod RJ 9897d4652 (https://www.rejust.ro/juris/9897d4652).
[29] Deoarece, la data pensionării, dispoziţii declarate ca fiind constituţionale prin mai multe decizii, prevedeau că nu se face plata indemnizaţiei în discuţie, apelanta nu poate invoca existenţa în patrimoniul său a unui drept concret, a cărui afectare să se fi realizat prin suspendarea exercitării lui, în acelaşi sens, al inexistenţei unui drept al reclamantei la plata indemnizaţiei speciale, fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale – Curtea de Apel Pitești secţia I civilă, decizia nr. 3470/2023 din 06.06.2023 publicată pe www.rejust.ro, cod RJ de3747eee (https://www.rejust.ro/juris/de3747eee)
[30] În acelaşi sens – apelanta nu poate invoca existenţa în patrimoniul său a unui drept concret, a cărui afectare să se fi realizat prin suspendarea exercitării lui – Curtea de Apel Constanţa secţia I civilă, decizia civilă nr. 224/CM/08.09.2023 publicată pe www.rejust.ro, cod RJ 2375637g5 (https://www.rejust.ro/juris/2375637g5).
[31] Curtea de Apel Cluj secția I civilă, decizia civilă nr. 830/A/05.04.2016 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/589b6e16e490095c2f0019aa; instanţa a mai arătat că acceptarea apărării reclamanţilor privind incidenţa doar a unei suspendări a exercițiului dreptului, fără să fi fost afectată însăşi existența dreptului (adică la împlinirea termenului de suspendare a dispoziţiei legale drepturile trebuie achitate) ar determina înlăturarea pentru trecut a efectelor consumate a unor acte normative în absența unui temei legal expres.
[32] În acelaşi sens, Curtea de Apel Timișoara secția litigii de muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr. 375/01.04.2015 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/58951a25e490096c25000939. Curtea a reținut că prevederile Legii nr. 118/2010 şi celor care i-au urmat au avut ca efect eliminarea cu caracter definitiv a acestor drepturi pentru persoanele care s-au pensionat după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010 şi, chiar dacă art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 nu a fost abrogat, iar prevederile cu caracter special în materia drepturilor salariale, a ajutoarelor și a drepturilor de asigurări sociale acordate din bugetul de stat au avut o aplicabilitate temporară, nu se poate considera că dreptul reclamantei la indemnizația de pensionare ar fi supraviețuit acestor norme legale căci, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să suspende acordarea dreptului în discuție, cu siguranță că ar fi prevăzut acest lucru în mod expres.
[33] După cum rezultă explicit din art. 64 alin.2 din Legea nr. 24/2000 conform cu care abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial.
[34] Curtea de Apel Iași, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 589/09.06.2023, anterior citată
[35] Curtea de Apel Suceava secţia I civilă, decizia nr. 565/2023 din 24.05.2023, publicată pe www.rejust.ro, cod RJ 23e266g58 (https://www.rejust.ro/juris/23e266g58) care reproduce considerentul nr. 94 al Î.C.C.J. din decizia R.I.L. nr 5/2018.
[36] Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia nr. 264/01.04.2021 publicat pe http://www.rolii.ro/hotarari/607f880ee49009e41a00002f; în sentinţa menţinură prin această decizie tribunalul arătase corect că „neaplicarea” prevederilor în discuție nu înseamnă nimic altceva decât faptul că prevederile în discuție nu produc efecte juridice în anul 2017, ceea ce înseamnă că reclamantului nu îi este recunoscut de către lege dreptul la primirea indemnizației reglementate la art. 81 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, voința legiuitorului fiind extrem de clară în această privință, iar instanța de judecată, în raport cu rolul și atribuțiile prevăzute de Constituie, nu poate face altceva decât să respecte această voință.
[37] Publicată in Monitorul Oficial nr. 233 din 15/03/2006
[38] Publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 25.03.2014
[39] Publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din 16.01.2012
[40] Afirmaţia că „textele de lege criticate nu afectează substanţa dreptului la indemnizaţie acordat în temeiul Legii nr. 341/2004, ci prevăd doar o restrângere temporară a exerciţiului acestuia, motivată de grava criză economică şi financiară care se manifestă la nivel internaţional, european şi naţional” aparţinând Preşedintele Camerei Deputaţilor în punctul său de vedere a transmis Curţii Constituţionale.
[41] Publicată în Monitorul Oficial nr. 383 din 27.06.2013
[42] Definiţia dreptului subiectiv civil astfel cum a fost consacrată de prof. Ghe. Beleiu în Drept civil român, Casa de editură şi presă Șansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 74.
[43] Publicată pe https://www.iccj.ro/2018/03/05/decizia-nr-5-din-05-martie-2018/
[44] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 268
[45] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I – art. 1-526, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, vol. I, pp. 163-164, G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual civil, ediţia a 5-a, Ed. Hamangiu, 2020, p. 42
[46] G. Boroi, Drept civil Teoria generală, ed. All, 1997, p. 63
[47] Ghe. Beleiu, op. cit. p. 79, G. Boroi, Drept civil Teoria generală, ed. All, 1997, p. 63, M. Nicolae Tratat de publicitate imobiliară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, vol.. I, p. 44.
[48] Publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/588bf579e490096c2500015e. instanţa constată că acordarea era suspendată în anii 2011 şi 2012 dar că dispozițiile de suspendare nu înlătură dreptul reclamantului la plata acestor drepturi ,nu se contestă dreptul în sine iar faptul suspendării plății indemnizației la ieșirea la pensie, își găsește aplicabilitate la momentul la care partea, beneficiară a acestui drept poate solicita punerea efectiv în executare a acestuia”.
În mod foarte convenabil, această hotărâre a devenit irevocabilă prin respingerea recursului ca tardiv formulat Curtea de Apel Cluj secția I civilă – decizia civilă nr. 4644/R12.11.2012 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/589b15d9e49009a039000ee5.
[49] Publicată pe www.rejust.ro, cod RJ 37d27e3g (https://www.rejust.ro/juris/37d27e3g) tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să ordonanţeze suma de bani reprezentând şapte indemnizaţii de încadrare brute ca urmare a pensionării, considerând că OUG 103/2013 şi-a produs efectele doar până la 31.12.2014 astfel că exerciţiul dreptului la acţiune al reclamantului a fost suspendat doar până la data de 31.12.2014; întrucât dreptul reclamantului s-a născut o singură dată în anul 2014, sub imperiul OUG 103/2013, dispoziţiile normative de suspendare a exerciţiului dreptului pentru anii următori nu se pot aplica decât drepturilor născute în acest an pentru că, în caz contrar, ar avea efect retroactiv în condiţiile în care textele legale nu prevăd în mod explicit şi voinţa legiuitorului de a prelungi termenele de suspendare a exerciţiului drepturilor născute sub imperiul altor acte normative.
Prin decizia nr. 195/03.04.2018 publicată pe://www.rejust.ro cod RJ 57888e98 (https://www.rejust.ro/juris/57888e98), Curtea de Apel Suceava secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1162 /02.11.2017 sub aspectul respingerii acţiunii contra Ministerului Justiţiei ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
[50] Publicată pe www.rejust.ro, cod RJ 3d3355gg (https://www.rejust.ro/juris/3d3355gg) tribunalul a considerat că statul a depăşit criza economică pe care a traversat-o în anul 2010, astfel că nu se mai justifică măsura suspendării acordării indemnizaţiei reglementate de art. 81 al. 1 din Legea nr. 303/2004, având în vedere că au dispărut împrejurările care au justificat-o.
[51] Publicată pe www.rejust.ro, cod RJ 22548d6g (https://www.rejust.ro/juris/22548d6g)
[52] Publicată pe www.rejust.ro, cod RJ 674473d2 (https://www.rejust.ro/juris/674473d2)
[53] Situaţia din această cauză – negarea de către prima instanţă a existenţei unei dispoziţii legale – invocată de către un pârât ce nu avea calitatea de angajator şi constatată de instanţa de apel a cărei hotărâre a fost desfiinţată pe calea admiterii unei contestaţii în anulare (decizia civilă nr. 3125/02.11.2020 a Curţii de Apel Piteşti publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5fc9a5d5e490093c1700003e – pe motiv că dezlegarea este rezultatul unei erori materiale – încălcarea principiului devoluțiunii căii de atac a apelului şi că, din considerentele deciziei, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost apreciată ca prematur formulată, însă în dispozitivul hotărârii nu există nicio mențiune cu privire la motivul respingerii cererii introductive de instanță) reprezintă un argument pentru care instanţa de control judiciare este obligată să invoce din oficiu motivele de ordine publică despre care ia cunoștință.
[54] Publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5899f8f3e49009e83e000233
[55] Corect s-a arătat că din formula ”reintră în vigoare” rezultă foarte clar că pe perioada suspendării, întemeiată pe Legea nr. 24/2000, prevederile suspendate nu produc nici un efect – Curtea de Apel Bacău secţia I civilă decizia nr. 2/2022 din 12.01.2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, cod RJ 5946g5967 (https://www.rejust.ro/juris/5946g5967).
[56] Încheiere – Suspendare din 30.03.2023 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, cod RJ g86g24825 (https://www.rejust.ro/juris/g86g24825), Încheiere – Suspendare din 08.06.2023 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, cod RJ ee3649e26 (https://www.rejust.ro/juris/ee3649e26); nu s-a motivat de instanţă temeiul în drept al suspendării.
Încheiere – Suspendare din 20.04.2023 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, cod RJ 4e3e93725 (https://www.rejust.ro/juris/4e3e93725), Încheiere – Suspendare din 05.05.2023 pronunțată de Tribunalul Dolj, cod RJ de33445e7 (https://www.rejust.ro/juris/de33445e7), Încheiere – Suspendare din 18.05.2023 pronunțată de Tribunalul Argeș, cod RJ 6236744d6 (https://www.rejust.ro/juris/6236744d6), Încheiere – Suspendare din 23.05.2023 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, cod RJ ee335e95d (https://www.rejust.ro/juris/ee335e95d) suspendate în temeiul art. 413 pct. 1 c.pr.civ.
[57] Încheiere – Suspendare din 04.04.2023 pronunțată de Tribunalul București, cod RJ 23e37d2gg (https://www.rejust.ro/juris/23e37d2gg) – suspendare până la soluționarea dosarului nr. 744D/2023 al Curţii Constituţionale a României
Încheiere – Suspendare din 25.05.2023 pronunțată de Tribunalul Prahova, cod RJ 6238d8g95 (https://www.rejust.ro/juris/6238d8g95), Încheiere – Suspendare din 25.10.2023 pronunțată de Tribunalul Prahova, cod RJ 6277d4g93 (https://www.rejust.ro/juris/6277d4g93) şi Încheiere – Suspendare din 25.10.2023 pronunțată de Tribunalul Prahova, cod RJ g8ee32d9g (https://www.rejust.ro/juris/g8ee32d9g) suspendare până la soluţionarea dosarului nr. 179D/2023 aflat pe rolul Curţii Constituţionale a României.
[58] Cereri formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022
[59] Până la 15.12.2022, instanțele fie respingeau cererile ca premature: decizia nr. 107/2020 din 16.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, cod RJ e8665456 (https://www.rejust.ro/juris/e8665456) sau decizia nr. 366/2018 din 28.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, cod RJ ge9652e7 (https://www.rejust.ro/juris/ge9652e7) fie ca nefondate: decizia nr. 1938/2022 din 15.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cod RJ 3995596g4 (https://www.rejust.ro/juris/3995596g4), instanţă care a preluat argumentul Î.C.C.J. – nu se poate susține că acest drept s-a născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuți în vedere inițial – din Dec. RIL 5/2018; decizia nr. 23/2022 din 20.01.2022 pronunțată de Curtea de Apel Galați, cod RJ de48g77e7 (https://www.rejust.ro/juris/de48g77e7) instanţă care a considerat – just, în opinia noastră – că art. 41 alin. 1 din OUG . nr. 114/2018 („nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile, la ieșirea la pensie”) nu conduce la ideea unei suspendări a exerciţiului dreptului, dar având în vedere că apelantului nu i se poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, a menţinut soluţia tribunalului care a apreciat că dreptul subiectiv este recunoscut şi ocrotit de lege, dar nu îndeplineşte condiţia de a fi actual; decizia nr. 2/2022 din 12.01.2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, cod RJ 5946g5967 (https://www.rejust.ro/juris/5946g5967) – instanţă care a constatat că la data ieșirii sale la pensie a magistratului, dreptul la indemnizația în sumă de 7 salarii brute nici nu mai exista și deci acest drept nu putea exista nici ca suspendat/neaplicat.
[60] Foarte interesant în această cauză este faptul că s-a apreciat de CEDO că hotărârea unei instanțe administrative militare conform căreia un accident aviatic nu constituie un incident produs în combaterea terorismului contrară unor 14 hotărâri ale instanţelor civile administrative care au stabilit că acelaşi accident aviatic constituie un incident produs în combaterea terorismului nu implică încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenție.
[61] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 810 din 21/09/2018
[62] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 651 din 06/08/2019
Jud. dr. Gabriel Lefter, Curtea de Apel Constanţa
