2007 constituie un reper important în istoria recentă a Bulgariei şi României. Cetățeanul şi juristul care sunt conștientizează pe deplin impactul avut de acest eveniment inclusiv asupra vieții sale de zi cu zi. Această contribuţie ar fi putut aborda multe tematici din multe perspective. Am ales să prezint pe scurt o evoluție legislativă şi jurisprudențială produsă în acești 10 ani în România, ce ilustrează modul conversațional şi entuziast în care s-a dezvoltat interacțiunea dintre autoritățile statului român şi instituțiile europene după momentul aderării la Uniunea Europeană, pentru a facilita înțelegerea cotelor înalte ale optimismului european manifestat în tot acest răstimp de cetăţenii români.

În vederea pregătirii aderării la Uniunea Europeană Constituția României a fost revizuită încă în 2003. Între altele, atunci a fost introdusă o prevedere constituțională (art. 148) care consacră prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de reglementările din sistemul juridic intern. În același timp, numeroase alte reglementări interne au fost armonizate cu standardele juridice ale Uniunii Europene; între acestea s-a numărat şi legea contenciosului administrativ care, începând cu 2004, a inclus şi remedii specifice (o cale de atac extraordinară) pentru situația în care o hotărâre judecătorească definitivă ar fi fost adoptată cu nerespectarea dreptului Uniunii Europene. Legiuitorul român a considerat că astfel răspunde exigenţelor impuse încă din 2001 prin Carta drepturilor fundamentale care, în articolul 47, a dat expresie unei trăsături definitorii pentru orice stat de drept, anume existenţa unor căi de atac eficiente puse la dispoziția persoanelor care şi-ar vedea încălcate drepturile şi libertățile garantate de normele europene. Alegerea făcută pare deplin justificată: de vreme ce prin contenciosul administrativ pot fi semnalate şi, eventual, sancționate ilegalitățile administrației publice, acesta este cel mai bun locus juridic pentru a fi abordate atât abaterile de la sistemul juridic național, cât şi cele de la sistemul juridic european în măsura în care administrația publică națională pune în aplicare dreptul european. A fost creat astfel în dreptul intern român un mijloc procedural eficient pentru protecția judiciară a drepturilor şi libertăţilor cetățenilor europeni, valorificându-se pe deplin autonomia procedurală de care se bucură statele membre în cadrul Uniunii Europene, cu riscul asumat al relativizării autorităţii de lucru judecat al unor hotărâri judecătorești ce nu ar respecta dreptul european.

Primirea acestui novum juridic nu a fost unanim entuziastăla nivelul practicii şi al doctrinei din România. Cu toate acestea el a rezistat în timp până după aderarea ţării la Uniunea Europeană. Confirmată integral în două rânduri de Curtea Constituțională (deciziile nr. 675/2008 şi nr. 679/2009), printr-un reviriment de jurisprudență din 2010 (decizia nr. 1609/2010), soluția legislativă a fost totuși infirmată doar în privința unor termene procedurale, care nu afectau şi substanța materiei, anume calea de atac extraordinară împotriva unor hotărâri judecătorești definitive ce ar fi adoptate cu nerespectarea prevederilor dreptului Uniunii Europene. Cu toate acestea, subliniind importanţa principiului res judicata pentru toate statele părți la Convenția europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în special în lumina jurisprudenței dezvoltată de Curtea europeană a drepturilor omului (CEDO), legiuitorul român a decis să renunțe la această cale extraordinară de atac în 2011 (prin Legea nr. 299/2011), însă a fost invalidat de aceeași Curte Constituțională care, în 2012 (decizia nr. 1039/2012), a insistat asupra principiului cooperării loiale între statele membre ale Uniunii Europene şi a invocat prioritatea de aplicare a dreptului european, care în România are valoare constituțională încă din 2003. Astfel, remediul special, dar eficient a continuat să subziste în contenciosul administrativ român.

El nu a fost preluat însuşi la nivelul celorlalte tipuri de proceduri judiciare. Deși un nou Cod de procedură civilă şi un nou Cod de procedură penală au fost adoptate în 2010 (intrând în vigoare în 2011 şi, respectiv, 2014), o cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive ce ar fi adoptate cu nerespectarea prevederilor dreptului Uniunii Europene nu a fost creată. Relativizarea principiului res judicata (calea extraordinară de atac a revizuirii) este posibilă în dreptul civil şi penal român doar în legătură cu nerespectarea Convenției europene pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) așa cum este aceasta interpretată de Curtea europeană a drepturilor omului, nu şi în ce priveşte dreptul Uniunii Europene.

Diferența de tratament dintre eficienţa juridică a sistemului normativ de la nivelul UE şi cea a CEDO nu au scăpat atenției justițiabililor români. În încercarea de a valorifica pe deplin libera circulație a bunurilor în cadrul Uniunii Europene şi de a recupera o taxă pentru importul de autovehicule second hand plătită, dar declarată chiar de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fi fost nedatorată, un cetăţean român – şi, deci, european – a solicitat recuperarea pagubei în faţa instanțelor civile în baza hotărârii judecătorești favorabile pe care o obținuse în contencios administrativ. Încercările sale au fost multiple, una anterioară hotărârii CJE C-402/2009 (2011) din cauza Tatu, respinsă inclusiv în contencios administrativ pe fond, şi una ulterioară pronunțării hotărârii în cauza Tatu, când a câștigat în contencios administrativ, dar a pierdut în contenciosul civil tocmai din pricina absenţei din Codul de procedură civilă unui remediu special, dar eficient, precum relativizarea principiului res judicata.

În acest context, trebuie subliniat entuziasmul justițiabilului român: încrezător nu doar în prioritatea de aplicare a dreptului european, ci şi în eficienţa sa concretă, acesta s-a adresat CJE cu o cerere preliminară în cadrul celei de-a doua proceduri din faţa instanțelor civile, întrebând-o dacă diferența de tratament existentă în dreptul român în privința remediului special nu ar fi cumva contrară chiar integrării europene prin nerespectarea principiului echivalenţei dintre remediile oferite în dreptul european şi remediile oferite în dreptul intern în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor cetățenilor. Răspunsul dat de CJE în cauza C-69/2014 (2015) Târşia nu diminuează cu nimic ambitul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, ci pune într-o lumină diferită principiile echivalentei şi al autonomiei procedurale a statelor membre, lăsând la latitudinea acestora din urmă armonizarea internă a remediilor pe care ele decid să le ofere cetăţenilor europeni.

Cauza Târşia are meritul de a sublinia – încă odată – natura compozită a eficienţei de care se bucură protecția juridică (judiciară şi/sau jurisdicțională) a drepturilor cetățenilor europeni izvorâte din reglementările Uniunii Europene, precum şi gradul mare de dependenţă al acestei eficienţe de cooperarea loială efectivă a statelor membre în conformitate cu articolul 4 alineatul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care arată că „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”

Dar cauza Târşia are şi meritul de a sublinia optimismul constant ridicat al românilor în legătură cu Uniunea Europeană, fapt confirmat inclusiv de Eurobarometru în numeroşi ani la rând.

Prin astfel de manifestări ale cetățenilor şi autorităţilor, şi acum, la 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România se dovedește a fi un stat membru loial integrării europene şi rămâne, în continuare, un partener entuziast.

Profesor Elena Simina Tănăsescu
Facultatea de drept, Universitatea din Bucureşti