Admisibilitatea acțiunii civile în cauzele privind infracțiunea de încăierare prevăzută de art. 198 din Codul penal


Raul Alexandru Nestor
Raul Alexandru Nestor

Abstract

Although according to the Criminal Code in force, the crime of fighting is regulated in Title I of the Special Part, respectively within the crimes directed against the person, such a change in the legal object of the crime was not followed by a legislative change in the conditions of typicality.

Starting from the definition given to fighting – crime provided for and punished by art. 198 C. pen. – which consists in the violent clash, as a rule, between two opposing groups or camps and which is characterized by a complex of acts of violence, mutual hugs and blows, applied at random, being difficult, due to the rush, the crowding of people, to determine the actions of each individual participant, one can even support the existence of an incompatibility between legitimate defense and fighting. Thus, the material element of the objective side of the fight – also called rix – consists in the action of participating, taking part in a fight between several people and committing acts of violence by all participants. Characteristic and inherent in the fight are the blows, the fists, the tearing of the clothes without being able to determine the actions committed by each participant. The multitude of actions belonging to several people, actions that are intertwined in such a way that they are difficult to delimit and it is not possible to determine each action separately, characterizes the material element, defining the fight as a distinct crime.

Given these defining characteristics of the fight – without which it cannot be conceived and legally exist – it is impossible to establish the facts of each participant, therefore of the initial attack that would have justified a response in a state of legitimate defense.

The specificity of this crime is given by the plurality of active subjects, the crime cannot be apprehended in the absence of this natural plurality. However, admitting the civil action and obliging a participant in the fight to pay moral damages to another participant who suffered injuries during the same altercation, practically leads to the denial of the guilt of the compensated participant for suffering a moral injury. Basically, a defendant who is responsible under the criminal aspect for committing the crime of fighting, being part of the plural active subject, ends up being compensated as if he had the capacity of an injured person constituted a civil party in the criminal process. The participation or involvement in the fight is the direct result of the will of each defendant, so that, to the extent that the same defendant would be compensated for the moral damage caused by other members of the plurality of active subjects, it would end up using his own guilt in obtaining a right of reparation, contrary to the principle according to which no one can rely on his own fault in obtaining the protection of a right (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

According to art. 19 para. (2) C.proc.pen: “the civil action is exercised by the injured person or his successors, who constitute a civil party against the defendant and, as the case may be, the civilly responsible party”.

Therefore, against these legal provisions, the defendant cannot exercise a civil action with the objective of repairing the moral damage caused. Even in the conditions where, due to the specifics of the criminal activity, each participant could be considered both a defendant and an “injured person”, considering the condition of a plural active subject, as a defendant, none of the accused can justify a procedural legitimation active in promoting a civil action in the criminal process. Accepting the exercise of a civil action by a defendant and obliging another participant to pay compensation to the defendant, one would reach the situation of awarding moral damages even for participating in the commission of the criminal activity, an interpretation that contravenes the specific regulations of tort liability.

Rezumat

Deși potrivit Codului penal în vigoare, infracțiunea de încăierare este reglementată în Titlul I al Părții speciale, respectiv în cadrul infracțiunilor îndreptate împotriva persoanei, o asemenea modificare a obiectului juridic a infracțiunii nu a fost urmată și de o modificare legislativă a condițiilor de tipicitate.

Pornind şi de la definiţia dată încăierării – infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 198 C.pen. – care constă în ciocnirea violentă, de regulă, între două grupuri sau tabere adverse şi care se caracterizează printr-un complex de acte de violenţă, de îmbrânceli şi loviri reciproce, aplicate la întâmplare, fiind dificil, din cauza îmbulzelii, a aglomerării de persoane, să se determine acţiunile fiecărui participant în parte, se poate susține chiar existența unei incompatibilităţi dintre legitima apărare şi încăierare. Astfel, elementul material al laturii obiective a încăierării – denumită şi rix – constă în acţiunea de a participa, a lua parte la o încăierare între mai multe persoane şi săvârşirea de acte de violenţă de către toţi participanţii. Caracteristice şi inerente încăierării sunt lovirile, îmbrâncelile, ruperea hainelor fără să poată fi stabilite acţiunile comise de către fiecare participant. Multitudinea de acţiuni aparţinând mai multor persoane, acţiuni care se împletesc în aşa fel încât sunt greu de delimitat şi nu se poate determina fiecare acţiune în parte, caracterizează elementul material, definind încăierarea ca infracţiune distinctă.

Date fiind aceste caracteristici definitorii ale încăierării – fără de care aceasta nu poate fi concepută şi exista juridic – este imposibil să se stabilească faptele fiecărui participant, deci a atacului iniţial care ar fi justificat o ripostă în stare de legitimă apărare.

Specificul acestei infracțiuni este dat de pluralitatea de subiecți activi, infracțiunea neputând fi reținută în lipsa acestei pluralități naturale. Or, admiterea acțiunii civile și obligarea unui participant la încăierare la plata unor daune morale către un alt participant care a suferit vătămări în cadrul aceleiași altercații, conduce practic la negarea vinovăției participantului despăgubit pentru suferirea unui prejudiciu moral. Practic, un inculpat care răspunde sub aspectul laturii penale pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare, fiind parte a subiectului activ plural, ajunge să fie despăgubit ca și cum ar avea calitatea de persoană vătămată constituită parte civilă în procesul penal. Participarea sau implicarea în încăierare este rezultatul direct al voinței fiecărui inculpat, astfel încât, în măsura în care același inculpat ar fi despăgubit pentru prejudiciul moral provocat de alți membrii ai pluralității de subiecți activi s-ar ajunge la folosirea propriei vinovății în obținerea unui drept de reparare, contrar principiului conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă în obținerea protecției unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Potrivit art. 19 alin. (2) C.proc.pen: ”acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente”.

Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, inculpatul nu poate exercita o acțiune civilă având ca obiectiv repararea prejudiciului moral provocat prin infracțiunea de încăierare. Chiar în condițiile în care față de specificul activității infracționale, fiecare participant ar putea fi considerat atât inculpat cât și persoană vătămată, având în vedere condiția unui subiect activ plural, în calitatea de inculpat, niciunul dintre acuzați nu poate justifica o legitimare procesuală activă în promovarea unei acțiuni civile în procesul penal. Acceptând exercitarea unei acțiuni civile de către un inculpat și obligarea unui alt participant la plata de despăgubiri către inculpat, s-ar ajunge la situația acordării unor daune morale chiar pentru participarea la comiterea activității infracționale, interpretare care contravine reglementărilor specifice răspunderii delictuale.

I. Considerații preliminare cu privire la exercitarea acțiunii civile în procesul penal, diferența dintre noțiunea de ”subiect pasiv ”și categoria de ”persoană vătămată”

Conform dispozițiilor art. 19 din Codul de procedură penală, ”Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.”

În acord cu alin. (2) al aceluiași articol: ”Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a parții responsabile civilmente.”

Din cele două texte enunțate anterior rezultă că modul de reglementare spre care s-a orientat legiuitorul român începând cu data de 1 februarie 2014, susține în continuare interesele persoanelor vătămate prin săvârșirea unor infracțiuni, exercitarea acțiunii civile în procesul penal reprezentând în continuare cel mai eficient remediu la dispoziția victimelor care doresc să obțină antrenarea răspunderii civile delictuale a persoanelor acuzate, respectiv obținerea unor compensații sau a unor despăgubiri. Opțiunea persoanei vătămate de a solicita repararea prejudiciului cauzat în cadrul aceluiași procesului penal, prezintă în continuare avantaje substanțiale, avantaje sintetizate și în jurisprudența instanței de control constituțional.

Spre exemplu, conform paragrafului 26 al Deciziei Curții Constituționale nr. 282/2019[1], exercitarea acțiunii civile în procesul penal: ”conferă persoanei vătămate avantajul dreptului de a folosi, în mod mai eficient, probele administrate în vederea soluționării acțiunii penale de către organele judiciare, precum și cel al celerității soluționării cauzelor penale.”

Cu titlu preliminar, vom mai reține că, potrivit art. 397 alin. (1) Cod de procedură penală ,,instanța se pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile”

Raportat la dispozițiile de drept substanțial aplicabile acțiunii civile exercitabile în procesul penal, art. 1349 alin. (1) și (2) Cod civil prevede că ,,orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă aceasta îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral […]”.

De asemenea, conform art. 1357 alin. (1) și (2) Cod civil, ,,cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”, iar art. 1381 alin. (1) și (2) Cod civil dispune că ,,orice prejudiciu dă dreptul la reparație. Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.[…]”.

Coroborând dispozițiile legale anterior citate, reiese că, pentru atragerea răspunderii civile delictuale, este necesară îndeplinirea următoarele condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, material sau moral, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăția, chiar sub forma celei mai ușoare culpe.

În ceea ce privește prima condiție pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, fapta ilicită presupune acțiunea sau inacțiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.

Legea națională nu reglementează diferit noțiunea de fapt ilicita cauzator de prejudicii, regula constând în antrenarea răspunderii civile delictuale indiferent de forma de vinovăție sau de intensitatea vătămării.

Cu referire la persoana care poate exercita acțiunea civilă în procesul penal, noțiunea de subiect pasiv al unei infracțiuni (categorie aparținând esențialmente dreptului substanțial) nu coincide întotdeauna cu noțiunea de persoană prejudiciată, această din urmă categorie rezumând orice persoană care în urma comiterii unei infracțiuni a suferit un prejudiciu.

Noțiunea de subiect pasiv a fost definită în literatură ca reprezentând persoana fizică sau persoana juridică, titular a valorii sociale ocrotite penal, împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, asupra căreia se răsfrânge urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii[2].

„În ceea ce privește infracțiunile caracterizate de un obiect juridic ce corespunde unui sentiment, ele nu pot fi calificate ca infracțiuni fără subiect pasiv, căci din momentul în care se admite că societatea poate fi subiect pasiv, este evident că valoarea socială ocrotită aparține acesteia. De asemenea, în cazul infracțiunilor obstacol, incriminarea vizând împiedicarea comiterii altor infracțiuni, săvârșirea lor creează o stare de pericol pentru siguranța și ordinea publică. Pe cale de consecință, și în acest caz se poate identifica un subiect pasiv colectiv indeterminat-societatea-care este titulara dreptului la siguranță publică. De aceea, nu credem că se poate vorbi de infracțiuni fără subiect pasiv, ci eventual de infracțiuni fără victimă.[3]

Articolul 79 din Codul de procedură penală definește persoana vătămată ca fiind ”persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală.”

Așa cum s-a arătat pe bună dreptate în literatura de specialitate, ”„de cele mai multe ori calitatea de subiect pasiv și persoană prejudiciată se întrunesc în aceeași persoană, așa cum se întâmplă în cazul furtului. Alteori însă cele două calități aparțin unor persoane diferite”[4].

Prin urmare, pentru stabilirea calității de persoană vătămată, legea de procedură penală impune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: ”existența unei vătămări, fizice, morale sau materiale, vătămarea să fie consecința unei activități infracționale, persoana vătămată să nu aducă la cunoștința organelor judiciare o manifestare de voință conform cu care nu ar dori să participe la procesul penal în cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu”[5].

Între categoria de subiect pasiv al infracțiunii și noțiunea de persoană vătămată care se poate constitui parte civilă, nu se poate reține existența unei identități, iar în ceea ce privește stadiul procedurii în care poate fi acceptată intervenția unei persoane având calitatea de persoană vătămată., ”aceasta poate participa în procesul penal după începerea urmăririi penale in rem, pe parcursul întregii faze de urmărire penală, în faza de cameră preliminară sau în cea de judecată.”[6].

Referitor la repararea prejudiciului cauzat pe tărâm delictual, art. 1388 Cod civil prevede următoarele: ,,(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ține seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.”

Totodată, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite următoarele condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, iar prejudiciul actual, cel care a fost deja produs la data când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert.

Potrivit art. 1387 Cod civil, cu privire despăgubirea acordată în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății, prevede următoarele:

,,(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile Art. 1388 şi 1.389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama şi de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

(3) În toate cazurile, instanța va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente”.

Această analiză succintă a dispozițiilor legale substanțiale și procesuale relative la condițiile de exercitare a acțiunii civile în procesul penal demonstrează că reglementarea națională este accesibilă, având în același timp și un caracter previzibil, atât justițiabilii cât și instanțele cunoscând exigențele prevăzute de lege pentru repararea unui prejudiciu moral sau material în temeiul aceleiași hotărâri judecătorești prin care este soluționată și acțiunea penală.

Practica instanțelor naționale, chiar la aproape 10 ani de la intrarea în vigoare a unor noi legi penale, cunoaște însă anumite inconsecvențe în ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii civile exercitate în procesul penal, caracterul neunitar al soluțiilor pronunțate fiind determinat și de specificul infracțiunii deduse judecății.

Astfel, dacă în cazul acelor infracțiuni cunoscute în literatura de specialitate drept infracțiuni de ”pericol”, o acțiune civilă nu poate fi exercitată, în cazul infracțiunilor obstacol, incriminarea vizând împiedicarea comiterii altor infracțiuni mai grave, de regulă a unor infracțiuni de rezultat, nici în cazul tuturor infracțiunilor care au ca și consecință un prejudiciu vizibil, concret, nu putem susține că o acțiune civilă prin care se tinde la repararea prejudiciului, este mereu admisibilă.

O asemenea infracțiune care în practică a generat pronunțarea unor soluții neunitare cu privire la modul de soluționare a acțiunii civile, este infracțiunea de încăierare, infracțiune prevăzută și sancționată prin dispozițiile art. 198 din Codul penal.

II. Condiții de tipicitate obiectivă și subiectivă în cazul infracțiunii de încăierare

În literatura de specialitate se arată că ”în viaţa de zi cu zi conflictele care apar între membrii societăţii nu sunt întotdeauna individuale, ele prezentându-se uneori şi sub forma înfruntării spontane a mai multor persoane care, fie că fac parte din grupuri diferite, fie că se manifestă fiecare în parte pe baza unor impulsuri proprii aplicându-şi unii altora lovituri, fără a se putea stabili contribuţia fiecăruia la rezultatul produs[7].

O analiză succintă a textului de la art. 198 din Codul penal va demonstra că infracțiunea de încăierare presupune o ciocnire violentă şi spontană între mai multe persoane ale căror acţiuni se întrepătrund în aşa măsură încât este dificil să se precizeze contribuţia fiecăreia dintre persoanele între care s-a produs încăierarea.

Ca și consecință a caracterului esențialmente personal al răspunderii penale,  legiuitorul național a optat pentru a incrimina încăierarea, respectiv acea conduită a unei persoane constând participarea la o asemenea activitate, considerând că încăierarea prin ea însăşi, indiferent de contribuţia fiecărui participant, întrunește exigențele de tipicitate ale unei fapte grave care aduce o atingere gravă ordinii sociale prin încălcarea regulilor de convieţuire socială.

Obiectul juridic special principal al faptei de încăierare constă în relaţiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa acesteia, atunci când în cursul încăierării se săvârşeşte o infracţiune contra persoanei, fără a se cunoaşte făptuitorul. Într-un asemenea caz, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii apare însă că o consecinţă a însăşi faptei de încăierare.

Obiectul juridic special secundar constă în relaţiile sociale referitoare la convieţuirea socială, relaţii referitoare la menţinerea ordinii şi a liniştii publice.

Obiectul material constă în corpul persoanelor sau în bunurile asupra cărora se exercită actele de violenţă. De asemenea, potrivit art. 198 alin. (2), infracţiunea are că obiect material corpul persoanei căreia i s-a produs, în cursul încăierării, o vătămare corporală, iar potrivit alin. (3), obiectul material este corpul persoanei căreia i s-a produs moartea, dacă nu se cunoaşte făptuitorul.

Subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori, fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare. Încăierarea există dacă la această acțiune participă două tabere, fiecare având cel puţin două persoane, între care au loc acte reciproce de violenţă, situaţie în care se ajunge la îmbulzeală, la încleştare între indivizi, se realizează acea împletire de acţiuni care face dificilă delimitarea activităţii fiecăruia.

Conform literaturii de specialitate, încăierarea este o infracțiune „cu pluralitate de subiecți activi, totdeauna trebuie să existe mai multe persoane care participă la încăierare, deoarece fără această pluralitate de participanți nu poate exista rix, ea (încăierarea) fiind una dintre formele pluralității naturale de infractori”[8].

Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiunea de participare la o încăierare între mai multe persoane. Participarea la încăierare există şi atunci când, după începerea unei încăierări, o persoană intervine sau se lasă antrenată în încăierare.

Va exista participare la încăierare şi atunci când o persoană a declanşat sau a luat parte un anumit interval de timp la conflictul violent între două tabere adverse şi, înainte de terminarea încăierării, s-a retras. În toate cazurile, participarea la încăierare presupune săvârşirea sau cel puţin încercarea de a săvârşi acte de violenţă, adică o prezenţă activă a făptuitorului în aglomerarea de persoane angajate în conflict.

Acţiunea de participare trebuie să se refere la o încăierare între mai multe persoane. Cerinţa legii implică îndeplinirea condiţiilor încăierării, adică existenţa unor tabere sau grupuri adverse încleştate în luptă, în aşa fel încât acţiunile participanţilor se împletesc între ele şi sunt greu de delimitat.

Rezultă de aici că, atunci când condiţiile încăierării nu sunt îndeplinite, făptuitorul alăturându-se uneia sau mai multor persoane în lupta cu un singur adversar sau detaşându-se din învălmăşeală şi luptând cu un singur adversar, fapta nu constituie infracţiunea de încăierare, ci, după caz, o altă infracţiune.

În acest sens, în practica judiciară s-a considerat că nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de încăierare dacă două persoane au atacat şi lovit o altă persoană, deoarece încăierarea presupune două grupuri adverse între care se schimbă lovituri reciproce.

Ca și consecință a specificului activității incriminate de legiuitor, în cazul infracţiunii de încăierare nu pot fi incidente nici dispoziţiile referitoare la provocare, deoarece, deşi încăierarea presupune o tulburare psihică, aceasta diferă calitativ şi ca intensitate de starea de tulburare specifică provocării.

Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca acţiunea sau inacţiunea prin care s-a realizat elementul material să aibă ca urmare imediată atingerea adusă unora dintre atributele persoanei, precum şi a regulilor de convieţuire socială.

Între elementul material al infracţiunii de incăierare şi starea de pericol care constituie urmarea imediată a acţiunii sau inacţiunii prin care s-a realizat elementul material, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Sub aspectul condițiilor de tipicitate subiectivă, infracţiunea de incăierare se săvârșeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Pentru existenţa vinovăţiei este indiferent scopul urmărit de făptuitor sau mobilul de care a fost determinat. Motivele pot fi diferite: ură, gelozie, viciu, în speță existența unei promisiuni anterioare neonorate, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, etc.

Potrivit art. 198 alin. (2) C.pen, infracţiunea este mai gravă dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările. Agravanta are în vedere faptul că prin încăierare s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, în accepţiunea prevederilor art. 194 C.pen. Agravanta se reţine dacă nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările. Nu interesează dacă victima este unul dintre participanţii la încăierare sau o persoană din afara încăierării.

Legiuitorul a considerat că într-o asemenea situație, toţi participanţii la încăierare răspund pentru rezultatul mai grav produs, deoarece, din punct de vedere obiectiv, fiecare a realizat acţiunea de participare la încăierare, iar din punct de vedere subiectiv, fie l-a prevăzut, dar a crezut că acest rezultat nu se produce, fie nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

Temeiul obiectiv al răspunderii penale constă în fapta de încăierare la care au participat persoanele acuzate, iar temeiul subiectiv al răspunderii lor constă în intenţia depăşită.

Dacă în cadrul încăierării s-a produs numai fapta prevăzută în art. 193 C. pen., se va reţine forma simplă din art. 198 alin. (1) C. pen., fiind indiferent dacă făptuitorul este cunoscut sau nu.

Deși norma de incriminare la care ne-am referit anterior este redactată în termeni extrem de clari, neexistând probleme de previzibilitate a normei, în practica instanțelor naționale se constată existența unei practici neunitare în ceea ce privește modul în care sunt soluționate pretențiile formulate în procesul penal de persoanele prejudiciate care au participat la comiterea infracțiunii de încăierare.

Desigur că, dacă pentru acordarea cheltuielilor ocazionate de acordarea îngrijirilor medicale, unitățile medicale care i-au tratat pe participanții la încăierare, se pot constitui parte civilă și pot pretinde de la inculpații participanți la încăierare contravaloarea acestor cheltuieli, credem că nu se poate susține același lucru și cu privire la pretențiile formulate de participanții la încăierare, chiar dacă în urma acestei implicări în activitatea infracțională, persoanele respective au suferit prejudicii materiale sau morale.

III. Soluții adoptate în practica instanțelor naționale cu privire la acțiunea civilă exercitată în cadrul cauzelor având ca obiect infracțiunea de încăierare

O analiză succintă a jurisprudenței instanțelor naționale în materia relevantă acestui demers, va demonstra că modul de soluționare a acțiunilor civile exercitate în cazul infracțiunilor de încăierare este unul diferit, existând soluții în care acțiunea civilă susținută de persoanele acuzate de încăierare este analizată sub aspectul condițiilor substanțiale, soluții prin care asemenea pretenții sunt admise, dar și soluții de respingere ca inadmisibile a unor asemenea cereri.

* * *

Prin rechizitoriul nr. 893/P/2019 din data de 22.11.2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor F.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, faptă prev. de art. 198 alin 1 Cod Penal, tulburarea ordinii şi liniştii publice, faptă prev. de art. 371 Cod Penal cu aplic. art. 77 lit. a Cod Penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod Penal, F. F. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, faptă prev. de art. 198 alin 1 Cod Penal, tulburarea ordinii şi liniştii publice, faptă prev. de art. 371 Cod Penal cu aplic. art. 77 lit. a Cod Penal,  ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod Penal, A. E. G. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, faptă prev. de art. 198 alin 1 Cod Penal, tulburarea ordinii şi liniştii publice,  faptă prev. de art. 371 Cod Penal cu aplic. art. 77 lit. a Cod Penal,  ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod Penal, T. C. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, faptă prev. de art. 198 alin 1 Cod Penal, tulburarea ordinii şi liniştii publice, faptă prev. de art. 371 Cod Penal cu aplic. art. 77 lit. a Cod Penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod Penal şi art. 41 alin. 1 Cod Penal, Ţ. V. I. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, faptă prev. de art. 198 alin 1 Cod Penal, tulburarea ordinii şi liniştii publice, faptă prev. de art. 371 Cod Penal cu aplic. art. 77 lit. a Cod Penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod Penal şi art. 41 alin. 1 Cod Penal şi T. A. pentru săvârşirea infracţiunilor de încăierare, faptă prev. de art. 198 alin 1 Cod Penal, tulburarea ordinii şi liniştii publice, faptă prev. de art. 371 Cod Penal cu aplic. art. 77 lit. a Cod Penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod Penal.

Prin actul de sesizare a instanţei, s-au reţinut, în esenţă, următoarele: la data de 26.08.2019, în jurul orelor 21,30, în timp ce se aflau pe strada Fortuna din comuna I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, două grupări adverse formate din inculpaţii T. C., T. A. şi Ţ. V. I. pe de o parte şi F. G., F. F. şi A. E. G., pe de altă parte, s-au agresat reciproc, fără a se putea delimita acţiunile fiecărui participant, prin actele tuturor participanţilor la încăierare fiind tulburate grav ordinea si liniştea publică în comunitate.

Prin Sentința penală nr. 1063 pronunțată de Judecătoria Moreni la data de 02.11.2020 în dosarul nr. 3323/262/2019[9], s-a reținut ca situație de fapt că în seara zilei de 26.08.2019, în jurul orelor 21,30, în urma unui conflict generat de împărţirea custodiei fiicelor minore ale inculpatului Ţ. V. I., între numiţii  T. C., T. A. şi Ţ. V. I., pe de o parte şi F. G., F. F. şi A. E. G., pe de altă parte, a izbucnit, în timp ce se aflau pe strada Fortuna din comuna I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, un scandal în urma căruia cei de mai sus au exercitat acte de agresiune unii împotriva celorlalţi, participând efectiv la producerea unei încăierări, din probatoriul administrat neputându-se stabili participaţia fiecărui inculpat în raport de urmările produse. În acelaşi timp, prin actele lor, inculpaţii au tulburat grav ordinea şi liniştea publică în comunitate.

În urma actelor de violenţă exercitate în cadrul agresiunii, a rezultat vătămarea numiţilor F. F., Ţ. V. I. şi T. A. Astfel, inculpatul F. F. a fost examinat medico-legal la data de 27.08.2019, stabilindu-se că acesta prezenta leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, ce puteau data din 26.08.2019, pentru care a necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale. Leziunile traumatice constatate nu au pus în primejdie viaţa persoanei şi nu au fost de natură a produce alte urmări din cele prevăzute de art. 194 din Cod penal (în acest sens, Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/228/28.08.2019 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa).

Inculpatul Ţ. V. I. a fost examinat medico-legal, la data de 28.08.2019, activitate în urma căreia s-a concluzionat că acesta a prezentat, de asemenea, leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu şi de corp/plan dur, ce puteau data din data de 26.08.2019 şi care nu au necesitat zile de îngrijiri medicale. Leziunile traumatice constatate nu au pus în primejdie viaţa persoanei şi au putut fi produse cu poziţia victimă-agresor faţă în faţă sau din lateral, neputând fi excluse şi alte poziţii (în acest sens, Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/2318/28.08.2019 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa).

Totodată, T. A. a fost examinat medico-legal, stabilindu-se că acesta a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp dur, corp dur alungit şi de corp sau plan dur, ce puteau data din 26.08.2019, pentru care a necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale. Având în vedere localizările multiple ale leziunilor traumatice, nu s-au putut face aprecieri obiective din punct de vedere medico-legal privind poziţia victimă-agresor (în acest sens, Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/230/28.08.2019 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa).

Coroborând concluziile acestor rapoarte de expertiză medico-legale cu probele testimoniale administrate în cauză, respectiv, audierea tuturor persoanelor implicate şi a martorilor prezenţi, instanța a reținut dincolo de orice dubiu, faptul că actele de violenţă comise în cadrul încăierării au avut loc în aceeaşi împrejurare cu actele de perturbare a ordinii şi liniştii publice, fiind creată, la acel moment, o stare de temere profundă persoanelor din jur. Inculpaţii erau înarmaţi cu bâte şi topoare şi acţiunile lor au produs o stare de nelinişte persistentă, dând naştere unei stări de insecuritate în sfera relaţiilor de convieţuire socială.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanța a observat că în cursul urmăririi penale inculpatul F. F. a declarat că se constituie parte civilă în cauză, împotriva inculpaților T. A., T. C. și Ț. V., cu o sumă de bani pe care o va menționa la primul termen de judecată.

La primul termenul de judecată din data de 29.06.2020, instanța a pus în vedere inculpaților că se pot constitui părți civile în cauză până la începerea cercetării judecătorești cu indicarea naturii și întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care se întemeiază, însă inculpatul F. F. nu a procedat la îndeplinirea acestei obligații în sensul art. 20 alin. 2 Cod de procedură penală, motiv pentru care instanța va respinge acțiunea civilă ca neîntemeiată.

În urma loviturilor primite, inculpații F. F., Ț. V. I. și T. A, au avut nevoie de consultații medicale Spitalul Municipal Moreni constituindu-se parte civilă în cauză, cu suma de 150 lei.

Conform considerentelor sentinței pronunțate de Judecătoria Moreni, dispozițiile art. 397 alin. (1) Cod de procedură penală obligă instanța să se pronunțe și asupra acțiunii civile. Chiar dacă acțiunile inculpaților nu au vizat aceste unități sanitare, instanța trebuie sa analizeze temeinicia pretențiilor civile avansate de orice persoană care prin fapta inculpatului a suferit, colateral, o pagubă. Îngrijirea persoanei vătămate a generat cheltuieli în cuantumul arătat în cererile de constituire parte civila. Paguba trebuie acoperită de inculpați. Acoperirea prejudiciului este justificata de art. 1349 Cod civil potrivit cu care orice persoana este răspunzătoare de prejudiciul produs prin fapta sa.

În opinia instanței, inculpații sunt răspunzători atât de prejudiciul produs prin fapta lor victimelor directe, cât și colateralilor, cum este cazul unităților sanitare din speță.

În contextul expus, în baza art. 19, 20 si 397 Cod de procedură penală rap. la art. 320 din Legea nr. 95/2006[10] privind reforma în domeniul sănătății, instanța a admis acțiunea civilă formulată de de partea civilă Spitalul Municipal Moreni şi a obligat inculpaţii, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 150 lei.

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de inculpatul F. F., ca neîntemeiată.

Așa cum s-a arătat în considerentele sentinței instanța a pus în vedere inculpaților că se pot constitui părți civile în cauză până la începerea cercetării judecătorești cu indicarea naturii și întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care se întemeiază.

Chiar dacă în final, soluția a fost aceea de respingere a acțiunii civile, credem că instanța a apreciat că o acțiune civilă exercitată de persoanele participante la infracțiunea de încăierare ar avea caracter admisibil, deși o eventuală soluție de admitere a pretențiilor civile formulate de persoanele acuzate ar fi putut fi considerată drept o derogare nepermisă de lege de la principiul ”nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. Practic, participând în mod intenționat la comiterea unor acte de agresiune fizică îndreptate împotriva unei grupări adverse, inculpații ar fi obținut o reparare a unui prejudiciu la de producerea căruia au fost în final considerați direct răspunzători.

* * *

În sensul aceleiași orientări jurisprudențiale, prin sentinţa penală nr. 180 din data de 30.07.2021 pronunţată de Judecătoria Răcari, în dosarul nr. 1485/284/2020[11], s-a reținut că, în seara de 19/20.07.2016, în jurul orei 22:30, în timp ce se aflau în fața blocului cu nr. 13 de pe strada I.C. Visarion, din orașul Titu, judeţul Dâmboviţa, inculpații S. F., S. V., S. I. și S-L. A. au fost implicați într-o încăierare o formată din două grupuri (compuse din S. F., S. V., pe de-o parte şi S-L. A.,  S. I., pe de altă parte), ce a durat aproximativ 10-15 minute, exercitând acte de violență reciproc şi lovind şi alte persoane, spărgând geamuri şi aruncând cu obiecte contondente unii către alţii, pe fondul unor relații conflictuale preexistente, în urma actelor de violență exercitate de inculpați, participanții la încăierare suferind următoarele leziuni: S-L. A. 6-7 zile de îngrijiri medicale, S. V. G. 6-7 zile de îngrijiri medicale, S. F. 1-2 zile de îngrijiri medicale, A. E.F. 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Conform considerentelor acestei sentințe, elementul material al infracțiunii este reprezentat exclusiv printr-o acțiune, respectiv aceea de participare la o încăierare. În lipsa unei definiții legale, doctrina a fost cea care a explicat pe larg expresia folosită de legiuitor, pentru a indica elementul material: „Încăierarea între mai multe persoane, denumită și rix (de la cuvântul latin ”rixa”), este ciocnirea violentă și spontană între mai multe persoane învrăjbite, desfășurată în îmbulzeală și cu o împletire de acțiuni de așa fel încât este greu să se stabilească aportul fiecăreia dintre persoanele prinse în încăierare” Participarea se exprimă printr-o susținere activă a uneia dintre tabere. „Acțiunea de participare trebuie să fie însoțită de săvârșirea sau încercarea de a săvârși acte de violență de către fiecare corixant. Actele de violență (loviri, îmbrânciri, trântiri, ruperea hainelor etc.) sunt inerente faptei de încăierare și caracterizează elementul material al infracțiunii” Pe lângă violențele fizice propriu-zise se pot adăuga numeroase alte modalități faptice concrete de realizare a elementului material al infracțiunii, respectiv participarea la încăierare. „Aceasta se poate realiza, spre exemplu, și prin urmărirea adversarilor, prin amenințarea acestora, prin violențe asupra unor bunuri sau obstacole care se interpun între cele două tabere, prin ajutorul dat membrilor propriei tabere sau prin încurajarea ori instigarea acestora la violențe etc.”

Sub aspectul laturii civile, instanța a reținut că inculpatul/partea civilă S. I. a exercitat acțiunea civilă, însă nu a înțeles să probeze pretențiile civile exhibate și nici să precizeze natura juridică a acestor pretenții, motiv pentru care a respins acţiunea civilă exercitată de inculpatul- persoana vătămată S. I., ca nefondată.

Din motivarea soluției enunțate anterior, putem reține că și în acest caz, instanța a considerat admisibilă o acțiune civilă exercitată de unul dintre participanții la actul de încăierare, optând pentru respingerea acțiunii pentru motivul lipsei de dovezi cu privire la temeinicia pretențiilor formulate.

* * *

Prin sentința penală nr. 665 pronunțată de Judecătoria Buzău la data de 17 iulie 2018 în dosarul nr. 10972/200/2017[12] s-a reținut că fapta inculpaților G. Ş., D. O., T. G, T. (I.) M. şi I. R. I., care, împreună cu inculpatul I. C., în după-amiaza zilei de 19.04.2015 s-au constituit două tabere folosind diverse corpuri delicte, respectiv un topor, bâte, o furcă, dar şi pumnii, s-au agresat reciproc pe strada Primăverii din municipiul Buzău, acțiuni în urma cărora toţi inculpaţii au suferit leziuni traumatice care au necesitat îngrijiri medicale a căror gravitate a fost evaluată la mai puţin de 90 de zile iar inculpatului I. C. i-a pusa viața în primejdie ca urmare a leziunilor suferite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare in forma agravată prev. de disp. art. 198 alin.(2) C. pen.

În drept, instanța a reținut că fapta inculpatului I. C., care, împreună cu inculpații G. Ş., D. O., T. G., T. (I) M. şi I. R. I., în după-amiaza zilei de 19.04.2015 s-au constituit două tabere folosind diverse corpuri delicte, respectiv un topor, bâte, o furcă, dar şi pumnii, s-au agresat reciproc pe strada Primăverii din municipiul Buzău, acțiuni în urma cărora toţi inculpaţii (cu excepţia inculpatului I. C.) au suferit leziuni traumatice care au necesitat îngrijiri medicale a căror gravitate a fost evaluată la mai puţin de 90 de zile, fără punerea în primejdie a vieții, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare în varianta tip prev. de disp. art. 198 alin.(1) C. pen.

Ca urmare a considerentelor susmenţionate, instanța a reținut că faptele deduse judecații sunt infracțiuni, au fost săvârşite de către inculpaţii deduşi judecăţii cu vinovăția prevăzuta de lege, intenția indirectă, şi că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de lege în vederea atragerii răspunderii penale a celor şase inculpaţi.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Spitalul Clinic de Urgență ”Bagdasar Arseni” s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 3655 lei, actualizată cu dobânda legală reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate de asistența medicală acordată inculpatului I. C., inculpatul D.O. s-a constituit parte civila în cauză cu suma de 10.000 de lei reprezentând daune morale fata de inculpații T. G., T (I) M, I.R.I. și I.C., inculpatul G. Ș s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 20.000 de lei reprezentând daune morale fata de inculpații T. G., T (I) M, I. R. I. si I. C., inculpatul I. C. s-a constituit parte civilă în cauză față de inculpații G.Ş. şi D.O. cu suma de 10.000 de lei daune materiale reprezentând daune materiale, respectiv: cheltuieli cu medicamente, contravaloare certificat medico-legal, transport spital, investigații, ingrijire etc. si suma de 50.000 de lei reprezentând daune morale, inculpata T. M. s-a constituit parte civilă față de inculpații G. Ş. si D. O. cu suma de 20.000 de lei reprezentând daune morale, inculpatul T. G. s-a constituit parte civilă față de inculpații G. Ş., D. O. și față de persoana vătămată G. F. cu suma de 20.000 de lei reprezentând daune morale iar inculpata I.R. I. s-a constituit parte civilă față de inculpații G.Ş., D. O. și față de persoana vătămata G. F. cu suma de 10.000 de lei reprezentând daune morale.

La soluționarea laturii civile în cauza, instanța a avut în vedere ca acțiunea civilă în cadrul procesului penal este mijlocul procesual prevazut de lege prin care persoana vătămata prin săvârșirea unei infracțiuni sau succesorii acesteia în drepturi solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului, a părții responsabile civilmente sau a succesorilor în drepturi ai acestora, în vederea reparării integrale, în natură sau prin echivalent, a prejudiciului direct, material sau moral produs prin activitatea infracțională.

După cum rezulta din coroborarea disp. art. 19 C. pr. pen care reglementează obiectul și condițiile acțiunii civile în cadrul procesului penal, cu disp. art. 1357 alin. (1) C civil care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acțiunea civilă în cadrul procesului penal se soluționează conform principiilor generale ale răspunderii civile delictuale, atât răspunderea penală cât și răspunderea civilă delictuală intrând în acțiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege, fapta inculpatului constituind atât temei al răspunderii penale cât și temei al răspunderii civile ca fapt ilicit.

Astfel, instanța a reținut că inculpatul poate să fie obligat la despăgubiri către partea civilă doar dacă sunt întrunite în mod cumulativ condițiile exercitării acțiunii civile în cauza dedusă judecății, respectiv: comiterea unei infracțiuni printr-o faptă ilicită, infracțiunea comisă să aibă ca rezultat producerea unui prejudiciu material sau moral, care să fie cert și actual sau viitor și care să nu fi fost reparat, să existe legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta comisă și să existe vinovăția inculpatului în producerea prejudiciului.

Conform art.1.385 C civ.  prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel iar în baza disp. art. 1387 C. civ.,în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

Prin O.U.G. nr. 72/20 septembrie 2006[13] art I pct. 34, a fost modificat art. 313 al Legii nr. 95/2006 astfel : (1),,Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată”.

Astfel, în ceea ce privește cererea de constituire parte civilă formulată în cauză de Spitalul Clinic de Urgență ”Bagdasar Arseni”, instanța a reținut ca acesta a depus la dosar în copie factura în valoare de 3655 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru inculpatul I.C., care nu a fost achitată de către acesta, având în vedere temeiurile de drept menționate și constatând îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în cauză a fost admisă acțiunea civilă promovata de Spitalul Clinic de Urgență ”Bagdasar Arseni” și au fost obligați inculpații I. R. I., T. M., T. G., D. O. si G. S. în solidar la plata sumei de 3655 lei (cheltuieli de spitalizare) actualizată cu dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective a debitului principal (conform art 1385 C. civ. coroborat cu art. 3 alin. 2 si 3 din OG nr. 13/2011).

În ceea ce privește cererea formulată de inculpatul I. C. de obligare la daune materiale în valoare de 10.000 lei reprezentând daune materiale, respectiv: cheltuieli cu medicamente, contravaloare certificat medico-legal, transport spital, investigații, îngrijire etc a inculpaților G. Ş. şi D. O., instanța a reținut că în cauza de față nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiția referitoare la existența unui prejudiciu material care să fie cert și actual, având în vedere că inculpatul nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens, iar cuantumul cheltuielilor solicitate de către inculpat precum și legătura acestora de cauzalitate cu fapta dedusă judecății nu pot fi stabilite de către instanță în mod arbitrar, motiv pentru care instanța a respins solicitarea formulată de către inculpat în acest sens, ca neîntemeiată.

În privința cererii de despăgubiri pentru daune morale formulata de cei șase inculpați, instanța a reținut că, în absența unor criterii stabilite de lege pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de persoana vătămată ca urmare a infracțiunii săvârșite de inculpat, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situația familială, profesională și socială.

În practica ICCJ (decizia civila nr.6330/2011[14]) a fost evidențiat faptul că “un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsura să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.”

De asemenea în ceea ce privește infracțiunile împotriva persoanei, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 2617 din 9 iulie 2009[15] pronunţată în recurs de Secţia penală a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie având ca obiect acordare daune morale), că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanţa de judecată prin evaluare. În acest scop, pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, în cazul infracţiunilor contra persoanei este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită de inculpat, precum şi de toate consecinţele acesteia, asa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate. Înalta Curte a mai apreciat că întinderea răspunderii civile delictuale nu este limitată de posibilităţile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta săvârşită.

Astfel, instanța a reținut ca fiecare inculpat are calitatea și de persoană vătămată în cauză și a suferit şi un prejudiciu moral, urmare a infracțiunilor săvârșite de către ceilalți inculpați la adresa sa, că prin afectarea integrităţii fizice si psihice, raportat și la gravitatea leziunilor suferite cuantificate prin numărul diferit de zile îngrijiri medicale de care a avut nevoie fiecare inculpat în parte, inculpații- persoane vătămate au fost lipsiți de beneficiile unei existențe normale (existenţa ei, pe toate planurile, fiind tulburată pe o anumită durată de timp). Nu poate fi negat rezultatul dăunător direct, de natura morală a infracțiunii de încăierare asupra inculpaților – persoane vătămate, fiind aduse în mod real vătămări asupra valorilor și drepturilor nepatrimoniale, prejudiciul nepatrimonial constând în suferințele fizice şi psihice apărute ca urmare a leziunilor suferite, în destabilizarea/ afectarea vieţii cotidiene a fiecăruia dintre ei, pe mai multe planuri, pe o anumită perioadă de timp.

La soluționarea acțiunii civile promovate în cauză, instanta a avut în vedere disp. art. 1370 C. civ., conform cărora dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă (principiul solidarității) precum și principiul disponibilității care caracterizează procesul civil, care împiedică instanța să se pronunțe pe latura civilă în afara limitelor cu care a fost investită de părți.

Așadar, apreciind că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale și conform principiului căruia instanta trebuie să acorde inculpaților – persoane vătămate constituite părți civile în cauză compensații morale individualizate în mod just, astfel încât acestea să își mențină caracterul de despăgubiri pentru suferințele morale provocate prin infracțiunea săvârșită de inculpat și să nu conducă la o îmbogățire fără justă cauză a părții civile, instanța a reținut existenţa unui prejudiciu moral mult diminuat faţă de solicitările formulate de cei șase inculpați în cauză, admițând în parte acțiunea civilă formulată de aceștia, după cum urmează:

– a admis în parte acțiunea civilă promovata de inculpatul I.C. și a obligat inculpații S. și D. O. în solidar la plata sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale;

– a admis în parte acțiunea civila promovata de inculpatul D. O. și a obligat inculpații R. I., T. M., T. G. și I. C. în solidar la plata sumei de 4.000 de lei cu titlu de daune morale;

– a admis în parte acțiunea civilă promovată de inculpatul G. S. și a obligat inculpații R. I., T. M. T. G. și I. C. în solidar la plata sumei de 4.000 de lei  cu titlu de daune morale;

– a admis în parte acțiunea civilă promovată de inculpata T. M. și a obligat inculpații S. și D. O. în solidar la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale;

– a admis în parte acțiunea civila promovată de inculpatul T. G. și a obligat inculpații S. și D. O. în solidar la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale;

– a admis în parte acțiunea civilă promovată de inculpata I. R. I. și a obligat inculpații S. și D. O. în solidar la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale.

Observăm că în acest caz, instanța de primă jurisdicție, raportându-se la o soluție pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia infracțiunilor împotriva persoanei, a considerat că se impune admiterea acțiunii civile exercitate de persoanele acuzate de comiterea unei infracțiuni de încăierare, dispunând obligarea participanților condamnați pentru comiterea acestei infracțiuni la plata unor daune morale față de alți participanți care au acționat cu aceeași formă de vinovăție, tot în calitate de autori ai unei infracțiuni cu subiect activ plural.

Împotriva acestei soluții pronunțate în primă instanță de Judecătoria Buzău, inculpații G. Ş. D.O., I.C., T.G, T. (I.) M., I. R. I. și apelantul persoană vătămată G. F. au exercitat calea de atac a apelului, solicitând în esență desființarea sentinței apelate.

Inculpații menționați au formulat în esență critici cu privire la modul în care a fost soluționată cauza sub aspectul laturii penale, fiecare susținând că în realitate ar fi avut calitatea de victimă, inculpatul I.C. apreciind că ar fi acționat în stare de legitimă apărare. Inculpații D. O. și G.Ș. au formulat critici sub aspectul modalității de individualizare a pedepsei aplicate, susținând că, deși ar fi avut aceeași formă de implicare, față de ei s-ar fi dispus o soluție de condamnare în regim de suspendare, în timp ce față de ceilalți participanți a fost pronunțată o soluție de amânare a aplicării pedepsei.

Apelantul persoană vătămată G. F. a susținut că nu a fost citat în fața primei instanțe, motiv pentru care se impune desființarea soluției apelate și trimiterea cauzei în vederea soluționării acțiunii civile.

Inculpații au formulat și critici sub aspectul laturii civile, fiecare învederând că nu este echitabil ca, în calitatea de victimă să fie dispusă obligarea la plata unor sume de bani către ceilalți participanți.

Prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie la data de 01 noiembrie 2018[16], instanța de control judiciar a avut în vedere că judecătorul fondului a reținut în mod corect situația de fapt. Există certitudinea că inițial inculpatul I. C., în încercarea de a introduce un autoturism în curtea imobilului, a lovit-o pe martora D. T., motiv pentru care mai mulți apropiați ai acesteia (G. Ș. și G. F.) au venit la fața locului, alarmați de gestul inculpatului I. C. Ca urmare a acestei reacții, au intervenit și de partea inculpatului I.C. mai multe persoane – T. G., T. M. și I. R., fiind astfel conturate cele două facțiuni la care se referă textul incriminator.

În concluzie, instanța de apel a reținut că în cadrul actelor de agresiune au acționat două tabere, neexistând probe care să demonstreze dincolo de orice dubiu rezonabil că un anumit participant ar fi fost agresat de un alt inculpat.

Numărul celor care participă la încăierare poate fi diferit, însă este necesar ca numărul persoanelor participante să fie suficient de mare pentru a se produce „o înlănțuire și o încleștare între indivizi, în așa fel încât să nu se poată distinge activitatea concretă a fiecăruia în cadrul încăierării, fiind necesară existența a două tabere de câte cel puțin două persoane fiecare, tabere în care se iscă o ceartă care degenerează în bătaie; calitatea de subiect activ este determinată de faptul că mai multe persoane participă la încăierare, toți fiind autori, indiferent dacă au participat până la finalul faptelor sau au ieșit la un moment dat din rix, practica judiciară reținând existența acestei infracțiuni în cazul unui conflict ivit spontan între două grupuri de persoane”

Indispensabil, existența încăierării este condiționată de caracterul colectiv al conflictului ce presupune minim două grupuri care se înfruntă. Această condiție atribuie caracterul indisociabil al acțiunii participanților, dacă acțiunile acestora s-ar putea fixa prin contribuții precise în desfășurarea infracțiunii, nu ar mai exista încăierare.

Pentru existenţa elementului material, nu interesează actele comise de făptuitor în încăierare, fiind suficiente intrarea şi comportarea lui activă, chiar dacă nu a reuşit să lovească vreun adversar, împiedicat fiind de loviturile şi îmbrâncerile primite de la ceilalţi participanţi.

Deși inculpatul apelant I.C. a invocat în motivele scrise de apel, existența unei stări de legitimă apărare în care ar fi acționat, având calitatea de persoană a cărei viață a fost pusă în primejdie prin actele de agresiune deduse judecății, în cazul în care atacurile nu se succed, ci sunt concomitente, nu se poate determina cu certitudine nici antecedenţa cauzală şi deci nu se poate stabili nici partea care a declanşat atacul, creând starea de pericol care să justifice o apărare legitimă.

În cauză nu se poate reţine existenţa stării de legitimă apărare, tocmai ca urmare a faptului că persoanele respective antrenate în conflict se atacă reciproc şi simultan. Chiar dacă s-ar admite că există posibilitatea reţinerii legitimei apărări, din moment ce fiecare atac întruneşte condiţiile cerute de lege pentru o apărare legitimă,din cauza caracterului simultan şi reciproc al atacurilor iniţiale, fiecare participant la încăierare va urma să răspundă penal pentru acestea, doar atacurile subsecvente putând avea caracter de legitimă apărare reciprocă.

Pornind şi de la definiţia dată încăierării – infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 198 C.pen. – care constă în ciocnirea violentă, de regulă, între două grupuri sau tabere adverse şi care se caracterizează printr-un complex de acte de violenţă, de îmbrânceli şi loviri reciproce, aplicate la întâmplare, încât, este greu, din cauza îmbulzelii, a aglomerării de persoane, să se determine acţiunile fiecărui participant în parte, se poate susține chiar existența unei incompatibilităţi dintre legitima apărare şi încăierare. Astfel, elementul material al laturii obiective a încăierării – denumită şi rix – constă în acţiunea de a participa, a lua parte la o încăierare între mai multe persoane şi săvârşirea de acte de violenţă de către toţi participanţii. Caracteristice şi inerente încăierării sunt lovirile, îmbrâncelile, ruperea hainelor fără să poată fi stabilite acţiunile comise de către fiecare participant. Deci, multitudinea de acţiuni aparţinând mai multor persoane, acţiuni care se împletesc în aşa fel încât sunt greu de delimitat şi nu se poate determina fiecare acţiune în parte, caracterizează elementul material,  definind încăierarea ca infracţiune distinctă.

Date fiind aceste caracteristici definitorii ale încăierării – fără de care aceasta nu poate fi concepută şi exista juridic – este imposibil să se stabilească faptele fiecărui participant, deci a atacului iniţial care ar fi justificat o ripostă în stare de legitimă apărare.

Această imposibilitate de stabilire a acţiunilor fiecărui participant, în materialitatea lor, este de esenţa încăierării şi o fac incompatibilă cu legitima apărare.

În concluzie, ca urmare a faptului că nu se poate stabili cu certitudine cine este inculpatul care, în contextul încăierării, i-ar fi aplicat inculpatului I. C., cu intenție lovitura soldată cu punerea în primejdie a vieții, nu se poate reține nici că acesta din urmă ar fi participat la încăierare în stare de legitimă apărare.

Instanța de fond a stabilit în mod riguros situația de fapt, reținând că fapta inculpaților G. Ş., D. O., T. G, T. (I.) M. şi I. R. I., care, împreună cu inculpatul I.C., în după-amiaza zilei de 19.04.2015 s-au constituit două tabere folosind diverse corpuri delicte, respectiv un topor, bâte, o furcă, dar şi pumnii, s-au agresat reciproc pe strada Primăverii din municipiul Buzău, acțiuni în urma cărora toţi inculpaţii au suferit leziuni traumatice care au necesitat îngrijiri medicale a căror gravitate a fost evaluată la mai puţin de 90 de zile iar inculpatului I. C. i-a pusa viața în primejdie ca urmare a leziunilor suferite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare în forma agravată prev. de disp. art. 198 alin.2 C. pen.

Cu referire la acțiunea civilă exercitată în procesul penal, instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o judicioasă analiză a elementelor specifice raportului juridic de răspundere civilă delictuală, apreciind în mod deplin întemeiat că se impune admiterea acțiunii civile promovate de Spitalul Clinic de Urgenta ”Bagdasar Arseni” și obligarea inculpaților în solidar la plata sumei de 3655 lei (cheltuieli de spitalizare) actualizată cu dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la data plații efective a debitului principal (conform art 1385 C. civ. coroborat cu art. 3 alin. 2 si 3 din OG nr. 13/2011).

Cu referire la celelalte acțiuni civile exercitate de inculpații apelanți, având ca obiect acordarea unor daune morale echivalent al prejudiciului moral suferit prin actele de agresiune, s-a reiterat că infracțiunea de încăierare este o infracțiunea cu subiect activ plural. Conform celor expuse mai sus, specificul acestei infracțiuni este dat de pluralitatea de subiecți activi, infracțiunea neputând fi reținută în lipsa acestei pluralități naturale. Or, admiterea acțiunii civile și obligarea unui participant la încăierare la plata unor daune morale către un alt participant care a suferit vătămări, conduce practic la negarea vinovăției participantului despăgubit pentru suferirea unui prejudiciu moral. Practic, un inculpat care răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare, fiind parte a subiectului activ plural, ajunge să fie despăgubit ca și cum ar avea calitatea de persoană vătămată constituită parte civilă în procesul penal. Participarea sau implicarea în încăierare este rezultatul direct al voinței fiecărui inculpat, astfel încât, în măsura în care același inculpat ar fi despăgubit pentru prejudiciul moral provocat de alți membrii ai pluralității de subiecți activi s-ar ajunge la folosirea propriei vinovății în obținerea unui drept de reparare, contrar principiului conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă în obținerea protecției unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Potrivit art. 19 alin. (2) C.proc.pen: ”acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente”. Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, inculpatul nu poate exercita o acțiune civilă având ca obiectiv repararea prejudiciului moral provocat. Chiar în condițiile în care, față de specificul activității infracționale, fiecare participant ar putea fi considerat atât inculpat cât și persoană vătămată, având în vedere condiția unui subiect activ plural, în calitatea de inculpat, niciunul dintre apelanții inculpați nu poate justifica o legitimare procesuală activă în promovarea unei acțiuni civile în procesul penal. Acceptând exercitarea unei acțiuni civile de către un inculpat și obligarea unui alt participant la plata de despăgubiri către inculpat, s-ar ajunge la situația acordării unor daune morale chiar pentru participarea la comiterea activității infracționale, interpretare care contravine reglementărilor specifice răspunderii delictuale.

Deși prima instanță a invocat dispozițiile art. 1370 C. civ., conform cărora dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă, în cazul unei infracțiuni de încăierare, calitatea de victimă folosită în dispozițiile normative menționate, nu poate fi conferită chiar persoanei acuzate pentru participarea la activitatea incriminată prin dispozițiile art. 198 C.pen. Răspunderea solidară a unor prezumtivi autori ai prejudiciului față de victimă la care se referă textul citat, nu poate fi aplicată în cazul unei infracțiuni cu subiect activ plural cum este încăierarea, toate persoanele având calitatea de inculpați, neexistând în mod separat o victimă față de care acești inculpați să răspundă civil.

Decelarea și analiza izolată a contribuțiilor prejudiciatoare ale unor inculpați, aspect la care a recurs prima instanță în cadrul soluționării acțiunii civile, nu poate fi valabilă în cazul unei infracțiuni de încăierare. În măsura în care probatoriul administrat ar fi permis reținerea unor legături de cauzalitate între actele infracționale și fiecare prejudiciu provocat persoanelor constituite părți civile, cu certitudine încadrarea juridică a faptelor nu ar mai fi fost aceea de încăierare, putând fi reținută o infracțiune de lovire sau chiar o tentativă la infracțiunea de omor față de I. C.

Prin urmare, în opinia instanței de control judiciar soluția este aceea de respingere ca inadmisibilă a acţiunilor civile promovate de inculpaţii I. C., D.O., G. Ş., T. M., T. G. şi I. R. I.

IV. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Deși Codul penal în vigoare conține o normă de incriminare a încăierării la art. 198, respectiv în Titlul I din Partea specială – Infracțiuni contra persoanei, la Capitolul II – Infracțiuni contra integrității corporale sau a sănătății, obiectul juridic secundar al infracțiunii de încăierare este reprezentat tot de buna desfășurare a relațiilor sociale[17].

Chiar dacă în literatura de specialitate s-a afirmat că obiectul juridic special principal al faptei de încăierare ar consta în relațiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viața acesteia, atunci când în cursul încăierării se săvârșește o infracțiune contra persoanei, fără a se cunoaște făptuitorul, o asemenea afirmație a fost totuși criticată în doctrină.

Vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori moartea apar ca și consecințe ale faptei de încăierare[18].

Prin urmare, deși legiuitorul național a optat pentru reglementarea infracțiunii de încăierare ca infracțiune îndreptată împotriva persoanei, credem că o asemenea infracțiune se impunea a fi prevăzută în Titlul VIII – Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, valoarea primordial ocrotită nefiind persoana fizică, ci buna desfășurare a relațiilor interumane.

Chiar acceptând că din punct de vedere al tehnicii legislative, în prezent, infracțiunea de încăierare este o infracțiune inclusă în grupul de infracțiuni îndreptate împotriva persoanei, modul de soluționare al pretențiilor civile nu poate fi conceput în același fel ca în cazul unor infracțiuni contra persoanei care nu presupun un subiect activ plural.

Dacă în cazul unei infracțiuni îndreptate împotriva vieții persoanei, de regulă există o delimitare clară a noțiunii de subiect activ, persoană vătămată și subiect pasiv, în cazul infracțiunii de încăierare, subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori, fiecare răspunzând în calitate de autor pentru participarea la încăierare[19].

Încăierarea există dacă la aceasta participă două tabere, fiecare având cel puţin două persoane, între care au loc acte reciproce de violenţă.

În ceea ce privește subiectul pasiv al infracțiunii de încăierare, vom reitera că acesta este persoana care a avut de suferit de pe urma manifestărilor violente ale participanților la încăierare[20].

În concluzie, chiar acceptând că în reglementarea în vigoare, infracțiunea de încăierare este o infracțiune contra persoanei, dată fiind condiția unui subiect activ plural, niciunul dintre participanții acuzați de participarea la încăierare nu poate justifica o calitate procesuală sau un interes legitim pentru a exercita o acțiune civilă în procesul penal, indiferent de gravitatea leziunilor provocate acestuia de ceilalți participanți la încăierare. Un asemenea participant are doar calitatea de inculpat în cadrul procedurii de tragere la răspundere penală pentru săvârșirea unei infracțiuni de încăierare, neputând fi considerat ca și persoană vătămată față de ceilalți participanți trimiși în judecată sub aspectul aceleiași acuzații.

Conform art. 198 alin. (2), toți participanții la încăierare vor răspunde pentru rezultatul mai grav produs, deoarece fapta fiecăruia întrunește condițiile de tipicitate obiectivă, fiecare a realizat acțiunea de participare la încăierare, iar din punct de vedere subiectiv, fie l-a prevăzut, dar a crezut că acest rezultat nu se produce, fie nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

În esență, reiterăm că fundamentul obiectiv al răspunderii penale constă în fapta de încăierare la care au participat, iar temeiul subiectiv al răspunderii lor este reprezentat de praeterintenție.

Fiecare participant la încăierare va avea doar calitatea de inculpat, iar potrivit art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală, ”acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a parții responsabile civilmente.”

În cazul infracțiunii de încăierare, inculpații nu pot exercita o acțiune civilă împotriva altor participanți la aceeași infracțiune, fiind eronată susținerea conform căreia inculpații ar putea avea și calitatea de persoană vătămată în cadrul unei infracțiuni cu subiect activ plural. Calitatea de victimă nu poate aparține chiar persoanei acuzate pentru participarea la activitatea incriminată prin dispozițiile art. 198 C.pen.

Faptul că unele instanțe au apreciat ulterior datei de 01 februarie 2014 că persoana acuzată de comiterea infracțiunii de încăierare se poate constitui parte civilă solicitând repararea prejudiciului suferit în urma participării la încăierare, poate fi și consecința unei noi includeri a acestei infracțiuni în cadrul infracțiunilor contra persoanei. Credem că o asemenea modificare legislativă este criticabilă, nefiind cerută

nici în jurisprudență, neputând reprezenta nici o modalitate de natură să asigure un plus de ocrotire a valorilor sociale în discuție, ca și relațiilor sociale legate de aceste valori.

De lege ferenda credem că ar fi indicat ca infracțiunea de încăierare să fie reglementată în cadrul infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, fiind reluată astfel o soluție legislativă prevăzută în Codul penal din 1968.


[1] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 282/2019, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 758 din 18 septembrie 2019;
[2] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea general, Ediția 5, Editura C. H. Beck, București, 2018, p. 98;
[3] Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea general., Editura C. H. Beck, București, 2008, p. 382;
[4] Gh. Mateuț. Procedură penal. Partea generală., Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 282;
[5] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea Generală, Ediția 5, Editura C. H. Beck, București, 2018, p. 68;
[6] DUNGAN, P. Comentariu privind unele infracțiuni din Codul penal. Timișoara: WorldTeach, 2007, p. 189;
[7] DONGOROZ, V. și colab. Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea special. Vol. III. București: Editura Academiei, 1971, p. 96;
[8] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro;
[9] Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006;
[10] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro;
[11] Nepublicată;
[12] Monitorul Oficial al României nr. 803/25 septembrie 2006;
[13] Nepublicată;
[14] Idem;
[15] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro;
[16] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro;
[17] Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea special. Teorie și practică judiciară conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 65;
[18] Vintilă Dongoroz, si colab., Explicații teoretice ale Codului penal român, vol., IV, Ed. Academiei Române, București, 1972, p. 677 – 678;
[19] Vintilă Dongoroz și colab., op. cit., vol. IV, op.cit.p. 678;
[20] Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară conform noului Cod penal, op.cit.p. 66;


Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București